Ultima problemă, de Arturo Pérez-Reverte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Drăghici

Arturo Pérez-Reverte este un jurnalist și romancier spaniol. A lucrat timp de 21 de ani (1973-1994) ca raporter de presă, radio și televiziune, acoperind conflictele internaționale din acea perioadă. A lucrat doisprezece ani ca reporter la ziarul Pueblo și nouă ani la Televisión Española (TVE), ca specialist în conflicte armate. A debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul (Polirom 2006). Multe dintre cărțile lui Arturo Pérez-Reverte sunt cunoscute publicului din România, apărute la editura Polirom: Clubul Dumas (2004), Conspirația din Sevilla (2005), Harta sferică (2000), Regina Sudului (2004, 2017), Pictor de război (2008), Falcó (2018). În 12 iunie 2003 a fost admis în Academia Regală Spaniolă. Din aprilie 2016 este editor și cofondator al site-ului web Zenda, dedicat cărților și autorilor. Printre numeroasele sale distincții literare se numără Grand Prix de Littérature Policière, pentru Tabloul flamand (1990; Polirom, 2003, 2012) și International Dagger (2014) pentru El asedio. Numeroase creații ale sale au fost adaptate pentru televiziune și pentru marele ecran. Romanul de față este primul apărut la Crime Scene Press.

🕵️UN OMAGIU ADUS CLASICILOR GENULUI POLIȚIST, DAR CU UN TOUCH APARTE 🕵️

N-am mai citit altă carte scrisă de acest autor și, spre rușinea mea, aflu că este destul de tradus la noi. Ei bine, nu e niciodată prea târziu să descoperi noi autori, cu atât mai mult când vezi că au potențialul de a se strecura rapid pe lista celor care îți stârnesc interesul. Cartea de față mi-a plăcut mult, deși, recunosc, am avut o mică mare problemă în a o citi de pe telefon (iarăși!), date fiind în special capitolele destul de lungi. Dar nu-i bai, că până la urmă am dovedit-o și, de altfel, mă bucur că am avut ocazia să o citesc, a fost cu adevărat o experiență foarte, foarte plăcută. Ultima problemă mi s-a părut un roman luxuriant prin detalii și prin faptul că, în esență, se îndepărtează puțin de genul polițist modern, contemporan, într-un fel rafinat aducând omagiu genului polițist clasic, un fel de „declarație de dragoste” pentru epoca de aur a Hollywood-ului și pentru figura emblematică și iconică a lui Sherlock Holmes. Nu-s neapărat fanul lui Holmes, și nici fanul lui Agatha Christie (în esență, nu prea-s fan al genului polițist clasic), dar recunosc că, într-adevăr, cartea de față chiar mi-a depășit așteptările.

„ – Uneori, am răspuns eu, pentru cine ascultă cu atenție, minciunile spun mai mult decât adevărul.”

Premisa romanului este, în aparență, destul de simplă, dar ascunde o stratificare foarte, foarte inteligentă. Anul 1960. Insula Grecească – Utakos –, acum izolată și blocată de o violentă furtună. Nouă persoane rămân izolate – complet izolate – într-un hotel micuț. O turistă, Edith Mander, este găsită decedată în niște circumstanțe care ar indica o potențială sinucidere, cel puțin în primă instanță. Dar, de-aici, liniștea începe să se destrame. Bineînțeles, poliția nu poate ajunge pe insulă din cauza furtunii, dar ceva trebuie făcut, nu-i așa? În acest moment, toată atenția este îndreptată spre singura persoană care ar putea trece – dacă închizi un ochi și strângi ușor din dinți – drept „calificată”: Ormond (Hopalong) Basil, un actor aflat la finele carierei sale, undeva pe la 65 de ani, dar care a devenit celebru prin anii ’40 ca urmare a faptului că a jucat rolul celebrului Sherlock Holmes. Basil, evident, nu-i Sherlock, dar a fost nevoit să trăiască în lumea lui Sherlock – ca parte a rolului – pentru a deprinde anumite abilități ale acestuia. Da, dar faza-i că Basil l-a jucat pe Sherlock pe o scenă, nicidecum în „viața reală”. Rolul marelui detectiv capătă, în astfel de circumstanțe, cu totul alte valențe. Și, cum altfel, dacă nu alături de „un camarad”? Arturo Pérez-Reverte îl introduce în scenă și pe Pedro Foxá, un scriitor boem, ironic și înfocat fumător de Ducados, căruia corespondentul din cărțile lui Arthur Conan Doyle îi este nimeni altul decât Watson.

„– De ce? Care ar fi motivul?

– Nu e neapărat vorba de vreun motiv. Chiar credeți că asta contează? Nu e nevoie de motive, pentru că el însuși e un motiv: arogant, antipatic... Cred că sunteți de acord cu mine că ar fi alegerea ideală.”

Pedro este un fin observator al lumii din jurul său, constant alimentat de neîncrederea că un actor (un pseudodetectiv) ar putea dezlega misterul unei morți reale. Relația dintre cei doi dă romanului o efervescență aparte, îi dă culoare, și constituie de fapt suportul metaliterar al poveștii: procesul de investigație ca atare se transformă într-un interesant joc intelectual privitor la ce înseamnă să fii un detectiv fictiv (să joci rolul unui detectiv, ca parte a carierei tale actoricești) și ce înseamnă să fii un detectiv în viața reală, un detectiv pe bune. Arturo Pérez-Reverte sigur a fost mare fan Conan Doyle și Agatha Christie, pentru că romanul parcă este construit precum o scrisoare de dragoste adresată celor doi mari scriitori ai genului. Insulă izolată? Bifat. Victimă inițială aparent accidentală? Bifat. Seria de crime care escaladează, presiunea timpului și paranoia generală? Bifat. Fiecare parte suspect? Bifat. Așadar, un puzzle detectivist clasic, dar partea care reușește să completeze ancheta în sine este „avalanșa” de referințe culturale: film, literatură, biografii de actori, regizori legendari, anecdote ale Hollywood-ului interbelic. Pentru un cititor pasionat de cultura pop de secol XX, cu siguranță romanul este o adevărată „mină de aur”, dar pentru cineva care nu prea cochetează cu aceste zone, care nu are neapărat un interes specific, romanul riscă să alunece în plictis. Recunosc, pentru mine asta a reușit să mai știrbească din dinamică, dar tot mi-a plăcut să aflu diferite chestii.

„(...) Semăna izbitor cu acele personaje neverosimile pe care autorii le strecoară într-un roman cu unicul scop de a le asasina mai târziu.”

Cam aici, de altfel, pot găsi și punctul mai puțin forte al cărții: ritmul. Dorința autorului parcă de a-și justifica premisa & alegerile – actorul care devine detectiv – dă naștere adesea unor dialoguri inutil de lungi, parcă redundante, în care Basil și Foxá dezbat propria lor „legitimitate” în ancheta în curs de desfășurare. Pe alocuri, discursurile lor sunt savuroase și reușesc să dea un aer de veridicitate cărții, dar, cu cât acestea continuă și devin tot mai dese, diluează tensiunea narativă până în punctul în care, uneori, opresc firul anchetei timp de pagini întregi. Însă, indiferent de ritm (care, cel puțin pentru mine, contează foarte mult într-un roman polițist sau thriller), calitatea stilistică nu poate fi contestată. Mi s-a părut că Arturo Pérez-Reverte are un scris elegant, sublim, și o plăcere vizibilă pentru dialoguri. Fiecare personaj de-al său întruchipează un tipar clasic al romanului polițist – avem aristocratul englez, avem enigmaticul proprietar de hotel (hotel cel puțin la fel de enigmatic), avem femeia care ascunde secrete, misteriosul intelectual –, dar fără ca autorul să îi grefeze într-un stereotip. Atmosfera este foarte faină: hotelul mic și întunecat, plaja bătută de ploaie, furtuna care transformă insula într-un spațiu claustrofobic, parcă fix într-o scenă de teatru pe care actorii abia așteaptă să joace cât pot ei de bine. Aș mai vrea să abordez și partea de final, totuși, pentru că finalul cântărește foarte mult într-o carte de genul. Este el satisfăcător? Și da... și nu. De ce? Pentru că, într-un fel, are coerență în logica internă a romanului, cu toată dinamica, dar parcă modul în care mi s-a livrat n-a fost neapărat ce-aș fi vrut să fie (și, de altfel, nici nu știu ce aș fi vrut să fie). În orice caz, chiar mi-a plăcut cartea și mi-a stârnit interesul de a citi și alte cărți ale autorului. V-o recomand cu mare căldură!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Arturo Pérez-Reverte, Ultima problemă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Infernul alb, de R.S. Burnett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihnea Arion

R.S. Burnett a crescut în Insulele Falkland și și-a început cariera de scriitor publicând în săptămânalul din Insule, Penguin News. După ce s-a mutat la Londra, unde a lucrat zece ani la Daily Mirror, dar a scris și despre cursele de Formula 1, R.S. Burnett este acum ziarist liber-profesionist și locuiește din nou în Insulele Falkland. Infernul alb este primul său roman!

🥶PIERDUTĂ ÎN ANTARCTICA NECRUȚĂTOARE, CÂT MAI POATE SUPRAVIEȚUI?🥶

„Au trecut patru luni de când specialista în ghețari Rachael Beckett i-a lăsat acasă pe soțul și fiica ei ca să plece într-o călătorie urgentă până la o bază de cercetare din Antarctica. Însă, după ce pierde orice formă de contact cu echipa ei, rămâne captivă și singură – iar proviziile se împuținează. Singura informație despre catastrofa care e posibil să fi avut loc este o transmisiune radio de urgență despre începutul unui război nuclear. Rachael ar putea fi singura supraviețuitoare de pe pământ. Abandonată și înfometată, nu-i mai rămâne decât hotărârea furibundă de a rămâne în viață în frigul extrem și întunericul veșnic al iernii polare. Rezultatele obținute în urma cercetărilor despre pagubele climatice cumplite înseamnă că soarta continentului și a lumii se află în mâinile ei – asta dacă mai există vreo lume pe care să o salveze. Rachael e conștientă că viața și sănătatea ei mintală sunt pe muchie de cuțit. În scurtă vreme, însă, descoperă că nu e complet singură în beznă și frig – dar va ajunge să-și dorească să fi fost…”

„Rachel închise radioul și se uită la ceasul de la mână. Îi setă alarma cu puțin înainte de două ore, la 13:58, apoi păși spre trapă și privi prin hubloul minuscul în abisul negru ca smoala care o înconjura. Nici urmă de lumină. Știa că era mult prea devreme pentru asta, dar nu se putea abține să spere că avea să vină în curând. Speranță. Ce altceva îi mai rămânea?”

Listen to me, din cartea asta ar ieși un d-e-m-e-n-ț-i-a-l film thriller. Nu că romanul n-ar fi fost foarte bun, dar cred că Burnett a reușit să servească perfect cadrul în care s-a desfășurat totul, astfel încât ar fi păcat ca un producător (sau regizor?) să nu profite de asta. Efectiv, citind Infernul alb, m-am simțit transpus în acel „infern” în care spațiul în sine se transformă în personaj, iar acea liniște absolută nu face decât să tensioneze și mai mult toată angoasa & frica & teama și spaima a ceea ce nu-se-știe-ce. Mi-a plăcut enorm și, chiar dacă am lecturat romanul de pe telefon (câh!, nu-mi place deloc să citesc în format digital), cu greu l-am lăsat din mână. O poveste despre supraviețuire & despre limitele umane care sunt împinse din ce în ce în ce mai mult, despre rezistență și despre reziliență, despre vinovăție, speranță, despre felul în care prioritățile ne sunt reconfigurate atunci când suntem în fața... nimicului! Oare cum ar fi, de fapt, să rămânem singuri pe acest pământ? Ei bine, R.S. Burnett face acest exercițiu de imaginație în acest thriller postapocaliptic cu tente SF, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi muuuult, muuult mai mult decât doar un thriller bine scris. Mi-a plăcut, și-o spun de la început, la nebunie!

„(...) Iar în cazul de față, arată tot mai mult către o singură concluzie logică: că e foarte posibil să fiu una dintre ultimele persoane în viață de pe Pământ.”

În centrul cărții o avem pe Rachel Beckett de care m-am atașat foarte rapid întocmai datorită faptul că este imperfectă și, prin imperfecțiunile ei, devine foarte umană. M-am bucurat să nu am de-a face cu acea eroină infailibilă & imbatabilă, ci cu o femeie simplă care, dincolo de faptul că se regăsește într-un scenariu de-a dreptul ieșit din comun, își duce cu sine toate conflictele și dramele interioare, trecutul doldora de greșeli care-i ridică dileme morale. Da, într-adevăr, trebuie să supraviețuiască în tot acest infern și să afle ce s-a întâmplat de fapt, dar în același timp este nevoită și să evolueze sub presiunea împrejurărilor externe, parcă în contratimp. Deși distribuția este extrem de restrânsă, cum de altfel și cadrul acțiunii este, personajele secundare, să le zic așa, au o identitate bine conturată – fie că apar prin intermediul amintirilor lui Rachel, dialoguri trecute sau fragmente din jurnal (my God, și ce fragmente de jurnal, chiar că-ți dau fiori). De altfel, chiar mi-a plăcut partea asta, pentru că mai întotdeauna am avut o problemă cu numele personajelor (mai ales când erau foarte multe), și am putut să mă axez doar pe un singur personaj, în esență! Ritmul cărții a fost unul foarte tensionat – înaintând în lectură, simți că parcă ai fi prins și strâns într-i menghină, cu o tensiune care se amplifică în valuri. Momentele „calme”? Destul de rare și, de cele mai multe ori, de o aparentă liniște & pace.

„Venea de undeva din adâncul sufletului și, odată ce vărsă primele lacrimi, barajul se nărui. Se adunaseră în ea săptămâni întregi de durere, amărăciune, singurătate, nebunie, suferință, întuneric și teroare și, în timp ce stătea întinsă pe salteaua din căbănuță, totul se revărsa din ea ca un val uriaș. Țipă, urlă, plânse și strigă, iar disperarea o înghiți în cele din urmă.”

Burnett alternează între prezentul claustrofobic al Antarcticii înghețate, sufocante, cu fragmentele introspective, paginile de jurnal, care reușesc să adauge cărții un strat emoțional & profund foarte consistent. Probabil v-am mai spus că îmi plac foarte mult cărțile thriller care au și această componentă. Acțiunea îmbină armonios două fire narative, și anume lupta prezentă pentru supraviețuire și consecințele unor evenimente globale care, în mod radical, reușesc să schimbe percepția personajului atât asupra lumii înconjurătoare, cât și asupra propriei vieți. Dualitatea este cea care dă romanului de față o densitate aparte și reușește să îl încadreze dincolo de statutul de „thriller”, să zic așa. Atmosfera este de-a dreptul genială, și asta cred că a reușit să mă convingă cel mai mult – Antarctica devine, de fapt, „antagonistul” perfect pe care Burnett a știut cum să-l valorifice, un antagonist cu drepturi depline, o forță activă în roman, o forță indiferentă și implacabilă. Vântul, întunericul dens de picură, frigul extrem, izolarea absolută – toate sunt descrise cu un realism care te face să simți umezeala, să simți cum cristale de gheață ți se formează pe degetele de la picioare și cum respirația ți se taie. Atmosfera este de-a dreptul sufocantă, uneori aproape insuportabilă, îți creează stări fizice (CINE EȘTI TU SĂ-MI CREEZI MIE STĂRI?!). Într-un fel, e ciudat să zic de aici „rezidă” frumusețea romanului? O fi, dar asta simt să spun...

„(...) Încă mai exista o șansă. Și știa exact ce trebuia să facă.”

Deși (sau poate „Întocmai pentru că...”) acțiunea se desfășoară într-un spațiu extrem, romanul reușește să abordeze, totuși, teme profund umane și importante: relațiile de familie, fragilitatea lor, greutatea alegerilor profesionale, frica atât de umană și limitele psihicului uman, responsabilitatea morală într-o lume care schimbarea drastică înseamnă ceva de-o singură clipă, singurătatea (și nu neapărat ca absență a oamenilor)... Mi-a plăcut foarte mult că R.S. Burnett a reușit să integreze într-un roman thriller toate acestea. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că Burnett nu forțează acțiunea, ci o construiește organic, sustenabil. Situațiile critice sunt intense, uneori sufocante, dar nu mi s-au părut „gratuite”, adică nu mi s-a părut că ar fi fost inserate doar ca să fie și pentru că așa o cere un thriller. Mai degrabă, mi s-a părut că ele decurg din circumstanțele date, sunt firești, au la bază deciziile lui Rachel. Între momentele de acțiune și cele în care mintea personajului devine propriul ei dușman, romanul reușește să își mențină un ritm aparte fără a-și pierde din coerență și fără a-ți da impresia că se-încearcă-prea-mult-până-la-nivelul-caraghiosului. În sfârșit, chiar mi s-a părut un foarte bun thriller postapocaliptic cu tentă SF & dramă psihologică & roman de atmosferă, o combinație reușită, adică. Un roman rece, dar incandescent în ceea ce-i privește profunzimile. Tulburător, neașteptat de uman. O poveste de supraviețuire care chiar mi-a plăcut și pe care, evident, o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui R.S. Burnett, Infernul alb, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Mâna lui Dante, de Nick Tosches - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2025

Traducere: Monica Șerban

Nick Tosches (1949-2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock 'n' Roll. Romanul este ecranizat de Julian Schnabel, cu o distribuție excepțională: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, John Malkovich, Martin Scorsese, Jason Momoa, Al Pacino, Louis Cancelmi, Franco Nero, Sabrina Impacciatore, Benjamin Clementine.

🙄ARTISTUL, VEȘNICUL DAMNAT🙄

„În secolul al XIV-lea, Dante (Oscar Isaac) devine discipolul lui Isaiah (Martin Scorsese) ca să poată finaliza poemul monumental Paradiso. În secolul al XXI-lea, scriitorul Nick (din nou Oscar Isaac) este recrutat de mafiotul Joe Black (John Malkovich) pentru a ajuta la furtul și autentificarea a ceea ce se presupune a fi manuscrisul olograf al Divinei Comedii a lui Dante. La distanță de șapte secole, Nick și Dante se contopesc într-un singur personaj, omul în căutarea divinului, a iubirii și a perfecțiunii. În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină. Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.”

„Descoperise adevărul prosternat pe mozaicul lui Dumnezeu Pantocratorul. Atunci, cerul nebuniei sale se lăsase peste el pentru prima dată; era începutul sfârșitului”

My God, nici nu știu unde să încadrez această carte și, de altfel, unde să-l încadrez pe Nick Tosches. Poate e prematur s-o fac, având în vedere că am citit doar această carte, dar cel mai probabil mă voi fi oprit la aceasta. Să zicem că în Mâna lui Dante am avut de-a face cu un paradoxal amestec de erudism & instinctivism, de intelectual rafinat & scriitor de mahala, o combinație de roman istoric, autoficțiune, eseu despre moartea literaturii, teorie lingvistică, misticism, teologie și pulp crime. O carte care vrea să fie despre toate, așa am perceput-o, dar a sfârșit – cel puțin în ochii mei – în a fi, cu adevărat, mai despre nimic. Însă, bizar a fost că am citit-o într-o singură zi, în două reprize de citit. M-a ținut, nici nu știu de ce, acolo, și-am vrut să aflu încotro se îndreaptă toate... Sau, mai degrabă, poate am vrut pur și simplu s-o termin cu ea și s-o las departe, uitând-o imediat ce o voi fi terminat. Culmea, de fapt, mai e și faptul că, după ce am terminat-o, încă m-am gândit la ea – o întrebare nu-mi dădea pace: până la urmă, despre ce a fost, de fapt, cartea asta?

„Dispariția ei nu-i fusese decât o moarte mizerabilă și dureroasă a sufletului.”

Premisa este următoarea: în centrul poveștii se află un manuscris misterios, presupus a fi chiar manuscrisul originar al Divinei Comedii, descoperit în arhivele Vaticanului și furat, ca în orice thriller „erudit”, de o rețea cel puțin dubioasă. Aici, însă, intriga se bifurcă: pe de o parte avem o poveste plasată în Italia medievală, în care Dante însuși apare drept personaj, trăind & iubind & scriind & toate alea, și povestea contemporană, în care un anume Nick Tosches – adică o versiune ficționalizată, să zicem, a autorului – intră în posesia manuscrisului și este atras într-o lume plină de violență, de falsuri, de droguri și filosofii obscure, de sex & preconcepții & înjurăturii & toate astea care m-au scos, efectiv, din sărite. Un dublu plan narativ care îmbină trecutul cu prezentul, arta cu crima, sacrul cu profanul, profanul cu sacrul. În practică, însă, rezultatul este un hibrid lipsit de armonie și simetrie, de formă, un text care oscilează între pasaje de mare intensitate lirică și pagini întregi de monologuri obositoare, invective, cu o tentă de autoidolatrie & cult al personalității. În fine...

„Dragoste la prima vedere. Viață după moarte. La un moment dat vom vedea dacă există așa ceva. Dar cum am putea ști cu adevărat că putem experimenta iubirea? Ar putea adâncurile mării să fie atinse dintr-o răsuflare, fără mișcare? Ar putea stelele să cunune două suflete care nu s-au privit niciodată?”

De fapt, pe mine foarte mult m-a enervat tonul general a cărții – ceva între măiestrie & megalomanie. Poate cel mai problematic aspect al cărții, în cele din urmă, mi s-a părut tonul vocii narative. Mi s-a părut că domnul Tosches a scris ca un om convins că a văzut totul, că a citit totul și, you know boss, nu mai are nimic de dovedit. În teorie, mă gândesc că această atitudine ar trebui să confere cărții de față o oarecare gravitate, nu știu, o anume autoritate intelectuală – în practică, a devenit o voce de-a dreptul dificil de suportat (and still, așa cum am zis, am citit cartea aceasta într-o zi). În locul unei voci cinice, lucide, mi s-a părut că abordează o voce arogantă, care oscilează între vulgaritate absolut gratuită și predici filozofico-teologice-răsuflate interminabile. Este ca și cum ar vrea să-ți reamintească, la fiecare trei pagini, că el știe mai bine – el le știe cu limba, el le știe cu Dante, el le știe cu Dumnezeu, cu femeile, cu moartea, cu viața, cu lumea în general. Mi se pare că a confundat autenticitatea cu tenta ostentativă... Mai mult, mi s-a părut că, în agresivitatea lui, autorul devine chiar pueril pe alocuri, iar alteori de-a dreptul misogin sau rasist, sub pretextul „realismului brutal”, dar „realismului” în esență.

„Fumul pâinii prăjite ar trebui să ascundă mirosul de praf de pușcă.

M-am îndepărtat de canapea.

Am ridicat arma cu o mână și nu mi-am oferit timp să țintesc.

Tabutu.

O pernă, apoi cealaltă, în mai puțin de o respirație nervoasă.

Simțeam pistolul ca o păsărică bună, caldă.”

Dincolo de ton, structura narativă ca atare a contribuit la senzația mea de confuzie acută. Tosches amestecă planurile temporale, le face terci, și inseră ba fragmente despre Dante, ba pasaje eseistice, ba comentarii despre propriile-i cărți și reflecții despre industria editorială. Pe alocuri, parcă ne aflăm mai degrabă într-un jurnal-de-autor decât într-un roman ca atare. Metaficțiunea – adică jocul acela conștient la granița dintre realitate și ficțiune – mereu mi s-a părut un procedeu interesant și inteligent, dar în acest caz mi s-a părut folosit cu lipsă de măsură. Nu e clar mai niciodată dacă ar trebui să-l luăm pe „Nick Tosches” din carte ca pe un alter ego sincer sau drept o caricatură... intenționată? Rezultatul mi s-a părut o formă de narcisism textual: autorul scrie despre sine scriind despre Dante, iar Dante devine, la rândul lui, un fel de reflex rotulian al lui Tosches, ca și cum întregul univers literar al gravita în jurul propriei obsesii pentru geniul și damnarea – oh, veșnica damnare *sad reactions only* – a artistului. Drept iubitor de thrillere cât de cât coerente, acest joc autoreferențial mi s-a părut exasperant. În fine, mă voi opri aici. V-o recomand? Habar n-am, nu cred. Însă, dacă sunteți în căutarea unui roman cât de cât provocator (dar nu neapărat într-un sens plăcut), probabil merge. Dar dacă vreți o lectură coerentă – ei bine, chiar cred că nu o veți găsi aici!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nick Tosches, Mâna lui Dante, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!