duminică, 31 octombrie 2021

Recunoștință, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas
Domeniu: eseistică
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 72
Anul apariției: 2021
Traducere: Adina Cobuz 

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).
„Optezeci! Nici nu-mi vine-a crede. Am adeseori senzația că viața mea e-abia la început, după care îmi dau seama de fapt că sunt c-un picior în groapă (...). Impresia că sunt cel mai tânăr dintre toți nu m-a părăsit niciodată, iar acum sunt cam cel mai bătrân dintre cunoscuții mei.”
Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe umane şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.
„(...) Pentru mine, bătrânețea nu e o vârstă funestă, pe care trebuie s-o îndur și cu gândul căreia sunt silit să mă împac, ci o vreme a tihnei și a libertății: sunt acum descătușat de imperativele convenționale ale tinereții, sunt liber să explorez ce-mi doresc și să culeg roadele gândurilor și a simțămintelor dintr-o viață întreagă.”
Probabil ar fi trebuit să citesc această carte după ce aș fi citit, în întregime, întreaga operă a lui Oliver Sacks, tradusă la noi. Dar, dată fiind situația, până acum n-am citit de la dumnealui decât Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI), însă a fost îndeajuns încât să-mi dau seama că Oliver Sacks a fost un erudit, un autor inteligent, un om pentru care munca a însemnat nu doar o mare parte din viața sa, dar și o parte extrem de importantă, neglijând chiar și anumite aspecte ale vieții sale, printre care sănătatea și viața de familie, relațiile sociale și prieteniile, micile plăceri ale vieții (deși este poate precoce să spun asta, este imposibil, după părerea mea, ca o muncă atât de prolifică - atât în domeniul literaturii, cât și al științelor exacte, în speță neurobiologia și psihiatria - să nu presupună anumite sacrificii de o astfel de natură); în schimb, pasiunea pentru ceea ce a întreprins, pentru creierul uman și toate ascunzișurile sale întunecate, studiul și munca asidue, își găsesc finalitatea nu doar în miile de pacienți pe care i-a ajutat să se salveze din tenebrele propriilor minți, ci și în numeroasele cărți pe care, pe această temă, le-a scris, devenind astfel un nume de referință în domeniul în care Oliver Sacks a activat, un om ale cărui cărți sunt de căpătâi pentru cei care vor să activeze în același domeniu. Lăsând, în urma sa, o moștenire prețioasă și veșnică, Sacks trăiește prin tot ceea ce, de-a lungul unei vieți de multe ori încercate, a reușit să ne ofere: o lumină revelatoare care va trăi peren în sufletele noastre.
„Sub splendoarea aceea celestă mi-am dat seama dintr-o dată că mai am atât de puțin timp să trăiesc, să experimentez. Pentru mine, frumusețea cerului și eternitatea se îngemănau cu simțământul trecerii - și cu moartea (...).
Simt o mare bucurie și recunoștință pentru toate aceste lucruri - și totuși, nimic nu m-a zguduit mai tare ca acea noapte plină de stele.”
Aflat față în față cu moartea, în Recunoștință Oliver Sacks surprinde patru eseurii scrise în ultimii săi doi ani de viață, abordând ca teme principale moartea, bătrânețea, proximitatea piperniciei, cettitudinea a ceea ce știe că are să urmeze - toate privite cu un ochi blând, cu o limpezime sufletească, fără frică, ci doar cu credința că viața pe care a trăit-o n-a fost una lipsită de reușite, știind că lasă în urmă lucrări pline de considerație și importante. El aduce, astfel, un fel de omagiu bucuriilor care vin odată cu vârsta înaintată la care a ajuns (optzeci de ani), liniștea de care are nevoie, acea liniște sui generis prijeluită de putința de a se retrage, în sfârșit, în confortul propriilor sale gânduri - nu că n-ar fi făcut asta și până atunci, întrucât, chiar și în ultimii ani de viață, Sacks a considerat că trebuie să lucreze și să scrie, trebuie să nu lase nicio clipă să zboare fără a fi întreprins ceva util. După ce termină de scris volumul de memorii În mișcare: O viață (Editura Humanitas, 2015), Oliver Sacks descoperă că forma de cancer la ochi diagnosticată în 2015 evoluase în metastaze la ficat, iar medicii nu-i mai dau de trăit mai mult de șase luni - în aceste circumstanțe, Sacks își scrie al doilea eseu din carte, intitulat Viața mea, un eseu care m-a mișcat până la lacrimi, în care Sacks își exprimă întreaga recunoștință într-un mod pasional, liric, întreaga bucurie profundă de a fi trăit o viață atât de frumoasă. Și, drept să vă spun, poți simți cum bucuria aceasta străbate paginile și își face culcuș în sufletul cititorului, iar puseuri din ea, chiar și-acum, când scriu această recenzie, parcă-mi mișună prin trup. O bucurie palpabilă a unui om împăcat cu sine, care-și predă armele și este pregătit să plătească datoria pe care, de altfel, o avem cu toții: o moarte.
„Nu neg că mi-e teamă. Și totuși, predominant în mine rămâne sentimentul de recunoștință. Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, și la rându-mi am întors lumii din zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea, genul acela special de legătură care se înfiripă între scriitori și cititorii lor.”
Oliver Sacks își păstrează, și-n acest volum, modul rațional și logic de a scrie, însă se simte o anumită emoție în eseurile sale. O anumită profunzime, o înțelepciune care, bineînțeles, își trage seva dintr-o viață îndelungată, dintr-o anume vârstă, din sute de experiențe cărora le-a fost protagonist sau martor. Dacă Oliver Sacks este recunoscător pentru viața pe care a dus-o, eu sunt recunoscător, extrem de recunoscător, pentru ceea ce ne-a oferit, pentru ceea de a dat lumii și, în continuare, continuă să o facă. Sacks va rămâne întotdeauna viu în sufletul pacienților săi, în sufletul oamenilor pe care i-a salvat și în sufletul cititorilor, familiei, prietenilor. Moartea sa nu reprezintă decât încetarea de a trăi cu un corp, cu un înveliș, pe când sufletul său, transpus în paginile cărților pe care le-a scris, se va deschide întotdeauna în fața celor care vor să îl citească și descopere. Mulțumesc, Oliver Sacks, pentru toate lecțiile extraordinare pe care ni le-ai oferit. Pentru toate învățăturile pe care le-ai transcris, cu atât de mult talent narativ, în cărțile publicate. Fiindcă ai inspirat oameni și, mai mult decât atât, i-ai înălțat și le-ai oferit speranța de care, poate cândva, aveau cea mai multă nevoie - și asta este cea mai supremă formă de bunăvoință și ajutor.
„Mai presus de orice, am fost o ființă gânditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm și o aventură unică.”
În Recunoștință, Oliver Sacks descoperă cum poți privi, dintr-un unghi pozitiv, orice lucru care ți se întâmplă sau ți s-a întâmplat, orice situație mai puțin fericită prin care treci, inclusiv propria-i fragilitate cronică, pe care o simte din ce în ce mai intens. Găsindu-și liniștea interioară, Sacks scrie o carte mică, de doar câteva zeci de pagini, dar de o splendoare memorabilă. Un om puternic, înțelept, care ajunge la cea mai luminoasă concluzie - un frumos și sincer rămas-bun, din partea unui om etern. După cum am spus, este a doua carte scrisă de Oliver Sacks pe care o citesc, însă mai am alte două în bibliotecă, cărți care urmează să se numere printre lecturile apropiate: Revenirea la viață și Omul care își confunda soția cu o pălărie; abia aștept să le citesc, sunt absolut sigur că voi avea parte de niște lecturi extraordinare. Nu doar că mă pasionează domeniul în care Oliver Sacks a activat, însă felul în care scrie îmi este tare drag, fiindcă îl simt pe autor implicat, nu detașat, simt o anumită emoție în felul în care povestește și istorisește toate cazurile clinice cu care a avut de-a face. Nu știu ce aș mai putea spune - chiar vă recomand cu mare drag cărțile lui Oliver Sacks; nu trebuie să vă pasioneze numaidecât domeniul acesta, însă sunt sigur că veți găsi extrem de interesante cazurile despre care vorbește, toate aceste uși ferecate ale minții umane - până la urmă, cred că, prin cărțile sale, ajungem noi înșine să ne descoperim mai bine. Și ăsta-i un pas mare spre propria noastră dezvoltare! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu