sâmbătă, 4 iunie 2022

Omul de cretă, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Anul apariției: 2019
Traducere: Alexandru Macovescu 

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Nemira, 2019; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. Tot la Editura Nemira, în colecția Armada, au mai apărut și cărțile Fetele care ard (2022) și Dispariția lui Annie Thorne (2020).
„În ciuda cercetărilor extinse, a întrebărilor și rugăminților, a eforturilor depuse de detectivi și de locuitori ai orașului, capul nu i-a fost găsit, iar fata din pădure nu a mai fost întregită niciodată.”
Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate. În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții pe care îi desenează sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat, povestea se schimbă definitv. În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață, mai periculos ca niciodată. 
„În viață poți schimba multe lucruri - greutatea, înfățișarea, chiar și numele -, dar sunt și altele pe care, indiferent cât ai spera, ai încerca și te-ai strădui, e imposibil să le schimbi. Acestea sunt cele care ne călesc: nu lucrurile pe care le schimbăm, ci cele pe care nu reușim să le schimbăm.”
Trebuie să recunosc că am avut ceva emoții înainte să mă apuc de această carte. De ce? Pentru că toată lumea a adorat-o. Și voiam să-mi placă și mie; dar faptul că vin cu o experiență literară vastă în tagma cărților thriller, puține lucruri mă mai surprind. De altfel, cred că aceasta este și problema cu care mă confrunt în ultima perioadă - nu mai găsesc un thriller bun, un thriller care să-mi aducă ceva nou, ceva diferit. Mi se pare că ajung să citesc aceleași cărți despre subiecte răsuflate și arhifolosite, nimic nou sub soare, tralalala. Totuși, se pare că nu degeaba cartea aceasta a plăcut la foarte multă lume - chiar e o carte extrem de bună, un thriller palpitant în care răsturnările de situație „sunt la ele acasă”, în care nu poți bănui nimic fiindcă, ei bine, nu ai să ai dreptate în nicio privință. Deși, recunosc, au fost anumite chestii care nu m-au convins, importanța acestora a pălit în fața numeroaselor alte variabile care mi-au plăcut și mi s-au părut a fi fost foarte bine fructificate. Intriga, potențialul ei, a fost valorificată la maximum de către C.J. Tudor. Iar personajele - delicioase. Dincolo de acțiune alertă, ritmul hazardat, tot ce se-ntâmplă este genial. Pentru mine, acesta a fost un roman, să-i zic, complet, deoarece la sfârșitul lecturii n-am simțit că am alte întrebări, n-am simțit că au rămas „chestii în aer”. C.J. Tudor pare-se a fi urmat un plan extrem de precis, ducând totul în direcția în care trebuie.
„E una din crimele care suscită mereu interesul oamenilor. Are de toate, bănuiesc. Protagonistul ciudat, desenele sinistre făcute cu cretă și o crimă abominabilă. Am lăsat o amprentă în istorie. O amprentă mică a unei siluete de bărbat desenate cu cretă, mă gândesc cu amărăciune. Desigur, faptele au fost exagerate cu trecerea vremii, iar adevărul s-a fărâmițat. Istoria însăși este doar o poveste spusă de supraviețuitori.”
Am citit Omul de cretă foarte rapid, cred că în aproximativ o zi, în doar câteva reprize de citit. Nu mi-a venit să cred, sincer, că e un roman de debut, fiindcă totul a fost foarte bine gândit. Când mă entuziasmez privitor la o carte (cum a fost situația de față), am tendința de a mă dezumfla pe parcurs și de a o gafa, de a fi dezamăgit. Pentru că, mna, mi s-a mai întâmplat asta. Dar n-a fost cazul. Am rămas „umflat” pe tot parcursul lecturii ăsteia plină de suspans și tensiune, în care alternanța trecut-prezent a fost exact ce trebuie, oferindu-mi o perspectivă completă asupra a tot ce s-a întâmplat și, probabil, urmează să se întâmple. Acțiunea plasată în trecut m-a dus cu gândul la o copilărie diferită, simplă, în care copiii se jucau pe-afară, se-ntorceau noaptea în casă, într-o epocă lipsită de tehnologizare. Ca să fiu înțeles, romanul nu este unul care pistonează asupra acțiunii neașteptate sau a altor chestii de acest gen. De fapt, este oarecum static, dar totul se rezumă „la dezvăluirile” de pe parcurs care potențează, astfel, intensitatea romanului. Încetul cu încetul, în fața cititorului ies la lumină secrete, minciuni, întâmplări și detalii definitorii. În cele din urmă, un bulgăre de zăpadă este dat la vale și, în calea lui, are să stârnească numai haos și violență. Fiindcă, o, da, are C.J. Tudor niște scene de-a dreptul bizare, dar care parcă sunt „naturale” prin culoarea locală a romanului. 
„Credem că vrem răspunsuri. Dar de fapt ne dorim răspunsurile bune. Așa e natura umană. Ne punem întrebări care sperăm să ne ofere adevărul pe care vrem să-l auzim. Problema e că nu poți alege adevărul. Adevărul are obiceiul de a fi pur și simplu adevăr. Singura soluție reală pe care o ai este dacă să crezi sau nu.”
Un thriller care te poartă prin toate stările, cu răsturnări de situație dintre cele mai neașteptate și imprevizibile. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, evident, nici despre ce se-ntâmplă și personaje. După cum am zis, lucrurile sunt oarecum concentrate în jurul a anumite întâmplări, dar o iau razna în momentul în care factorul perturbator intervine. Din momentul acela, lucrurile chiar o iau razna și nu mai rămâne nimic altceva de făcut decât a-ți confrunta trecutul care, ei bine, ascunde foarte multe lucruri. Este vorba despre secrete și minciuni, despre imposibilitatea de a trăi cu greutăți de acest gen. În cele din urmă, au să te macine din interior până când te vor fi transformat într-o simplă carcasă goală. Este vorba despre a-ți asuma lucrurile chiar cu prețul libertății, al aparentei vieți fericite... C.J. Tudor camuflează în personajele ei adevăruri pur omenești, realități distorsionate - cel care încearcă să trăiască cu vina, cel care încearcă să fugă de probleme, cel care încearcă să disimuleze anumite stări. Și cel care are de suferit din cauza felului în care simte lucrurile. Din cauza felului în care îi este natura interioară, căreia nu i te poți niciodată împotrivi. 
„Să-ți amintești e poate ceea ce te omoară.”
Probabil ar mai fi foarte multe de spus, însă nu are sens. În primul rând, nu pot vorbi despre acțiune, fiindcă nu am de gând să fac un rezumat. Nu are niciun sens. Dar pot vorbi despre experiența pe care am avut-o citind Omul de cretă, o experiență care m-a purtat prin toate stările și care, la final, chiar m-a emoționat. Dincolo de a fi un thriller bun, romanul este un cumul de genuri - dramă, chiar și iubire, prietenie, horror, mistic; are ceva ce-l face să fie diferit, să depășească încadrarea limitată de „carte thriller”. Și asta mi-a plăcut, anume efervescența stilistică a autoarei, felul în care și-a construit personajele și le-a pus în scena romanului. A, era să uit: personajele sunt foarte frumos construite, tratate de către C.J. Tudor într-un mod foarte subtil. Fiecare joacă un rol important în ideea cărții, nimeni nu este lăsat în afară. Și, mai mult decât atât, acești omuleți de cretă, limbajul lor comun - vor fi atât cei care i-au adus împreună și au închegat relația de prietenie, cât și cei care îi vor fi adus în pragul colapsului. Ce urmează nu e altceva decât distanța dintre „început” și „sfârșit”. Iar Omul de cretă este, cu siguranță, punctul de maximă încordare când vine vorba de relația de prietenie a lui Eddie și amicilor săi.

6 comentarii:

  1. Vai,ce bine sună! Multumesc pt recomandare

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu plăcere, sper să-ți placă dacă îi dai o șansă!

      Ștergere
  2. Multumesc pentru recenzie!!!! Chiar imi place si sunt sigura ca e un thriller genial.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu am rezonat cu aceasta carte.Cred ca ceva a lipsit...Nici nu am mai fost curioasa sa citesc ce a mai scris autorul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi-a plăcut, dar „Fetele care ard” mi s-a părut MULT, MULT mai bună. Apropo, și eu am crezut mult timp că e vorba de „un el”, dar de fapt e autoare :))

      Ștergere