Degenerat, de Ariana Harwicz - Recenzie

Editura: Vellant 

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Anul apariției: 2022

Traducere: Liliana Pleşa Iacob

Comparată cu Nathalie Sarraute și Virginia Wolf, Ariana Harwicz este una dintre figurile cele mai radicale ale literaturii argentiniene contemporane. Născută la Buenos Aires în 1977, a studiat scenaristică și dramaturgie în Argentina, obținându-și masteratul în literatură comparată la Sorbona. Romanul său Matate, amor (publicat la Editura Vellant în traducerea Lilianei Pleșa Iacob cu titlul Mori, iubitule!) a obținut premiul pentru cea mai bună carte a anului decernat de ziarul La Nación. Traducerea în limba engleză a fost nominalizată la premiile Republic of Consciousness și Man Booker International 2018, iar versiunea germană, Stirb doch, Liebling, la Internationaler Literaturpreis (2019). Trilogia „involuntară” pe care o alcătuiește alături de La débil mental (2015) și Precoz (2016) reprezintă o critică dură la adresa clișeelor ce înconjoară noțiunea convențională de familie. Romanele sale au fost traduse în cincisprezece limbi. Din anul 2007, Ariana Harwicz trăiește în Franța. 

„Victime care nu se văd, cele care suferă cel mai mult, copilași împrăștiați în bucăți dezmembrate. În prima noapte, nu m-am putut opri din plâns. De la un turn la altul a castelului e doar plânset, nenorocire curată. Mama a făcut totul pentru ca eu să trăiesc, nu trebuia să recurgă la un asemenea efort, mai bine și-ar fi strâns picioarele ca să nu mă fi născut.”

Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional. Un emigrant evreu, ajuns deja la o vârstă înaintată, trăiește liniștit într-o zonă rurală din Franța până într-o zi când jandarmeria se prezintă la el acasă pentru a-l aresta. Cu o virtuozitate stilistică incontestabilă, romanul reconstituie pledoaria finală a bărbatului dinaintea acuzatorilor săi, sondând intimitatea unei minți alienate. Propria moștenire genetică tenebroasă nu-l exonerează pe acuzat, dar creează premise pentru un monolog interior sinuos, halucinant. Eludând orice lectură superficială, Degenerat este un roman sfâșietor ce dă glas unui discurs șocant, lugubru și captivant totodată.

„Unii copii se nasc fără a-și dori să trăiască.”

Dacă urmăriți acest blog de ceva vreme, știți cât de mult ador cărțile de la Editura Vellant și, în special, din colecția Endorfiction. De asemenea, știți, probabil, că am citit aproape toate cărțile din această colecție și, implicit, și celălalt scris de către autoarea Ariana Harwicz, Mori, iubitule! (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), apărut tot în traducerea extraordinară a doamnei Liliana Pleșa Iacob. De altfel, și romanul de față are o traducere absolut impecabilă, și chiar cred că a reușit să surprindă foarte bine profunzimea autoarei, cadența frazelor, „lirismul” acestora. În orice caz, chiar dacă această carte este considerată, pe Goodreads, a fi „despre nimic”, „o adunătură de cuvinte fără sens”, eu pur și simplu ador avangardismul autoarei, valoarea stilistică a scriiturii sale. Dincolo de a ne fi livrat o poveste (ce-i drept, destul de haotică, bizară, incisivă, acidă, sarcastică, pe-alocuri fără un grad de adecvare logică, întocmai pentru a alinia „scriitura” unei minți deficitare din punctul de vedere al integrității psihice, cognitive) care te izbește și te șochează, Harwicz reușește să facă din cărțile sale un adevărat tur literar de forță: are puls, are putere, are răsunet. Proza lui Harwicz, pentru mine, este diferită de absolut tot ce am citit până acum. Iar acest „stil diferit” este fix pe placul meu.

„(...) Nevastă-sa, cu sânii dezgoliți, e în spatele unei lăzi cu răsaduri, o șterge cu o cârpă pe care o lasă acolo, pregătită pentru data viitoare. Și ce importanță are, de ce să-i spunem acestei practici zoofilie, fetiș, depravare, deviație, poate că fiii lor vor interveni mai târziu în aceste scene și vor termina cu toții împreună, stimulați și în patru labe, înainte de a fi chemați la cină. Eu sunt terminat, de sub pământul Cernobîlului îi văd pe bărbați dansând peste capul meu, mie mi-au fost mâncați creierii, eu nu mai dau socoteală.”

Romanul de față, deși de mici dimensiuni, mi s-a părut foarte complex. Complet! De fapt, fiind atât de intens, nu cred că aș fi putut citi ceva mai lung - chiar cred că a fost îndeajuns exact cât a fost. Scris într-un stil dens, fără aliniate, cu puțin dialog (marcat prin linii de dialog) și foarte mult dialog, de fapt, care urmează cursul firesc al unei fraze, lecturarea acestei cărți ar putea fi cu ușurință greoaie. Cu alte cuvinte, trebuie să ai răbdare și, mai mult decât atât, trebuie să fii pregătit, de fapt, să citești despre anumite lucruri, părerea mea, foarte sensibile. Nu am să le enumăr aici, dar încă o chestie majoră pe care o apreciez foarte mult este faptul că prietenii de la Editura Vellant chiar au ținut morțiș să menționeze, pe copertă, că această carte tratează niște subiecte care, într-adevăr, pot afecta emoțional anumiți cititori. Mă bucur mult să văd că există o înclinație în această direcție, deoarece chiar mi s-a întâmplat, spre exemplu, să văd un film care nu știam că ar conține un anumit tip de scene (de o violență foarte mare), și chiar nu a fi vrut să văd vreodată așa ceva.

„Oricine poate iubi, ca un nebun chiar. De iubit, se iubesc cu toții, oricine poate iubi un părinte, aș spune că toată lumea își iubește părinții, toți se iubesc într-un fel sau altul, omul este un coteț al iubirii, un bălegar mânjit cu dragoste, dar de urât, aproape nimeni nu urăște.”

În sine, nu voi scrie o recenzie care să detalieze acțiunea cărții - înainte de toate, nu face interesul nimănui și, în al doilea rând, este vorba și despre faptul că romanul chiar nu o are o anumită acțiune. Deși urmărește demersul cronologic al unei anumite situații, pot spune că accentul se pune, de fapt, pe ceva mult mai universal: pledoaria personajului principal este, de fapt, pledoaria unui scelerat, al unui nebun care, totuși, chiar îți dă de gândit. Această nebunie sinceră, această voce directă, nu știu, totul mi-a dat impresia că Harwicz cunoaște, cu desăvârșire, psihologia umană, iar proza sa este un fel de strigăt, ceva incisiv și acid, acid și sarcastic, sarcastic și ironic, ironic și sincer. O proză intensă, frapantă, șocantă, care se-mbină cu multă, multă poezie. Cu toate acestea, cel mai interesant este faptul că, deși abordează anumite subiecte sensibile, Harwicz reușește să păstreze „un ton neutru”, și parcă totul este de un adevăr pe care noi, drept cititori, nu vrem să-l acceptăm, deși știm că este viabil. Cu un limbaj straniu, dar pe alocuri foarte profund și de-a dreptul șocant, Harwicz chiar se detașează foarte tare de tiparele literaturii moderne. 

„(...) Nu suntem vinovați că am avut un astfel de fiu, nu acesta era fiul pe care l-am educat, pentru noi este un străin. Copiii se transformă adesea în necunoscuți, într-o bună zi o apucă pe calea greșită și ne trădează.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă, sincer, chiar nu pot recenza un astfel de roman. În ultimă instanță, nu pot să vi-l recomand, sincer să fiu, deoarece nu vreau să-mi asum faptul că s-ar putea să nu vă placă. Pot, în schimb, să vă spun că dacă obișnuiți să rezonați cu lecturile mele, atunci cu siguranță v-ar plăcea Degenerat, cel mai recent roman tradus la Editura Vellant, scris de către Ariana Harwicz. Eu, unul, mă declar convins de tot ce scrie, nu mă deranjează deloc să citesc despre anumite lucruri care, într-adevăr, îți stârnesc anumite stări și trăiri, lucruri care te enervează și te frustrează. Adevăruri care te consumă și care n-ai fi vrut ca, vreodată, să fie aplicabile în lumea în care trăim. Un tur major de forță literară - asta înseamnă proza Arianei Harwicz: pasiune, profunzime, violență, sensibilitate, forță, curaj și multe imagini frapante, multe imagini șocante, limbaj vulgar (nu din ideea de a face viabilă o asemenea abordare, ci din ideea de a transmite mai exact anumite lucruri) și foarte mult lirism, foarte mult suflet. De-asta îmi place Harwicz: că e diferită, într-o lume romanistă atât de la fel.