Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2019
Traducere: Liliana Pleșa Iacob
O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate.
Ariana Harwicz s-a născut în Argentina, în 1977 – dar declară într-un interviu că s-a născut cu adevărat în timp ce scria romanul de față. A studiat scenaristica la Escuela Nacional de Experimentación y Realización Cinematográfica din Buenos Aires și dramaturgia la Escuela de Arte Dramático. Este licențiată în artele spectacolului la Université Diderot Paris VII și are un masterat în literatură comparată la Sorbona. A scris piese de teatru puse în scenă la Centro Cultural Ricardo Rojas și a regizat documentarul El día del Ceviche. Colaborează cu blogul cultural Eterna Cadencia. Primul său roman, Matate, amor (Mori, iubirea mea; Editura Vellant, 2019), a apărut în 2012, urmat de La débil mental în 2014.
Femeia din romanul Arianei Harwicz nu are nume. Are însă un bebeluș de două luni, care plânge fără încetare, un soț distant și o casă întreagă de care să se îngrijească. Se află în Franța rurală, exilată într-o țară a cărei limbă nu se vorbește, într-o viață și într-un corp pe care nu le mai recunoaște. Îi lipsesc cărțile, în special Virginia Woolf, și muzica, în special Glenn Gould. Revolta împotriva închisorii domestice începe cu lungi plimbări prin pădurea învecinată, în care se întinde goală pe pământul cald, torturează insecte sau își imaginează scene de un erotism violent. Într-un monolog interior visceral, extrem de intens, Ariana Harwicz își subjugă cititorul și adaugă, frază după frază, ingredientele necesare unui cocteil Molotov. Dar ce va exploda și unde? Aflați din povestea unei femei care are de ales între două scenarii de viață: cel cunoscut, de a fi soție, mamă și amantă, sau cel încă neatestat, pera deschisă a existenței, pur și simplu, a fi.
„E plin de lume acolo, dar nimeni nu ne ajută cu nimic. Omenirea îți stă în coastă ca un junghi. Aduce doar durere.”
Eu am spus că sunt fan Editura Vellant încă de când am văzut că au continua seria autoarei Lydia Davis, una dintre preferatele mele dintotdeauna. Mă manifest impresionist, acum, pentru că recenziile le-am făcut, sunt postate pe blog, acolo am argumentat mai mult de ce-mi place Davis. Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre Mori, iubitule!, o carte care m-a intrigat atât din titlul, cât și datorită copertei destul de abstractă. Da, eu sunt genul care ia în calcul și o copertă atunci când vine vorba de o alegere literară. Poate instinctul meu a funcționat atât de bine încât, de fiecare dată când am ales o carte doar după copertă, ghiciți ce?, s-a nimerit să fie și una care să-mi fie extrem de pe plac. În cazul de față, subscriu situației: mi-a plăcut această carte la nebunie.
Nu știam prea mult despre Ariana Harwicz, sincer să fiu. Am văzut că romanul Mori, iubitule! a fost nominalizat la Booker Prize 2018, un premiu de renume în lumea literară. Și, na, m-am gândit din start că e o lectură de referință, are ceva deosebit, are ceva al ei, din moment ce s-a încadrat în tiparele premiului. Și-am zis să-i dau o șansă, de ce nu? Și-așa, drept să vă spun, nu prea am mai avut timp de citit. Ba m-am apucat de cărți pe care, deși nu mi-ar fi stat vreodată în fire, le-am lăsat baltă după primele pagini - ori mi se păreau prea greoaie și nu le puteam acorda toată atenția necesară, dată fiind facultatea care-mi ocupă mareeee parte din timp, așa că am zis să le las pentru perioadele în care voi avea vacanță și, implicit, timp destul, ori nu făceau apel la plăcerile mele, la stilul meu de lectură, la ceea ce doresc să întâlnesc într-o carte. Ei, na, și-am zis să mă apuc de cartea Arianei Harwicz, o carte care, sincer, m-a prins de la prima pagină. M-a prins de la prima pagină și-am citit-o în două zile, atât de tare m-a relaxat stilul Arianei, atât de mult m-am regăsit în ceea ce-a scris, în ceea ce a vrut să transmită de fapt în roman.
„Ce mă salvează în noaptea aceasta, ca și în toate celelalte nopți, nu este în niciun caz dragostea pentru bărbatul meu, nici cea pentru fiul meu. Ce mă salvează e ochiul auriu al cerbului, care încă mă fixează.”
Mori, iubitule! este un roman pe care mulți l-ar găsi drept ciudat, bizar, haotic în idei și absurd în anumite situații. Așa l-am găsit și eu, sincer, dar am știut că dincolo de astea se află o naturalețe sui generis a omului, se află ceva, nu știu cum să-l numesc, ca o reînviere a propriei ființe, ca o încercare a regăsirii nimicului ancestral, ca o redevenire într-un primitivul ființei - vă spun, e părerea mea proprie, prin definiție subiectivă - de altfel, eu niciodată n-am descris, într-o recenzie, ce se întâmplă într-o carte, cum decurge totul ș.a.m.d, ci mi-am spus efectiv părerea, mi-am prezentat sentimentele care m-au încercat de-a lungul lecturii, ceea ce mi-a plăcut sau, evident, nu mi-a plăcut. Pot spune că singurul lucru care nu mi-a plăcut la acest roman a fost faptul că are doar o 144 de pagini. Și-atât! În rest, stilul poetic, imaginile de un realism aproape magic, care parcă încă mi-au rămas întipărite în minte într-un mod palpabil, plastic, anume acel cerb pe care personajul principal îl tot vede, cerb pe care l-am interpretat ca un semn al speranței, al schimbării, o (re)ancorare în viață, în teluricul acesta limitat. Am avut parte de o lectură care a făcut apel la muuulte stări, la multe emoții - o lectură care mi-a stârnit, uneori, chiar furie, care m-a sensibilizat, care a trecut dincolo de perdeaua aceasta superficială a trăirilor și m-a făcut să meditez și să mă gândesc la anumite lucruri. Credeți-mă, poate, mă repet, spun totul impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult romanul acesta (sau nu l-aș putea numi chiar roman, e mai mult ca un fel de jurnal, o înșiruire nu neapărat cronologică & ordonată & firească a acțiunilor, ci o prezentare viscerală, aproape, a unor anumite situații). Romanul reiterează dualitatea ființei umane, dorința de mai mult, dorința de a fi altceva, sau chiar simplu, de a fi, de ascensiune & schimbare & ieșirea din monotonia (nu doar a societății, ci a ființei însăși) - dar, în cele din urmă, imposibilitatea, de unde, bineînțeles, și drama existențială, pulsatilă. Drama durerii și a neputinței - ce poate fi mai groaznic de atât? Oh, speranța, ce poate fi mai dureros și ce-ți poate oferi un sentiment de inutilitate mai mare decât „speranța”, mai mare decât „nu-ți mai rămâne decât să speri”?
„Moartea verii aducea liniște și suspine în pădure. Am tras căruciorul lângă cărare și m-am culcat. Am visat lapoviță. Ba nu, era zgomotul aripilor de fluturi ciocnindu-se între ele. Acea senzualitate blazată a fluturilor de noapte. Inima mi-a răsunat în urechi. M-am aplecat să-mi văd copilul, uitând că a ieșit din mine. Bună ziua, fiu al pădurii. El se uita fix la doi porci-de-apă care se împerecheau și îi imita vioi din pelvisul mititel. Bebeluș meu făcea deja sex, animalic, brutal, ca și ei.”
Stilul autoarei l-am ghicit a fi unul poetic, sensibil, profund și subtil. Exact cum trebuie scris un roman pentru a fi, pentru mine, unul lejer și pe plac. Evident, citesc și altfel de autori, respectiv altfel de stiluri, dar stilul Arianei Harwicz este unul pe care l-aș alege oricând, în defavoarea altuia. Este stilul acela rafinat, lucrat aș putea spune, care, părerea mea, nu are cum să nu te atragă și să nu-ți placă. Am notat multe citate care mi-au plăcut și care mi-au dat de gândit; de altfel, este ciudat faptul că niște cuvinte aparent simple, banale, ar putea fi atât de profunde: totul depinde, de fapt, de contextul în care sunt folosite, de circumstanțele în care au fost rostite. Un alt aspect care mi-a plăcut la Harwicz, anume modul în care a reușit să creeze niște condiții propice pentru a semnala niște sentimente și trăiri. Pfiu, mai că-mi vine să recitesc romanul, sincer, dar am să mă mulțumesc (momentan) recitind pasajele pe care le-am subliniat.
Mă declar, evident, fan. Sunt un fan al autoarei chiar după prima carte citită. E greșit? Nu. M-am îndrăgostit iremediabil de Alice Munro & Lydia Davis & Ioana Nicolaie doar după prima carte scrisă de ele pe care am citit-o. Și-apoi am tot citit și-am tot citit și n-am fost dezamăgit nici măcar pentru o secundă. Sunt sigur că Ariana Harwicz o să fie pe placul meu și în viitoare lecturi pe care o să le am. Mai mult decât sigur. Și-abia aștept să văd cu ce o să ne mai surprindă Editura Vellant de acum înainte.
Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman minunat. Mori, iubitule!, că despre el vorbesc, poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu