Editura: Polirom
Colecția: EGO. Proză
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 152
Anul apariției: 2023
Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, Maramureș), lector la Universitatea Hyperion din București, poet, prozator și eseist. Doctor al Universității din București cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane, volume de eseuri, povestiri și poeme, precum și cărți pentru copii și tineret. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 18 limbi. A primit Premiul Tânărul prozator al anului (2012) pentru romanul Teofil și Câinele de lemn, Premiul revistei Observator cultural (2019) pentru volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea, Premiul agentiadecarte.ro (2019) pentru romanul Arșița. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele În urmă nu mai e nimic (2015), Dispariția (2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (2024; Premiul De la Carte la Film al revistei Matca Literară), Trilogia lui Teofil (2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (2025), cărțile pentru copii Anisia și uneltele fermecate (2021), Anisia și manuscrisul mistic (2022) și Anisia și oceanul de uitare (2024), precum și biografia romanțată Labiș. Jurnalul pierdut (2022).
❤️🩹 CUM CREȘTI ATUNCI CÂND TOȚI ÎȚI SPUN CĂ NU MERIȚI MAI MULT? ❤️🩹
Ca să nu se aleagă praful de toate e genul ăla de carte care m-a prins din prima și nu mi-a mai dat drumul până n-am ajuns la ultima pagină. A fost ca un vis febril – intens, învolburat, plin de emoții și neliniște – și când s-a terminat, parcă nu știam unde sunt, ca atunci când te trezești brusc dintr-un somn care a fost mai real decât realitatea. Am citit romanul dintr-o singură suflare, fără pauze, ca și cum dacă aș fi lăsat cartea jos, lumea lui Samson s-ar fi risipit și aș fi pierdut ceva vital. Personajul principal, Samson, e unul dintre cele mai vii și contradictorii personaje peste care am dat în ultima vreme. E uriaș, puternic, dur la exterior, dar în interior e un amestec fragil de singurătate, regret, furie și dor. Un personaj care pare imposibil de clasificat. Nu e nici erou, nici ticălos. Nu e un băiat bun, dar nici un monstru. Ce e sigur, însă, e că e o victimă a vremurilor în care trăiește. Și da, e un tip care răspunde la violență cu violență, care pare că s-a obișnuit să trăiască doar în bătăi și durere, dar care ascunde o lume interioară neașteptat de profundă.
„Alcoolul mă încălzește, mă ridică, mă trimite în călătorii dincolo de munții ăștia, stând pe loc, dincolo de mine, mă face proaspăt, mă înviorează, șterge cicatrici pe dinafară și pe dinăuntru, mă topește tot într-o apă călduță în care plutesc aproape de inconștiență. Mi se pare că am libertate, că pot face orice, că îmi pot alege viitorul, că îmi pot face un drum. Și totul foarte curând. Chiar acum.”
Mi-a plăcut enorm felul în care Cosmin Perța construiește tensiunea în jurul lui Samson. Nu l-a justificat niciodată direct, dar l-a umanizat în moduri care îți dau de gândit. Am simțit, de la început, că tot ce face băiatul ăsta vine dintr-un loc complicat. Când vezi că în spatele pumnilor și ieșirilor violente e un copil traumatizat, crescut în abuz, lăsat singur cu o durere prea mare pentru vârsta lui, începi să înțelegi. Nu e un rău născut, ci un rău învățat. Un produs al unei lumi care nu i-a oferit nicio cale de ieșire. Samson e crescut într-o familie disfuncțională: o mamă moartă prea devreme, un tată alcoolic, lipsă de afecțiune, lipsă de repere. Când nu ai parte de iubire, nici nu mai știi cum să o recunoști sau cum s-o oferi. El învață de mic că durerea nu trebuie simțită – la propriu, pentru că are o condiție medicală care-l face imun la durerea fizică, dar și la figurat, pentru că devine expert în a-și ignora emoțiile.
„Pentru că eu, dacă m-aș înțelege, poate n-aș face toate lucrurile pe care le fac. Uneori nu știu de ce le fac. Nu știu de ce sunt în stare. Până unde aș putea să mă duc.”
Și tocmai contrastul ăsta dintre forța brută și sensibilitatea ascunsă e ceea ce face romanul să funcționeze așa de bine. Sunt scene de o duritate extremă, care te zdruncină – bătăi, amenințări, abuzuri, interlopi, corupție, haosul tranziției postcomuniste – dar sunt și momente de o delicatețe pe care n-o vezi venind. Când Samson își amintește de mama lui și citește cărțile pe care ea le iubea, când se duce în podul casei ca să le caute și citește în liniște în rumeguș, e imposibil să nu simți un nod în gât. Sau când îi duce flori profesoarei de română, cu o stângăcie atât de sinceră încât te înmoaie. Povestea se desfășoară în anii ’90, într-un orășel de munte, unde instituțiile statului sunt corupte până în măduvă, iar interlopii conduc totul. Samson e prins între aceste două lumi: una care-l ignoră și alta care îl folosește. Nu are de ales, și tot ce știe să facă e să supraviețuiască. Asta îl face un personaj tragic – nu pentru că plânge sau se plânge, ci pentru că, indiferent ce ar face, parcă tot pierde. Mereu apare cineva mai periculos, mai „șmecher”, cum zice el, care-l împinge din nou spre colț.
„Până la urmă fiecare dintre noi e doar un om singur, față în față cu propriile decizii. Mai puțin atunci când nu iei cu adevărat deciziile, nu li te poți împotrivi, viața te ia ca o vâltoare și trebuie să înoți. Ar fi o opțiune, da, să nu înoți. Dar fiecare fibră și celulă din tine va lupta atunci împotriva ta. Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, n iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.”
Scriitura lui Cosmin Perța e directă, alertă, dar plină de nuanțe. Nici nu simți când te prinde – n-are nimic pretențios, nimic artificial. Dialogurile sunt autentice, scenele curg cu naturalețe, și totuși, dincolo de acțiune, e mereu prezent un fel de tristețe caldă, o duioșie care te face să vrei să-l iei pe Samson de braț și să-l scoți din iadul în care trăiește. Și totodată îți dai seama că nu ai cum. Cartea asta nu e doar despre violență, ci și despre nevoia de a fi văzut, de a fi iubit, despre încercarea disperată de a găsi un rost, de a nu lăsa totul să se facă praf. De asta titlul mi se pare perfect. Pentru că exact despre asta e vorba: despre efortul unui om pierdut de a ține lucrurile laolaltă, de a se agăța de o urmă de sens, chiar și când totul pare să se destrame. La final, n-am simțit neapărat speranță, dar nici deznădejde. Mai degrabă un fel de liniște amară. Un fel de „Cam așa e viața!” spus cu o voce obosită, dar nu resemnată. Da, a fost una dintre cele mai frumoase și surprinzătoare lecturi (într-un sens bun) ale anului trecut. Voi urmări și celelalte cărți ale autorului, pentru că simt că promite multe. Și oferă cel puțin la fel de multe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu