Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Traducere: Diana-Alina Ene 

Anul apariției: 2019

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, a apărut la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.

„Vârfuri de brazi înzăpeziți. Văzute de sus, dintr-o perspectivă verticală și vertiginoasă. Panglica drumului se întinde dreaptă și adâncă, între copacii cu trunchiurile împresurate de ceață. (...) Un versant stâncos pe care drumul îl înconjoară în curbă strânsă, înainte de a ajunge la un pârâu iute, ce trece peste un baraj mic, înghițit de apele învolburate. Pe celălalt mal, gura neagră a unei centrale hidroelectrice se deschide parcă din munte.”

Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale. Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afl e ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2.000 de metri. O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.

„(...) Deveneau chiar periculoase pentru oameni. Singura specie periculoasă pentru oameni o reprezintă oamenii înșiși, medită Servaz. În fiecare an vedea noi cadavre la morga din Toulouse. Și nu urșii erau de vină.”

Dacă ar fi să apreciez, foarte mult, ceva la romanul de față al lui Bernard Minier, primul dintr-o serie, aș spune că acest lucru este „densitatea” scriiturii, să spun așa. La ce mă refer? La faptul că autorul nu limitează această carte doar la un thriller, ci permite acțiunii, personajelor, gândurilor lor să diverge asupra mai multor „aspecte”, dacă le pot spune așa. Ce vreau să spun este că, da, romanul se încadrează în genul thriller-crime, dar este pe deplin înțeles faptul că, de altfel, scriitura lui Bernard Minier este și una profundă, într-o măsură, este și una sensibilă, reliefând, în romanul de față, multe situații în care, poate, ne-am putea regăsi în viața de zi cu zi. Dar nu am să insist asupra acestui aspect, a fost o simplă constatare (având în vedere că am citit și volumul doi din această serie, și anume Cercul). Deși lecturs acțiunea, deși n-am fost încercat de sentimentul acela care de obicei pune stăpânire pe mine atunci când a, cu siguranță, ar fi putut să fie mult mai alertă, energică, dinamic, atmosfera densă a romanului a potențat, maximal, felul în care am simțit romanul. Despre asta voi vorbi în ceea ce urmează - bineînțeles, nu voi povesti această carte, n-are absolut niciun sens. Vă voi spune ce mi-a plăcut și, în aceeași măsură, ce-aș fi vrut să fie tratat diferit sau ce mi se pare că i-a lipsit acestui roman (nu au fost multe aspecte care m-au deranjat - de fapt, deranjat este cam mult spus, dar au fost unele lucruri cu care nu prea m-am împăcat).

„(...) Lumea devenise un imens laborator de experiențe din ce în ce mai demente, în ale cărui eprubete se amestecau fără noimă Dumnezeu, diavolul și hazardul.”

Este clar că Minier este autorul „nordic” (dacă-mi permiteți să fac asocierea aceasta) al francezilor. Vorbesc despre autorii nordici care ne-au obișnuit cu thrillere de multe ori geniale, efervescente, care te-antrenează psihic și, în cele mai faine momente, te lovesc în moalele capului. Ei, bine, pot spune că Minier, după părerea mea, se-apropie de această categorie romanistă și literară. Totuși, dacă, de multe ori, în romanele nordice n-aveam parte decât, în cea mai mare măsură, de acțiune electrizantă-dinamică-efervescență-alarmare-mister-angoasă-groază-intempestivitate, lucruri de acest gen care, bineînțeles, fac ca un thriller să fie extrem de bun (după considerențele mele), în romanul lui Minier, sub lupa comandantului de poliție Martin Servaz și a altor personaje, autorul urmărește și pusee sensibile, profunde, care, ai spune, rareori își găsesc locul într-un astfel de roman, din acest gen (sper că înțelegeți ce vreau să spun). Nu spun că aceste aspecte nu mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că, deseori, parcă știrbeau puțin din atmosfera autentică a unui astfel de roman, o diminuau - cu alte cuvinte, parcă Minier îmi oferea, cu porția, doze mici de alarmare, de intrigă, atunci când, de fapt, o voiam s-o halesc pe toată, până la saturație. Dar, na, am apreciat acest lucru, întrucât chiar m-a princitesc un thriller.

„Pe măsură ce descoperea mai multe detalii, afacerea asta căpăta pentru el din ce în ce mai mare importanță. Avea impresia că e un medic legist care dezgroapă un deget, pe urmă o mână, un braț, și apoi întregul cadavru.”

Problema, dacă-i pot spune așa, în cazul de față, este că de obicei tind să compar, între ele, cărțile care aparțin acestui gen. Având în vedere că anul acesta am citit (deosebit de) multe cărți din genul thriller, a fost imposibil să nu mă gândesc, implicit, că „cealaltă carte mi-a plăcut mai mult”. Da, cu siguranță seria Martin Servaz nu se numără printre preferatele mele, dar, în cele din urmă, chiar a fost o lectură faină. A fost o lectură care m-a antrenat, m-a șocat (de multe ori) și chiar m-a oripilat. Prin romanul său de debut, Minier, prin personajele sale, relevă adâncurile disperării și, în cele din urmă, profunzimile sufletului uman (un aspect pe care, cu precădere, l-am găsit conturat mai ales la un anumit personaj). Deși acțiunea se petrece lent, greoi, nu poate să nu fie sesizată ideea de înaintare în acțiune - este subînțeles, astfel, că Minier se axează foarte mult pe ideea culorii locale a cărților sale (am observat, totuși, că în volumul al doilea, Cercul, nu se mai insistă așa mult pe acest aspect) - astfel încât, atunci când ajungi deja într-un punct, este imposibil să nu faci corelații cu ceea ce s-a întâmplat, poate, cu zeci de pagini în urmă. Mi-a plăcut mult să fac speculații (bineînțeles, mereu fac asta), doar pentru ca autorul să-mi ofere, la sfârșit, total neașteptatul. Aș vrea să spun totuși că, aducând o nouă conotație romanului noir, Minier reușește să creeze un detectiv atipic, după părerea mea, zbuciumat între diferite porniri, sfâșiat de anumite amintiri și dureri din trecut. Un detectiv pentru care munca și fiica sa înseamnă totul. Iar, pentru un astfel de om, pericolul nu mai înseamnă nimic. Nici atunci când moartea, crimele, temerile cele mai adânci devin aproape palpabile. 

„Se simțea din ce în ce mai intrigat. În povestea astsa, totul era extraordinar. Și de neînțeles.”

Nu pot minți, dar m-au încercat timpuri grele cu această carte; la un moment dat, chiar m-am gândit s-o las deoparte și să încep, în paralel, și altceva. Dar cum nu obișnuiesc să fac asta, deoarece piticii mei de pe creier sunt înrădăcinați acolo, mi-am zis că trebuie s-o termin, neapărat, înainte de a mă apuca de altceva. Și, culmea, după ce am terminat-o, m-am apucat de volumul doi. Dar de ce spun asta? Că nu e genul acela de crime-thriller la care abia aștepți să dai pagina, fiindcă arzi de nerăbdare să vezi ce urmează să se întâmple, arzi de nerăbdare să afli, în sfârșit, care e treaba și de ce și cum și chestii de acest gen, ci e un roman pe care trebuie să-l rumegi, să-l diseci, e un roman căruia trebuie să-i acorzi răbdare, timp. Și eu cum sunt obișnuit să citesc destul de rapid, pot spune că am avut niște sincope din acest punct de vedere. Dar, normal, nu m-au împiedicat din a citi acest roman, în cele din urmă, cu o oarecare plăcere - chiar voiam să înaintez în poveste cât mai mult (și într-un timp cât mai scurt), deoarece - și-aici cred că voi puncta întocmai ce mi-a plăcut la acest roman - atmosfera a fost una pur și simplu mirifică.

„Asemenea unui animal, Servaz percepea din instinct pericolul. Apoi își dădu seama că tremură, în ciuda căldurii.”

Atmosfera romanului lui Minier este una rece, este una izolată, plină de frici, de angoasă. Sub munții nemărginiți acoperiți de zăpada densă se întâmplă lucruri înfricoșătoare. Autorul chiar pune accentul pe această atmosferă, încercând să o contureze cu cât mai multă precizie (date fiind, aici, descrierile care pe mulți i-ar putea obosi, ba chiar frustra, gândindu-te „de ce pistonează atât de mult asupra acestui lucru și nu trece odată la acțiune?”). Atmosfera chiar joacă un rol esențial în redarea acțiunii, în demersul anchetelor detectivului Servaz, deoarece pontețează, la maximum, ceea ce se întâmplă în roman. Recunosc, chiar mi-a plăcut mult lumea în care am fost purtat - fie ea ireală - și chiar am avut momente în care, nu știu, parcă simțeam acel frig agonizant, apăsător; iar în acest background alb, orbitor, adevărurile, minciunile, secretele, durerile, trecutu acaparant, toate acestea se subjugă unei vremi care pare-se a fi premonitoare. Deși demersul acțiunii este unul care ar părea previzibil, puține au fost momentele în care am bănuit corect, poate, ce urmează să se întâmplă și în ce direcție o vor lua lucrurile. 

„- (...) În realitate, trebuie să înțelegeți ceva: nu există o membrană etanșa care împiedică răul să circule.”

Nu mai spun nimic legat de personaje, pentru că, da, Minier chiar a reușit să creeze niște personaje foarte complexe - de remarcat gusturile literare ale unora, ba chiar și cele în muzică - precum și destul de efervescente în ceea ce privește caracterul și personalitatea fiecăruia. Pentru mine, într-un astfel de roman, contează mult și grija pe care autorul, în scriitura sa, o acordă personajelor „cu care lucrează”. Și grija lui Minier a fost una aproape paternă, de o acuratețe specială. Există, de asemenea, o ecranizare a acestui roman, pe Netflix, la care am încercat să mă uit după ce am terminat primul volum. Am abandonat această încercare chiar după primul episod, deoarece nu mi-a plăcut, totul se întâmpla prea deodată, prea previzibil, să spun așa, și n-am vrut să-mi tai din plăcerea de a fi lecturat romanul. Poate am să-i mai acord o șansă, dar cu siguranță asta nu se va întâmpla prea curând. 

„Când vă mințiți nevestele și copiii, când vă abandonați biata mamă într-un azil ca să aveți libertate de mișcare, când vă îmbogățiți pe spinarea altora, când evitați să donați din salariile voastre o parte pentru cei care nu au nimic, când produceți suferință din egoism sau indiferență, vă apropiați de ceea ce reprezint eu. E doar o problemă de nuanță, nu de natură. Avem aceeași natură: a umanității în general.”

Deci, dragi cititori, vă recomand romanul de față, Înghețat, dacă sunteți fani ai acestui gen și vreți să încercați și altceva, și prin altceva mă refer la un thriller scris de un autor de altă naționalitate, alta decât un audor nordic - care, după cum bine știm, sunt adevărați maeștri ai acestui gen literar. Chiar a fost o lectură plăcute - și, sincer, știu că-s puțin cam darnic cu rating-ul, dar nu vreau să încep să compar acest roman (dat fiind genul, după cum am spus) cu alte cărți din aceeași tagmă literară; dacă aș face asta, cu siguranță aș lăsa un rating de trei steluțe acestei cărți. Dar, în cele din urmă, Minier mi-a oferit ceva diferit, ceea ce am apreciat și ceea ce, de fapt, chiar este de apreciat. Cartea Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au o mulțime de apariții literare care, cu siguranță, vă vor încânta în urma lecturii. Să aveți o duminică frumoasă, relaxantă și liniștită!