Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) au fost publicate în România de Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„- Înțelegi ce-ți zic? Când ți se dă ocazia să-ți schimbi viața, fii gata să faci orice e necesar ca să realizezi schimbarea! Nu lumea ne oferă una sau alta, ni le luăm noi. Dacă e să înveți un lucru de la mine, atunci ăsta ar trebui să fie.”

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

„Nu știi cât de repede ai alergat, cât de mult ai muncit, cât ești de obosit în realitate până nu se pune cineva în spatele tău și-ți zice: «E în regulă, acum poți să cazi la pământ. O să te prind eu».

Așa c-am căzut.

Iar Harry m-a prins.”

O stea. O viață de legendă. O doamnă distinsă pentru care popularitatea, banii și faima sunt chestii, aș spune, banale. Evelyn Hugo, cea care timp aproape jumătate de secol a strălucit în lumina reflectoarelor, pe marile ecrane ale lumii. Cea care a fost distinsă cu numeroase premii, cea la care puteai avea „acces” doar prin intermediul viselor (și nici atunci) - cea care a devenit un icon și pe care toată lumea o admira. Ajunsă la o vârstă înaintată, Evelyn Hugo se hotărăște să-și spună povestea. Și nu vrea s-o spună nimănui, ci doar lui Monique, o tânără jurnalistă care, odată cu acest moment, își dă seama că în sfârșit ar putea da lovitura. Și, totuși, de ce o vrea Evelyn, dintr-atâtea candidate, doar pe Monique, o novice în domeniu? Ei, bine, răspunsul este unul dintre cele mai neașteptate și i se va arăta cititorului abia undeva pe la finele cărții. Și, credeți-mă, merită toată așteptarea, pentru că, în fine, nici nu-i vorba de o așteptare: Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo este un roman de-o intensitate uimitoare, este, pur și simplu, exact ce mi-a trebuit ca să citesc un roman memorabil, un roman care să-mi rămână în inimă, un roman cu care să-nchei anul așa cum se cuvine. Știam, de fapt, că Taylor Jenkins Reid are să-mi ofere o poveste dintre cele mai geniale, dat fiind faptul că și Daisy Jones & The Six mi-a plăcut la nebunie (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). 

„M-am închipuit dând fuga la ușa ei, căzând în genunchi și spunându-i adevărul, cum că viața fără ea era plină de singurătate și goală și-și pierdea rapid interesul.”

Pe cât de glamuroasă, plină de strălucire, efervescentă și îmbătătoare este atmosfera pe care Reid o creează, cu toată chestiile hollywoodiene, pe cât de genial reușește autoarea să creeze culorile locale și tot ce ține de acele vremuri (am observat, de fapt, că Reid chiar are un talent absolut mesmerizant de a introduce cititorul într-o altă lume, în cu totul alte timpuri), pe-atât de dramatică este povestea lui Evelyn, pe atât de dureroasă și de-a dreptul mișcătoare și cutremurătoare. N-am să vă dau spoilere, n-am să vă spun cine a fost Evelyn și, în fine, ce-a ajuns Evelyn și chestii de-acest gen, prin ce a trecut și prin ce nu a trecut. Nu, it makes no sense, bineînțeles, dar am să vă spun că pur și simplu este de-a dreptul memorabil totul la această carte, de la personaje la întâmplări la acțiune la emoții la mesajul subtil pe care vrea să-l transmită Reid prin intermediul lui Evelyn, un mesaj atât de puternic și răsunător de, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, încă-mi reverberează între tâmple: un tur de forță și de realitate, romanul lui Reid cu siguranță este o carte pe care nu o voi uita niciodată! Pe cuvânt! Știam, domnule, că o să-mi placă, dar tind să cred că mi-a întrecut absolut toate așteptările.

„- Dar asta ești. Ești Evelyn Hugo cea unică. Ești extraordinară.”

Este o carte despre sacrificii, despre curajul de a ieși în evidență și de a face alegerile poate nu neapărat pe care le dorești, dar care știi că-s potrivite și cele care trebuie. Dar alegeri care știi că au să aducă cu sine durere, neliniște și singurătate. Este o carte nostalgică, o carte plină de emoție și profunzime, care m-a mișcat până la lacrimi (mai ales undeva pe la sfârșit, când am simțit că, pur și simplu, trebuie să mă opresc puțin din citit pentru a-mi lăsa sufletul să se odihnească). Nu știu, sincer, cum poți să ai talentul de a crea povești atât de inspirate și inspiraționale, atât de puternice și complexe, atât de sublime și impecabil scrise. Da, Reid chiar e făcută să scrie, pentru că prin poveștile ei nu transmite doar o acțiune incitantă și personaje care să-ți placă more or less, ci și mesaje puternice și lecții de viață. Da, asta am simțit și în celălalt roman scris de ea pe care l-am citit: Taylor Jenkins Reid scrie „pentru vindecare”, pentru a se face auzită. Și faptul că a scris această carte în timp ce era însărcinată parcă, de fapt m-a emoționat și mai mult. Să creezi de două ori viață în același timp!

„E o femeie atât de spectaculoasă, adică ea, în sine, e un spectacol. E însă și profund, profund umană, și mi-e pur și simplu imposibil la acest moment să rămân fără obiectivă. Împotriva integrității jurnalistice, pur și simplu țin prea mult la ea ca să nu mă miște durerea ei, să nu simt ce simte și ea.”

Un roman fascinant, sfâșietor prin tot ce a însemnat. N-am mai putut să-l las din mână: m-am apucat ieri de ieri și astăzi, acum câteva ore, l-am terminat. Probabil am luat o supradoză de emoții și trăiri, dar sunt OK, chiar sunt. O să-mi revin eu cât de curând, chiar dacă momentan nu-s capabil de nimic. E OK! Mă bucur că încă există cărți ale căror lectură să mă facă să mă simt așa - să-mi zguduie întreaga ființă, să-mi smulgă lacrimi și să dea cu mine de pământ. Merci, Reid, ești o dulce! Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, un roller-coaster de trăiri, trecându-mă prin amintirile pe care Evlyn le-a mărturisit lui Monique în legătură cu cei șapte soți ai ei (iubiri mai mult sau mai puțin adevărate, relații mai mult sau mai puțin „de fațată”), mi-a scos la iveală o femeie de-a dreptul fascinantă, ale cărei decizii nu mă grăbesc să i le critic, nu mă grăbesc s-o trag la socoteală: în cele din urmă, cred că mi-am dat seama de o chestie - Evelyn e în fiecare dintre noi, fiindcă Evelyn e însăși esența sincerității în această lume. Cu toții, în cele din urmă, am face orice pentru cei dragi și cu toții simțim nevoia să fim iubiți. Indiferent de forma în care vine această iubire. 

„Evelyn s-a născut să fie celebră. Cred c-a ajutat-o trupul. Cred c-a ajutat-o fața. Pentru prima oară însă, văzând-o în acțiune, mișcându-se în fața camerei, am senzația că s-a subapreciat într-o privință: s-ar fi putut naște mult mai puțin dăruită de natură și probabil tot ar fi reușit. Pur și simplu are acel ceva. Acea calitate de nedefinit care-i face pe toți să se oprească și să-i dea atenție.”

Chiar nu știu ce să mai spun, așa că am să fac bine și am să mă opresc aici. Un roman complet, cu intrigi complexe și autentice, o răsturnări „elegante”, sublime de situație, cu replici amuzante și incisive și acide și ironice și pline de sarcasm, cu personaje delicioase, dar și inimi frânte și multă, multă trădare - Taylor Jenkins Reid, o autoare extrem de bine cotată, se pare că a găsit rețeta succesului: reușește să transforme totul într-o efervescență de gusturi și mirosuri și sunete, spunând povești dintre cele mai reușite, dintre cele mai fascinante și pline de substrat. Întotdeauna, personajele ei sunt mai mult decât personaje: sunt prieteni pe care ai vrea să-i ai în realitate. Chiar recomand această carte fără nicio reținere, fiindcă, cu siguranță, are să vă placă - dacă nu extraordinar de mult (așa cum mi-a plăcut mie), poate măcar puțin. De altfel, are u nrating imens pe Goodreads, raportat și la numărul de persoane care au evaluat-o. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

Cuplul din vecini, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2017

Traducere: Mihaela Buruiană

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), An Unwanted Guest și Someone We Know. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.

„Își spune că, împreună, vor trece și peste asta. Poliția o va găsi pe Cora. Își vor recăpăta fiica. 

Iar dacă nu, nu-l va ierta niciodată.”

Nu poți ști niciodată ce se întâmplă de cealaltă parte a peretelui. Vecina ți-a spus că n-are chef să-ți aduci copilul de șase luni la petrecerea ei. Nimic personal, doar că nu suportă să-l audă plângând. Soțul tău te-a asigurat că va fi bine. Doar sunteți în vecini. Veți avea monitorul copilului la voi și veți merge pe rând acasă, din jumătate în jumătate de oră. Fiica ta dormea ultima dată când ai fost la ea. Acum, când te năpustești în casa cufundată într-o tăcere mormântală, cel mai cumplit coșmar se adeverește. Fiica ta a dispărut! Poliția e la tine acasă și te întrebi cu groază ce va descoperi. De ce ești capabilă când cineva te împinge dincolo de limite?

„Detectivul Rasbach privește cum fisurile din relația cuplului se adâncesc. Tensiunea pe care a simțit-o imediat după ce fiica lor a fost dată dispărută s-a transformat deja în ceva mai mult - vinovăție. Fontul comun pe care l-au afișat în primele minute și ore ale anchetei începe să se erodeze. Cum altfel? Fiica lor a dispărut. Ei sunt sub o presiune enormă. Polițiștii sunt la ei în casă. Presa bate la ușa din față. Rasbach știe că, dacă e un detaliu de găsit aici, o să-l găsească.”

Habar n-am cum s-o iau pe asta, sincer, fiindcă nici eu nu știu ce s-a întâmplat sau cum se pot explica lucrurile: după două rateuri colosale (Ultima ei clipă - recenzia AICI și Străinul de acasă - recenzia AICI), îmi cam luasem gândul că acest roman, Cuplul din vecini, are să-mi placă. Dar totuși mi-am zis că trebuie să-l citesc ca, în sfârșit, să zic că am citit tot de Shari Lapena și că, într-adevăr, nu-i pentru mine. Dar uite, domnule, cum s-a întâmplat: chiar mi-a plăcut mult, mult de tot romanul acesta (ce-i mai bun la sfârșit, cum s-ar zice), m-a prins și de aseară, de când m-am apucat de el, n-am mai putut să-l las din mână până nu l-am terminat. Nu mă întrebați ce a avut în plus față de celelalte romane (care nu mi-au plăcut), pentru că mai bine v-aș spune ce nu a avut de fapt: nu a avut o evoluție liniară, previziblă (cel puțin, nu într-o măsură atât de mare cum s-a întâmplat la celelalte romane), personajele mi s-au părut mai bine conturate, mai credibile și convingătoare, iar acțiunea mai multilaterală și nu chinuită și neconvingătoare. Chiar mi-a plăcut mult direcția în care au luat-o lucrurile și întorsăturile interesante de situație; de altfel, chiar am simțit acest roman ca fiind mai real decât celelalte, deși și acesta, pe alocuri, a fost puțin cam „tras de păr”. Dar all in one, o experiență plăcută pe care chiar am prețuit-o.

„- Nu știu. De ce ar minți? Chiar arată bine.

Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune Rasbach.”

Cuplul din vecini ne spune povestea lui Anne și a lui Marco care într-o seară se află la un vecinii lor la o mică petrecere aniversară și, când se întorc acasă, pam, observă că una lor fiică, încă bebeluș, a dispărut. Acesta este punctul de plecare al cărții și, din această direcție narativă, Lapena începe să construiască, așa cum era de așteptat, ancheta, diferite mini-intrigi (depresia postnatală a lui Anne, niște chestii din trecutul acesteia, niște părinți care nu sunt de acord cu relația pe care o are, un soț care are ceva probleme financiare la locul de muncă) - cu alte cuvinte, încercarea ei de „a masca” adevărul cu ce s-a întâmplat de fapt cu fiica lor. Interesante abordări, sincer, și ce se află de fapt în spatele „a toate” chiar mi s-a părut deosebit de ingenios, mai ales că la un moment dat lucrurile o iau într-o direcție la care, poate, te-ai fi așteptat, dar apoi se dovedesc a fi mult mai neașteptate. Și, de fapt, „motivul” este relevat undeva la un moment dat, ni se spune care-i treaba, dar și din acel punct Shari Lapena reușește să creeze niște intrigi, iarăși, intempestive și wuuuut.

„Anne și Marco sunt acasă, singuri. În casă nu sunt decât ei și groaza, durerea și închipuirile lor sumbre. E greu de spus care dintre ei este mai afectat. Amândoi sunt bântuiți de faptul că nu știu ce s-a întâmplat cu copilul lor. Fiecare din ei speră că fetița e încă în viață, dar sunt atât de puține lucrui în care să-și pună speranța. Fiecare încearcă să se prefacă de dragul celuilalt. Iar Marco are și alte motive să se prefacă.”

V-am spus, chiar nu mă așteptam să fie o experiență plăcută, asta după ce celelalte două romane scrise de Shari Lapena pe care le-am citit m-au cam dezamăgit; dar chiar a fost o carte alertă, tensionată, cu o atmosferă sufocantă și plină de angoasă. Personajele interesante, complexe, zbuciumate, cu interese proprii, fiecare urmând o anumită cale, fiecare având ceva de ascuns. Bineînțeles, ca și în celelalte cărți ale lui Lapena, dacă e să vorbim de stilul ei de scriere cred că aș putea vorbi de „un stil care e atât de banal încât nici nu se poate vorbi de stil”, dar aici bineînțeles că lucrurile depind de așteptările mele - Lapena scris „sec”, fad și gol, fără figuri de stil, fără a încerca să miște cititorul sau să-l emoționeze. Probabil acesta-i stilul ei caracteristic de a scrie (de fapt, chiar scrie thrillere, iar thrillere în general se presupune că sunt reci, dry, austere), deși am citit și thrillere care ating foarte bine corzile emoționale ale cititorilor (Louise Penny, în principal, scrie extraordinar din punctul acesta de vedere). Dar, oricum, chiar a fost o experiență plăcută și nu am considerat-o o pierdere de timp!

„Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul mesei, cu luminița roșie strălucind ca vârful unei țigări. Brusc, este curprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună.”

Chiar mi se pare bizar, și-acum când fac recenzia. Nu știu, e oare posibil să fi pățit ca la Ruth Ware? Prima dată când am citit cărțile scrise de Ruth, mi s-au părut banale și nu mi-au plăcut deloc. La o a doua citire, lucrurile au luat o altă întorsătură - mi-am dat seama că, de fapt, chiar îmi place cum scrie Ruth Ware. Să fie și-aici la fel? Să recitesc, oare, peste ceva ani, cărțile lui Shari Lapena? Nu știu ce să zic... Nu cred! Cred că a fost cazul să-mi placă doar Cuplul din vecini, întrucât la celelalte cărți vorbim despre niște intrigi exploatate extrem de precar și banal. În fine, cert este că chiar aștept și alte traduceri ale cărților scrise de Lapena - nu pot fi convins, încă, dacă îmi place sau nu! Eu, unul, chiar vă recomand să-i dați o șansă autoarei, și în special acestei cărți; sunt extrem de potrivite pentru cei care vor să calce pe tărâmul cărților thriller și nu știu încă ce să citească! Cu încredere puteți începe cu cărțile acestei autoare! Lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Geniul păsărilor, de Jennifer Ackerman - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina Rusu

Jennifer Ackerman scrie despre ştiinţă, natură şi biologia umană de aproape trei decenii. Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără Sex Sleep Eat Drink Dream: A Day in the Life of Your Body, Ah-Choo: The Uncommon Life of Your Common Cold, Chance in the House of Fate: A Natural History of Heredity şi Notes from the Shore. Colaborează cu Scientific American, National Geographic și The New York Times și a primit National Endowment for the Arts Literature Fellowship in Nonfiction, o bursă Bunting şi una din partea Fundaţiei Alfred P. Sloan.

În Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman ne poartă în câteva dintre cele mai avansate centre de cercetare a păsărilor: laboratoarele din Insula Barbados şi din Noua Caledonie, marile comunităţi de piţigoi din Marea Britanie, habitatele păsărilor-grădinar din Australia, coastele Atlanticului devastate de uraganul Sandy şi munţii cu climă tot mai caldă, din zona centrală a Virginiei şi din statele din Vest. Printre micile „genii” înaripate despre care vorbește Ackerman se numără alunarii lui Clark, care ascund până la 30.000 de seminţe pe o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătrați şi care îşi amintesc unde le-au pus chiar şi după câteva luni, sau sturzii zeflemitori, care pot să stocheze între 200 şi 2.000 de cântece într-un creier de câteva mii de ori mai mic decât al omului. Pe lângă evidenţierea unor aspecte care țin de inteligenţa „tehnică” a păsărilor, Ackerman scrie şi despre impresionanta lor inteligenţă socială. Păsările înșală şi manipulează. Trag cu urechea. Oferă uneori daruri. Se consolează reciproc când suferă. Îşi şantajează părinţii. Îşi transmit semnale în caz de pericol. Îşi dau de veste când moare una dintre ele, iar unele ţin doliu.

„Pentru a evalua inteligența animalelor, oamenii de știință urmăresc să vadă cât de bine reușesc să supraviețuiască și să se reproducă în medii cât mai diferite. Dacă e să luăm în considerare numai această măsurătoare, păsările le întrec pe aproape toate vertebratele, inclusiv peștii, amfibienii, reptilele și mamiferele.”

Creier de găină! Ați auzit-o des, așa-i? O expresie ale cărei „directive” nu sunt dintre cele mai frumoase și drăguțe. Dar, ce să-i faci, vorba aia: găina are creierul mic și nu e printre cele mai inteligente creaturi de pe Pământ. Și, totuși, cum au ajuns oamenii să definească și să teoretizeze inteligența? Capacitatea de a te adapta la situații nefamiliare (și de a o face rapid)? Capacitatea de a rezolva probleme cu care n-ai mai avut un contact anterior? Un cumul de mai multe trăsături de caracter care maximizează eficacitatea ta ca persoană? În orice caz, considerăm „inteligent” cam ceea ce, în general, ne seamănă și ne este apropiat. De asta mulți dintre noi nu văd animalele ca fiind „inteligente” - nu prea ne seamănă, ca să fim sinceri. Le vedem drept sălbatice, fără creier, mânate de instinct și lipsite de rațiune și chiar emoții, de parcă ceea ce le-ar ține în viață este doar dorința de a mânca și de a se reproduce. Pentru unii, animalele sunt de prisos: sunt aici doar ca să bătucească pământurile. Și-apoi vine vorba de păsări: cu creierul mic cât o nucă; alte „chestii” de-a dreptul fără pic de creier. Well, nu-i chiar așa - nu-i chiar deloc așa. De multe ori, animalele și păsările se dovedesc a fi dacă nu mai inteligente decât oamenii, poate la fel de inteligente. Și asta încearcă Jennifer Ackerman în cartea de față s-o arate: că păsările, așa cum sunt ele, pot dovedi un geniu uimitor și o capacitate de a raționa și gândi ieșită din comună.

„La urma urmei, evoluția nu înseamnă progres; evoluția înseamnă supraviețuire. Evoluția înseamnă să rezolvi problemele mediului în care trăiești - ceea ce păsărilor le reușește extraordinar de bine, de foarte multă vreme. Iată de ce mi se pare greu de înțeles de ce atât de mulți oameni se îndoiesc că păsările sunt ființe inteligente - chiar și pentru cei care le îndrăgesc.”

Nu este vorba doar despre structurarea socială complexă a păsărilor, capacitatea de a învăța să vorbească și să redea cuvinte și chiar tonalități și timbre vocale, ci mai ales viteza cu care o fac, acuratețea deprinderilor și inteligența de care dau dovadă și care, de-a lungul timpului, a evoluat fenomenal, fiind chiar mai dezvoltată decât a multor animale. Spre exemplu, să înveți un traseu care presupune realizarea a 8 pași într-o ordine strictă în vederea obținerii hranei poate fi o probă dificilă (ba chiar imposibilă) pentru multe animale inteligente - ei, bine, alfă că ciorile sunt tehnicieni geniali în rezolvarea diferitelor puzzle-uri de acest gen (AICI chiar găsești un filmuleț extrem de interesant cu proba despre care am vorbit în rândurile anterioare). Studii pe astfel de păsări ar putea scoate la lumină răspunsul a numeroase întrebări privitoare la originea noastră evolutivă, la modul în care raționăm, gândit, luăm decizii și tragem concluzii. Deși aceste creiere sunt relativ mici - și totuși, în raport cu dimensiunea corpului lor, sunt la fel de mari ca cele ale mamiferelor -, ideea constp în faptul că arhitectura lor este mult optimizată în vederea minimalizării greutății (păsările, în cele din urmă, sunt zburătoare și deseori parcurg mii de kilometri fără oprire).

„La fel ca noi, păsările încercau să înțeleagă cum funcționează lumea, și în același timp evoluția le regla și le modela creierul, înzestrându-le cu puterile cognitive magnifice pe care le posedă în prezent. Păsările învață. Ele rezolvă probleme noi și inventează noi soluții la vechile probleme. Fac unelte și le folosesc. Numără. Își copiază una alteia comportamentele. Își amintesc unde pun diverse obiecte.”

Capacitatea de orientare și de navigare a păsărilor încă reprezintă un mister pentru mulți cercetători, și se pare că, de-a lungul timpului, păsările și-au dezvoltat diferite metode de a găsi calea corectă înapoi spre „casă” după mii de kilometri de zbor. În cartea sa, Geniul păsărilor, Jennifer Ackerman documentează extraordinar de bine toate teoriile și studiile științifice și cercetările care s-au efectuat în această direcție, toate experimentele care au privit secționarea diferiților nervi, perturbarea câmpurilor magentice „personale” și așa mai departe, iar rezultatele sunt dintre cele mai interesante și revelatoare: există numeroase modalități prin care păsările reușesc „să țină minte” harta drumului spre casă, iar unele dintre ele sunt de-a dreptul uluitoare. Păsările folosesc unelte, înțeleg corelații complexe și chiar ideea de artă, fac calcule și ordonează numere, sunt descendenții magnifici ai dinozaurilor, pot trăi foarte mult și, la rândul lor, își pot învăța puii, le pot transmite caractere nu doar fizice, ci și cognitive: mint, falsifică, manipulează, se pot adapta cu ușurință noilor medii, dar și suferă și deseori chiar ajung în pragul extincției din cauza antropomorfizării și, în fine, a omului. Deși au o arhitectură a creierului ceva mai diferită, acesta încă prezintă asemănări cu cel al omului în ceea ce privește funcționalitatea, biochimia sa; și poate nu vor ajunge vreodată la fel de „inteligente” ca și noi dar, cu siguranță, în lumea lor păsările sunt maeștri și artiști și sunt capabile de lucruri nemaipomenite.

„În cartea de față, păsările sunt ele însele eroii propriilor povești. Speranța mea e că la sfârșitul acestei cărți veți privi cu alți ochi pițigoii și ciorile, sturzii zeflemitori și vărbiile. Sper că le veți privi ca pe niște vietăți întreprinzătoare, inventive, viclene, jucăușe și agere, care își cântă una alteia într-un «dialect» anume, iau decizii de navigație complexe, fără să ceară indicații, își amintesc unde au pus rezervele de hrană folosindu-se de repere și de geometrie, fură bani și mâncare și înțeleg starea mintală a unui alt exemplar din propria specie.”

Nu trebuie să fii un ornitolog (persoană care se ocupă cu studiul păsărilor) pentru a adora această carte - Ackerman descrie o gamă largă de specii de păsări axându-se, în principal, pe dovezi ale inteligenței acestora. Eu, unul, eram familiarizat deja cu acest tip de inteligență de care dau dovadă - mereu m-au atras păsările și, de fapt, mereu am fost atras de animalele care mă înconjoară și de modul în care aceastea „reacționează”, gândesc și, în general, supraviețuiesc în mediul lor de viață. Se pare că cele mai inteligente păsări par a fi ciorile, papagalii și corbii, în special cioara din Noua Caledonie (cea din videoclipul al cărui link l-am inserat mai sus este un exemplar din această specie). Doar puține alte animale sunt capabile de așa ceva și, de altfel, își făuresc singure unelte complexe; se pare totuși că și ciorile din Noua Caledonie sunt capabile de a dezvolta astfel de capacități pe care chiar reușesc să le transfere, ereditar, puilor lor. Ackerman scrie extraordinar de frumos, chiar fascinant, despre modul în care păsările învață să cânte, făcând chiar o paralelă cu modul în care oamenii învață să vorbească; eu, unul, am fost fascinat de toate informațiilor pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în cartea sa, Geniul păsărilor, livrându-le cititorului cu atâta pasiune și accesibilitate.

„Multe specii de păsări au abilități sociale foarte dezvoltate. Se reproduc în colonii, se scaldă în grup, cuibăresc împreună, caută hrană în cârduri. Trag cu urechea. Se ceartă. Înșală. Mint și manipulează. Răpesc. Divorțează. Uneori demonstrează un simț acut al echității. Fac daruri. Se joacă de-a trasul cu frânghia sau de-a prinsa, numai că folosesc ramuri, bucăți de mușchi spaniol sau bucăți de țesătură. Fură de la vecini. Își previn puii să se țină departe de străini. Se tachinează unele pe altele (...). Se cheamă una pe alta când le moare un coleg. Uneori țin doliu.”

Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult și a fost o plăcere timpul petrecut în compaia ei - am plecat din lectură cu niște informații prețioase, utile, care știu că mă vor ajuta în a înțelege mai bune lumea în care trăiesc și, poate, în a privi cu alți ochi micile creaturi înaripate care pictează cerul de deasupra noastră. Atât timp cât cunoști din ce în ce mai bine natura, cu siguranță o simți altfel, te apropii de ea într-un mod mai personal și intim. Îi oferi încredre și o lași să te îmbrățișeze cu căldură și sinceritate. V-o recomand cu mare, mare drag, știu că o să vă placă și o să apreciați toate informațiile pe care Jennifer Ackerman le-a surprins în ea: o carte documentată, complexă,  care te face ca, data viitoare, să privești păsările într-o cu totul altă lumină, iar expresiile acide care conțin aluzii „păsărești” cred că ar trebui reconsiderate și, de fapt, denaturate. Un roman scris într-un stil accesibil, lipsit de elementele de jargon care ar putea îngreuna, mult mai mult, lectura (de altfel, a fost o plăcere imensă să stau și să aut poze cu fiecare specie de pasăre pe care Ackerman o menționa în carte - o fantezie de culori și mărimi). Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor, dragi cititori! 

PS. Pentru o lectură „completă”, vă recomand și aceste două cărți: Terra. Insecta (recenzia AICI) și Viața secretă a copacilor (recenzia AICI).

Femei care cumpără flori, de Vanessa Montfort - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 398

Anul apariției: 2021

Traducere: Elena-Anca Coman

Vanessa Montfort (n. Barcelona, 1975) scrie romane și pese de teatru și este considerată una dintre vocile feminine cele mai interesante ale literaturii spaniole contemporane. Cărțile sale (Ingredientul secret, Legenda insulei fără voce, Visul crisalidei, Femeia fără nume, între altele) au fost premiate și s-au bucurat de mare succes la public. Drepturile pentru Femei care cumpără flori (apărută la Editura Univers, 2021, în traducerea Elenei-Anca Coman), devenită un bestseller internațional, au fost vândute în 10 țări, inclusiv în SUA.

„- Draga mea, stai liniștită, viața-i grea, dar nu urâtă, dimpotrivă, a urmat în șoaptă în timp ce mă lua de braț.”

Marina, o femeie încă tânără care a suferit o mare pierdere și nu se poate desprinde de trecut, se mută în Cartierul Literelor din Madrid și, printr-o întâmplare, ajunge să lucreze la florăria Grădina Îngerului pentru enigmatica Olivia. Acolo se împrietenește cu patru femei care vin să cumpere flori. Poveștile, visele, zbuciumul și dorințele prietenelor ei o vor face să-și schimbe viața și să înțeleagă că e înzestrată cu o forță vitală și însușiri de care niciodată n-a fost conștientă. O replică din acest roman sună astfel: „Marina, să nu uiți niciodată asta: dacă noi, femeile, ne-am cunoaște adevărata capacitate pentru schimbare, instinctul brutal de supraviețuire și de refacere, ne-am simți aproape indestructibile“.

„Știu însă că a nu lua decizii înseamnă să iei una foarte importantă. Și să te alături vieții celorlalți. Este o investiție riscantă. Înseamnă să mizezi pe o singură carte. A cui este responsabilitatea? Am dreptul să mă plâng? Să-ți reproșez că eu însămi am hotărât să dau prioritate vieții tale mai presus de a mea? Să-ți port ranchiună pentru că ai dispărut, luând cu tine viața mea și lăsându-mă fără nimic? E normal să o fi luat. Era a ta. Viața ta.”

Într-un cartier mic și central din inima Madridului, un cartier locuit  de actori, de tot felul de oameni moderni, de cupluri fără copii, deputați; într-un loc cu teatre și mici galerii, cu manifestațiile sale zilnice, cu frazele unor scriitori celebri peste care calcă turiștii, bătrânii locuiori, cicliștii militanți, muzicienii de jazz și arheologii care caută, conștiincioși, rămășițele lui Cervantes... în acel cartier există și cinci femei care cumpără flori. La început, ce-i drept, niciuna nu o face pentru sine: un acumpără flori pentru iubirea ei secretă, alta pentru biroul ei, a treia pentru a le picta, alta pentru clientele sale, iar ultima... Ultima le cumpără pentru un mort. Din perspectiva ei ne este spusă povestea aceasta; iar Femei care cumpără flori este povestea Marinei, cea care „încearcă” să treacă peste o mare pierdere, însă este legată de trecut printr-un cordon ombilical de-a dreptul patogen, dureros, care odată ce-are să se rupă o va trimite pe Marina într-o cu totul altă lume. Întrebarea este: va reuși Marina „să se rupă în siguranță” de trecutul care nu-i dă pace și de toate durerile și angoasele care-și găsesc epicentrul în amintirile acesteia? Ei bine, din punctul acesta de vedere - o carte și o călătorie a purificării - romanul lui Vanessa Montfort mi s-a părut incredibil de bun. Însă, din păcate, a scârțâit în ceea ce privește anumite aspecte (ce-i drept, nu tocmai magistrale și importante, dar aș fi vrut să-mi placă și într-acolo, astfel încât romanul să fie unul bun, bun, așa cum chiar este pentru unii și are potențialul de a fi pentru alții).

„(...) în aceeași seară a zilei în care ne-am cunoscut toate cinci: un grup de femei care aveau doar un factor comun, singurul de care era nevoie pentru a crea un lanț.”

Înainte de toate, cred că acest roman este un roman „pentru oameni mari”, dacă pot spune așa. Și de ce zic asta? Pentru că tind să cred că această carte poate fi simțită doar după anumite experiențe de viață, după o anumită „etapă”, după o anumită „maturizare” socială și psihică. Eu, unul, nefiind încă „inițiat”, pot spune că n-am simțit anumite lucruri la adevărata lor intensitate; n-am putut să simt durerea divorțului, n-am putut să simt durerea morții pierderii partenerului de viață, n-am putut să simt acea idee de „fată bătrână” și multe alte situații de acest gen. Evident, pot empatiza, dar imaginația mea bineînțeles că se oprește într-un punct și nu-mi pot imagina întocmai cum te simți în astfel de circumstanțe. Eu nu sunt femeie; nu obișnuiesc să-mi cumpăr flori, ci obișnuiesc ca eu să fiu cel care le oferă - cu toate acestea, am simțit că, de fapt, eu aș rosti multe idei ale acestui roman. Și de ce spun asta? Pentru că, într-un fel, m-am regăsit în frica de schimbare pe care o simțea Marina, frica pe care o simțea în fața acestei prăpăstii necunoscute și care se întindea înainta sa ca o gură enormă. M-am regăsit în perfecționismul aproape patologic al Cassandrei, am recunoscut toate „consecințele” pe care acesta le are în viața ei. În acel yo puedo con todo lo que me echen al Victoriei (un personaj absolut delicios). Dar cred că „blocajul emoțional” al Aurorei a fost cel care m-a mișcat, dincolo de povestea Marinei, cel mai puternic. 

„- Uneori cred că noi, ființele umane, suntem invizibile unele pentru celelalte, a zis Olivia. Există tot atât de multe versiuni ale unei ființe umane câte persoane o privesc, nu crezi?”

Pe de altă parte, nu prea am înțeles intervenția Oliviei, dar nu e tocmai relevant. Pentru gustul meu, deci, Femei care cumpără flori nu este tocmai o carte memorabilă, dar este o carte care cu siguranță m-ar fi „lovit” mai intens dacă aș fi citit-o la o vârstă înaintată și dacă aș fi fost, ei bine, femeie: nu vreau să fiu înțeles greșit, nu este vorba despre vreo discriminare sau ceva de acest gen, dar cred că Vanessa Montfort chiar a vrut să transmită și chiar să susțină de fapt anumite „idei polarizante” în acest roman, dincolo de dramele trăite de protagoniste și toate simțămintele și trăirile acestora. Dar, evident, lectura presupune și un exercițiu de empatie, iar eu pot spune că chiar așa am simțit lectura cărții lui Montfort. A, da, și mi-a mai plăcut mult și faptul că, pe la sfârșit, Marina are o întâlnire cu autoarea Rosa Montero, o autoare care-mi place deosebit de mult; mă gândesc, deci, că și lui Vanessa Montfort îi plac cărțile scrise de ea; și chiar pot spune că am simțit niște oareșce influențe în proza acesteia, influențe provenite din cărțile Rosei Montero. Și da, mi-au plăcut!

„Și cred că știam motivul. 

Nu suport durerea mea.”

Cinci femei se întâlnesc în același loc, o florărie. Nu, nu este vreun club secret, nu vor să pună țara la cale sau să jefuiască o bancă. Fiecare are propria sa istorie. Fiecare are propriile sale frici. Propriile sale motivații, crize și transformări, propriile dureri și traume. Tind să cred că, de fapt, este ușor să te regăsești măcar în una dintre aceste femeie, să te identifici, câtuși de puțin, cu reflecțiile lor care „incită” cititorul la introspecție. Dar, totuși, cred că în anumite privințe lectura a fost puțin cam obositoare, debordând de „gânduri și fraze” care duc în direcția judecării, în direcția trecerii sub lupă a anumitor situații și întâmplări (mă refer strict la Marina, cea din perspectiva căreia este spusă povestea și care are niște monologuri foarte prolifice). Și „dinamica” romanului este oarecum absentă, sau dacă există, este atât de înceată încât... parcă nici nu există?! Oricum, nu asta face interesul autoarei, bineînțeles, ci introspecția sufletească și încercarea doliului... Din acest punct de vedere, chiar a fost un roman matur și bun, tare bun. Păcat că nu l-am simțit cum trebuie!

„- Ah, Marina... dacă bărbații ar ști că nu-și pierd masculinitatea dacă-și recunosc sentimentele în public sau în privat, ci dimpotrivă, și-o capătă (...). Că asta le oferă măreție, nu-i minimalizează. Că-i face puternici, nu vulnerabili. Oricine a trăit cu naturalețe un astfel de sentiment știe că te face să scrii mai bine decât oricând, să fii mai luminos decât oricând, mai fericit, mai puternic, indestructibil. Cel care a știut să iubească așa știe că nu devine sclav, ci liber, că asta nu-l face slab, ci puternic. Adaugă, nu scade. Cel care nu știe să iubească așa ar trebui să numească altfel acel sentiment.” 

Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar mă voi opri aici. Să nu mă înțelegeți greșit, nu-i un roman slab, ba dimpotrivă, este deosebit de bun și profund; însă, la vârsta mea, nu-i un roman pe care să-l las „să-mi intre în suflet și sub piele”, pentru că nu pot, n-am pregătirea necesară, n-am „experiența de viață” - sunt, cum s-ar zice, un novice, neinițiat. Dar cu siguranță îl voi reciti, sunt absolut sigur. Și poate am să i-l dau mamei, am să-i cer părere și atunci voi fi avut, poate, certitudinea că ceea ce am scris aici este într-adevăr viabil: acest roman este un roman al oamenilor mari, un roman al femeilor care nu își cumpără flori, nu pentru ele, și care poate ar trebui să-nceapă s-o facă. Un roman de factură feministă, scris cu forță și curaj. Scris cu inimă și putere! Chiar vi-l recomand dacă, bineînțeles, vă place acest gen de lectură. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor! 

Clubul Crimelor de Joi, de Richard Osman - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 408

Traducere: George Arion Jr. 

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020.

„N-am voie să vă spun cu ce se ocupă Elizabeth, chiar dacă uneori ea însăși începe să turuie despre asta. E suficient să știți că anchetele și crimele și alte cele nu sunt teren necunoscut pentru ea.”

Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate. Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete în timp real, adevărate. Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă. Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.

„- Ei bine, va trebuie să-l accepte, Donna, zice Chris. Sunt în branșă de aproape treizeci de ani și n-o să las patru pensionari să facă din mine ce vor.”

Opriț' țara c-aș vrea să cobor undeva prin Marea Britanie ca să-i mulțumesc lui mister Richard Osman pentru un roman, mamă, atât de fain, atât de bine scris și atât de delicios și convingător. Într-adevăr, această carte își merită toată „campania politică literară”, tot lobby-ul, pentru că chiar este un roman bun de tot. Nici nu mă așteptam să nu am o experiență „de succes” cu el, având în vedere cât de multe păreri bune am auzit și cât de rapid a urcat în topuri; și ce rating mare are pe Goodreads. Mă așteptam să simt totuși că e un roman de debut, dar în schimb mi s-a părut mult mi bun decât multe cărți ale autorilor „cu vechime” în acest gen literar pe care i-am citit. Și totuși, de fapt, cred că romanul lui Osman, Clubul Crimelor de Joi scapă de „încadrarea” riguroasă într-o anumită tagmă literară, fiindcă nu este ceva strict, limitant la el - e un roman multifactorial, multilateral, are cât trebuie din fiecare gen literar. Și, de fapt, cred că asta-i rețeta de succes a lui Osman: oferă cititorului exact cât trebuie din fiecare gen literară, fără să aibă vreo anumită predilecție: e și dramă, e și comedie, e și thriller, e și dark, e și crimă, e și... E și tot ce-ar trebui să aibă un roman bun de-a binelea. 

„- Asta e expresia lui consacrată, îi explică Chris Donnei. «Mă feresc, mă trântesc și-ntotdeauna supraviețuiesc!»

Donna își pune telefonul în buzunar.

- Toată lumea supraviețuiește până moare. N-are niciun sens.”

Cu acțiunea amplasată în comitatul ne-metropolitan Kent, romanul lui Osman ni-i pune în scenă pe cei patru bătrânei vioi, agili, energici, care-și pum mintea la contribuție nu doar prin bingo sau rebusuri, ci și prin înființarea unui club, Clubul Crimelor de Joi, unde, în secret, anchetează cazuri de crimă din dosarele poliției, cazuri de crimă documentate și puse la dispoziție de către nimeni alta decât lidera grupului, Elizabeth, o eroină de-a dreptul delicioasă, care are relații dintre cele mai interesante și neașteptate, relații care ar stârni până și invidia organelor de poliție. Liniștită, sensibilă și foarte ușor de trecut cu vederea, Joyce, o fostă asistentă medicală, este coptată în clubul celorlalți trei bătrânei, iar prin jurnalul pe care aceasta îl ține, aflăm detalii referitoare la diferitele activități și întâlniri ale membrilor cublului, unde consumul unor cantități considerabile de vin și coacerea checurilor cu lămâie sunt activități puse la loc de seamă (așadar, perspectivele narative alternează între persoana a III-a, care urmărește firul narativ, rezolvarea cazelor și așa mai departe, și persoana I, cea din perspectiva lui Jyce, care scoate la lumină detalii referitoare la Clubul Crimelor de Joi și cum, de fapt, membrii acestui club își urmează cercetările în ale criminalisticii). 

„(...) Donna a fost mereu încăpățânată, a acționat mereu rapid și decisiv. E o calitate foarte utilă când ai dreptate, dar o slăbiciune când se dovedește că te-nșeli. E  minunat să fii cel mai rapid alergător, dar nu și când alergi în direcția greșită. Întâlnirea cu Clubul Crimelor de Joi a fost primul lucru bun care i s-a întâmplat Donnei de mult timp încoace. Asta și uciderea lui Tony Curran.”

Ibrahim, un fost psihiatru pensionat, un om al detaliilor și raționamentelor, iar ultimul membru, Ron cel Roșu, fost lider de sindicat, sunt ceilalți doi membri ai clubului, care-și vor juca zarurile în ceea ce privește desfășurarea acțiunii și deznodământul acesteia.Totul, în romanul lui Osman, are importanță și este la locul său; poate, ca cititor, reușeti să intri mai greu în acțiune, însă și când o faci, Dumnezeule, nu te mai poți opri din citit. Am devorat cartea, am adorat fiecare pagină și modul în care, încetul cu încetul, în mintea mea se făcea lumină și în fața ochilor mei se profila „un deznodământ de-a dreptul neașteptat”. Un thriller genial, care vine ca o gură binemeritată de aer după niște rateuri colosale cu Shari Lapena, B.A. Paris și alții - Osman chiar mi-a redat încrederea în genul acesta de cărți, fiindcă a scris un roman memorabil pe care n-am să îl uit prea curând (poate, de fapt, niciodată), și pe care l-am recomandat cu drag oricui, de când l-am terminat.

„- Bogdan, tu n-ai mers la poliție când ai descoperit oasele, spune Joyce. 

- Da, dar eu sunt eu, zice Bogdan. Eu nu normal.

- Păi, noi suntem noi, zice Joyce, și nici noi nu suntem normali. Cu toate că am fost cândva.”

Personajele diverse, delicioase, complexe și rotunde pe care Osman le creează și le dezvoltă, complotul său extrem de bine fructificat și speculat, intriga genială, secretele și dezvăluirile treptate ale acestora, împreuă cu toate tușurile comice, puseurile de amuzante, fac din Clubul Crimelor de Joi o lectură distractivă, încântătoare și antrenantă, dinamică și plină de răsturnări de situație, un roller-coaster de trăiri dintre cele mai convingătoare și efervescente, dintre cele mai sincere și pline de pasiune. O combinație genială de mister și thriller, ficțiune polițistă, crime și „chestii de detectivi”, cu un strop de realitate omenească, oameni zbuciumați și dominați de frici, de curaj și inteligență, de putere și dorința de a scoate la iveală trecuturi întunecate, de a împărți vina și readucând, astfel, echilibru. Romanul lui Richard Osman este un thriller cosy, echilibrat, care te convinge prin veridicitatea personajelor și prin realitatea aceastora: m-am împrietenit iremediabil de bătrâneii mei simpatici cărora, cu siguranță, am să le duc dorul. De bătrâneii aceștia curajoși, fără pudoare, încrezători în înțelepciunea (sau lipsa ei) și forțele lor. O să-mi fie dor de mirosul de chec cu lămâie al lui Elizabeth, de glumele amuzante și de încercările lor de a se obișnui cu tehnologia... O, ce sentiment bizar de melancolie mă încearcă acum!

„Atmosfera a fost plină de voioșie și pot să pricep de ce. Fiecare dintre noi înțelege că face parte din gașcă și înțelege că ne aflăm cu toții într-o situație cu totul neobișnuită. Fiecare, cred eu, mai înțelege și că facem ceva ilegal, dar am depășit vârsta la care să ne pese. Poate că ne răzvrătim împtoriva lumii care e pe cale să se stingă, dar asta-i poezie, nu viață. O fi existând și alte motive care mi-au scăpat, dar știu că atunci când coboram dealul parcă nu ne găseam locul de entuziasm și emoție, ca niște adolescenți care stau afară prea târziu.”

Un roman cu un mister atent, inteligent, insolit și captivant, care cu siguranță vă va satisface toate așteptările; ba, de fapt, chiar vi le va depăși. Mi-a plăcut la nebunie și cu siguranță este una dintre cele mai bune cărți de acest gen (repet, nu-l pot încadra într-un anumit gen, dar am să spun că primează ideea de crime și thriller, cu investigația de tip polițienesc) citite vreodată. E și distractiv, și plin de divertisment, dar și emoționant și profund. Iar ultimele pagini, o, Dumnezeule, pur și simplu au explodat în fața ochilor mei - chiar nu m-am așteptat la așa ceva, iar cu asta Richard Osman chiar m-a câștigat iremediabil. Abia aștept să se traducă și următorul volum al seriei, sincer, The Man Who Died Twice, fiindcă chiar mi-e dor de dragii mei prieteni! Vă recomand din tot sufletul cartea, fără să fiu pios, dar chiar este un roman bun, bun de tot! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Fata care a murit, de Ragnar Jónasson - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.

„- De fapt, e o mare ironie, pentru că până să ajungi aici nu citeam nimic. Cititul te face un om mai bun.”

„Una duce o viață neinteresantă la Reykjavík. Când află că în micul sat Skálara, aflat în nordul Islandei, pe coasta bătută de furtuni, se caută profesor pentru două fete, răspunde imediat anunțului. Dar satul unde locuiesc numai zece persoane nu e deloc primitor. Întunericul necruțător al iernii și muțenia stranie a localnicilor o apasă pe una cu o forță zdrobitoare. Cu toții ar să știe ceva ce ei nu îi împărtășesc. Iar în podul casei vechi în care stă e convinsă că aude cântecul sinistru al unei fantome. Una pornește o investigație pe cont propriu, însă foarte repede ajunge să nu mai facă deosebirea între realitate și plăsmuirile imaginației sale. Paranoia și groaza o sufocă, în vreme ce sătenii sunt dispuși să facă tot ce le stă în puteri să ascundă o taină cumplită. Când în cătun survine o moarte neașteptată, Una e aruncată într-un dans macabru al umbrelor și jumătăților de adevăr din care nu știe dacă va mai ieși cu viață.

„Se ridică încet în capul oaselor. Preț de o clipă o cuprinse amețeala, dar senzația îi trecu repede când își aminti unde se află. În Skálar, pe Peninsula Langanes. În micul apartament din pod. Singură.”

Știți, sunt sigur, cât de mult îmi plac cărțile thriller și cât de multe am citit, și-aici revenim la vechea poveste: încetul cu încetul, anumite subiecte și teme abordate de (mai toți) autorii de thriller încep să devină redundante, plictisitoare și extrem de prost speculate și „fructificate” - asta, în general, mi s-a întâmplat cam cu câteva dintre lecturile thriller de luna trecută (aproape toate, de fapt). Ei bine, pe de altă parte, nu prea am pățit să citesc cărți thriller care să se ducă în direcția de paranormal și dark, cel puțin nu așa cum a făcut-o romanul Fata care a murit, scris de Ragnar Jónasson, primul meu contact cu acest autor. Poate nu-i tocmai genul meu de thriller, dar cu siguranță este ceva nou (chiar original), ceva ce mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să mă țină prins în lectură de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama măcar cum trec paginile și încotro se-ndreaptă totul. Dar, pentru că există un dar, execuția n-a fost tocmai pe placul meu, și-aici nu mă refer la misterul creat, a ideea poveștii, la punctul de plecare și intrigă, ci la modul în care Ragnar Jónasson scrie - puțin cam sec, puțin cam lipsit de profunzime și esență (dar asta-i ceva ce ține strict de mine; dacă sunteți genul de cititori de thriller care mizează strict pe acțiune și pe idee, această carte-i pentru voi; eu, unul, prefer o combinație între toate astea, o combinație care să culmineze într-o scriitură profundă, cu substraturi și ascunzișuri). 

„Când amintirile începură treptat să-i revină, simți cum i se face pielea de găină. Fusese un glăscior ascuțit - bănuia că vocea unei fetițe. Da, acum o auzea din nou în minte: o fetiță care cânta un cântec de leagăn.”

Romanul lui Ragnar Jónasson este unul destul de interesant, de fapt, un thriller standalone, un thriller ciudat de-o atmosferă de-a dreptul bizară, încărcată, care evocă un sentiment de claustrofobie și asfixiere, fiindcă totul e atât de tensionat, atât de izolat și atât de întunecat, în îndepărtarea micilor așezări din părțile de nord ale Islandei, cu viscole puternice care huruie în bezna nopții, iar Una, protagonista cărții, simte totul: lângă oceanul din apropiere, în orele lungi și întunecoase de iarnă, vremea sumbră parcă prevestește orori și chestii înfiorătoare, iar moartea vine în forme din ce în ce mai bizare. Secretele ies la iveală, întâmplări fără explicație ale căror urmări se răsfrâng în prezentul Unei: venirea ei în micuțul sat pierdut de lume, ale cărui coordonate probabil nu există pe nicio hartă, parcă perturbă „echilibrul” originar al satului Skálar. Însăși locul petrecerii acțiunii, Skálar, pare a fi, de fapt, un suprapersonaj al cărții - întunecat, plin de mistere, rece și glacial, aici Una descoperă pericolul, învață să fie curajoasă și să lupte cu fricile ei și, în același timp, să lupte cu întâmplările care i-au zguduit viața: sinuciderea tatălui ei și reîncercarea de a-și găsi drumul în viață. Din acest punct de vedere, Fata care a murit a fost un roman care a avut un „potențial emoțional”, să spun așa, destul de mare, însă a cam scârțâit când a fost vorba ca Jónasson „să livreze” această idee. Dar, în fine, să ne-ntoarcem la ideea cărți, nu la ce-mi place mie neapărat.

„Un sat cu zece suflete, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea - toată lumea mai puțin ea, se corectă Una. Înr-un fel, tot ar fi rămas singură, nu? Urma să fie o străină, cineva din exterior. Dar poate că după asta și tânjise până acum: să trăiască izolată, dar fără să fie singură.”

Mi-a plăcut, deci, atmosfera pe care autorul a conturat-o, culoarea locală a satului și tot acest cadru restrâns în care s-a derulat totul. Și faptul că s-a ajuns într-un punct în care elementele locale de folclor - de fapt, elemente ale supranaturalului și paranormalului - au dat poveștii un iz mult mai amenințător, mai macabru. După cum am spus, chiar nu sunt un fan neapărat al poveștilor cu fantome, dar mi-a plăcut extraordinar modul în care Jónasson și-a convins cititorul și modul în care însuși personajele sale erau confuze în ceea ce privește veridicitatea situațiilor - ajunsesem în punctul în care, de fapt, chiar și eu credeam că totul e în capul Unei că, na, îi cam dădea cu sticluța după toate întâmplările din ultima perioadă. Și niște lovituri la cap, amnezii, vedenii și tulburări psihice cu siguranță sunt în stare să te facă să crezi (și să vezi) în fantome. Și să le-auzi cântând niște balade pentru copii. Zău! Glumesc, bineînțeles; și totuși, la un moment dat chiar începusem să empatizez cu Una, cu toate întâmplările prin care trecea și cărora, de nicio culoare, nu reușea să le găsească explicații raționale și răspunsuri logice. 

„(...) Una se întrebase dacă nu cumva era un avertisment, dacă nu cumva încerca să-i spună să plece din sat, ca un semn că n-ar fi trebuit niciodată să vină acolo.”

În fine, romanul chiar este interesant, m-a prins și l-am citit într-o singură zi. Mi-a plăcut mult punctul de plecare, iar la fel de mult mi-au plăcut și personajele și, mai ales, atmosfera pe care Jónasson a creat-o în cartea sa (de fapt, cred că atmosfera a reușit să potențeze la maximum ideea cărți, desfășurarea acțiunii și toate înâmplările). Da, chiar este un roman dinamic, alert, tensionat și plind e surprize, cu niște întorsături de situație destul de interesante și greu de speculat. Un noir nordic care cu siguranță ar fi putut fi mai bine șlefuit, dar care oferă cititorului un subiect interesant, nou, într-o formă care te prinde și te ține captiv de-a lungul paginilor. Mi-a plăcut mult că nu face parte dintr-o serie, de fapt, și că toată acțiunea a fost „cumulată” într-o singură carte, fără să se întindă pe „durata” a mai multor romane; Fata care a murit este așadar o carte care scoate la iveală legende locale, povești din folclor care, în întunericul dens și mohorât, în vuietul crivățului care mușcă din scoarța înghețată a copacilor, nicicând n-au fost mai adevărate. Chiar v-o recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Popescu

William Kent Krueger este un faimos scriitor american, cunoscut mai ales pentru seria de romane polițiste plasate în Minnesota și avându-l drept protagonist pe Cork O’Connor. Și-a dorit să devină scriitor încă din copilărie, când a scris prima sa povestire. A primit nenumărate distincții, printre care Anthony Award, Minnesota Book Award, Loft-McKnight Fiction Award. Primul său roman de sine stătător, Ordinary Grace (2013), a fost recompensat cu Edgar Award.

„La început, după ce a făcut cerul și pământul, lumina și întunericul, uscatul și marea, precum și toate ființele vii care trăiesc în aceste locuri, după ce a creat bărbatul și femeia și înainte de a se odihni, cred că Dumnezeu ne-a mai făcut un dar. Ca să nu uităm originea divină a acestei frumuseți atot curpinzătoare, ne-a dat poveștile.”

1932, Minnesota - Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luându-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fără mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.

„Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care din nefericire îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format doar din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. Îmi dădeam seama că avea dreptate în privința mea, dar știam că majoritatea celorlalți copii erau doar dezorientați. Se străduiau să supraviețuiască la Școala Lincoln și să se îndrepte șovăitori către viețile lor viitoare.”

Am știu - și-am știut asta from the very first page - că romanul lui William Kent Krueger, Acest tărâm al blândeții, are să fie revelația literară a anului 2021. Și m-am îndoit eu?! Nu, normal că nu. Pentru că acum, după ce am terminat cartea, pot spune cu o certitudine susținută (de faptul că intuiția nu doar că nu a dat, nici de data aceasta, greș, dar augumentată și de faptul că am citit această carte cu inima plină) că, da, romanul acesta chiar este unul dintre cele mai bune citite anul acesta și, dacă stau și mă gândesc, și una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu mă pot opri din a o recomanda prietenilor mei, celorlalți cititori cu care comunic, și-așa mă bucură când primesc mesaje și mi se spune că, da, Andrei, „m-ai corupt să o citesc”. Dragi cititori, abia aștept să-mi mulțumiți mai târziu, după ce veți fi lecturat cartea; dacă mi se mai întâmplă uneori să am rețineri atunci când fac o recomandare a unei cărți, ei bine, în această situație nici nu se pune în discuție acest lucru: sunt sigur, dar absolut sigur că acest roman nu are cum să nu îți placă, având în vedere cât de complex, cât de frumos, cât de sincer și bine scris este. Fără niciun dubiu, acesta, abia acesta este ceea ce aș putea numi un roman complet.

„Ducem cu noi ceea ce ni s-a întâmplat. Majoritatea ne străduim din răsputeri să ținem minte binele și să uităm restul. Dar uneori în sufletul nostru, într-un loc unde voința creierului nu pătrunde sau nu vrea să pătrundă, răul persistă și calea cea mai directă către el este prin visele noastre.”

În romanul său, William Kent Krueger spune o poveste de viață fascinantă, o poveste plină de duioșie și lumină, o poveste elegantă prin puterea vieții, prin curajul pe care-l presupune: cei patru eroi ai noștri, oh, prietenii noștri dragi, de care m-am apropiat încă de la primele pagini, străbat un drum ca o purificare, un drum către lumină și căutarea căminului, căutarea locului în lume, iar în aventura lor întru devenire și pace, dau peste tot felul de oameni care îi pun la încercare și, în același timp, îi ajută să evolueze, îi ajută să se cunoască și să privească în interiorul sufletului lor. Îi ajută să se întregească și să-și consolideze identitatea, să devină mai puternici, să găsească spiritualitatea și... puterea! Doamne, acest roman este ca un basm, ca un basm extraordinar de bine scris la sfârșitul căruia eroul, în niciun caz, nu mai este cel care era la început: este un erou devenit, desăvârșit, gata să dea piept lumii în care trăiește, pregătit să lupte cu răul și să iasă triumfător. Așa și cu prietenii noștri care, de-a lungul poveștii, cunosc tot soiul de oameni, descoperă profunzimile sufletului uman, află ce-nseamnă bucuria și tristețea, cumpătarea și lipsa ei, lumina și întunericul. Simt că mă manifest impresionist și e ca și cum aș vorbi despre nimic, dar chiar n-am idee în ce formă ar trebui „să vă livrez” toate simțămintele, emoțiile și trăirile pe care le-am avut citind această carte, toate stările prin care m-a purtat și felul în care, parcă, m-a ridicat și m-a făcut să vibrez din toate articulațiile.

„- Pe lumes sunt două feluri de oameni, Norman. Oameni care au lucruri și oamenii care își doresc lcrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiulcare va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit. 

Nu toți oamenii sunt lacomi, a spus Mose prin semne.”

Acest tărâm al blândeții este o carte amplă, cu o atmosferă apăsătoare, dramatică, plină de nostalgie, dar care păstrează puseul curajului și al speranței. Eroii noștri iau parte la o aventură impresionantă, ca o odisee a cărei misiune este căutarea identității și a căminului, căutarea „locului în lume”, căutarea răspunsurilor: eu cui aparțin, eu al cui sunt; oare sunt atât de singur pe-această lume atât de infinită și nețărmurită? O carte minunat scrisă, care dă viață unor personaje absolut memorabile, care și-au făcut casă în sufletul meu și pe care știu că nu am să le uit vreodată. Cât de dragi mi-au fost, cât de mult am trăit alături de ele și cât de mult am simțit tot ce-au simțit și ele; de-o complexitate enormă, acest roman este genul de roman care-ți oferă și livrează de toate, de la dramă la aventură, de la thriller la lirism - un roman multifactorial, un roman care, după părerea mea, îndeplinește toate criteriile necesare pentru a fi un roman care va dăinui în timp și cu greu va putea fi subclasat de către alt roman; este o carte a sufletului și o carte pentru suflet. Un roman plin de lumină, un roman cald, candid, pur și neprihănit. Ca îmbrățișarea unei persoane căreia i-ai dus dorul!

„- Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e o muncă grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

Aș putea spune că este un roman elegant, dar în același timp este și un roman puternic. Aș putea spune că este un roman subtil, dar în același timp este și un roman care scoate la iveală multe dintre urâțeniile sufletului. Totuși, William Kent Krueger mizează în proza sa pe o scriitură profundă, o scriitură atentă, curată și neprihănită, ca de basm; mi s-a părut tare curios cum a reușit să facă o trecere atât de superbă de la scriitură de sorginte polițistă, la o scriitură ca aceasta, una a sufletului și a emoțiilor, a basmului și a poveștii. Chiar este un autor care stăpânește cu desăvârșire actul creativ al scrierii, și  tare aș vrea să-i citesc și cărțile polițiste, să pot cerceta mai atent felul în care scrie și creează. Petru că tot ce a surprins în acest roman, Acest tărâm al blândeții, m-a vrăjit și m-a convins în totalitate: William Kent Krueger chiar este un autor bun, dar bun de tot. Iar povestea din acest roman este una care mi-a intrat sub piele, care m-a ajutat și pe care nu o voi uita niciodată: în cele din urmă, în tenebrele oricărui întuneric, sufletul omului are puterea de a lumina în cele mai neașteptate momente. 

„Niciodată înainte nu mai trăsesem adânc în piept un aer atât de curat. Panglica albă ca de mătase care era râul luminat de lună, plopii canadieni argintii și cerul negru precum catifeaua, cu milioanele sale de diamante, îmi păreau cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată. Mi-am zis că poate ce pierdusem prin uciderea lui DiMarco era vechiul meu sine și ce simțeam acum era apariția celui nou. Odie O'Banion cel renăscut, a cărui viață adevărată se desfășura acum înaintea lui.”

Romanul lui William Kent Krueger este un roman necesar. Este un roman pe care, fără nicio reținere, îl recomand absolut oricui: o lectură impresionantă, completă, desăvârșită, plină de duioșie, dar atât de plină de speranță și curaj. O lectură puternică, cu niște povești de viață absolut cutremurătoare, dureroase, din care fiecare dintre noi ar putea învăța și deprinde ceva. Personajele lui William Kent Krueger sunt pline de înțelesuri, zbuciumate, dar pășesc în această aventură care le schimbă viața, parcă sub dictonul călăuzitor al propriilor lor suflete: nevoia de a găsi un cămin căruia să-i aparțină, nevoia de a-și găsi identitatea și de a afla pacea de care au atât de multă nevoie. Liberi în lume, eroii noștri, prietenii noștri dragi află că, într-un Univers nemărginit, Acest tărâm al blândeții este un loc care se arată în forme din ce în ce mai necunoscute, dar atât de frumoase! Chiar vi-l recomand cu cel mai mare drag, sunt sigur că o să vă placă și, ca și pentru mine, va fi o carte de care cu greu vă veți desprinde sufletele. Să aveți doar lecturi frumoase și pline, pline de spor!

Familia nepotrivită, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 10 bestselleruri de sine stătătoare și a seriei Never Never. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher). La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut thrillerul Soțiile (2020, traducere de către Mihaela Apetrei).

„Dacă ar fi putut lau înapoi acel moment... căsnicia ei... fiul ei... totul ar fi fost pe cât de sănătos ar fi trebuit să fie.”

Te-ai înșelat vreodată în legătură cu cineva? Juno s-a înșelat în legătură cu Winnie Crouch. Înainte să se mute în casa familiei Crouch, Juno credea că Winnie și soțul ei, Nigel, au căsnicia perfectă, fiul perfect, altfel spus, viața perfectă. Numai că acum vede că fisurile fațadei care se prăbușește sunt prea adânci ca să fie ignorate. Dar nu e ea cea care să-i judece. După ce i s-a pus un diagnostic sumbru, terapeuta pensionată nu vrea decât un loc unde să-și trăiască în liniște restul zilelor. Însă liniștea e alungată în ziua când aude o discuție tulburătoare între Winnie și Nigel. N-ar trebui să intervină. Dar ar putea îndrepta niște lucruri. Pentru că și Juno are un secret cumplit.

„A presupus că era mai bine așa decât invers: ca băiatul să audă cu urechile lui toate lucrurile pe care părinții lui le urau unul la altul. Juno știa din experiență: ce era bine pentru copii nu era neapărat bine și pentru căsnicie; dacă ești magician, poți ține totul în echilibru, dar pentru restul, care nu sunt magicieni, copiii pun presiune pe căsnicie, ținând-o în același timp închegată.”

Nu este primul roman scris de Tarryn Fisher pe care îl citesc. Tot de la ea, în trecut, am mai citit și romanul Soțiile (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller bunuț, care mi-a plăcut destul de mult, deși dacă parcă i-aș fi văzut un alt sfârșit. Dar, na, a mers și-așa, și din câte știu a și fost destul de apreciat de majoritatea cititorilor (dar am auzit și păreri polarizate diferit); deci, în mare, primul roman scris de Tarryn Fisher pe care l-am citit a fost o experiență destul de plăcută și interesantă. Așa că atunci când am văzut că prietenii de la Editura Trei au publicat un al roman semnat de autoare, am vrut neapărat să-l citesc. Am zis că, cine știe, poate de data aceasta voi avea parte de pachetul „complet” de thriller bun, având în vedere că, pentru mine, Tarryn Fisher chiar promitea destul de multe, abordând niște „intrigi” și idei destul de interesante și originale. Well, m-am îndoit amarnic, din păcate, și-am citit această carte doar gândindu-mă că, of, chiar nu reușesc să mai dau de-un thriller bun, fiindcă toate mi se par banale și enervante prin cât de tras de păr este totul, prin cât de greu merge lectura și cât de redundant și monoton începe să devină, din păcate, totul.

„A încerca să nu se gândească la ce auzise în noaptea precedentă, în timp ce stătea întinsă în patul ei. N-ai auzit bine, își spuse ea de o sută de ori în dimineața aceea. Dar nu era aevărat, iar acum cuvintele acelea i se repetau în minte ca scâncetul unui copil de doi ani într-un magazin de jucării.”

Am impresia că, încetul cu încetul, încerc să devin din ce în ce mai mofturos și selectiv în ceea ce privește cărțile din genul thriller. Și spun asta pentru că acest gen de lectură este genul meu preferat, cel pe care-l abordez oricând, fără nicio reținere; dar, în schimb, vreau ca atunci când citesc o carte thriiler-crime, să am parte de o acțiune bună, de o atmosferă care să mă țină în priză, să mă țină acolo; am nevoie de o anumită dinamică a acțiunilor, o tensiune densă, pe care să simți c-o poți tăia cu cuțitul, răsturnări neașteptate de situație, plot-twist-uri, chestii de genul ăsta care să antreneze cititorul și să-și bată joc de el, să-l poarte printr-un roller-coaster de stări și emoții și tot felul de trăiri dintre cele mai neașteptate și efervescente, dintre cele mai opuse și diferite. Familia nepotrivită, în schimb, aproape mi s-a părut ca o linie continuă și... atât. Ceva ce pur și simplu stagnează, nu crește în intensitate, monoton și de-a dreptul liniar, lipsit de esență, lipsit de ceva care să mă facă să rămân cu gura căscată și profund impresionat. Nimic. Am simțit că aș citi pur și simplu o carte care vizează o dramă de familie, niște chestii aruncate acolo și aflate undeva mai spre sfârșitul cărții că, deh, altfel n-ar fi fost „o carte thriller” (nici nu consider, de fapt, că ar fi una, fiindcă niște întâmplări mai periculoase, niște crime și ceva morți nu încadrează o carte neapărat într-un gen, ci aici e mai mult vorba de un stil care vizează modul în care autorul reușește să te facă să te simți, felul în care te atrage în atmosfera cărții - dar, na, aici iarăși ține de experiența literară a fiecăruia). 

„Odată ajunsă în birou, s-a holbat la cana cu cafea neagră și s-a gândit: Nu pot face asta. Nu pot să mă prefac că totul e în regulă când nu e (...). Ceea ce-și dorea cu adevărat era să poată da timpul înapoi, să se întoarcă în noaptea aceea în care făcuse cea mai mare greșeală din viața ei, să-și ia faptele înapoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.”

Oricum, sunt multe variabile care pot fi luate în calcul însă, așa cum am mai spus și-n câteva recenzii anterioare, eu mă raportez în general la cărțile thriller citite până acum - și-având în vedere că sunt destul de multe, și multe chiar deosebit de bine, îmi este greu să mă mai las impresionat de orice roman thriller pe care îl citesc, de orice subiect și de orice intrigă. De asta spun că-mi este greu să mai găsesc ceva autentic, ceva original, întrucât mai toți autorii fac uz de aceleași subiecte, de aceleași „puncte de plecare” și intrigi care devin din ce în ce mai răsuflate și deloc convingătoare. Nu știu. Mă-ncearcă un sentiment de tristețe, oarecum, fiindcă chiar aș vrea să citesc niște thrillere bune, dar bune, care să mă țină acol și să dea cu mine de pământ; niște thrillere așa cum am mai citit, cum ar fi, nu știu, Omul de castane (recenzia AICI), Suflete pereche (recenzia AICI), Enigma camerei 622 (recenzia AICI), Suflete goale (recenzia AICI) și altele. Dar, mna, sper să pun cât de curând mâna pe un thriller bun, că simt c-o iau raznaaa; noroc că mai am ceva titluri în bibliotecă, sper să nu o gafez și cu ele, așa cum am pățit-o din păcate, majoritar, în ultimul timp.

„Primul, al patrulea, al optulea și al cincisprezecelea: aceștia fuseseră cei mai dificili ani din căsnicia lor. Câteodată ea fusese cea care crease probleme, altădată fusese Nigel. Multe se pot întâmpla în cincisprezece ani. Dar, indiferent cum o dăduse Nigel în bară, indiferent cât de multe necazuri provocase în căsnicia lor, n-avea cum să egaleze răul făcut de Winnie. Știa și ea, știa și el. Lucrul care îi ținea împreună era exact acela care îi și separa.”

Repet, aici este vorba strict de experiențele mele personale, raportate - după cum am mai spus-o - la numeroasele cărți thriller citite în „viața mea de cititor”. Familia nepotrivită aș fi putut spune că-i un thriller bun dacă, nu știu, l-aș fi citit acum câțiva ani, când eram pe la începuturi: are o intrigă destul de bunuță, deși scriitura mi s-a părut de-a dreptul seacă și fadă; peronajele, iarăși, sunt interesant construite, dacă e să privesc totul cu un ochi mai permisiv și îngăduitor. Mi-au plăcut anumite întorsături de situație și, de fapt, cred că sfârșitul este cel care m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe și nu două; da, sfârșitul chiar mi-a plăcut și a lăsat așa un aer de mister care aș fi vrut să învăluiască, de fapt, întreaga carte, nu doar câteva scene și fragmente. În rest, o lectură care nu m-a încântat pe cât aș fi vrut s-o facă, dar pe care mă bucur că am avut-o. Încă nu mă pot hotărî asupra autoarei Tarryn Fisher (dacă-mi place sau nu), având în vedere că prima mea exeperiență cu scriitura ei a fost una destul de interesantă, însă a doua cu siguranță ar fi putut fi mult, mult mai pozitivă. Așteptăm, deci, și alte traduceri semnate de ea, întrucât are ceva cărți publicate! Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor! 

Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, de Suleika Jaouad - Recenzie

Editura: Humanitas

Categoria: memorialistică & diaristică 

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 396

Anul apariției: 2021

Traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă

„Într-un fel, fusesem întotdeauna singură.”

Suleika Jaouad este scriitoare și jurnalistă. S-a născut la New York dintr-un tată tunisian și o mamă elvețiană. A urmat studii muzicale la Juilliard, și-a obținut licența cu brio la Princeton University și a absolvit masteratul în literatură la Bennington College. La 22 de ani s-a mutat la Paris din dorința de a deveni corespondent de război. Visurile i-au fost însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie. Au urmat patru ani de tratamente pe patul de spital, despre care Suleika Jaouad a scris o serie de articole pentru New York Times intitulată Life, Interrupted, distinsă cu Premiul Emmy. Alte articole ale ei au fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR. Este, de asemenea, un speaker de mare succes. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări. A creat platforma Isolation Journals, cu peste o sută de mii de membri, menită să încurajeze creativitatea și sentimentul de comunitate în vremuri de pandemie. A fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer și a primit mai multe distincții pentru efortul ei de a-i susține pe cei care se luptă cu această boală.

„Însă ce m-a zguduit cel mai tare era că tatăl meu, care întotdeauna făcea pe durul, părea să-mi ducă grija. Îmi era tot mai greu să cred replica pe care o auzisem adesea când eram copil: Totul va fi bine.”

La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Urmează ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.

„Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după.”

Există cărți pe care le citești... ca să treacă timpul, ca să te relaxezi, ca să citești. Există cărți pe care le citești cu scopul de a te informa referitor la un anumit subiect, la un anumit domeniu. Mai există și cărți ale căror lectură îți promit marea cu sarea, dezvoltare personală și transcederea ființei, chestii de genul ăsta (care nu zic, de fapt, că pentru unii n-ar funcționa). Există cărți care ți se întipăresc în inimă. Și există cărți care îți cutremură ființa, te ridică la ceruri și te coboară, îți rup sufletul și te fac să strângi din dinți. Cărți care îți dau curaj și ale căror lectură este ca o călătorie pe-o barcă în mijlocul furtunii: cărțile acestea îți sunt catargul de care te ții ca să nu te scufunzi. Cărțile acestea îți sunt însăși salvarea. Iar asta a fost experiența mea cu Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată - o lectură care m-a luminat și a cărei lumină o voi purta atunci când viața-mi va cunoaște zări întunecate, lipsite de orice urmă de speranță. Pentru că ceea ce a început ca o lectură promițătoare s-a transformat, pe parcurs, într-o adevărată lecție de: viață, curaj, iubire, speranță și putere. O lecție despre cum, în întunericul cel mai dens, omul poate să lumineze precum scăpărătura unei stele.

„Becurile fluorescente îmi ardeau ochii. Mă durea stomacul, mă durea capul, mă dureau mâinile și picioarele, totul mă durea, chiar și să respir. De fiecare dată când eram înțepată sau eram spălată cu buretele, voiam să izbesc stativul pentru perfuzii de perete. Când am slăbit atât de mult încât brățara electronică îmi aluneca de pe mână, am început să mă gândesc la evadare.”

Când Suleika este diagnosticată cu o formă gravă de leucemie, pilonii lumii ei se cutremură, gândindu-se că nu mai are nicio șansă. După ce urmează tratamente de chimioterapie, boala continuă să aibă recidive și ajunge la concluzia că tot ce poate face este să se-nscrie într-un trial clinic care presupune o schemă medicamentoasă neaprobată, deci incertă, în vederea testării efectelor acesteia asupra comportamentului exacerbat al patologiei de care suferă. Încetul cu încetul, lucrurile parcă încep să se așeze și capătă o formă mult mai plină de speranță - însă luptele lui Suleika sunt departe, foarte departe de a se fi încheiat. Viața are să o mai încerce, punându-i la îndoială credințele despre oameni, despre familie, și chiar despre ceea ce știa despre sine însuși. O poveste din care cred că fiecare dintre noi are ce învăța: atunci când ești pus față în față cu moartea, chiar și cum Suleika Jaouad o spune, chiar îți reconsideri tot ceea ce știai despre viață, iar fraza „carpe diem” chiar capătă noi înțelesuri, departe de a mai fi una clișeică și răsuflată. În scoica ei de lume, tânăra descoperă oameni minunați, oameni cu care deși împarte aceleași chinuri, împarte și aceleași credințe și speranțe; ajunge astfel al concluzia că doar ei sunt cei care o pot înțelege pe deplin, fără să simtă că le transmite milă și durere. Suleika Jaouad se retrage din lumea ei cândva strălucitoare, însorită și destinată cândva să fie minunată și promițătoare, închizându-se între gratiile unui coșmar: trei ani și jumătate de chimioterapie, radiații cu efecte dintre cele mai greu de închipuit și suportat, un transplant de măduvă osoasă din partea fratelui ei. În cele din urmă, pare că Suleika începe să se simtă din ce în ce mai bine, recăpătându-și puterile și pofta de viață. Și, totuși, care a fost prețul?

„Cu perspectiva morții atât de aproape, ceea ce faci cu atâta plăcere când ești tânăr - să-ți imaginezi viitorul - a devenit pentru mine un exercițiu înspăimântător, care mă arunca în disperare. Cândva, viitorul mi se părea nelimitat. Acum stăteam sub semnul damnării - un spațiu întunecat unde nu mă așteptau decât noi tratamente otrăvitoare și incertitudini înfricoșătoare. Gândul la trecut îmi trezea o nostalgie a ceea ce pierdusem și pierdeam în continuare: prietenii, tinerețea, fertilitatea, părul, talismanul (...), propria-mi minte (...), credința.”

Deși medicii i-au confirmat îmbunătățirea șanselor de supraviețuire și a calității vieții, deși Suleika a reușit să depășească stadiile bolii și ale tratamentului datorită prietenilor, familiei și iubitului ei devotat - toate acestea au costat-o deosebit de mult: și-a pierdut slubaj, viața la Paris, viața alături de iubitul ei a luat o nouă întorsătură și, încetul cu încetul, acesta s-a îndepărtat de ea, prietenii ei au dispărut iar cei noi care au apărut, între timp, s-au pierdut și ei din cauza bolii necruțătoare. Suleika Jaouad a suferit nu doar din cauza bolii și efectelor pe care tratamentul chimioterapic le-a avut asupra ei (vărsături, căderea părului, epuizarea fizică și psihică exacerbată), dar și din cauza tuturor încercărilor emoționale prin care a fost nevoită să treacă; începând să scrie la o rubrică pentru New York Times, Suleika parcă găsește „o modalitate” de a „îndura boala prin care trece” - prin intermediul blogului ei, ea a cunoscut mulți oameni care pierduseră pe cineva sau sufereau, de asemenea, de o boală incurabilă și grea: asta, bineînțeles, a maximizat și potențat sentimentul colectivității, iar conexiunea dintre ea și ceilalți s-a concretizat nu doar prin forța sporită, curajul augumentat și speranța mărită, dar și prin faptul că, după ce a fost externată, Suleika s-a hotărât să plece într-o călătorie de o sută de zile prin țară, doar cu cățelul ei ca unic însoțitor, întâlnindu-se față în față cu câțiva dintre cititorii ei: câțiva dintre cei care i-au îmbogățit viața, dându-i parcă un sens atunci când toate coordonatele lumii îi păreau pierdute și străine.

„Mă simțeam vinovată pentru suferința și stresul pe care boala mea le provocase celor din familie, pentru tot «spațiul» pe care corpul meu îl ocupa cu neajunsurile lui. Mi-era imposibil să nu mă simt ca o povară.” 

Citind Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, nu doar că am realizat, încă o dată, cât de prețioasă este viața pe care o trăiesc, ci am realizat cât de mulțumit ar trebui să fiu de faptul că sunt sănătos, de faptul că am alături de mine prieteni dragi, o familie completă, oameni care să-mi fie alături la orice oră și oriunde m-aș afla. Mi-am dat seama, iarăși, cât de fragilă este viața pe care o trăiesc și cât de frumos, puternic și mult ar trebui s-o prețuiesc, cum n-ar trebui să iau totul for granted, de-a gata, gândindu-mă că trebuie să existe un echilibru în toate și mereu trebuie să mulțumesc pentru ceea ce am, pentru ceea ce pot accesa. Chiar a fost o carte plină de forță, omenesc de copleșitoare, ca o călătorie în interiorul propriei suferințe, propriului suflet pe care îl diseci, scoțându-i la iveală toate cărnurile, toate părțile întunecate, umbrite, pe care în alte circumstanțe nu le-ai fi putut descoperi - pentru Suleika Jaouad, boala a fost cea care a transformat-o, a ajutat-o să devină mai puternică, purificând-o, întregind-o. Iar povestea pe care o transpune în carte, livrând-o cititorului într-o formă atât de personală, este absolut covârșitoare.

„Deși perioada dintre douăzeci și treizeci de ani a fost dureroasă, derutantă și dificilă - într-atât încât uneori suferința mi-a devenit insuportabilă -, a fost totodată cea mai formativă din viața mea, o perioadă impregnată de grația divină extraordinară a celei de-a doua șanse, precum și de un val de noroc, dacă un asemenea concept chiar există. Amestecul de cruzime și frumusețe mi-a transformat viața într-un peisaj straniu și dizarmonic. M-a lăsat cu o conștiință de sine acută, care bântuie pe la marginile câmpului meu vizual - totul se poate răsturna într-o clipă -, dar mi-a oferit de asemenea și privirea unui bijutier. ”

O narațiune memorialistică despre boală și despre vindecare, despre puterea de a găsi speranța chiar și-n locurile cele mai nebănuite, cele mai sărace, despre curajul de a lupta, de a găsi frumosul și bucuria de a râde, forța de a o face. O poveste inspirațională, tulburătoare, impresionantă și memorabilă. O poveste universal valabilă în care Suleika Jaouad a investit propria ei viață și ființă, propriile-i emoții, reușind să scrie o carte excepțională, un debut memorabil al unei voci literare efervescente, puternice, originale, cu un simț dezvoltat al psihologiei umane și al esteticului, în care viața parcă se-mpletește cu aventurile curajoase ale eroinelor apuse. O carte pe care o voi recomanda oricui, fiindcă știu că este o carte care vindecă și ajută, care luminează și învață. O carte pe care o voi păstra ca un dicton călăuzitor, gândindu-mă că, într-adevăr, trebue să fiu mulțumit pentru faptul că sunt sănătos și că am lângă mine o familie atât de frumoasă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!