Omul de castane, de Søren Sveistrup - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624

Anul apariției: 2020

Traducere: Simina Răchițeanu

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012, care a obținut numeroase premii internaționale și a fost vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană - The Killing. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omnim a lui Jo Nesbø. Søren Sveistrup a absolvit Universitatea din Copenhaga, cu speializarea literatură și istorie și a studiat la Școala de Film din Danemarca. 

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic? Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri. Și nimeni nu este în siguranță.

Ei, bine, asta numesc eu un thriller bun. Știam, știam încă de la început că are să-mi placă extrem de mult; am avut pur și simplu un astfel de sentiment încă de când am văzut coperta - de asemenea, relevantă pentru conținutul romanului. Am observat, de-a lungul timpului, o predilecție a autorilor nordici pentru astfel de cărți - de fapt, nu cred că i-aș spune predilecție, ci i-aș spune talent. Am observat un talent anume pentru cărțile thriller, cu criminali și crime (de multe ori înfiorătoare). Da, am mai citit autori nordici, chiar am avut o perioadă destul de îndelungată când citeam multe romane de acest gen. Așa că sunt familiarizat cu Anne Holt, Johan Theorin, Mons Kallentoft, Kjell Ola Dahl, și cred că mai sunt câțiva, dar momentan doar aceștia îmi vin în minte. E clar, talentul acestor autori este irefutabil, sincer să vă spun, deoarece alte cărți de genul, după părerea mea, nu se ridică la măiestria cu care ei reușesc să scrie, să creeze situații, să pună cititorul față în față cu mintea unor criminali (fie ei și fictivi) atât de sângeroși și nebuni.

„Pe covorașul din fața ușii a fost lăsat ceva, însă la început nu își dă seama despre ce e vorba. Mai face un pas și vede că e un fel de coroniță delicată, care o duce imediat cu gândul la Crăciun sau la zilele de sărbătoare dinaintea Crăciunului, poate din cauza zăpezii albe care s-a așternut pe pământ. Abia când se apleacă s-o ridice își dă seama că decorațiunea e alcătuită din omuleți de castane. Mai multe figurine, ținându-se de mână și formând astfel un cerc. Rosa se cutremură și aruncă o privire precaută în jur. Dar nu vede pe nimeni. Peste întreaga grădină, inclusiv peste castanii bătrâni, s-a așternut un strat de zăpadă proaspătă, neatinsă și nu se văd decât urmele ei.”

Omul de castane, pentru mine, este cel mai bun thriller(-polițist) citit vreodată. Nu am fost speriat de numărul destul de mare de pagini, de faptul că, în sine, cartea e un „monstru de carte” - de ce? Fiindcă a mers extrem de rapid totul, dat fiind faptul că Søren Sveistrup te introduce în lumea romanului, în această lume bizară, întunecată, încă din primul capitol. De-acolo, sincer, nici nu știu cum au trecut paginile, nici nu știu cât de razantă a fost de fapt lectura și cât de mult am fost prins de stilul romanist al lui Sveistrup - un stil alert, dinamic, cu situații neașteptate, cu intrigi multe, cu personaje extrem de bine conturate între paginile cărții. Numeroase au fost dățile în care m-am oprit din citit și-n capul meu era, „Doamne, e imposibil așa ceva” sau ”Ok, cât ai de gând să te mai joci cu mintea mea?” Și-asta a făcut ca lectura să înainteze extrem de rapid, deși-mi spuneam, gata, mai las câteva pagini și mă ocup de alte treburi, dar, drept să vă spun, n-am putut: unele capitole se terminau în așa manieră încât nu puteam să las cartea deoparte, deoarece voiam, neapărat, să văd ce anume are să mai urmeze. Și, zău, are Søren Sveistrup un așa talent de a te ține acolo, de a te ține în priză, la curent constant, încât cu greu reușești să lași romanul din mână. Sau, dacă-l lași, cu siguranță gândurile tale vor fi tot acolo, încercând să cobească cine e criminalul, ce-are să se mai întâmplă, ce va mai da situația, și de dat asta, peste cap.

O figurină de castane. Simbolică. Crime, de asemenea, simbolice, ciudate, bizare, care, dacă ai o imaginație mai efervescentă, îți dau puțin gândurile peste cap. Personaje neașteptate, intrigi conturate subtil, toate într-o atmosferă în care moartea pare a fi ceva de o clipă, iar criminalul sângeros, psihopat, se-ascunde în umbra oamenilor, în întunericul nopții, în spatele castanului sălbatic; te întrebi, la un moment dat, oare de ce face asta? Mânat din simpla dorință sadică de a ucide, de a lua vieți? Sincer, eu n-am putut să-mi dau seama de prea multe, n-am putut să bănuiesc (corect) așa cum îmi place de fiecare dată s-o fac atunci când citesc un roman de acest gen. De ce? Pentru că, dacă aș caracteriza într-un cuvânt scriitura lui Søren Sveistrup, cu siguranță n-aș putea-o face viabil, dar aș putea spune, cu mâna pe carte, asta: neașteptată. Sveistrup are așa un talent de a pune cititorul în situații la care nu s-a gândit, de a-și purta personajele cu pași înceți, siguri, în mijlocul celor mai periculoase situații, în care nimeni nu este în siguranță, în care nimeni nu-și păstrează pulsul la valorile sale firești. Cartea, cu tot ritmul său, pulsează în inima cititorului de parcă el, el însuși, ar fi acolo, în lumea de hârtie a lui Sveistrup: îți imaginezi că iei parte, omniprezent, la căutările disperate ale acestui psihopat, îți dorești extrem de mult să afli răspunsul unor întrebări, să rezolvi anumite situații și, în cele din urmă, să fi scăpat de această teroare a criminalului în serie.

„Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus niște castane? Eu îți foarte mulțumesc...”

Nu pot să nu fiu sincer și să vă spun că, așa, cu mintea mea puțin nebună, uneori, când citeam această carte cu Aida, i-am spus că bănuiesc niște chestii. Că, aproape cu certitudine, asta s-a întâmplat așa și că... Că ce? Atât. Nu mi-a dat voie Sveistrup să cobesc mai multe. Dar, sincer, nu m-am supărat. M-am lăsat purtat de toată acțiunea exact așa cum aș fi fost purtat de un film bun, dar extrem de bun - pentru că, pe parcurs ce citeam, îmi imaginam cum se întâmplă toate, imaginile crimelor căpătau, în mintea mea, o conotație plastică, aproape fizică. Da, pentru că, sincer să vă spun, descrierea crimelor a fost una extrem, dar extrem de expeditivă (la fel ca, de altfel, stilul lui Søren Sveistrup). Și omul de castane, mereu omulețul de castane care ori se afla lângă cadavru, prin preajma sa, ori era, pe bune, parte integrantă a cadavrului. Te-ntrebi, oare care-i toată situația cu acești omuleți de castane? Ce reprezintă, în cele din urmă, această semnătură macabră, simbolică, neașteptată? E, bineînțeles, un artificiu stilistic care face ca acest roman să capete conotații mult mai interesante; crimele, în sine, nu sunt niște simple crime făcute din dorința psihopată a unui serial killer fără rațiune, lipsit de scrupule, cu sânge rece și gânduri negre. Este mult mai mult decât atunci; și, în cele din urmă, când mi-a fost livrat răspunsul, când am aflat cine e criminalul și de ce face asta, mi-am spus următoarele: ori eu-s nebun, ori Søren Sveistrup nu-i în toate mințele. Încă mă gândesc, intens, la acest lucru.

După cum vă ziceam, citeam Omul de castane și mă gândeam, of, cât de super ar fi dacă s-ar face și un serial sau un film după acest roman. Dar, ghiciți ce? Am rămas plăcut surprins în momentul în care am aflat că, într-adevăr, va exista un serial Netflix după acest roman. Nu e super? Abia aștept să văd cineva fi în rolul personajelor, abia aștept să văd dacă, într-adevăr, regizorul va reuși să redea, exact ca în carte (sau, măcar, într-o măsură oarecum apropiată), atmosfera aceasta plină de angoasă, dramatică, alertă. Totul, efectiv totul a fost atât de bine plasat, intriga principală potențată de alte intrigi secundare (cum ar fi, spre exemplu, faptul că pe omuleții de castane plasați la locul crimelor se găseau, surprinzător, amprentele unei fetițe dispărute cu un an în urmă, a cărei dispariție, în cele din urmă, se încheiase cu recunoașterea faptului că a fost omorâtă, lucru mărturisit chiar de criminal). Și totuși cum se face că aceste amprente se găseau pe omuleții de castane, deși, din afirmațiile criminalului, acesta o eviscerase și-i asunsese membrele în diferite locuri de care nu-și mai amintește, dat fiind faptul că suferă de o tulburare psihică. E interesant de urmărit și acest aspect deoarece, credeți-mă, are o legătură extrem de importantă cu deznodământul romanului.

Iarăși, dacă aveți spirit de detectiv (e cam imposibil ca un astfel de roman să nu ți-l stârnească!), e de maxim interes să urmăriți pattern-ul criminalului. Cum își alege victimele. De ce, în general, omoară doar femei și, mai mult decât atât, femei care sunt mame. Mi-a plăcut acest aspect prin care Søren Sveistrup a reușit să mă intrige și mai tare. Iar ideea de a intra în mintea criminalului, de a ne fi relevate motivele pentru care el a făcut asta - evident, nimic nu justifică o crimă făcută cu sânge rece, nici măcar o tulburare psihică - te apropie și mai mult de lumea romanului; și îți dai seama, la sfârșitul cărții, că nu închizi un simplu roman, că n-ai terminat de citit un simplu roman, ci un întreg univers se închide între paginile acestei cărți. Vă spun, am adorat și iubit și adulat acest roman până la ultima pagină, l-am savurat cu fiecare capitol, cu fiecare întâmplare, și chiar am simțit nevoia să citesc un astfel de roman la sfârșitul căruia să-mi spun, da, de un astfel de roman aveam nevoie, pentru că, credeți-mă, a fost exact ce a trebuit să fie. Nici mai mult, nici mai puțin.

„(...) Și de ce ar face oameni de castane? De ce ar tăia mâini și picioare? De ce urăște mamele - și nu tații? (...)”

Nu știu ce să vă mai spun, decât că, dacă sunteți fani ai genului acesta de cărți, Omul de castane cu siguranță va fi una dintre cărțile voastre preferate. Pentru mine, așa cum am mai spus, chiar este un roman de referință și unul pe care l-aș recomanda oricui vrea să aibă parte de o acțiune alertă, alarmantă, de o atmosferă apăsătoare, întunecată, în care sunt inserate mereu elemente și situații neașteptate, cu personaje extrem de bine construite, cu caractere puternice, prinse și mânate de dorința de a rezolva misterul criminalului în serie și a omuleților de castane. Personaje inteligente pe care abia aștept, dar abia aștept să le (re)descopăr și în alte ipostaze (deoarece, din câte am priceput - și sper să nu livrez vreo informație falsă - vor mai urma și alte volume semnate Søren Sveistrup).

Cartea Omul de castane, de Søren Sveistrup, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare pentru toate categoriile de cititori, după gusturile voastre. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!