Carrie, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Coșa

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„(...) Părerea mea e că unicul ei scop, de la început până la sfârșit, a fost să o distrugă pe Carrie White...”

Debutul legendar al lui Stephen King! Carrie White este o adolescentă timidă și retrasă, care a îndurat mereu ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care e supusă cad asupra ei fără încetare, ca niște săgeți otrăvite. Acasă, o așteaptă o mamă violentă, care își ascunde brutalitatea sub pojghița periculoasă a fanatismului religios. Disperarea îi ajunge la apogeu, iar în Carrie se trezește o putere teribilă: telekinezia. De-acum poate mișca lucruri cu puterea minții, poate să incendieze și să distrugă. Poate, în sfârșit, să se răzbune. Orice dar poate deveni o armă – iar Carrie nu va ezita să-și folosească puterea în cele mai cumplite moduri, cu o pasiune care amintește de natura dezlănțuită.

„Numai că regretele sunt semipreparatele emoțiilor omenești, ca să zic așa. Tot că-ți pare rău spui și când verși o ceașcă de cafea, și când ratezi o aruncare la bowling. Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca o iubire adevărată (...). Dar pentru Carrie îmi pare rău.”

Well, probabil știți foarte bine că eu și Stephen King n-am avut o relație tocmai plăcută. Însă, în ultima perioadă, am început să-l citesc din ce în ce mai mult. Și spre surprinderea mea (dar nu numai a mea), s-a dovedit că m-am înșelat amarnic atunci când am afirmat că ba e hype-ul prea mare, ba nu merită, ba toate alea. Dumnezeule, Stephen King este extraordinar, și are un stil aparte de a crea povești, de a livra cititorului intrigi geniale, de a construi o anumită „soliditate” și „robustețe” romanistă. King, într-adevăr, chiar e un rege când vine vorba de a creiona personaje absolut geniale. De la el am mai citit și cărțile Culoarul morții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Salem's Lot (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Amândouă cărțile mi-au plăcut la nebunie. Acum, am citit, în sfârșit, și romanul său de debut, Carrie, o altă carte care mi-a plăcut extraordinar de mult. Deși, într-adevăr, se simte ca fiind o carte de debut, pot să spun că Stephen King depășește cu mult alți autori pe care i-am citit. Și, da, după trei lecturi serioase, pot să mă declar un fan convins al maestrului: vreau să citesc absolut TOT ce există și este tradus la noi, pentru că fiecare experiență literară pe care am avut-o până acum a fost de-a dreptul magistrală!

„Acesta e regretul meu. Dar sper că i-a plăcut la bal, până să se dezlănțuie iadul, sper că i-a plăcut și că a fost bine și frumos și minunat și magic...”

Romanul de față spune povestea - oh, waw, ce surprinzător, nu? - lui Carrie, o adolescentă izolată, timidă, care este hărțuită de către colegii ei de școală. Crescută într-un spirit religios, de o mamă habotnică, care consideră că pedeapsa fizică duce la izbăvire și iertarea păcatelor (Doamne, cât m-a enervat maică-sa, dar și cât de mult mi-a plăcut fidelitatea cu care Stephen King a reușit să redea ideea de fanatism religios dus, efectiv, la extrema negativă), Carrie nu știe prea multe despre viață, în general, și nici despre corpul ei. Când ajunge la vârsta în care corpul își cere nevoile lunare, situația o izbește din plin. Mai mult decât atât, colegii ei văd acest lucru și încep să râdă de ea, iar în momentul acesta în Carrie se declanșează ceva ce a existat înlăuntrul ei dintotdeauna: o putere supranaturală, aceea de a putea mișca obiecte. OK, acum, sincer, mă voi opri din a descrie care-i treaba cu carte, și-am să spun doar că haide să zicem că ceva a mers prost, o, ba nu, super-mega-ultra prost, iar micuțul orășel are să țină minte o anumită zi din an. Bun. În esență, acțiunea am putea spune că-i destul de simplă. Dar știți care-i faza? NIMIC, de fapt, nu e simplu la Stephen King.

„Și ei îi fusese dat să simtă - chiar simțise - puterea diavolului care mocnea în Carrie. Ți se târa pe tot trupul și te împungea și te gâdila ca niște degețele - își pusese în cap să-și facă datoria și să o nimicească atunci când Carrie avea trei ani și o prinsese păcătuind, uitându-se la târfa Babilonului din curtea de vizavi, dar atunci veniseră pietrele și îi slăbiseră voința; după care, iată, puterea își făcuse din nou simțită prezența treisprezece ani mai târziu. Pe Dumnezeu nu-L iei în râs.

Mai întâi sângele, apoi puterea,

(scrie-ți numele, cu sânge scrieți-l).”

Știți ce mi-a plăcut cel mai mult până acum la celelalte lecturi pe care le-am avut? Dincolo de acțiunea care m-a prins, intrigile complexe, modul în care își creionează personajele, mi-a plăcut extraordinar de mult și felul în care King reușește, în fiecare carte, să introducă ceva deosebit de profund. OK, nu știu cum să o spun, însă ideea este că personajele lui King (și anumite situații) chiar reiterează comportamente din ziua de astăzi. Cum ar fi, în romanul de față, hărțuirea, ideea de bullying, nu? Și cât de departe pot ajunge repercursiunile acestor circumstanțe. Bineînțeles, nu-i vorba despre telekinezie, nu în realitate, ci despre faptul că acest factor poate fi un trigger real al anumitor comportamente nedorite. Și King, prin Carrie, reușește foarte bine să redea această idee: impactul negativ al acestor întâmplări. Iar în alte cărți, de altfel, ne confruntăm și cu alte „subiecte sensibile”: rasismul, sărăcia, lipsa educației, lipsa accesului la educație. Nu știu, King chiar are ceva ce mă atrage de mor, iar cărțile sale chiar se dovedesc a fi din ce în ce mai bune. Mă bucur nespus că, în sfârșit, am realizat cât de bine scrie și i-am oferit șansa și posibilitatea de a mă convinge. Chiar mă bucur! Mulțumesc, Ana, pentru faptul că mi l-ai recomandat! Chiar îți mulțumesc, deoarece nu știu dacă, altfel, i-aș mai fi vreun fel de șansă în această viață. I mean, really!

„(...) Carrie fusese ciuca bătăilor toată viața, iar în noaptea aia părea că se-ntâmplă ceva anormal. Era de parcă o persoană de mult dispărută se-ntorcea printre semenii ei, iar eu i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru asta. După care s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat. Oroarea.”

Carrie este un roman care m-a trecut prin tot felul de stări și pe care l-aș recomanda oricui. Iubesc coperta cărții și chiar mi se pare relevantă pentru conținut, deși aș spune că nu prea se potrivește cu descrierea pe care Stephen King i-o face lui Carrie (cea fizică, cel puțin). Știu că este și un film, însă nu am apucat să mă uit la el. Cu toate acestea, prefer să mă bucur în continuare de ideile pe care mi le-a transmis cartea, imaginile pe care mi le-am creat singur. Stephen King este un povestitor formidabil, iar toată popularitatea sa este justificată de calitatea cărților pe care le-a scris. După cum am spus, abia aștept să le citesc și pe celelalte, să mă pot bucura în continuare literatură de calitate care mi se arată în forme din ce în ce mai plăcute. Într-un fel, aș putea spune că Stephen King este un autor „de confort”, deoarece știu că orice aș citi, n-are cum să-mi placă. Deja mi-am format o părere viabilă în ceea ce privește romanele publicate, și știu că n-am cum să dau greș: poate nu m-ar surprinde sau satisface prin acțiune, dar știu că personajele sale, descrierile sale n-au cum să fie deficitare. Se pricepe de minune la aceste lucruri. Iar asta, după părerea mea, face diferența: grija paternă față de toate personajele sale!