luni, 27 august 2018

„Pornographia”, de Jean-Baptiste Del Amo- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 98
Traducere: Aurelia Ulici
Anul apariției: 2017 

După ce a debutat la Gallimard, la doar 26 de ani, cu romanul O educație libertină, dublu premiat (2008, Premiul Laurent-Bonelli și Premiul Goncourt în 2009), Jean – Baptiste Del Amo revine în forță cu Pornographia și povestea răscolitoare a unei rătăciri halucinante într-un univers sensual și violent.

„Pentru că nu i se pare că mai există vreun alt loc unde ar fi posibil să supraviețuiască decât capitala, ea pleacă ca și cum ar urma un destin, va fi curvă printre sute de mii de curve și, mâine, în zori, vom înaintea, cu fruntea asudând, de-a lungul drumurilor, cu un bagaj greu sprijinit de șale.” (pg. 88)

Pornographia, care a obținut premiul Sade în 2013, vorbește despre singurătatea trupului, despre caracterul lui muritor și perisabil, despre cât de amăgitoare este linia care desparte pornografia de erotism, pe care autorul încearcă să le topească, să le înlănțuie, ignorând morala măruntă, predicatoare. Tot ce rămâne este doar un lung cortegiu de senzații brute și rafinate.

Am să-ncep această recenzie prin a vă spune că am citit această carte, cap-coadă, fără să mă opresc măcar o secundă. Pur și simplu nu mă mai săturam de povestea lui Jean-Baptiste Del Amo. De fapt, nu fac referire strict la poveste, pentru că dacă e să fim sinceri, cartea în sine nu prea spune mare lucru, n-are o acțiune complexă, feroce, care să te antreneze și să te țină acolo, cât mai în suspans, prins în intrigă. Nu. Mă refer la stilul autorului. Un stil exact pe placul meu, unul crud, unul autentic & original, care nu cunoaște rezerve stilistice, nu cunoaște limite, nu cunoaște rușine. Nu. Exact asta m-a atras cel mai mult, de fapt, anume originalitatea scrisului, acea sinceritate viscerală, acea verosimilitate care face ca romanul să fie unul atât de bun, atât răscolitor. Sincer, știu că alții care au citit această carte poate au alte opinii: că are un limbaj spurcat, grețos chiar, că se vorbește prea mult despre sex, despre chestii de genul ăsta care în general (și aceeași părere o am și eu) nu fac literatură. Eu, unul, chiar nu prea suport limbajul vulgar în ceea ce se scrie, zău, dar asta doar atunci când este folosit excesiv și fără vreun scop, doar acela de-a umple paginile cât mai mult. Dar nu, aici, la Jean-Baptiste Del Amo, am găsit scopul: de a reitera cât mai mult haosul personajului principal, de a reliefa cât mai bine gândurile & trăirile & sentimentele & atitudinile acestuia. Și, Doamne, cât de bine s-a priceput Jean-Baptiste Del Amo să facă acest lucru, cât de bine i-a reușit.

„Mă strecor dezbrăcat într-un sac mortuar, viermii îmi acoperă corpul, apoi, cu mușchii brațelor lor încordați ținând sfoara sub mine, târfele mă coboară într-o groapă săpată cu mâinile lor în pământul țării.” (pg. 90)

Nu dau cinci steluțe decât acelor cărți care chiar m-au impresionat. Pornographia m-a răscolit prin sinceritate, m-a dat peste cap prin truism, mi-a oferit o gamă largă de emoții, chiar dacă nu m-am regăsit în personajul principal și chiar dacă îl judecam pentru anumite alegeri făcute. Nu cred că trebuie să rezonezi, neapărat, cu personajul (în carte se tratează un subiect tabu, dacă pot să spun așa), pentru a înțelege ce a vrut să transmită acest roman. Ce a vrut să transmită autorul Jean-Baptiste Del Amo prin ceea ce a scris. Este vorba despre ființă, atât de mult cât este vorba despre suflet. Este vorba despre intimitate, despre plăcere, despre păcate, virtuți, la fel de mult pe cât este vorba de salvarea propriei ființe. De fapt, despre încercarea salvării. Ascensiunii. Despre dorința de a fi deasupra limitei impuse de condiția umană. Despre infinit. Prin cuvinte simple, prin acțiuni nejustificate, conduse parcă de dictonul iraționalului, Jean-Baptiste Del Amo reușește să creeze o atmosferă a sincerității și durerii. Personajul principal pare să știe cu certitudine că tot ce face are un scop. Acesta râvnește, simte, plânge, urlă. Și iubește, în cele din urmă, cu toate celulele corpului. Cu tot ceea ce înseamnă el. Pentru că știe că, deși iubirea se arată în neașteptate și uimitoare forme, în anumite circumstanțe și condiții - indiferent, iubirea întotdeauna îl va salva, îl va ajuta să uite, îl va ajuta să se întregească. 

„Visez o femeie în muncile facerii, condamnată să scuipe din ea, cu o regularitate de metronom, trupurile avortonilor longilini și agonizând. Imediat smulși din matricea lor, își dau ultima suflare într-un zgomot de supt, cu membrele âmpletite pe un catafalc de placentă ca labele unei insecte moarte. Născătoarea mă imploră în tăcere și ridică spre mine o față osoasă de madonă.” (pg. 50)

Stilul autorului a fost unul care m-a șocat. Cred că, dincolo de toate, asta m-a impresionat de fapt cel mai mult. M-au impresionat sinceritatea și simplitatea (aparentă) a scrisului lui Jean-Baptiste Del Amo. A avut așa, nu știu cum să-i zic, ceva cald care te ține aproape, un stil metaforic efervescent, folosind cuvintele potrivite la momentul potrivit și în contextul potrivit. Talentul îl puteai citi încă de la prima pagină. Făcând această recenzie îmi amintesc anumite paragrafe care, fiind descrise, parcă-mi puneau fix în față imaginea conturată. Atâta plasticitate, naturalețe, originalitate - toate acestea m-au făcut să fiu acolo, alături de acțiune, alături de personaje. Și, credeți-mă, abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, apărut tot la Editura Vellant. Sincer, vă spun de pe acum, această carte nu este pentru oricine. Pornographia. Chiar și numele o spune, de fapt. Dar niciodată nu m-am sfiit să citesc cărți despre erotism, despre sex, cu sex, pentru că viața este alcătuită și din așa ceva, nu? Le-am citit nu pentru că mi s-ar părea supermegainteresant, ci pentru că e uluitor să vezi ce părere au unii despre acest subiect tabu, e uluitor să vezi câtă originalitate pot aduce unii în acest context. Și asta mi-a plăcut de departe cel mai mult la Pornographia, anume autenticitatea cu care a fost scris romanul. 

„La fel cum o ființă pe care am dorit-o multă vreme înainte de a o cunoaște ne poate inspira cel mai profund dispreț atunci când în sfârșit aveam de-a face cu ea și stârnește în noi o dorință neștribită imediat ce se sutrage privirii noastre, memoria mistificând amintirea și lăsându-ne să amestecăm ceea ce doream la ea cu ceea ce efectiv am cunoscut, tot așa numele amantului, sau puterea cu care am învestit acest nume, este destul să ignore ființa veridică de milă care, fără îndoială, este în favoarea acestei icoane a micului zeu proiectat pe spuma din fața oceanului.” (pg. 53)

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Pornographia. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

miercuri, 22 august 2018

„Tarta cu mere a speranței”, de Sarah Moore Fitzgerald- Recenzie


„- Speranța nu este niciodată distructivă, i-am spus. Speranța este cea care te face să continui.”

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Traducere: Laura Monica Cibotariu (prin Lingua Connexion)
Anul apariției: 2016

Oscar Dunleavy este un adolescent visător şi creatorul celor mai gustoase tarte cu mere din lume. Acum, Oscar a dispărut, iar singurii care îşi pun întrebări şi încearcă să-l găsească sunt Meg, cea mai bună prietenă a lui, şi Stevie, fratele său. Aşa începe o poveste care vă va purta în lumea tandră a prieteniei, în care Meg şi Oscar vor învăţa să îşi asculte vocea inimii, descoperind puterea vindecătoare a dragostei şi sincerităţii. Totul, în aroma plină de candoare a celor mai bune tarte cu mere din lume.

„Am aflat că, dacă un om pe care-l cunoști dispare, nu ar trebui să te grăbești cu presupunerile și să treci automat la concluzii. Ar trebui să cercetezi mai întâi, să pui întrebări și să privești peste tot în jur, să cauți până ce vei ști cu siguranță ce s-a întâmplat. Nu renunța până nu ai cercetat toate pistele. Păstrează-ți speranța.”

Oh, Doamne, de când voiam să citesc o asemenea carte. Anume, o carte care să mă liniștească, o carte care să mă relaxeze și să-mi ofere niște clipe de maximă dezamorțeală. De ce? Pentru că sunt prins cu o perioadă destul de neplăcută, să spun așa, dar nu prea vreau să intru în viața mea personală. Vreau doar să spun că această carte a picat exact la țanc, scoțându-mă, de asemenea, dintr-un reading slump pe care-l aveam de ceva vreme (la o adică, de fapt, citeam, dar terminam o carte destul de greu - n-a fost și cazul romanului lui Sarah Moore Fitzgerald, pe care l-am citit aproape cap-coadă, fără să mă opresc). Pot spune că mi-a plăcut această carte, mi-a lăsat un gust dulce și m-a purtat în povestea ei, oricât de scurtă o fi fost aceasta. Nu știam nimic despre Tarta cu mere a speranței, nici despre autoare nu auzisem vreodată - și, cu atât mai mult, asta m-a făcut să vreau să citesc cartea. Nu știu dacă v-ați dat sau nu seama, dar de obicei îmi place să citesc cărți pe care nu multă lume le-a citit. Și despre care nu am auzit prea multe. Vreau să ofer șansa și altor cărți de a fi descoperite, pentru că pot da numeroase exemple în care cărți extrem de populare m-au dezamăgit și cărți extrem de underrated care m-au impresionat, de multe ori, inegalabil. Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o spun cândva.

„Am încercat să-l uit, dar nu pot spune că era ușor. Nu puteam să mi-l scot din minte. Îmi intrase sub piele, iar micile detalii pe care le spusese răsunau neîncetat în mintea mea. Îi visam chipul și gesturile lui amuzante. Mi se părea uneori că-i zăresc bicicleta licărind în lumina lunii - și uneori, în somn, îmi aminteam aroma tartelor lui cu mere, chiar dacă atunci când mă trezeam aroma dispărea de fiecare dată.”

Tarta cu mere a speranței ne reliefează o frumoasă, dar extrem de tristă, poveste de prietenie. Oscar și Meg se cunosc de mult timp. Frecventează aceeași școală. Petrec împreună o bună parte a timpului. Sunt best friends forever, să zicem așa. Școala merge în ritmul ei, cu bune cu rele. Prieteniile se leagă, se dezleagă, se mint, sunt sincere (ca în viața oricărui om, ce-i drept). Bun! Doar că, la un moment dat, Meg este nevoită să plece. Să plece departe. Așa că-l lasă pe Oscar în urmă, plin de durere. În casa ei se mută o tipă nouă, Paloma, care intră în viața lui Oscar precum un vârtej. Convins că poate avea încredere în ea, Oscar îi împărtășește propria viață, îi povestește despre Meg, despre prietenia lor superultramegawow. Paloma devine geloasă, întrucât crede că toți ar trebui s-o placă doar pe ea. Oricum, nu are rost să povestesc chestiile astea, nu are rost să vă descriu acțiunea și să vă spun ce are să se întâmple și așa mai departe. Știți că nu obișnuiesc să fac asta. Ideea este că, în cele din urmă, se întâmplă ceva destul de grav, încât Oscar ajunge să ia o decizie care va aduce tristețe în sufletele muuultor oameni. Dar, mai ales, în sufletul dragei de Meg. Doamne, cât de mult am iubit-o pe Meg. De fapt, cât de mult am iubit prietenia dintre cei doi, Meg & Oscar.

Cred că, în cele din urmă, această carte este despre prietenie. Și, mai mult decât atât, este despre iubire. Este o carte cu suflet tânăr, dacă pot spune asta, în care cei doi abia cresc, abia află cum se simt, de fapt, lucrurile care îi înconjoară. Aflați la distanță, ei nu realizează decât faptul că aceasta (distanța) nu este decât un test la care îi supune viața, pentru a vedea cât de puternică este prietenia și iubirea lor. Ei nu sunt împreună, nu fac chestii de iubiți, nici măcar nu și-au destăinuit unul altuia dragostea. Dar amândoi știu, în sufletul lor, deși li se pare imposibil, că sunt de nedespărțit. Însă, după cum v-am spus, se întâmplă ceva care le va zgudui lumile amândurora. Și am să vă spun doar că cea vinovată este afurisita de Paloma (felicitări, Sarah Moore Fitzgerald, pentru că ai reușit să creezi un personaj pe care să-l urăsc atâââât de mult). 

„(...) Oricum, e foarte ușor pentru unii să te placă atunci când ești mort. Păcat că niciunul din ei nu a putut vedea cât de mult m-au simpatizat asta când era viu.”

O carte verosimilă, adevărată, dureroasă. Personajele extrem de bine conturate, create, alcătuite din lumini și umbre, care parcă simt în paginile acestei cărți: durerea, iubirea, dorul, furia, vinovăția, tristețea, dezamăgirea, împlinirea. Este o carte plină de suspans, animată de acțiune, emoționantă, o carte despre loialitate și prietenie, despre câte putem face pentru a reuși, în cele din urmă, să descoperim adevărul. Stilul autaorei este unul extrem de frumos, simplu, fără prea multe metafore sau chestii de genul acesta. Discursul narativ decurge lin, întocmai ca să nu te plictisească și, în același timp, să fie o lectură ușoară și relaxantă. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Tarta cu mere a speranței. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

duminică, 12 august 2018

„Trei ani în labirint”, de Jay Hosking- Recenzie



Editura: RAO
Traducere din limba engleză: Monica-Laura Cibotariu (prin Lingua Tradom)
Număr de pagini: 306
Anul apariției: 2016
Rating: 3 din 5 steluțe

Încercarea unui tânăr de a-și găsi sora dispărută îl catapultează într- un labirint periculos de secrete. După ani de pendulări între diverse joburi, un bărbat se întoarce în orașul tinereţii sale, atras de perspectiva de a se afla în preajma surorii sale mai mari, Grace: inteligentă și charismatică, deși rebelă și impetuoasă, aceasta a fost mereu modelul și eroina sa. Ea este acum o promiţătoare absolventă de psihofizică și centrul unui grup de prieteni care îl adoptă imediat pe „fratele mai mic", oferindu-i camaraderie, dragoste și chiar un loc de muncă decent. Dincolo de clasicul complot noir sugerat de dispariţia unei femei, acest roman oferă perspectiva unei așa-zise realităţi ce se prăbușește în știinţa speculativă, amintind de House of Leaves a lui Danielewski. Trei ani în labirint ne oferă, în același timp, un mister care solicită la maximum mintea, punând la îndoială însăși natura timpului, dar și povestea unui tânăr care trebuie să facă faţă forţelor periculoase de distrugere pe care le purtăm cu toţii în noi.

Trei ani în labirint este un thriller ingenios, care te face să pui la îndoială modul în care percepi realitatea. Unul dintre cele mai impresionante romane de debut pe care le-am citit în ultima vreme.” - Blake Crouch, autorul trilogiei Wayward Pines 

De obicei, când citesc un thriller de o asemenea intensitate, încerc, pe cât pot, să nu-mi activez spiritul de speculator, să spun așa. Încerc să nu mă gândesc ce are să urmeze, unde vor ajunge toate, încerc să nu-mi pun întrebări, să nu caud justificări sau răspunsuri anumitor întâmplări și situații. De ce? Pentru că știu că nu aș ajunge nicăieri, ba dimpotrivă, nu aș face altceva decât să-mi încurc firele rațiunii într-o asemenea poveste. Iar romanul de față, după părerea mea unul extrem de bine scris, este un haos incert, este o nebunie totală, credeți-mă, și știu că poate părea absurd ce spun; dar, după ce veți fi citit cartea, veți fi înțeles ce spun aici. Cred că această carte pur și simplu m-a dat peste cap, la un moment dat nici nu știam prea bine ce citesc, unde am ajuns, cum s-a întâmlat și tot așa. Anumite capitole parcă aveau o inadecvare logică, nu reușeam să leg prea multe cu ceea ce citisem ulterior, iar asta parcă mă enerva puțin. Adică, da, adăuga un plus de mister, dar ori nu am oferit eu destulă atenție lecturii (care, cu toate astea, te cam poartă pe multe cărări), ori chiar mi-a scăpat ceva. Ce? Nu știu. Dar știu că, în cele din urmă, această lectură chiar a fost buna binevenită, una pe care o așteptam de ceva vreme. De la Ultima scăpare încoace, am citit un roman care, zău, se încadrează în aceeași tagmă: un roman psihologic extrem de bine scris, extrem de frumos construit, cu o intrigă care te ține cu sufletul la gură și căreia abia aștepți să-i descoperi sfârșitul. Sfâșitul care, niciodată, nu e cel pe care poate-l bănuiai a fi.

„Inteligent și înfricoșător... Hosking își plasează speculațiile fanteziste și filosofice într-o versiune a orașului Toronto de la începutul secolului XXI, construindu-și complotul cu măiestrie și cu o finețe narativă fără egal.” - Publishers Weekly 

Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care se desfășoară acțiunea. Evident, după cum ați citit mai sus, totul se concentrează în jurul dispariției lui Grace, iar povestea ne este oferită din perspectiva fratelui ei. Astfel, vedem ochii prin lumea celui care, în încercările sale supraomenești, încearcă să-și găsească sora nefiind îndrumat decât de niște mesaje ciudate, întâmplări ciudate, și un șobolan, Buddy, care oferă acestei povești o tentă halucinantă. În poveste mai apare și John, soțul lui Grace, dar chiar nu vreau să ofer detalii de acest gen, pentru că nu obișnuiesc să fac asta într-o recenzie. Însă aceste personaje, cu toate secretele lor, toate misterele lor, fac din Trei ani în labirint un thriller de excepție, unul pe care-l citești cu sufletul la gură și nerăbdător să afli unde vor ajunge toate acestea. Pentru mine, drept să vă spun, îmbinarea aceasta dintre știință-dramă-mister-psihologie a fost una reușită, drept care mă declar un mare fan Hosking, și abia să-i citesc și celelalte cărți (dacă mai are altele publicate).

Acum, de ce i-am dat trei steluțe și nu cinci?! Pentru că am comparat-o cu alte cărți de genul pe care le-am citit. Și nu mi s-ar părea drept să dau cinci steluțe acestei cărți, sau patru, dacă sunt altele care mi-au plăcut mai mult și cărora le-am dat un rating mai mare. Fazual spus, i-aș fi dat acestei cărți cinci steluțe, asta dacă n-aș fi citit altele pe care le pot încadra în același gen. Dar nu înseamnă că romanul lui Jay Hosking nu este unul bun, unul deosebit. Dar am citit și altele mai bune, trebuie să recunosc. Sunt sigur că din acest roman ar ieși un film fenomenal, un film fooooarte bun. Are tot ce-i trebuie: suspans, dramă, acțiune, mister (oooo, da, muuuuult mister), istorie. Are personaje extrem de bine conturate. E greu să speculezi ce urmează să întâmple. Nu oferi încredere poveștii, ci doar acțiunilor. Hosking intră în mintea ta și te epuizează, te poartă pe zeci de drumuri, ba în viitor, ba în trecut; în cele din urmă, nu-ți mai rămâne decât să citești și să te lași purtat de tot ceea ce se întâmplă.

„Specialist în neuroștiințe, Hosking obține o performanță uimitoare cu primul său roman, în centrul căruia se află un om atât de hotărât să-și găsească sora, încât ajunge să își riște propria realitate pentru a rezolva misterul dispariției ei. Devine rapid evident că avem de-a face cu unul dintre thrillerele în care timpul și spațiul sunt două concepte fluide, iar Hosking ne atrage complet în narațiunea sa labirintică.” - Booklist 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Trei ani în labirint. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!