Făuritorul de lacrimi, de Erin Doom - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: New Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 656

Anul apariției: 2022

Traducere: Bianca Paulevici

Erin Doom este pseudonimul unei tinere scriitoare italience, care a debutat pe Wattpad, cea mai cunoscută rețea socială de literatură online din lume, sub numele de DreamsEater. Într-un interval scurt de timp, poveștile ei au cucerit inimile cititorilor, fiind înregistrat un total de 6 milioane de lecturi. Magazzini Salani i-a publicat romanul de debut, Fabbricante di lacrime (apărut și la Editura Litera, colecția New Moon, în anul 2022, în traducerea Biancăi Paulevici).

„- Ea chiar că merită... tot ce-i poți oferi.”

Între zidurile Mormântului, orfelinatul în care a copilărit Nica, poveștile și legendele au fost întotdeauna spuse la lumina lumânărilor. Cea mai faimoasă este cea a făuritorului de lacrimi, un meșter misterios cu ochi limpezi ca sticla, vinovat de crearea tuturor fricilor și neliniștilor care sălășluiesc în inimile oamenilor. Dar, la 17 ani, a venit timpul ca Nica să lase în urmă poveștile sumbre ale copilăriei. Cel mai mare vis al ei, de fapt, este pe cale să devină realitate. Soții Milligan au început procesul de adopție și sunt gata să-i ofere familia pe care și-a dorit-o mereu. În casa nouă, însă, Nica nu este singură. Împreună cu ea, este luat de la Mormânt și Rigel, un orfan neliniștit și misterios, ultima persoană din lume pe care Nica și-ar fi dorit-o ca frate adoptiv. Rigel este inteligent, cântă la pian ca un demon fermecător și are o frumusețe care poate vrăji, dar chipul său angelic ascunde o fire întunecată. Chiar dacă Nica și Rigel sunt uniți de un trecut comun de dureri și lipsuri, o legătură pașnică între ei pare imposibilă. Mai ales când legenda se strecoară înapoi în viețile lor și făuritorul de lacrimi devine dintr-odată real, din ce în ce mai aproape. Totuși, Nica, tânăra dulce și curajoasă, este dispusă să facă orice pentru a-și apăra visul, pentru că, numai dacă va avea curajul să înfrunte coșmarurile care o chinuie, va putea în sfârșit să se înalțe liberă precum fluturele al cărui nume îl poartă.

„Nu toate otrăvurile au un antidot. Unele ți se strecoară în suflet, te uluiesc cu mirosul lor și au cei mai frumoși ochi pe care i-ai văzut vreodată. 

Și pentru asta nu există leac.

Nici un leac.”

Părerea mea, după lecturarea acestei cărți, este că: ce-se-întâmplă-pe-Wattpad-mai-bine-ar-rămâne-pe-Wattpad. Nu știu... Efectiv, cred că această carte este una dintre cele mai slabe citite vreodată, o carte extrem de întinsă, lungită, peste 600 de pagini în care nu se întâmplă mai nimic, cu personaje seci și enervante, cu acțiune redundantă, plictisitoare, seacă, austeră, cu nimic care să te încânte sau să îți dea măcar o sclipire de emoție. Niște personaje absolut banale, care se comportă irațional, care sunt lipsite de lumini și umbre, plate, într-o acțiune liniară care pare că nu duce nicăieri și bate patul pe loc. A fost o dezamăgire mare - de fapt, „dezamăgire” este impropriu, pentru că a fi dezamăgit de ceva înseamnă a fi avut așteptări prealabile, iar eu nu am avut nicio așteptare de la această carte, așa că... N-am fost dezamăgit, ci trist că mi-am pierdut timpul citind-o. Partea bună e că a mers relativ rapid și că nu m-a solicitat deloc, de aceea consider că a meritat 2 steluțe, și nu 1, că altfel i-aș fi dat fără niciun regret o prea bine meritată steluță, și poate nici pe aceea. Nu mi-a plăcut nimic, dar absolut nimic la această carte care cred că e un mare experiment gafat.

„- Inima îți bate nebunește, a murmurat el deasupra arterei din gâtul meu, care pulsa în ritmul bătăilor inimii mele. Oare te temi de mine, molie?

- Rigel, te rog, încetează!

- Oh, nu, nu, Nica, a mârâit el ușor, plescăind din limbă a reproș. Tu trebuie să încetezi. Tonul acesta de privighetoare neajutorată... doar va înrăutăți lucrurile.”

În schimb, văd că pe Goodreads chiar are un rating mărișor, dacă ne gândim bine, ceea ce pot pune pe seama faptului că această carte are categoria ei de cititori, și s-ar preta mult mai bine cititorului adolescent care nu caută neapărat lecturi solicitante, „grele”, care să-ți dea de gândit sau care să îți stârnească emoții, stări, întrebări, conflicte. Nu. Este o carte cu doi adolescenți absolut enervanți, de care n-am putut să mă atașez de loc, o carte cu doi adolescenți care pare că se ciondănesc, ba pare că se înțeleg, ba pare că nu știu ce și că ascund diferite chestii. Nu. Nu și nu. M-a plictisit rău de tot, și nu că nu aș fi avut eu starea necesară pentru a o citi, ci pentru că e o carte de umplutură, de duzină, și nu înțeleg de ce Dumnezeu i-au trebuit autoarei peste 600 de pagini ca să spună o poveste cu nimic și despre nimic, în care nimic relevant nu se întâmplă și personajele nu evoluează, ci rămân aceleași, la același nivel de dialoguri total nenaturale, emoții superficiale și altele de acest gen. Făuritorul de lacrimi este un „roman” care mai bine ar fi rămas pe Wattpad, părerea mea...

„O viață întreagă fugisem de el. Mă rugasem să scap de condamnarea din ochii lui.

Dar nu exista nici o scăpare.

Străluceau ca stelele.

Și luminau o cărare...

Ce ducea spre necunsocut.”

Înțeleg, nu sunt eu neapărat cititorul căreia această carte i-ar fi fost adresată din primă instanță, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia cât de seacă este acțiunea, cât de superficial au fost construite personajele și cât de multe lacune are cartea. Repetiții, fraze pe care ai impresia că le-ai mai citit, acțiune care nu duce spre nicăieri, ci doar care este pusă acolo ca să fie. Nimic care să facă sens, care să aibă o finalitate anume, ci doar fragmente de umplutură care dau volum celor peste 600 de pagini. Chestia asta cu paginile, adică sute și sute, mi se pare de-a dreptul ieșită din comun - cum poți spune nimic în 600 de pagini, domle? Îți demonstrează Erin Doom cum! Nu înțeleg cum a reușit, cât de mult poți să exhaustezi același subiect și să spui lucrurile nu doar într-o formă nouă, ci în aceeași formă, dar în capitole diferite. Zău, este peste capacitatea mea de a înțelege. Și, de fapt, nici nu-mi pasă, fiindcă imediat ce am terminat cartea am pus-o deoparte și aia a fost - o lectură nu ca oricare alta, ci mult mai slabă, de care nici nu vreau să-mi amintesc, dar despre care am vrut să vă vorbesc aici fiindcă de obicei recenzez toate cărțile pe care le citesc.

„M-am uitat la iubire și m-am temut.

Avea ciorchini de trandafiri în vasele de sânge și alunițe pe piele, ca niște puncte de suspensie ale unor fraze nerostite.

Era mai mult eu decât fusesem eu vreodată.”

În cele din urmă, Făuritorul de lacrimi este un roman care s-ar potrivi mult mai bine adolescenților. Sau celor care sunt în căutare de lecturi ușoare, seci, light, care să nu vă solicite și care să nu facă apel la niciun fel de concentrare, la niciun fel de emoție. Este o lectură banală, basic, o lectură din care cred că nu rămâi cu nimic și, poate, nici nu s-a vrut a fi o lectură profundă. Mie, unul, nu mi-a plăcut mai deloc, și este absolut normal, deoarece fiecare ne raportăm la cărțile citite într-un anumit mod, luând în considerare anumite variabile relevante. La fel cum este normal și ca această carte să fi plăcut foarte mult cuiva, care găsește în ea ceea ce vrea să găsească într-o lectură bună. La mine n-a fost cazul, și nu neapărat pentru că am depășit vârsta, ci pentru că am găsit în carte foarte multe lacune care i-au compromis calitatea. Poate aș fi putut trece peste acțiunea banală, poate aș fi putut trece peste redundanța cărții și alte chestii - dar când îmi dai personaje seci, superficiale, care de-a lungul a peste 600 de pagini nu fac nimic și nu evoluează și nu îmi transmit măcar un crâmpei de emoție, ei, atunci știi bine că ai gafat-o. Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Misery, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 356

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Oare Annie se gândise la ce va urma când mașina lui va fi găsită?

E posibil să se fi gândit. Era nebună de legat, dar asta nu însemna că era proastă.”

Scriitorul de succes Paul Sheldon crede că a scăpat, în sfârșit, de Misery Chastain – protagonista foarte populară a ciclului său de romane de dragoste. Într-o mișcare de carieră controversată, Paul tocmai a ucis-o pe Misery, ca să-și lărgească orizontul creativ. Dar o asemenea schimbare nu poate rămâne fără consecințe. După un accident de mașină aproape fatal, scriitorul rămâne imobilizat și se află la mila salvatoarei lui, care promite să-l readucă la viață – cea mai înfocată fană a sa, Annie Wilkes. Însă Annie e furioasă pentru ce i-a făcut Paul lui Misery și îi cere să reabiliteze personajul într-un nou roman, scris sub îndrumarea ei. Scriitorul devine prizonierul propriei ficțiuni, iar torționarul este cititorul său cel mai entuziast. Curând, tensiunea atinge cote insuportabile și devine limpede că sfârșitul cărții va fi și sfârșitul unuia dintre cei doi.

„- Te rog, Doamne, te rog, a gemut el când a auzit motorul jeepului pornind cu un pocnet și un muget înfundat. Te rog, Doamne, te rog - ajută-mă să scap de-aici sau să mor... să scap de-aici sau să mor.”

Ce să mai... Un geniu! Îl ador pe Stephen King și, da, spun asta, pentru că îl ador de mor. Asta după ce acum 3-4 ani nici nu voiam să aud de el sau de cărțile sale, nu înțelegeam de ce (aproape) toată lumea se dă în vânt după Stephen King și ceea ce scrie. Acum, my God, înțeleg perfect, și mă bucur și sunt foarte entuziasmat de faptul că pot spune (și susține) că îmi place enorm cum scrie Stephen King. Pentru mine, e un maestru al genului - și când spun „gen”, habar n-am la ce mă refer, dar știu că nu mă refer la încadrarea limitată într-un anumit gen, pentru că romanele lui Stephen King sunt mult mai mult decât atât. Da, da, se zice că o fi dumnealui „marele maestru al horror-ului”, dar nu sunt de aceeași părere, iar asta nu-i ceva rău, ci dimpotrivă: Stephen King e un mare maestru al scriiturii, în general, și cărțile sale pot fi horror, în aceeași măsură în care pot fi thriller, pot fi polițiste, pot fi drame, pot fi profunde și emoționante, pot fi clasice și de o austeritate care nu deranjează, pot fi... Orice! Și spun asta fundamentându-mi părerea pe faptul că am citit mai multe cărți de la Stephen King, și am observa o predilecție aparte: aceea de a se folosi cu talent uimitor de psihologie și de realitatea din jur. Chiar dacă putem considera multe dintre cărțile sale drept fantezie pură, este evident că realitatea, în toate, este un important și relevant punct de plecare.

„Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată, s-a gândit el, pentru că vorbește serios. Cățeaua asta nu glumește deloc.”

Misery m-a distrus, efectiv. Nici nu mai știu când a fost ultima oară în care am citit o carte aproape cap-coadă, fără să mă pot opri. De ce? Păi cum de ce?! Fiindcă e King, și fiindcă are un talent inconfundabil de a creea scene interesante, dinamică, o intrigă autentică și... Mamă, mamă, ce carte! Știu că mă manifest impresionist, dar zău că nu-mi pasă, fiindcă altfel nu știu ce-aș putea spune: n-am să vă zic despre acțiune și tralalala ce s-a întâmplat în carte tralalala ce-au făcut personajele. N-are niciun sens. Dar vă pot spune că această carte te prinde de la bun început, îți dă în cap (și-ți dă tare), și-apoi, ghici ce, la sfârșit afli că, mna, cam nu stă treaba așa cum ai crezut. Stephen King, deși se folosește în această carte doar de 2 personaje - Paul și Annie - reușește să pună în scenă motive, substraturi, intrigi și subintrigi care transformă lectura într-un adevărat tur de forță. Și mi-a plăcut la nebunie, pentru că a avut și o parte extrem de bizară, „un roman într-un roman”, și Annie, o ciudată-zăpăcită care, sincer să fiu, mi-a stârnit sentimente de tristețe și milă, și-apoi Paul, care mi-a stârnit și mai multă milă, și știu că prin Paul, Stephen King a vrut de fapt să reitereze întocmai „condiția scriitorului”: cel care rămâne captiv, înlănțuit, în romanul pe care-l scrie, iar ultimul punct pus va fi reprezentat eliberarea mult dorită!

„- Sunt de acord că lumea asta e un loc destul de căcăcios în cea mai mare parte a timpului, a spus el. Și apoi a adăugat fără sens: Mai ales când plouă.”

Da, și eu am fost acolo, pentru că și eu am scris, și știu ce-nseamnă „să fii sclavul” propriei creații, să simți că romanul tău devine un suprapersonaj, devine un factor omniprezent în propria-ți viață: nu îți dă pace, te seacă, te epuizează, te solicită și te stoarce de energie. Să fie Annie, de fapt, întocmai întruchiparea unei metafore care reliefează cât de solicitant și uneori violent poate fi să scrii o carte? Să te reîntorci unde ai fost? Nu știu... Dar știu că romanul de față este mult mai mult decât o carte tensionată, plină de acțiune, faze și dialoguri bizare, fragmente pe alocuri inadecvate din punct de vedere logic. Știu că, prin acest roman, Stephen King a vrut să livreze mai mult decât o operă de ficțiune - a vrut să livreze un adevăr al vieții sale, un insight al vieții sale de scriitor popular, care, uneori, s-ar putea să scrie și din necesitate, nu doar din dorință și plăcere. Până la urmă, are milioane de fani care îi așteaptă cărțile și popularitatea „trebuie întreținută”, bănuiesc. Dar, în orice caz, în orice pagină se resimte talentul său, iubirea sa pentru cuvinte și pentru creație. Romanul de față nu a făcut rabat de niciun fel, și a păstrat măiestria marelui maestru. Stephen King, în esență, este un autor care deja și-a pus amprenta în marii scriitori ai lumii. Și va rămâne întotdeauna unul dintre ei, poate chiar „un etalon” al „genului” (repet, nu vorbim despre un gen limitat).

„Cred că te voi ucide, Annie, și-a spus el și i-a zâmbit afectuos. Așa cred. Poate c-o să mor și eu odată cu tine - dar măcar o să plec pe lumea cealaltă cu burdihanul plin de caviar delicios. Lucrurile ar putea sta cu mult mai rău.”

Nu știu ce să mai spun despre Misery, în afară de faptul că este un roman pe care trebuie să îl citiți. Dacă nu vă place King, chiar vă înțeleg perfect. Dar la fel de bine vă pot spune că, credeți-mă, o să vă placă la un moment dat. Cu cât îl descoperiți mai rapid - în adevăratul sens al cuvântului -, cu atât vă veți putea bucura mai rapid de lecturi geniale. Eu, unul, sunt vrăjit de cum scrie și vreau să-i citesc absolut toate cărțile, și mă bucur că este îndeajuns de prolific încât să însumeze o colecție impresionantă de titluri. Încet, dar sigur, voi ajunge și acolo - în punctul în care voi fi citit toate cărțile pe care le-a scris până acum și va fi necesar să aștept după o altă carte. Dar, la ritmul pe care îl are, nici nu mă îndoiesc că va trebui să nu aștept mult. Între timp, mă bucur de cărțile care mi-au mai rămas și pe care, încă, nu le-am citit. Sunt tare curios dacă voi l-ați citit pe Stephen King, dacă vă place și care este cartea voastră preferată semnată de dumnealui. Eu nu m-aș putea limita la una, deși, sincer să fiu, cred că în inima mea mereu va rămâne Culoarul morții ca fiind una dintre cele mai bune. Probabil și pentru că este cartea care „mi-a (re)deschis apetitul” pentru King. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | Institutul |

Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2016

Traducere: Marlena Braester

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

„- (...) Apropo, e în natura lucrurilor faptul că suferința, și singurătatea, și accidentele, și bolile sunt mai previzibile pentru un astfel de om decât pentru ceilalți - adică pentru noi toți. Prin natura lui, omul bănuitor e condamnat și menit nenorocirii (...). Ele îl rup pe om de lume.”

Roman al devenirii și o sofisticată poveste de iubire, Iuda repune în discuție, din perspectivă etică, politică și istorică, figura trădătorului și conceptul de trădare. O realizare literară de proporțiile unei simfonii, Iuda îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de altă parte, cele dintre Israel și lumea arabă. În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, tânărul Shmuel Asch înțelege că viața lui are nevoie de o schimbare. Dezamăgit în urma unei povești de dragoste încheiate brusc și sclav al unei vieți studențești lipsite de satisfacții, el hotărăște să se izoleze în casa veche a unui bătrân intelectual infirm, a cărui noră îl angajează pentru a-i ține acestuia companie câteva ore în fiecare zi. Ceea ce nu știe Shmuel este că traiul între zidurile groase ale casei de la marginea orașului vechi, alături de doi oameni aparținând parcă altor vremuri, nu face decât sa-l reconecteze la viață, pregătindu-l pentru ceea ce-l așteaptă cu adevărat. El descoperă treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe măsură ce desface taina celor în casa cărora locuiește. - Rodica Grigore, Trădare şi credinţă. Iuda & Isus (Viaţa românească, iulie, 2016)

„Se întâmplă ca uneori cursul vieții să-și încetinească ritmul, să se bâlbâie ca un jet de apă curgând pe jgheabul streșinii, săpându-și un șănțuleț subțire în pământul reavăn din curte. Cursul acesta dă peste o movilă de pământ, se oprește, se adună pentru o clipă într-o baltă micuță, ezită, încearcă să străpungă dâmbul care-i stă în cale sau se căznește să treacă pe sub el. Din cauza obstacolului, uneori cursul se desparte în patru sau cinci fire de apă care continuă să înainteze, ca niște antene minuscule.”

Primul meu contact cu deosebit de prolificul autor Amos Oz a fost unul foarte plăcut. Prin urmare, sunt sigur că îl voi mai avea în vedere pe viitor. Până acum, sincer, m-am tot ferit de el, deși îl vedeam cam peste tot: știam că este un autor distins cu numeroase premii, un erudit, cum s-ar spune, că ale sale cărți sunt speciale și, prin urmare, tocmai din acest motiv poate m-am tot ferit. Nu m-am simțit pregătit să îl citesc, nu m-am simțit „avizat”, să spun așa, iar acest lucru îl resimt și acum, când încerc să scriu recenzia: știu că nu voi face o „cronică-de-carte”, știu că nu voi evidenția exact ce ar trebui evidențiat după ce citești o carte scrisă de Amos Oz - sau alți autori la fel de consacrați. Cu toate acestea, nu acesta îmi este interesul, ci pur și simplu dorința de a vă livra o părere din perspectiva unui cititor oarecare, a unui „cititor normal”, care nu vrea să facă critică literară, nu caută să se transforme într-un „agent” al exegezei sau altele de natură asemănătoare. Nu. Vreau doar să vă spun cum am perceput eu cartea, legându-mă strict de aspectele care, pentru mine, au manifestat importanță: personajele, stilul descriere al cărții, acțiunea, desfășurarea ei și modul în care totul a fost pus în scenă. Și, evident, dacă mi-a atins așteptările sau nu. Cam atât!

„- Ochii, spuse Ghershom Wald, nu se vor deschide niciodată. Aproape toți oamenii își petrec viața, de la naștere și până la moarte, legați la ochi (...). Dacă am deschide doar o clipă ochii, imediat ar izbucni din noi înșine un strigăt groaznic și am continua să strigăm fără întrerupere. Și dacă nu strigăm zi și noapte, înseamnă că avem ochii legați.”

Astfel, nu doar că Iuda mi-a atins așteptările (fazual spus „așteptări”, deoarece nu pot avea așteptări din perspectiva comparației cu alte cărții, fiindcă-i prima pe care o citesc de la Oz), dar le-a și întrecut. Bun, aș fi putut avea așteptări dacă este să mă gândesc la numeroasele premii și distincții ale regretatului autor, dar am pățit de nenumărate ori să fiu dezamăgit de cărți (sau autori?) care au luat distincții literare deosebit de importante - Booker Prize, Pulitzer, chiar și Nobel -, dar aici chiar nu a fost cazul (cel puți nu cu această carte). Dincolo de valența politică & religioasă pe care pe alocuri am simțit-o, cartea mi-a plăcut deosebit de mult din prisma personajelor: Shmuel și Atalia, în special. Shmuel este personajul principal, un student care urmează să-și susțină teza, dar descoperă că subiectul ales nu este chiar atât de autentic pe cât ar fi crezut. Astfel, pentru a-și oferi timpul necesar pentru a medita asupra situației, se angajeză pentru a-i ține companie unui bătrân (tare drăgălaș, de altfel), în schimbul unei cazări și mesei în casa respectivă. Aici, el o descoperă pe Atalia, o femeie de cam 45 de ani de care se îndrăgostește. A se lua în considerare că Shmuel este cu vreo 20 de ani mai tânăr...

„- Ce importanță are? întrebă el, și după o scurtă ezitare adăugă: Amândoi suntem destul de singuri.

- Tu însuți ai ales singurătatea.”

Și nu este vorba despre o îndrăgosteală dintr-aia de puștani, pe cât este vorba de faptul că Shmuel pare-se a se îndrăgosti mai mult de misterul Ataliei, de părerile acesteia, de faptul că este atât de reținută, chiar inabordabilă, încât i se pare inaccesibilă - și tocmai această „inaccesibilitate” stârnește în Shmuel ceva ce i-am putea spune „iubire”. Dialogurile dintre cei doi mi s-au părut cele mai interesante și cele mai atent lucrate de către Amos Oz, deoarece din acestea răzbate o lumină a înțelepciunii, acel ceva care face ca o convorbire în aparență simplă să fie, de fapt, însăși filosofia de viață a unui autor. Componenta religioasă a cărții este reiterată încă din titlu, Iuda, dar de acest aspect chiar nu aș vrea să mă leg fiindcă: (1) nu sunt avizat și (2) nu a manifestat interes pentru mine. Cu toate acestea, nu am putut să nu resimt discursul politic al lui Amos Oz, valorile și credințele pentru care el pledează dar pe care, de altfel, nu încearcă să ți le livreze într-un mod agresiv, deranjant. Nu. De fapt, Shmuel este pur și simplu „un vector” prin care Os a decis să își prezinte, într-o formă relativ subtilă, părerile, și prin care a încercat să justifice într-o manieră viabilă aceste păreri.

„- Cum de nu ai murit și tu până acum?” 

Mă voi opri aici, deoarece nu mai are rost să continui. A fost o carte care chiar mi-a plăcut, o carte plină de înțelepciune, erudism, într-o scriitură care la început ți s-ar putea părea ușor greu de abordat, însă care, dacă îi dai atenția și timpul necesare, te va vrăji și te va prinde, astfel încât nici nu îți dai seama cum dai pagină după pagină după pagină și, pam, ai ajuns la sfârșit. Așa am pățit. Iar sfârșitul, ei bine, chiar mi s-a părut foarte emoționant și potrivit lecturii în sine. Nu aș fi văzut o altă direcție, și mi s-a părut că nimic nu ar mai trebui spus. În cele din urmă, romanul lui Amos Oz chiar a fost o lectură aparte care mi-a intrat la suflet și m-a vrăjit, și, sincer să fiu, parcă nu m-aș fi așteptat la acest lucru. Prin urmare, chiar am să mai dau o șansă și altor cărți scrise de acest autor, deoarece, încetul cu încetul, încerc să abordez nume mari ale literaturii contemporane pe care nu am avut curajul să le abordez cândva. Voi ați citit ceva scris de Amos Oz? Dacă da, aveți vreo recomandare specială? Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Tu ești muntele. Cum să transformi autosabotarea în autocontrol, de Brianna Wiest - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Brianna Wiest este autoarea bestsellerurilor internaționale 101 Essays That Will Change the Way You Think, Tu ești muntele (The Mountain is You, apărut și la Editura Nemira, colecția Orion, 2022, traducere de către Maria Adam) și When You're Ready, This Is How You Heal. După ani întregi în care a scris online și a împărtășit informații din propria călătorie de vindecare și trezire, cărțile Briannei sunt acum tradise în zeci de limbi din întreaga lume. Activitatea ei a fost remarcată în Forbes, USA Today, The Huffington Post și Thought Catalog, unde este în prezent partener. Brianna este, de asemenea, autoarea a două volume de poezie, Salt Water și Ceremony. Menirea vieții ei este de a-i ajuta pe oameni să-și activeze adevăratul potențial prin rescrierea narațiunilor lor interioare în spiritul armoniei, adevărului și scopului personal. Ea și soțul ei locuiesc în Big Sur, California. 

„Scopul omului este să se dezvolte. E un lucru pe care îl vedem reflectat în toate aspectele vieții.”

Aceasta este o carte despre piedicile pe care ni le punem în fața propriei dezvoltări, dar și despre diferitele feluri în care putem să înțelegem și să depășim aceste piedici. Brianna Wiest analizează motivele, condițiile, piedicile, dar și calea de urmat pentru a ieși din starea de autosabotare, atingându-ne potențialul maxim de dezvoltare. De secole, muntele a fost folosit ca metaforă pentru marile provocări cu care ne confruntăm, în special pentru cele care par imposibil de depășit. Pentru a escalada propriii munți, trebuie, de fapt, să lucrăm intensiv pe plan intern pentru a ne descoperi și depăși traumele, a ne dezvolta rezistența și a ne adapta urcușului anevoios. În cele din urmă, nu este vorba de a cuceri un munte, ci de a ne (re)cuceri pe noi înșine.

„Munții au fost dintotdeauna folosiți ca metafore pentru treziri spirituale la realitate, călătorii de dezvoltare personală și, desigur, pentru provocări insurmontabile care par imposibil de depășit când ne aflăm pe fundul prăpastiei. Ca multe alte lucruri din natură, munții ne oferă o înțelepciune inerentă despre ce suntem nevoiți să facem pentru a ne atinge cel mai mare potențial.”

O carte cu tâlc. O carte pe care am citit-o cu sufletul deschis, și care m-a umplut de încredere, de dorința de a face, de a mă înțelege, de a accepta anumite lucruri din viața mea. Care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și să descopăr că, uneori, nu e greșit să plâng. Să strig. Să nu pot. Să accept că un anumit lucru mă depășește, să zic nu și să aleg să fiu fericit, nu stresat, nu solicitat, nu în dezacord cu adevărata-mi natură interioară. Tu ești muntele a fost o lectură care „mi-a vorbit” asemenea unui prieten înțelept și care mi-a demonstrat că, de fapt, adevăratul munte sunt eu: eu cu toate defectele mele, cu toți demonii mei interiori, cu toate răzbucnirile de furie, cu toate ieșirile necontrolate și, uneori, nejustificate, cu toate lacrimile și toate strigătele și toate dovezile de slăbiciune. Da, suntem oameni și avem deseori probleme, suntem furioși și putem fi răi și violenți și antipatici și egoiști și invidioși. Dar, pentru a face pace cu noi înșine, pentru „a escalada muntele”, întâi trebuie să ne descoperim, să identificăm sursele acestor probleme și să încercăm să le înțelegem. De fapt, poate este vorba despre ceva mult mai profund decât simple izbucniri de furie și momente de emoție negativă.

„Fără rupturi, greșeli și goluri, nimic n-ar putea crește și nimic n-ar deveni. Faptul că ești imperfect nu e un semn că ai eșuat; e un semn că ești o ființă umană și, mai important, e un semn că există și mai mult potențial în tine.”

Tocmai asta mi-a arătat cartea Briannei Wiest - că, uneori, trebuie să privesc mai adânc spre interior. Spre sufletul meu și spre emoțiile și credințele mele, spre atitudinile și valorile pentru care pledez. De ce? Pentru că, pentru o viață fericită, pentru a-mi valorifica la maximum potențialul avut, înainte de toate trebuie să mă înțeleg, iar asta presupune: să-mi înțeleg emoțiile, să înțeleg puterea care sălășluiește în mine, să înțeleg ce-mi place, ce vreau să fac, încotro mă îndrept. Să-mi setez coordonate și să-mi dau seama dacă dispun de tot ce este necesar pentru ca vasul în care mă aflu să ajungă la destinația dorită. Să înțeleg că, uneori, a spune „NU” îmi poate deschide oportunități extraordinare, chiar dacă în primă instanță s-ar putea să nu mă simt confortabil. Să învăț să ies din zona de confort, deoarece acest „confort” s-ar putea dovedi patologic pentru dezvoltarea aripilor mele. O carte genială pe care am citit-o alături de o agendă în care mi-am notat învățături și sfaturi prețioase pe care, cu atâta sinceritate, Brianna Wiest mi le-a dat. Ulterior, am încercat (și încă încerc) să integrez aceste sfaturi în propria-mi viață, deoarece știu că sunt valoroase și că mă pot ajuta deosebit de mult în parcursul meu evolutiv.

„Deseori, ne împotrivim cel mai mult lucrurilor pe care ni le dorim cel mai mult.”

Nu sunt adeptul cărților de dezvoltare personală, și probabil știți asta. Însă, de data aceasta, am simțit că Tu ești muntele nu se vrea a fi o carte de dezvoltare personală, pe cât se vrea a fi „un prieten” care a luat forma unei cărți - un prieten care îți dă sfaturi sincere, care nu-ți spune neapărat ce ai vrea să auzi, ci ceea ce trebuie să auzi. Un prieten cu care nu te-ai mai văzut de ani buni, dar care simți că a fost mereu acolo, iar legătura dintre voi nu s-a suprimat niciodată. O carte ca un prieten, da, cred că este cea mai bună definiție pe care aș putea-o da. O carte a vindecării, o carte despre inteligență emoțională, despre viață și despre potențial, despre putere și despre planurile pe care le avem și pe care, odată identificate, odată analizate, ar trebui să le urmăm pentru a ajunge acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. Chiar mi-a plăcut deosebit de mult și sunt absolut sigur că ar plăcea oricui - chiar știu persoane care au spus că nu vor citi niciodată „cărți de dezvoltare personală”, dar care au rezonat extraordinar de mult cu acest volum. Atât de mult încât, de fapt, le-a stârnit apetitul pentru cărți de acest gen: cărți care te învață, cărți care îți oferă sfaturi și pe care le găsești practice, care reușesc să te facă să conștientizezi anumite lucruri din viața ta, anumite piedici și situații. 

„De-a lungul vieții noastre, vom trece periodic printr-un proces de reinventare.”

O carte care are potențialul de a te vindeca, dacă știi cum să o citești, dacă îi permiți să facă acest lucru - înainte de toate, trebuie să acceptăm că avem momente de slăbiciune, că anumite lucruri pur și simplu nu sunt pentru noi și nu intră în sfera și aria noastre de expertiză. Uneori trebuie să cerem ajutorul și, poate, cea mai mare dovadă de curaj este chiar solicitarea ajutorului. Avem nevoie de oameni care să ne ajute să ne înțelegem, de oameni care au trecut prin diferite situații și au acumulat experiență. Deseori este necesar să fii față în față cu un anumit lucru, cu o anumită situație, pentru a-ți putea da seama de diferite lucruri. Iar Brianna Wiest a fost pe-acolo, a trecut pe-acolo, așa că știe cum stă treaba. Știe, și s-a decis ca prin scrierea cărții Tu ești muntele să ne împărtășească din învățăturile-i prețioase. Recomand cu cel mai mare drag acest volum, deoarece sunt sigur că îl veți găsi deosebit de practic, util și frumos. Chiar m-a ajutat să-mi îndrept pașii spre anumite lucruri din viața mea, spre conștientizarea și înțelegerea lor. Să-mi îndrept privirea spre copilul interior de care trebuie să am atât de multă grijă. Pe care trebuie să-l vindec pentru ca, ei bine, să mă vindec!