luni, 13 iulie 2020

„O educație libertină”, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2011 
Număr de pagini: 350
Traducere: Alexandru Matei

„(...) Dacă te uiți de departe, cam tot aia e. Că triezi lemne, vinzi legume, cari apă, mi-e totuna. Nu toate-s același lucru, în fine, dar orice faci, tot la rahat ajungi: miroși rahat, câștigi rahat. O lume de rahat, tot spun chestia asta. N-are importanță, te-ai născut aici, aici o să crăpi. E vorba de timp. N-ai decât să aștepți și cele două capete o să se unească mai devreme sau mai târziu.”

Cu accente din Parfumul lui Süskind, romanul de debut al lui Jean-Baptiste Del Amo este o revelaţie literară şi olfactivă, în acelaşi timp: un roman pesimist, noir, excesiv, care va bântui nările cititorilor mult timp după ce vor fi închis cartea. Un titlu cu rezonanţe flaubertiene, cu trimiteri subtile la Sade şi la Proust, volumul lui Del Amo spune povestea lui Gaspard, fiul unui porcar ajuns în Oraşul Luminilor pentru a scăpa de mizeria şi deznădejdea de acasă. În fresca barocă şi haotică a Parisului prerevoluţionar, destinul lui Gaspard se intersectează cu cel al contelui Etienne de V., care îl introduce în cercurile înaltei burghezii franceze şi îi devine iubit.

În același fel, se gândea Gaspard, purtăm instrumentul morților noastre apropiate, ascuns la sân, așteptând undeva în liniște, cu o răbdare infinită.”

Jean-Baptiste Del Amo a debutat la Gallimard, la 26 de ani, cu romanul O educaţie libertină, distins în 2008 cu premiul Laurent-Bonelli şi în 2009 cu premiul Goncourt pentru roman de debut. Următoarea sa carte, intitulată Le sel, apare în 2010. A impresionat criticii prin bogăţia scriiturii şi prin descrierile sale care lasă să se întrevadă pasiunea pentru Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Proust sau Gabrielle Wittkop. Del Amo iubeşte imaginile tari, în stilul lui Damien Hirst, şi mărturiseşte într-un interviu că vrea să scrie cărţi „dure, noir şi estetice”.

Cred că ar trebui să încep această recenzie prin a specifica faptul că nu e prima carte de la Del Amo pe care o citesc, am mai citit și Pornographia, tradusă tot la Editura Vellant, deci cam știam la ce să mă aștept. Dar dacă romanul anterior mi-a plăcut, pot spune că acesta pur și simplu m-a lovit din toate direcțiile; nu mă așteptam să fie atât de complex, atât de profund și de frumos scris, în stilul caracteristic al lui Jean-Baptiste Del Amo, cu personaje atât de frumos construite, adevărate, profunde, de o psihologie profundă și intensă. Chiar a fost o surpriză plăcută, extrem de plăcută; și, după cum v-am zis, nu mă așteptam să nu-mi placă, deoarece știam că acest autor se încadrează în acea categorie a autorilor care scriu pe gustul meu. Dar m-a surprins faptul că a fost scrisă totuși într-o manieră atât de reală, atât de subtilă și fără constrângeri literare. Ce-i drept, Jean-Baptiste are un stil anume, are o efervescență literară deosebită, un estetism dezvoltat, complex în detalii și atât de natural în redarea lor, încât n-ai cum să te plictisești citind atâtea descrieri ale orașului, ale oamenilor; până și o simplă apă face interesul a numeroase pagini, fiind descrisă ca un loc al suferinței, al morții, într-un Paris descris magistral, într-un Paris primitiv, sălbatic, murdar, jegos, transpirat, în care violul, tâlhăria, crima, moartea, boala se întâmplă la fiecare colț de stradă, într-o duhoare inumană, atipică, cu mirosuri grele și dezgustătoare, grețoase. De altfel, mi-am dat seama foarte rapid (încă din primul roman citit, Pornographia), că pentru Del Amo acest simț al olfacției face interesul cărților sale, este ca un mod sigur de a descoperi lumea, oamenii, locurile, de a descoperi emoțiile și trăirile, dând o forță colosală romanelor sale, această efervescență a mirosurilor de tot felul, este ca și cum ai descoperi personajele, atmosfera, locurile prin intermediul nasului, cu ajutorul său, iar acele mirosuri insuportabile nu sunt altceva decât descrieri firești ale oamenilor, ale străzilor, ale Parisului plin de boală, de transpirație, murdărie și sărăcie. Ador, pur și simplu, acest lirism al simțurilor pe care Jean-Baptiste Del Amo îl redă în scrierile sale. Și dacă sunteți pasionați de acest tip de lectură, cu siguranță cele două cărți ale autorului, Pornographia și O educație libertină vor fi pe placul vostru.

„Din acest tablou se înălță un miros nou, variantă a împuțiciunii estivale. La aceasta se adăugă mirosul degajat de pământ. O pestilență fără nume acoperi parfumul cel mai puternic cu putință. Străzile deveniră sediul unei vieți hotice, adaptate de urgență la schimbarea radicală a orașului. Oamenii au răzuit pereții ca să evite asaltul jerbelor pe care trăsurile le proiectau în toate direcțiile. Ca să traversezi, trebuia să fii mai precaut de două ori decât odinioară, să sari vioi peste flancuri, să prevezi fiecare mișcare bruscă, instabilitatea solului care șerpuia pe sub picioare și țintea să azvârle trupurile sub copitele cailor.”

Să-ncep pe scurt să redau povestea, în doar câteva fraze, O educație libertină este povestea lui Gaspard, fiul sărac al unui porcar care pleacă din satul său natal, Quimper, și merge în Paris pentru a scăpa de mizeria de acolo, de trecutul său (care, în timpul romanului, ne este adus „în fața ochilor” prin intermediul a numeroase flashback-uri despre Quimper, asociate cu anumite culori - chestia asta mi s-a părut extrem de interesantă, iar folosirea culorilor este foarte relevantă, despre familia sa, mama și tatăl său), și pentru a căuta o viață mai bună și mai curată. Totuși, în acel oraș prerevoluționar, în care se întâmplă atâtea atrocități, atâtea crime și violuri, iar moartea pare a fi ceva ce ține de o simplă secundă, întâmplându-se peste tot, destinul eroului nostru Gaspard se intersectează cu cel al lui Etienne de V. (pe lângă faptul că acesta cunoaște și alte persoane care-l ajută în „creșterea” sa), însă Etienne de V. este cel care îl introduce în societatea burgheză contemporană, cel care îi deschide noi drumuri și îi oferă noi posibilități, cel care poate să-l facă să-și depășească acea condiție rușinoasă de porcar, de muncitor de clasă inferioară, de necalificat, făcându-l iubit și adulat de către cei „de pe treptele superioare”. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect, anume modul în care Gaspard ajunge să ia imaginea lui Etienne de V. drept un ideal al frumuseții, al vieții, al bogăției, uitându-se pe sine și ajungând să facă numeroase compromisuri, să rupă prietenii, să-și nege propria identitate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, la o adică, n-are rost și cu siguranță voi fi stricat plăcerea lecturii dacă vă spun ce și cum și când și unde și de ce. Dar, în mare, O educație libertină chiar este un fel de bildungsroman, un roman în care, Gaspard, la sfârșitul drumului său parcurs, nu mai este cel care era la început, ci e schimbat de tot ceea ce i s-a întâmplat, e schimbat de către toți oamenii pe care i-a cunoscut, toate emoțiile care l-au încercat. Și, la sfârșit, putem trage concluziile „evoluției” sau „regresului” care, în acele momente, îi definesc viața.

„Bătrânul puțea. Degaja un miros de fecale, discret, dar stăruitor, o duhoare înțepătoare și acidă. Rahatul îi umfla pantalonii, îl obliga să înainteze cu pași împiedicați. Gaspard își dăsu seama că tot căcatul ăsta i se scurgea pe coapse într-o crustă călduță și-i umplea cutele din piele, apoi îi păta țesătura pantalonilor de pânză, îi murdărea sexul și vintrele, îl irita și-i făcea să sângereze epiderma zbârcită.”

Personaje puternice. Asta am simțit citind romanul. Dacă în Pornographia accentul era mai mult pus pe ideea atmosferei, pe jocul simțurilor, pe efervescența stilistică, aproape lirică, în acest roman, pe lângă toate acestea, am regăsit și personaje cu caractere puternice, personaje rotunde, complexe, atât de bine create, personaje pline de idei, dar totuși vorace, personaje dominate de o anumită trăsătură de caracter, alcăuite din lumini și umbre, care fac din lectură o adevărată plăcere. Mie-mi plac acele cărți care au personaje puternice, care atrag prin simțămintele lor, care sunt greu de pătruns, nu prea accesibile, și care se relevă cititorului într-un mod care lasă loc de interpretări, misterios, aș spune. Și-aici, înainte de toate, îi pot încadra pe Etienne de V. și pe Gaspard, iar apoi pe Emma, un alt personaj care, pentru mine, a însemnat un interes enorm. Bine, lectura poate fi și una mai simplă, să spunem așa, dacă nu ești genul de cititor căruia îi place să cerceteze, să dea atenție psihologiei personajelor, să încerce să își justifice, din punctul lui de vedere, anumite alegeri pe care acestea le fac. Mie îmi place să fac asta și din acest motiv spun că acest roman are personaje puternice - nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură doar pentru a încerca să-mi explic anumite circumstanțe și emoții pe care personajele lui Jean-Baptiste Del Amo le-au avut. Dar asta ține de mine, la o adică. Vreau doar să subliniez faptul că O educație libertină nu este un roman superficial, ci unul extrem, extrem de profund.

„Moartea căprioarei îi aminti cât de mult i se insinuase Quimper în carne. Acest pământ pe care Gaspard îl renegase nu înceta să-l locuiască, să-i compună ființa. Parisul nu îl schimbase deloc, nicio umilință nu-i putea ascunde acest adevăr care se înălța despotic și-și cerea drepturile.”

Eu am citit acest roman în două zile, în două reprize - jumătate într-o zi, jumătate în cealaltă zi. Și, drept să vă spun, n-a fost ușor, dat fiind faptul că acest roman nu are dialoguri scrise cu cratimă, înșiruite în modul firesc al unui dialog, replicile personajelor sunt scrise una după alta, pe același, folosindu-se ghilimele și cratimă. Iar asta face ca cel spațiu „gol” dat de dialog să fie lipsă; cu alte cuvinte, fragmentele sunt „înghesuite”, nu este o lectură care decurge lin. Unii ar putea găsi acest lucru deranjant, chiar greoi, dar eu pur și simplu m-am lăsat sedus de atmosfera pe care o creează autorul, de plăcerea pe care o aveam citind replicile personajelor, de plăcerea pe care o aveam descoperindu-le psihologia și emoțiile. N-a mai contat felul în care e scris romanul, felul în care se fragmentează acțiunea, ci totul a fost exact ce trebuie și cum trebuie. Dar, dincolo de toate, revin și vă spun faptul că, pentru mine, Jean-Baptiste Del Amo este un autor energic, este un autor efervescent, complex, un autor care nu se sinchisește atunci când vine vorba de a scrie despre jeg, murdărie, despre mirosuri insuportabile, sex, violuri, homosexualitate, despre primitivul ființei, despre sufletele dominate de ură, despre pofte carnale și altele de acest gen care ar putea fi considerate tabu. Este un autor chiar al extremelor, și-mi asum când spun asta, deoarece stilul său de a scrie nu se compară cu al niciunui alt autor pe care l-am citit. Sincer v-o spun. Dacă stau și mă gândesc, chiar nu-l pot asemui, câtuși de puțin, cu al unui alt autor. E un stil dur, e o carte pentru „oameni mari”, să spun așa, o carte pentru persoane care au o oarecare experiență literară, care știu să vadă dincolo de cuvinte, dincolo de situații, dincolo de sufletele. Mi-a plăcut, mi-a plăcut tare de tot acest roman, și-abia aștept să mai citesc ceva de la autor, deoarece am văzut că mai are o carte, Animalia, apărută în 2016. 

„Oamenii nu mai erau decât ființele pe care-și baza el parvenirea, pentru că toți păreau să joace acelați joc: să urce, să se cațere, să strivească, să omoare, să ia, să pună mâna și să stăpânească. (...) Oamenii nu sunt decât scândurile unei scări, trebuie să pui piciorul pe fiecare dintre ele ca să te ridici, își spuse Gaspard. (...) Uite pe cineva are ar putea fi o scândură bună. O treaptă perfectă. Poți pune piciorul pe așa ceva. Ăsta, însă, nu valorează mare lucru, nu prea ține.

În rest, ce să vă mai spun? Că mi-a plăcut romanul, asta e clar, dat fiind și faptul că i-am dat cinci steluțe din cinci. Dar, bineînțeles, asta nu înseamnă că s-ar putea să vă placă și vouă. După cum am mai spus de nenumărate ori, eu am un anumit gen de lectură pe care îl abordez mai des, am o anumită zonă literară de confort - pe care, ce-i drept, o accesez mult mai bine decât dacă aș citi alt gen de cărți, cum ar fi SF (never tho) sau fantasy. Nu știu, pentru mine, într-o carte, omul, psihologia fac, sentimentele sale, emoțiile sale, felul în care reacționează la anumite situații „umane”, acestea fac subiectul de interes, fac o lectură să fie cât mai plăcută. Faptul că pot învăța despre sufletul și trăirile sale, și, astfel, mă pot înțelege mai bine pe mine, nu-i așa? Poate și eu am fost pus în acea situație și n-am avut experiența de a (re)acționa așa cum trebuie. Sau, cine știe, poate voi fi pus în acea situație, iar atunci voi ști, în cele din urmă, cum să acționez în direcția potrivită! 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi! 

miercuri, 8 iulie 2020

„Moștenirea Matildei Turpin”, de Álvaro Pombo - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2012
Traducere din limba spaniolă (și note): Ilinca Ilian

„(...) casa asta s-a sfârșit odată cu Matilda. Ce mai rămâne acum e umbra, coaja a ceea ce a fost. Dar tot Antonio își dă seama că să spui așa ceva înseamnă tototdată să spui un neadevăr, o absurditate: de bine de rău, noi suntem încă aici, iar noi suntem ființe substanțiale. Ce-o să fie, ce-o să se aleagă de noi?”

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precm Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„Matilda avea claritatea lucrurilor reale, a oamenilor autentici, a prieteniilor trainice și profunde.” 

O casă elegantă pe o stâncă în nordul Spaniei este peisajul care deschide şi apoi încheie romanul lui Alvaro Pombo. Ascultăm povestea Matildei Turpin: o femeie care, după 13 ani petrecuţi ca soţie şi mamă a trei copii, se îmbarcă într-o carieră spectaculoasă în lumea finanţelor la nivel înalt, în Londra. Dar povestea e spusă în absenţa personajului principal: Matilda moare la 56 de ani, lăsând în urmă o familie şi doi servitori care încearcă să îşi rearanjeze viaţa în lipsa ei. Care este adevărata moştenire a Matildei Turpin? Ce s-a pierdut odată cu dispariţia ei? Şi ce se va întâmpla mai departe în acest roman polifonic, al reflecţiei şi al singurătăţii, al gândurilor de răzbunare din sânul unei familii în care fiecare se consideră nedreptăţit?

„Relația dintre ei nu și-a pierdut suplețea după moartea Matildei, se comportă în continuare ca niște prieteni buni, fiecare cu rolul lui bine stabilit în casă. Singurul lucru, totuși, pe care îl atrage după sine absența Matildei - și chiar și acum, în acest moment al serii - este un grad considerabil de reticență sau de prudență când se întâlnesc toți trei: să nu facă referire în mod direct la Matilda și mai ales la moartea ei. Toți trei subînțeleg (sau fiecare dintre cei trei presupune că ceilalți doi subînțeleg) că Matilda se află în ei înșiși, în memoria lor, în inima lor, în viața lor, dar că amintirea ei trebuie să rămână în reticența fiecăruia.” 

Nici nu știu cum de a trecut atâta timp până să fi citit această carte - din câte văd, e apărută în 2012, adică acum 8 ani. Și totuși, mă uit în urmă și mă gândesc la faptul că, cu siguranță, n-aș fi apreciat-o la fel de mult dacă o citeam la o vârstă mai fragedă, când eram mai tinerel (nu că acum aș fi vreun arhaic, am doar douăștrei', dar mi-am conturat un gen de lectură caracteristic, care-mi place și mă atrage mai mult, spre care am o predilecție) și nu cred că aș fi avut răbdarea necesară pentru o asemenea lectură cum este Moștenirea Matildei Turpin. Recunosc, aproape ca întotdeauna, m-am lăsat atras maxim de copertă - care, zău, este extrem de relevantă, după părerea mea, în a oferi niște puseuri legate de ideea romanului. Și-am citit această carte, lucru de care sunt chiar mândru, destul de rapid, având în vedere că au fost cam cinci reprize de citit (fără să mă opresc), undeva în medie cam optzeci de pagini/ zi, și credeți-mă că după ce citeam, știam că îmi ajunge, pe ziua respectivă, fiindcă romanul de față necesită maximă atenție, cum zice Juan Antonio Fentes, „cere răbdare și efort”, fiind o carte destul de grea, foarte complexă, uneori cu un nivel abstract al situațiilor, replicilor, ideilor. Dar am citit-o fără să mă plictisească vreo singură secundă, deoarece am fost absorbit, în totalitate, de ceea ce se întâmplă în roman. Și mai ales de către personaje, deoarece pe asta pune accent, de fapt, autorul. Dar vă voi scrie despre asta în ceea ce urmează.

„(...) Suntem într-o situație de doliu și sufernță, într-o meditatio mortis cum greu mai găsești. Și eu meditez la plinurile pe care le-a lăsat mama ei prin dispariția ei, în loc să meditez la golurile care, dat fiindcă nu sunt, pot fi obiectivate în fața facultății de judecată.”

Sincer, drept să vă spun, eu mă așteptam la altceva, în niciun caz la o lectură atât de intensă. M-am așteptat să fie un roman, cum să spun, poate tipic, cu un scenariu puțin banal, în care moartea Matildei Turpin ar fi lăsat o moștenire care să provoace divergențe într-o familie, la modul acela în care ba cineva a rămas cu mai mult, ba cineva vrea mai mult, se simte nedreptățit, mai apare și o eventuală fiică, ba un fiu pierdut etc. Dar n-a fost deloc așa. Dimpotrivă, a fost o lectură profundă, intensă, poate puțin greu de urmărit și de digerat la un moment dat, dar nu m-a deranjat, îmi plac acele cărți care fac apel la atenția mea maximă, care mă încearcă și-mi dau de gândit, care mă fac să mă întorc la paginile din urmă fiindcă am impresia că-mi lipsește raționamentul logic. Nu spun, sincer, c-am înțeles pe deplin romanul, chiar este unul greu, cred că e nevoie de puțin mai multă experiență literară și psihologică, ba chiar filozofică, să citești Moștenirea Matildei Turpin așa cum poate ar trebui. Eu n-o am, încă, iar acest roman chiar mi-a reliefat acest lucru - aș putea concluziona faptul că Moștenirea Matildei Turpin chiar e un roman pentru oameni cu o experiență de viață, pentru oameni înțelepți, pentru oameni „mari”, să spun așa, care au răbdarea, timpul, căldura necesară de a citi un astfel de autor. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că, în maniera mea proprie, nu am simțit și trăit și plăcut și iubit și apreciat acest roman. Dimpotrivă, l-am găsit chiar una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an. Însă eu am un stil anume, după cum am zis, de citit, de cărți pe care le abordez - pentru mine omul face interesul principal al unei cărți, psihologia sa, felul în care reacționează în anumite situații și etica lor morală, cognitivă, interioară. Îmi place să urmăresc felul în care acestea gestionează intrigi, felul în care își reiterează caracterul atunci când adevărata lor natură iese la iveală.

„- Nu se poate ca Matilda să nu mai existe deloc, asta nu se poate, Juan!”.

Să trec puțin și la ideea romanului, fără, însă, prea multe detalii. Avem așadar de-a face cu șase personaje: Jacobo, Andrea, și Fernando (cei trei copii ai Matildei și ai lui Juan), Antonio, Emilia (cei doi servitori ai familiei Turpin) și Angélica. Ideea proximală a romanului constă în faptul că, pentru fiecare (și totuși, mai puțin pentru Andrea, care nu ne este înfățișată prea des în roman, întrucât ea nici măcar nu ajunge la conacul în care au locuit Matilda, soțul ei și cei doi servitori cu care s-au împrietenit) moartea Matildei scoate la iveală niște drame interioare, niște conflicte între personaje, refulări, sentimente, idei crescute în profunzimea sufletului. Și-am mai observat un aspect interesant al cărții, pe care mi-a plăcut să-l urmăresc de-a lungul lecturii: tensiunea (să spun așa) dintre personaje, tot acest conflict interiorizat, care face „acțiunea romanului”, este într-o concordanță subtilă cu vremea de afară, cu „lumea exterioară”, cu natura care însăși pare că are, la rândul ei, ceva de spus: „(...) ploaia e acum noaptea tunătoare, răzbunătoare, fără înțelegere pentru pielea caldă a cârtițelor și a șoriceilor de câmp, fără simțuri pentru înfiorările celor străbătuți de valuri de înfiorare, pentru starea de rău a celor care, uzi până la piele, se pun la adăpost și fac un foc din lemne de stejar, sau îl aprind în sobițe mici sau mai toarnă jăratec în tăvițele din tandure. Ploaia urăște focul și căldura și chibzuința și judecata cu capul pe umeri și prăpădește tăria din inimi și trimite boală, răceală copilașilor mici. Și pisicile o urăsc: odioasa ploaie virginală, înaltă și dură și monotonă și intensă și crudă și strălucitoare și îndârjită, îndărătnică și îndârjită, care potopește putregăirile din morminte, face praf atlazurile sicrielor sub pământ, face neînsemnata inimă să se înece și, laolaltă cu ea, tot ce ține de dragoste și dragostea însăși.” Repetându-mă, astfel de pasaje se reiau în anumite puncte cheie ale romanului, când tensiunea tinde spre angoasă, spre neașteptat, spre abstract chiar, autorul descriind cum, de altfel, este vremea de afară, ba însorită, caldă, ba plină de ploi inevitabile, bolnave, reci.

„(...) La puțini ani distanță Fernandito și-a văzut mama sleită de puteri. Era o imagine cutremurătoare: intensa frumusețe mortală care s-a năpustit peste Matilda sub ochii fiului ei, când nu putea să se mai ridice, aproape nici nu mai putea vorbi, prăbușită pe canapea și nevrând să mai vadă pe nimeni, doar pe Emilia. Atunci a știut că îl iubește și, încă o dată, a simțit acea dragoste electrizantă care provenea dintr-un foarte profund de identificare dintre ei doi.”

Așadar, toate aceste conflicte dintre personaje par a fi „aprinse” de moartea Matildei Turpin, o femeie care a lăsat în urmă nu doar o moștenire fizică, ci mai ales una cognitivă, de ordin psihologic, interior: a deschis drumul a numeroase întrebări, întrebări care nu-și găsesc răspunsul într-un mod simplu, ci căutând în trecut; întrebări care stârnesc drame, care au consecințe, care ascut colți și lasă pagube. Nu știu cum să vă spun, chiar e un roman extrem de profund, un roman interior, al eu-lui, un roman al controverselor și al identităților psihologice, în care fiecare personaj, văzut prin ochii celorlalte personaje, are o anumită trăsătură definitorie de caracter. Și fiecare personaj se angajează în alte relații cu celalalte, de la ideea adulterului (un termen cam impropriu, dacă veți fi citit cartea), până la cea a homosexualității. E un roman al idelor abstracte și totuși atât de contemporane, atât de ancorate în adevăr. Da, e un roman verosimil, al cercetării psihologice și a minții umane, în toate cotloanele ei întunecate și greu de pătruns și de descoperit. Un roman al dilemelor atemporale, care zbuciumă viața unui om. Dincolo de toate acestea, e un roman scris extrem, extrem de bine, foarte cercetat, care-ți ascute simțul critic și psihologic. Nu e un roman cu o acțiune alertă, dimpotrivă, dialogurile sunt foarte rare, replicile dintre personaje sunt scurte, vagi, punându-se accent pe trăirile interioare ale acestora - orice cuvânt are însemnătate, are o încărcătură profundă, e un joc al înțelesurilor multiple. 

„Timpul s-a mai înseninat. Burnița a luat un respiro și nu mai plouă. Nu e soare tot timpul, doar din când în când. Lumea ambientă e plăcută. O căldură care e deja hibernală și umectantă. E o strălucire ușor stinsă, dar vie, un poate-da-poate-nu meteorologic. Și asta, ce înseamnă? Asta înseamnă că lucrurile, doliul pentru moartea Matildei printre altele, se îndreaptă ușor-ușor spre o viață mai bune, se atenuează puțin, din fericire.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun despre romanul lui Álvaro Pombo, Moștenirea Matildei Turpin. Eu cred că este un roman pe care trebuie doar să-l citiți, o recenzie nu reiterează prea multe, trebuie pur și simplu simțit, citit așa cum trebuie, cu răbdare și cu o atenție deosebită. Nu e genul de lectură, după cum am zis, light, ușor de parcurs de către oricine. Nu e o carte comună, e una, chiar îmi asum când spun asta, extrem-extrem de grea, cel puțin pentru cineva care nu are o oarecare experiență literară care presupune ani buni în spate. Și, vreau să zic, o experiență literară de a fi citit un anumit gen de carte, un anumit gen de ficțiune. Pentru mine chiar a manifestat un interes deosebit acest roman, mi-a plăcut enorm să urmăresc evoluția (sau, la pol diametral opus, regresul) anumitor personaje, ideea psihologică care-i definește, conflictele acestea incisive, de natură interioară, dintre ideile lor și dintre atitudinile respective. E un roman bun, complex, diferit de multe cărți pe care le-am citit; și-nchei spunând că, într-adevăr, a fost o carte care m-a surprins enorm și pe care o consider una dintre cele mai bune citite vreodată, nu neapărat anul acesta. Deși, din câte văd, are un rating micuț pe Goodreads, asta e încă o dovadă a faptului că fiecare lectură poate fi simțită diferit, poate fi apreciată diferit, în conformitate cu multe lucruri care țin de noi înșine. Eu chiar mă bucur că am citit-o și pot spune că mi-ar face mare plăcere să mai am ocazia să citesc deva scris de Álvaro Pombo.

„ - Revenim la Matilda. Casa asta e Matilda, familia asta e Matilda. Revenim la Matilda fie că e de bine, fie că e de rău.” 

Vreau să mulțumesc celor de la Editura Vellant pentru acest roman, Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

luni, 6 iulie 2020

„Clubul Mars Room”, de Rachel Kushner - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere: Mihaela Buruiană
Anul apariției: 2019
Număr de pagini: 384

,,În sfârșit, un roman adevărat! Cutremurător, plin de compasiune, amuzant.” - Stephen King

Rachel Kushner s-a născut în 1968 în statul Oregon, S.U.A. Pe părinții ei îi descrie ca fiind doi oameni de știință ,,foarte neconvenționali, din generația Beat”. A studiat economia politică la Berkeley, apoi literatura, la Columbia University. Primele ei romane, Telex from Cuba (2008) și The Flamethrowers (2013), au fost bestsellere New York Times și finaliste la National Book Award in Fiction. The Mars Room, 2018 (Clubul Mars Room, Editura Vellant, 2019), cel de-al treilea roman al său, este bestseller internațional, romanul anului 2018 pentru New York Times și Time, premiat și nominalizat la un număr impresionant de premii literare. Rachel Kushner a mai publicat povestiri și eseuri în New Yorker, Harper's, The New York Times și The Paris Review. Unul dintre scriitorii care au influențat-o major este Don DeLillo, iar tehnica ei literară se bazează extensiv pe documentare socială. În prezent, trăiește la Los Angeles, împreună cu soțul și fiul ei.

,,Curajos, empatic, superb scris. Un roman care nu îndulcește realitatea, ci o descrie răbdător, cu toate fațetele ei.” - Margaret Atwood

,,Vezi-ți de treabă și nu spune nimănui numele tău adevărat”. Acestea sunt cele două reguli de aur care se aplică atât în clubul de striptease Mars Room, cât și în închisoarea pentru femei Stanville, California. Romy Hall, 29 de ani, le știe prea bine: tocmai este pe cale să înceapă executarea a două sentințe consecutive pe viață. ,,Continui să exiști indiferent dacă îți propui sau nu să faci asta”, spune Romy și șterge orice urmă de machiaj de pe fața Americii contemporane. Înăuntru pare la fel de dur ca afară, doar că la scară mai mică și în concentrație mai mare: mii de femei se luptă pentru a face rost de lucruri esențiale supraviețuirii, violența este la ordinea zilei, viața instituționalizată abundă în momente de absurd, dar și de umor. Dincolo de satira usturătoare la adresa vieții instituționalizate, Clubul Mars Room se înscrie în seria marilor romane care dinamitează din interior orice rămășiță a visului american.

„Unele femei din închisoare fac regulile pentru restul, iar femeia care insista ca cealalta să tacă era una dintre ele. Dacă le respecți regulile, inventează altele. Trebuie să te bați cu lumea, altfel rămâi cu mâna goală. Învățasem deja să nu plâng. În urmă cu doi ani, când fusesem arestată, plângeam fără să mă pot stăpâni. Viața mea se terminase și știam asta.”

Iarăși, o carte pe care am citit-o acum ceva vreme, dar despre care mă încumet să vorbesc astăzi. De ce? Pentru că, repetându-mă, e o carte care merită ceva timp să se sedimenteze, asta după ce o vei fi citit. Impresionist, voi spune faptul că mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot, și nu neapărat prin faptul că eu sunt ușor de convins, dacă mă atașez rapid de un personaj sau dacă acțiunea mă încântă (deși, de multe ori, pentru mine nu primează aceasta), ci datorită faptului că a fost o carte diferită, autentică, o carte care a abordat un subiect sensibil despre care nu-mi aduc aminte să fi citit în ultimii ani: viața în închisoare, cu multe aspecte privitoare la aceasta, de la relații, până la violență și crimă. Până la dezumanizare și condiția socială a unui prizonier în pușcărie. Îmi amintesc că m-a întrebat o prietenă ce citești, și i-am zis, pe scurt, „un roman despre o femeie în pușcărie”, și m-a întrebat dacă-mi place, i-am zis „da, m-a prins, adică e interesantă, chiar dacă nu e tocmai ce mă așteptam să fie”. Recunosc, aici, am intrat în lectura acestui roman fără să știu prea multe despre el - asta fac de obicei, mă las atras mai mult de titlu, de autor, chiar și de copertă, uneori (de cele mai multe ori mi se pare relevantă, sau, cel puțin, cred că ar trebui să fie relevantă coperta, în sensul în care ar trebui să reitereze, câtuși de puțin, ideea romanului; și, zău, coperta aceasta chiar e una potrivită, culorile folosite, minimalismul ei; ei, aici și eu caut semnificații, și depinde de fiecare ce și cum o vede). Pe scurt, chiar mi-a plăcut Clubul Mars Room, și-am să vă spun în continuare mai multe.

„(...) Te mișcau cum voiau ei, iar tu nu trebuia să te epuizezi, asta pentru douăzeci de dolari pe melodie. Dar, după ce rusoaicele ne-au invadat clubul, bărbații au început să ceară toți să fie masturbați, pentru cei douăzeci de dolari pe cântec. Văzându-se sub preț, rusoaicele au lovit în noi, toate celelalte. Scurgeau bani din toate portofelele. Dar erau corect și cinstit ai lor, fiindcă erau mai istețe și mai disperate. Întreg sistemul se bazează pe lăcomie, așa că cine câștigă, câștigă.”

Povestea e localizată temporal undeva pe la începutul anilor 2000, iar personajul principal este Romy Leslie Hall, o femeie care este închisă într-o închisoare de femei din cauza unei crime comise. De aici, pe lângă anumite imagini cu închisoarea, ceea ce se întâmplă în ea, relațiile (și eventualele prietenii) cu gardienii, cu personalul închisorii, cu celelalte deținute, Kushner ne povestește viața acesteia - cum a ajuns ea la Clubul Mars Room și, de aici, prin alte întâmplări, în cele din urmă în închisoare. Ne dăm seama ușor că viața lui Romy nu a fost tocmai una roz, una plină de posibilități, lipsită de griji, iar faptul că a ajuns în închisoare pare-se a fi scris cu cerneală albă, nu-ți dai seama prea bine dacă se face într-adevăr foarte vinovată de ceea ce a făcut; dar acesta este una aspect pe care, poate, nu l-am înțeles eu prea bine. În cele din urmă, acțiunea se conturează pe încercarea ei de a-și găsi copilul, de a lua legătura cu acesta - dincolo de asta, Romy este o femeie puternică, o femeie silențioasă (dacă pot spune așa), un caracter dur și rațional. Trebuie să vă spun că mi-a plăcut tare mult de ea, dar au mai fost câteva personaje care mi-au fost pe plac. Și, la polul diametral opus, am dat de niște personaje care m-au scârbit și de care nu m-am atașat deloc (de fapt, cred că asta a și fost ideea lui Rachel Kushner atunci când le-a construit). Găsiți chiar AICI un interviu foarte, foarte interesant cercetările făcute de Rachel Kushner în scrierea cărții Clubul Mars Room. Vă recomand totuși să le fi citit doar după ce veți fi terminat romanul, deoarece e puțin posibil să găsiți niște spoilers, să le spun așa. Cred că oricum, dacă citiți romanul, veți rămâne cu niște întrebări ale căror răspunsuri, mai mult sau mai puțin, le veți găsi acolo.

„Anii pe care i-am petrecut drogându-mă și citind cărți de la bibliotecă nu-i regret. Nu era o viață rea, chiar dacă probabil niciodată nu m-aș întoarce la ea. Aveam un venit ca stripteuză și îmi permiteam să-mi cumpăr ce voiam, adică droguri, și, dacă nu ați încercat niciodată heroină, vă zic eu: te face să ai o părere bună despre tine, mai ales la început. Te face să ai o părere bună și despre alți oameni. Îți vine să lași toată lumea în pauză, să-i dai o pauză, să-i arunci o privire tandră. Nu există nimic la fel de liniștitor.”

Legat de Romy Leslie Hall, care își ispășește pedeapsa pe viață în închisoare, ni se prezintă, după cum v-am zis, istoria vieții ei, sumată în flashback-uri care ne descriu anumite contexte, anumite întâmplări, circumstanțe, dar fără a ne oferi însă prea multe răspunsuri. Detaliile, spre exemplu, despre crima pe care aceasta, în fața unui copil, în fața propriului ei fiu de patru ani, a comis-o, sunt foarte abstracte, vagi, dar nu prea cred să facă interesul prea multor cititori; și totuși, când aceste detalii sunt oferite în totalitate cititorului, încă se păstrează o urmă de ambiguitate - după cum v-am spus, te fac să te întrebi dacă vina ei este una justificată sau, dacă nu mă exprim greșit, nejustificată. În cele din urmă, e o crimă, un om a fost omorât - dar oare a avut motive întemeiate s-o facă? Și, dincolo de toate acestea, ne dăm seama că nu există motiv pe această lume să omori, în cele din urmă, un om! Nu? De asta, citind cartea, am rămas cu un gust amar, fiindcă încă nu știu ce să cred, în ce direcție să duc toate acestea. Dar, sincer, am așa un răspuns pe care mi l-am oferit eu mie, în legătură cu Romy Leslie Hall și ceea ce a făcut aceasta. Romy Hall a fost o dansatoare în Clubul Mars Room, și ea însăși își spunea „Vanessa”, atunci când era la muncă. Evident, în Clubul Mars Room toți angajații trebuiau să fie anonimi, să nu-și recunoască adevăratul nume - era ca o pecete, ca o literă stacojie în societate. Ce se-ntâmplă în Clubul Mars Room, rămâne, în cele din urmă, în Clubul Mars Room.

„Am hotărât să rămân la banii negri făcuți dansând în poală clienților de la Mars Room, pe Market Street. Nu-mi păsa dacă era muncă cinstită, voiam doar să nu mi se pare respingătoare. Știam despre dansatul în poală că frecangeala era mai ușoară decât vorbitul.”

Legat de stilul de scriere, pot spune faptul că Rachel Kushner scrie „ușor”, romanul ei se citește ușor. Și totuși scrie atât de profund, dincolo de orice reguli, dincolo de orice încorsetări. Romanul este, în același timp, greu, dar și simplist, este alb, dar și negru, este heavy dar și light - întocmai precum viața unei femei într-o închisoare de femei din Central Valley California: absurdă, tragică, reală. Rachel Kusnher scrie pentru adulți, pentru oameni mari, scrie fără bariere și fără rușine, scrie despre sex, violență, abuzuri, violuri, într-o manieră pe care doar adulții ar înțelege-o în profunzime. De aceea, tind să cred, romanul acesta nu este unul pentru copii, pentru cei care nu-s familiarizați cu acest gen dur de carte. Cartea se citește, după cum v-am spus, ușor și greu, de-amândouă - depinde de fiecare cititor, dacă e dispus să stea și să analizeze inteligența din spatele cuvintelor, interiorul acestora, subtilitatea de care dă dovadă Rachel Kushner în ceea ce scrie. Eu am stat puțin și-am rumegat anumite pasaje, îmi amintesc că citeam carte, îmi puneam un semn undeva, și mă întorceam cu treizeci-patruzeci de pagini în urmă, să-mi confirm anumite chestii pe care le citeam, anumite atitudini pe care le-aveam față de anumite personaje. Îmi place când o carte mă stimulează mental, mă face să îmi pun întrebări și să vreau să găsesc cât mai multe răspunsuri, și cât mai repede. Clubul Mars Room a fost o astfel de carte, și mi-a plăcut tare mult că a abordat un subiect, din punctul meu de vedere, tabu, legat de încarcerarea unei femei, legat de viața într-o închisoare - un subiect dur, un subiect sensibil, greu, care n-am văzut să fie tratat atât de des - mai ales de către o scriitoare. Dar poate n-am citit eu cărțile potrivite, și dacă știți voi alte cărți care tratează același subiect, aș fi tare bucuros să vă citesc recomandările!

„(...) Pentru unii oameni, realitatea pur și simplu nu înseamnă mare lucru. Pentru unii oameni, lumina trece direct prin ei, un anumit fel de oameni, ăia nebuni, oameni cu o boală mintală, și eu știu ce-i aia, cum am spus, sunt aici că am tulburare bipolară și îmi pare bine că au aerul ăsta condiționat, altfel căldura îmi declanșează crize. Mă apucă imediat.”

Ah, da, și s-o închei într-o manieră literară, eu am simțit titlul romanului - Clubul Mars Room - ca un supra-personaj, clubul însuși fiind un personaj care înfiripă relații, care leagă oameni, schimbă vieți, taie destine și distruge orice urmă de speranță. Pentru că, sincer să fiu, am simțit că de-acolo au plecat toate intrigile, toate certurile, minciunile, izolările, tot întunericul și toată angoasa, tot ce a dus la comiterea unei crime de către Romy Leslie Hall. Dar, după cum v-am spus, poate-mi place mie să-mi fac scenarii. Și-atât! Dar e interesant să găsești noi simboluri, să încerci să oferi credit anumitor situații, anumitor paragrafe - poate autoarea a vrut să spună mai mult decât, de fapt, a scris, și dincolo de niște dialoguri, dincolo de niște întâmplări, în aparență, banale, se află ceva mult mai profund. Se află poate chiar răspunsul unor întrebări pe care ni le punem de-a lungul lecturii. Dar acestea sunt aspecte pe care cu siguranță le veți observa și, poate, lua în calcul, dacă veți citi romanul acesta. Eu, unul, îl recomand cu mare drag, a fost genul meu de lectură, a fost exact ce mi-a trebuit pentru a-mi păstra atenția și concentrația de-a lungul paginilor parcurse. Și, pentru mine, chiar a fost o carte de patru steluțe (i-aș fi dat cinci, sincer, dar mi-a lăsat un gust amar din pricina faptului că parcă mă așteptam la o „frescă” mult mai clară, mult mai detaliată a vieții în închisoare, a motivului pentru care Romy a ajuns acolo, a crimei pe care a comis-o).

„ - În închisoare, măcar știi ce urmează. Adică, nu știi cu-adevăratelea. Este imprevizibil. Dar într-un fel plictisitor. Doar nu e ca și cum ar putea să se întâmple ceva tragic și îngrozitor. Adică, sigur că se poate. Bineînțeles că se poate. Dar nu poți să pierzi totul în închisoare, fiindcă asta s-a întâmplat deja.”

Vreau să mulțumesc tare de tot prietenilor de la Editura Vellant pentru acest roman, Clubul Mars Room, de Rachel Kushner, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu 20% reducere, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o mulțime de romane superbe, dintre care multe mi-au plăcut la nebunie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

„Când ești dependent, duci o luptă permanentă. Îți consumă prea multă energie. După ce m-au prins și m-au dus la districtuală, am intrat în sevraj, pentru că nu mai aveam acces. După sevraj, am știut pur și simplu, de parcă mi s-a aprins o lumină. O să renunț de tot la droguri. De data asta, viața o să fie diferită.”

duminică, 5 iulie 2020

„Toți pleacă”, de Wendy Guerra - Recenzie



Editura: Vellant
Anul apariției: 2013
Traducere din limba spaniolă: Luminița Voina-Răuț
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256

„Mama s-a întors din războiul din Angola. Are pielea foarte galbenă, tremură toată și zice c-or să vină după ea în orice clipă. E mai fricoasă decât înainte.”

Wendy Guerra s-a născut la Havana, în 1970. Poetă, cineastă şi romancieră cubaneză, a urmat workshopul de creative writing ţinut de Gabriel García Márquez în Cuba. A susţinut conferinţe la universităţile din Mexic, Argentina şi Statele Unite şi în prezent colaborează la revistele Encuentro, La Gaceta de Cuba, Nexos, precum şi la reviste de artă plastică. A publicat Platea a oscuras (poezii, Premiul 13 martie 1987, oferit de Universitatea La Havana), Cabeza rapada (poezii, Premiul Pinos Nuevos, 1996) şi Ropa interior (poezii, 2008). Todos se van este primul ei roman, distins cu premiul I Bruguera pentru roman, decernat pe 2 martie 2006, de către scriitorul Eduardo Mendoza. În 2008 publică romanul Nunca fui Primera Dama, iar în 2011 îi apare volumul Posar desnuda en la Habana. Diario apócrifo de Anaïs Nin.

„Jurnalul meu e un lux, leacul meu, ceea ce mă ține în picioare. Fără el n-o să ajung la douăzeci de ani. Eu sunt el, el este eu. Amândoi suntem neîncrezători.”

Scris sub forma unui jurnal, Toți pleacă este povestea Nievei Guerra, pe care o urmărim crescând de la opt la douăzeci de ani pe măsură ce dăm paginile. Protagonista își povestește viața cu răbdare și resemnare, oferind un tablou foarte diferit de ficțiunile masculine asociate cu tot ceea ce înseamnă de obicei „Cuba“ în ochii cititorului occidental. Cronica unei experienţe individuale, scrisă cu forţă şi autenticitate, reflectând totodată realitatea cubaneză a ultimelor două decenii, acest prim roman scris de Wendy Guerra nu emite judecăţi şi nu păcătuieşte prin truisme ideologice sau de moravuri – din contră, are sinceritatea neiertătoare specifică copiilor.

„Sper să nu se întrerupă lumina în timp ce scriu cuvintele cântecului ăsta și mă gândesc la tine. Havana are epocile ei și fiecare din ele are cântecul ei. Așa văd și simt eu. De-asta le scriu în Jurnal, ca să nu le pierd.”

Am citit această carte acum aproximativ o lună, și-am simțit nevoia să o las puțin să se domolească în mine, să spun așa, după care voi fi putut să-i fac o recenzie. De fapt, să vorbesc despre ea, că în niciun caz n-am să povestesc multe despre acțiune (care, de altfel, cam lipsește) sau despre intrigă (care, iarăși, e puțin transparentă, în sensul în care nu poți găsi o intrigă anume de la care să fi pornit scrierile Nievei Guerra în jurnal, sau, de fapt, ideea de a ține un jurnal ar putea avea un oarecare punct de plecare, dar iarăși e irelevant). De ce? Pentru că mi-a plăcut destul de mult această carte, m-am atașat rapid de povestea Nievei, de jurnalul ei și de toate trăirile care o încercau și pe care, cu multă ambiție, și le scria în jurnal. Wengy Guerra nu este prima autoare cubaneză pe care o citesc, am mai citit ceva, tot acum câțiva ani, și mi-am dat seama că literatura cubaneză are ceva special, nu știu cum să vă spun, ceva tropical, are un simț al realului extraordinar de ascuțit, un verosimil fecund, pe care rar îl găsesc în unele cărți. Este ca și cum aș citi ceva care mi-e foarte la îndemână și totuși este despre anumite aspecte care, cu greu, reușesc a fi povestite și înșirate în cărți. Iar Toți pleacă este una dintre acele cărți care îți dau de gândit și care îți pun întrebări, și pe măsură ce poate găsești răspunsuri, îți pui de fapt tot mai multe întrebări. Exact genul meu de carte, de altfel: exact la sentiment, cu trăiri profunde și o scriere impecabilă care, deși aparent banală, are un substrat - un substrat nu doar cognitiv, dat de trăirile interioare ale Nievei Guerra, ci care este fundamentat și de niște circumstanțe sociale, istorice, politice!

„Toată povara asta atârnă pe umerii mei, scriu în Jurnal ca să mă eliberez cumva, ca să amân ce nu pricep. De-asta mă întorc la el. Am vrut să nu mai scriu, dar revin mereu la Jurnal; el mi-e tunel popular, adăpost de război, ascunzătoare tainică, duhovnic adevărat.”

Pe scurt, cartea este divizată în două părți, și totuși nu mi-am dat seama prea bine dacă ori este autobiografie, ori este doar ficțiune. Cred că am să presupun că este 50-50, jumătate autobiografie, jumătate ficțiune. Prima parte a cărții surprinde viața Nievei Guerra, pusă de ea într-un jurnal, văzută prin ochii unei fete tinere (undeva prin anii '80, ca punct temporal de referință), iar totul văzut cu inocența aferentă vârstei. N-am să vă povestesc ce și cum, pentru că nu face, tind să cred, interesul vostru (cum am mai spus, recenziile pe care le fac nu surprind o „povestire” a acțiunii, ci mai mult sentimentele pe care mi le-a lăsat scrierea, ideile pe care mi le-a adus, trăirile care m-au încercat citind respectivul roman). A doua parte este scrisă din punctul de vedere al unei fete tinere, al unei adolescente, surprinzând destul de incisiv, să spun așa, viața ei încercată de deziluzii, de lipsa speranței, de neîncredere, o viață pe o insulă unde se pare că singurul loc în care te poți retrage, în profundă siguranță, este însăși interiorul tău. Viața într-un loc în care nimeni nu ascultă, nimeni nu vrea să ia parte la problemele tale, fiecare avându-le pe ale sale, o viață în care se pare că toți pleacă, rând pe rând, din motive diverse, și nimeni nu rămâne, urmând ca, în cele din urmă, poate și tu să pleci, să-ți cauți acel loc în care poți înflori și poți crește și poți zbura și poți ajunge să fii, de fapt, ceea ce vrei tu să fii, nu ceea ce alții vor ca tu să fii. Deși aparent pare-se a fi ficțiune, este o ficțiune din care, sincer, ies la iveală o sumedenie de adevăruri narative; cum să vă spun - deși nu se dau detalii prea mari despre anumite aspecte ale societății cubaneze, acestea, într-un mod subtil, reies din anumite dialoguri, din anumite întâmplări, circumstanțe. Asta mi-a plăcut foarte mult, și anume faptul că, dincolo de o lectură frumos scrisă, am simțit că am plecat cu ceva din această lectură, am simțit că am învățat ceva nou, că mi s-a reiterat o societate care-mi era, într-o mare măsură, necunoscută, străină. Ce-i drept, este clar că toate acestea trebuie citite „printre rânduri”, să spun așa, întrucât sunt sigur că autoarea n-a făcut subiectul principal dintr-o istorie a unei Revoluții, sau a unui model social anume. Din câte știu, anumite cărți (chiar și ale autorului pe care l-am citit în trecut, Pedro Juan Gutiérrez) au fost interzise în țara în care au fost scrise, doar pentru că, într-o anumite măsură, relevau aspecte și adevăruri sociale contemporane sau istorice, care mai bine rămâneau nescrise. Dar a fost un curaj din partea autoarei, ceea ce e demn de lăudat și de apreciat, după părerea mea.

„O viață adultă înăbușită de fragmente de jocuri copilărești. Cine-oi fi eu? Câte puțin din toate, câte puțin din nimic, un puzzle al existenței. Sunt Nieve în Havana.”

Limbajul, imaginile, acestea mi-au plăcut mult deoarece au fost unele simple, fără înfrumusețări stilistice care, pentru unii, ar fi greoaie (eu, unul, recunosc, n-am nicio problemă cu un stil mai efervescent, mai poetic - ba chiar, dimpotrivă, îmi place mai mult), au fost exact ce au trebuit să fie, dat fiind faptul că ni s-a relevat povestea prin ochii unei fete sub douăzeci de ani, care cu greu a ajuns la școală, care nici nu excela la învățătură prea mult (motivele le veți găsi citind, dar în niciun caz nu implică, în cea mai mare măsură, neinteresul Nievei Guerra).

După cum v-am spus, cred că cel mai mult mi-a plăcut esența romanului, subtilitatea relațiilor, jocul acesta, cum să spun, al oglinzilor, în care autoarea pare că spune ceva bana, din gura unei adolescente, a unei fetițe, dar de fapt relevă niște aspecte sociale, politice, ale unei țări necunoscute, Cuba. Pe mine, unul, autoarea m-a lăsat cu sentimentul de a vrea să citesc mult mai mult despre această țară, mult mai mult autori cubanezi; această literatură atât de nepătrunsă, atât de neexplorată și atât de fină, delicată, și totuși incisivă, atât de profundă, dar în esență banală, simplă. Am lăsat cu greu cartea din mână după ce am terminat-o, cu gândul că aș vrea să mai citesc și alte cărți scrise de Wendy Guerra. Ce-i drept, se citește destul de rapid, v-am spus, e scrisă ca un jurnal, puține sunt capitolele care depășesc, să spun, zece pagini. Dar e o carte de esență care-ți dă de gândit, care-ți rămâne în minte după ce ai citit-o. Și-atunci îți dai seama, de fapt, că e o carte bună, o carte care ți-a plăcut.

„Antonio m-a învățat că femeia și țara trebuie locuite, atinse, asimilate, chiar dacă prețul e actualul abandon, sumbru.”

Ca un disclaimer, eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu pun preț prea mult pe acțiune, pe intrigă. Și îmi plac mult, chiar pot spune că-s o prioritate atunci când am de ales o lectură. De aceea, nu într-un mod ofensator, unii pot găsi această carte plictisitoare, să spun așa, lipsită de un substrat. Depinde, aici, de backgroundul de lecturi pe care îl are fiecare, de ce e obișnuit să citească mai des, de genurile pe care le abordează constant și constant și constant. Pentru mine, acesta este unul dintre ele, deci, dacă mi-a și plăcut Toți pleacă, e de la sine înțeles faptul că o voi recomanda - dar nu trebuie să luați ca atare (că dacă mi-a plăcut mie, trebuie să vă placă și vouă), deoarece fiecare are plăcerile sale diferite, cărțile preferate, autorii de suflet. Eu doar v-am spus cum mi s-a părut, iar dacă, cineva dintre voi, simte că rezonează cu stilul meu de cititor, atunci, chiar vă asigur, această carte este ceva care o să vă placă!

Vreau să mulțumesc Editurii Vellant pentru acest volum, Toți pleacă, de Wendy Guerra, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o mulțime de romane superbe, dintre care multe mi-au plăcut la nebunie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

joi, 2 iulie 2020

Se lansează o nouă colecție - CorinTeens


Toți adolescenții de peste 12-13 ani se vor îndrăgosti de la prima vedere de această colecție, iar iubirea lor va dăinui. Echipa Corint Junior pregătește cărți alese pe sprânceană, numai bune de citit în această perioadă de maturizare. Plăcerea lecturii se va cimenta, iar adolescenții de azi vor deveni cititorii devoratori de mâine.


Ce veți găsi în CorinTeens? Răspunsul este: tot ce vă doriți. Titluri din tot spectrul literar, foarte atent alese pentru această perioadă preadolescentină a marilor schimbări, emoționale și fizice. Noua colecție va fi deschisă de două debuturi excepționale, ambele nominalizate la Goodreads Choice Awards și obținute în licitații dure.




1. Șarpe și porumbel, în care Shelby Mahurin a reușit să reinventeze vânătoarea de vrăjitoare cu o combinație care te face să nu mai lași cartea din mână. O eroină grozavă, un sistem de magie complex și, desigur, o poveste de dragoste care te ține cu sufletul la gură.






2. Casa de sare și amărăciuni de Erin A. Craig va fi cu siguranță o carte adorată de adolescenții în devenire pentru că este o versiune gotică, dar și romantică, a poveștii Cele douăsprezece prințese dansatoare, basmul cules de Petre Ispirescu. În SUA, a devenit imediat New York Time Bestseller.

Eu, unul, sunt extrem de încântat de ceea ce urmează să ne pregătească prietenii de la CorinTeens. Voi ați ochit vreo cărticică? Spor și lecturi frumoase să aveți!

sâmbătă, 27 iunie 2020

Haul dm - ce mi-am mai luat și părerea despre ele


Salutare, dragi cititori,

Luna aceasta am mers iarăși în dm și mi-am luat (și) alte bunătăți de la ei. Sincer, drept să vă spun, mi se pare cea mai OK drogherie din punctul de vedere atât al produselor (o gamă foarte variată și complexă, de la produse de îngrijire, până la produse de uz casnic - detergenți, produse de pardoseală, dezinfectanți pentru bucătărie și chiar produse alimentare -dmBIO e printre mărcile mele preferate). Am să vă arăt, mai pe scurt, ce mi-am luat eu și ce părere am de aceste produse. 

Mi-am luat destul de multe chestii, ce-i drept, mi-am refăcut niște stocuri și de asemenea sunt și unele produse pe care am vrut să le încerc și de care am mai auzit de la alții sau, pur și simplu, le-am văzut pentru prima dată. Totuși, am rămas fidel anumitor creme cu care mă împac foarte, foarte bine și pe care le folosesc în mod constant (de cele mai multe ori seara, înainte de a mă băga în pat). După părerea mea, fie că ești băiat sau fată, este foarte important să ai grijă de sănătatea pielii tale, întrucât o piele sănătoasă, la o adică, reflectă de multe ori un status imunitar benefic. Am auzit destul de multe comentarii de-a lungul timpului, for real, și astfel nu mi-a venit să cred ce părere pot avea unii și cât de ușor pot să blameze un comportament adecvat pe care îl are cineva în această direcție. Dar, în cele din urmă, chiar nu-mi pasă, pentru că eu știu cel mai bine ce e benefic pentru mine și pentru sănătatea mea, dincolo de ideea de a-ți îngriji pielea și trupul (nu doar prin utilizarea corespunzătoare de produse de skincare, ci prin abordarea a numeroase direcții în vederea realizării acestui lucru). A, da, pisica nu, din păcate, nu se găsește la dm. :)

Voi începe prezentându-vă aceste trei deodorante pe care le-am achiziționat. Sincer, cum e vară, știm prea bine, este absolut necesar să folosim deodorantul (nu vă sfătuiesc să folosiți vreun antiperspirant, blochează transpirația ceea ce împiedică, astfel, eliminarea toxinelor - care este, de fapt, și rolul transpirației). Eu le folosesc pe cele de la SEINZ de aproape un an, îmi plac foarte mult pentru că nu au aluminiu (unii pot avea iritații destul de neplăcute de la acest ingredient) și nici nu au un miros care persistă și e sufocant (în zilele călduroase, poți găsi ca deranjant un miros prea intens de parfum - așadar, neavând un miros tocmai intens, înseamnă că nici nu sunt așa integrității epiteliale). Mi-am mai luat și un deodorant Rexona Men, deoarece am vrut să-l încerc. Sincer, are un miros fresh, interesant, însă lasă niște urme ciudate, chiar dacă, înainte să-l folosesc, îl agit bine. Și nu doar că lasă urme, dar și are niște „sedimente”, să le spun așa, care pătează și deranjează. Îl folosesc mai des când stau în casă, deoarece nu vreau să risc să apară urme jenante, când sunt afară, în urma folosirii sale. 

Și luna trecută mi-am cumpărat o apă de gură de la Dontodent, deși nu obișnuiam să folosesc așa ceva. Totuși, mi-am dat seama că o igienă orală corespunzătoare și completă necesită și folosirea unui asemenea produs. Pe mine, unul, o sticluță dintr-aceasta m-a ținut o lună întreagă. Nu e nevoie să folosești o cantitate exacerbată atunci când te clătești/speli, deoarece acțiunea sa se simte chiar și la cantități mici. Cel mai mult îmi place faptul că nu are alcool, nu are un „gust” înțepător care să mă deranjeze, așa cum mi s-a întâmplat când am încercat alte produse sub această denumire. Și prețul este avantajos - după cum v-am zis, pe mine m-a ținut o lună întreagă această sticluță. De asemenea, mi-am mai luat și niște măști de la SEINZ și niște măști de care n-am mai auzit dar pe care am vrut totuși să le-ncerc. Pe cele colorate nu le-am încercat încă, însă pe cele de la SEINZ, da, și ce vă pot spune este faptul că le folosesc de obicei după duș (un pliculeț mă ajunge cam de două ori), și se simte efectul hidratant, însă ce nu-mi place deloc este faptul că au un miros cam intens, destul de neplăcut, deci au ceva parfum adăugat. Am să-ncerc să le folosesc totuși mai rar, deși tenul meu pare să nu reacționeze neplăcut cu vreun compus chimic din parfum. Oricum, sincer să fiu, îmi plac mai mult măștile pe care vi le voi arăta mai jos, deci probabil voi renunța, pe viitor, la cele de la SEINZ.

În poza din dreapta sunt câteva dintre produsele mele preferate. Cred că le voi folosi mereu. De fapt, sunt sigur, nu doar cred. Aftershave-ul, cel din stânga, ultimul, pentru mine a fost o revelație. Nu foloseam niciodată aftershave deoarece îmi irita tenul și „îl agita”, în schimb acesta chiar nu are vreun efect de genul, nu mă ustură după ce-l aplic și simt imediat cum acționeză, calmându-mi pielea și lăsând-o fină. Chiar e un produs de care mă declar 100% mulțumit, deoarece nici nu trebuie să folosesc mult, întrucât se întinde ușor și are o acoperire largă. Apoi, folosesc un gel de curățare de la BaleaMEN, tot din aceiași gamă cu acel aftershave și acele măști. E genial (sunt impresionist, știu!) deoarece nu are parfum, nu îmi usucă fața (așa cum mi se întâmpla uneori când foloseam alte geluri de curățare, cum e cel de la Gerovital Stop Acnee) și lasă tenul catifelat și fin. Eu îl folosesc de obicei dimineața și, uneori, seara, înainte de a-mi aplica crema (de obicei hidratantă). De asemenea, după cum v-am spus și mai sus, prefer aceste măști de față în defavoarea celor de la Seinz. Contrar lor, acestea nu au un miros deloc intens (abia miros puțin) și acționează foarte rapid (cam în 10-15 minute după ce am aplicat-o, o îndepărtez cu un șervețel umed). Un pliculeț mă ține chiar și trei zile (folosind masca o singură dată pe zi), iar prețul este super OK, așadar nu văd niciun motiv pentru care nu le-aș folosi, cu drag, în continuare.

Aici sunt câteva dintre produsele mele preferate. Pur și simplu ador crema pentru piele sensibilă (cea din dreapta, ultima, în cutie albă), deoarece se potrivește perfect tenului meu. De obicei o folosesc seara, cel mai adesea, și-mi calmează rapid tenul, lăsându-l catifelat și fin. Chiar îmi place și are un preț extraordinar (raportat la efectul pe care îl are asupra tenului meu). o folosesc de vreo patru-cinci luni și cu siguranță am s-o folosesc mult timp de acum înainte. Apoi, imediat după, am o cremă hidratantă, o folosesc și pe aceasta de vreo două luni și îmi place mult că are o absorbție rapidă, n-are un miros deloc intens și neplăcut și o pot folosi și pe timpul zilei, chiar dacă ies afară - nu îmi lasă tenul lucios, întrucât, după cum am zis, se absoarbe rapid. V-o recomand în caz că aveți un ten uscat. Următoarele două, de la dmalverde (marca mea preferată) sunt o noutate pentru mine, nu le-am mai încercat până în această lună. Dar le-am încercat și pur și simplu m-au surprins plăcut: îmi place efectul de hidratare pe care îl au și faptul că trebuie să folosesc o cantitate foarte, foarte mică pentru a reuși să-mi acopăr în intregime tenul. De asemenea, se absoarbe rapid și au un efect catifelant care-mi place la nebunie, precum și un efect calmant care se simte instant. Nu au miros intens, nu usucă pielea, iar a doua zi când mă trezesc tenul meu este mult mai luminos. Cu siguranță le voi folosi mult timp de-acum înainte. Iarăși, mă întors la preț și vă spun că au un preț, raportat la calitate, foarte accesibil. 

Aici sunt niște geluri de duș pe care pur și simplu le ador. Unul i l-am luat mamei, cel din dreapta, pentru piele sensibilă, deoarece știu că mi-a spus să-i iau și ei ceva dacă tot le laud atât de tare. Haha! Cel din mijloc e folosit în momentul de față, îmi place mult mirosul său revigorant și faptul că persistă și după ce mă clătesc (nu intens, ce-i drept, dar nici nu mi-ar plăcea asta). Cei de la dm chiar au niște geluri de duș extraordinare, sunt câteva de care pur și simplu m-am îndrăgostit - de la marca alverde, mai ales, au niște geluri de duș care pur și simplu miros incredibil și au un efect revigorant perfect, numai bun pentru vremea aceasta călduroasă și, din păcate, sufocantă de multe ori. În stânga este un gel de duș de la elmiplant, eram curios cum este și l-am folosit. Lasă pielea fină și are un miros foarte frumos, exotic și proaspăt. Totuși, nu știu dacă e neapărat preferatul meu - cred că i-l voi da și pe aceasta mamei, deoarece mi-a spus că-i place tare mult cel pe care i l-am dat deja. 

Aici mi-am luat o cutie de vaselină, n-am mai folosit niciodată până acum în schimb am înțeles că e foarte indicată în cazul în care ți se usucă buzele, și poate fi folosit chiar și pe ten sau corp (nu am încercat asta totuși). În schimb, l-am folosit chiar ieri, după ce am ieșit afară și bătea un vântișor care, combinat cu căldura, a avut un efect nociv asupra buzelor mele - au început să se înroșească și să mă usture). Aseară, înainte să adorm, l-am folosit și dimineață n-am mai avut nicio problemă - dovadă că, într-adevăr, hidratează intens și protejează împotriva uscăciunii sau a altor afecțiuni. De asemenea, mi-am luat și o spumă de ras și un gel de ras; cel mai adesea folosesc gelul, deoarece spuma tinde să-mi usuce tenul și să-mi lase o senzație neplăcută. Dar n-am aceiași problemă și dacă folosesc un gel de ras. Cele de la BaleaMEN au un preț super OK și chiar merită. Un tub dintr-acesta mă ajunge și două luni, uneori, asta dacă îl folosesc o dată pe săptămână. În general, o lună, o lună și câteva zile, și-apoi trebuie să-mi cumpăr altul. Crema din stânga, tot de la dmalverde, n-a fost folosită, așa că nu vă pot spune prea multe despre ea; doar că a avut un preț la reducere și n-am putut rezista să nu o achiziționez. Cred că era redusă la jumătate din prețul inițial. 

Aici sunt niște produse pentru mama. Cu toată izolarea aceasta și date fiind niște condiții actuale, n-a mai reușit s-ajungă ea să-și achiziționeze. Așa că m-am gândit să-i fac eu o surpriză și să-i refac stocul pe care îl are. I-am luat o cremă de zi, una de noapte, creme despre care am auzit multe păreri bune; știu că deja avea și ea niște creme pe care le folosea în mod constant și continuu, dar am zis că ar fi OK, de ce nu?, să încerce și altele - prețurile au fost super OK (de fapt, dacă vine vorba de mama, nici nu m-aș fi uitat vreodată la prețuri); două creme pentru mâini, deoarece este foarte important, după cum v-am mai spus, mai ales în perioade de genul (și nu mă refer doar la vreme), în care trebuie să ne dezinfectăm mâinile constant, deshidratându-le și riscând să le irităm, să ne hidratăm corespunzător pielea mâinilor (știu numeroase cazuri de persoane care au mâinile crăpate, uscate, descuamate, din cauza alcoolului din compoziția dezinfectanților) - foarte multe păreri pozitive am auzit despre aceste creme, încât, data viitoare când mă duc, îmi voi lua și eu. Eu nu mi-am achiziționat pentru că în momentul de față folosesc altă cremă care-mi place, și nu vreau să mă aglomerez și să risc să expire sau altceva. De asemenea, i-am luat și un gel de unghii pentru că mi-a spus că are nevoie de unul. 

Tot pentru mama, după cum v-am spus, i-am luat niște lapte nutritiv Doina, cu vitamina A și F, deoarece știu că îl folosește de ani buni. I-am luat și o cremă pentru picioare, ca să fie, totuși, treaba completă. Din curiozitate, am încercat și eu să folosesc acel lapte Doina, îmi place mult faptul că n-are un miros intens, n-are parfum adăugat, și chiar hidratează, hidratează bine de tot, poate fi folosit atât pe față, cât și pe corp, și-am înțeles că poate fi folosit astfel și ca demachiant (nu e cazul, ce-i drept, la mine cel puțin). Cred că am să-mi iau și eu un tubușor dintr-acesta, deși am un lapte de corp deja și aș vrea să-l termin pe acela întâi. Folosesc laptele de corp de obicei după duș, seara înainte de culcare, deoarece îmi place cum miroase și, știu că sună ciudat, dar mă ajută să-mi calmez pielea și să dorm mai bine. Iar în dreapta am achiziționat niște odorizante pentru cameră. Mi-am mai luat acum vreo două luni, cu vanilie și măr, și mi-au plăcut mult; deși au un miros puțin sintetic, nu neapărat natural, e totuși unul plăcut și se simte o frumos în cameră. Dacă îl agit, bineînțeles, miroase și mai intens. Dar îmi place, sincer, și ca decor, iar mama e pur și simplu înnebunită, la drept vă spun, după ele. Mi-a spus să merg să-i mai cumpăr vreo șase, vrea să invadeze toată casa cu ele! :) 

Cam asta e tot. Sper că vă plac postările de genul cele de data trecută chiar au prins și au niște vizualizări destul de mari. Mie-mi place să văd ce și-au achiziționat alții, mă inspiră și astfel știu și eu ce-aș putea cumpăra, fără să fac „vreun test” pe propria piele! :) Să aveți un weekend liniștit și cu multă pace, plin de tot ce vă doriți! 

Lansare internațională: „Simfonia sălbatică”, de Dan Brown - Editura RAO


luni, 15 iunie 2020

„Papesa Ioana”, de Emmanouil Roidis- Recenzie


,,În râs, și doar în el, stă diferența dintre om și bestie, și cu cât râzi mai mult, cu atât ești mai uman.” - Emmanouil Roidis

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe 
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2018
Traducere: Claudiu Sfirschi-Lăudat

EMMANOUIL ROIDIS s-a născut la 28 iulie 1836, în orăşelul Ermoupolis din insula Syros, şi s-a stins din viaţă la 7 ianuarie 1904. După ce a petrecut o vreme în Italia şi Germania, Roidis a ajuns şi în România, stabilindu-se temporar la Brăila. Aici a lucrat ca secretar la compania unchiului său, Dimitrios Rodokanakis, şi a tradus în secret Itinerariul lui Chateaubriand, pe care îl va publica, în cele din urmă, în 1860. A petrecut doi ani împreună cu familia în Egipt, iar în 1862, ca urmare a morţii neaşteptate a tatălui său, s-a stabilit definitiv la Atena, hotărât să abandoneze negoţul şi să se dedice literelor. În 1866 a publicat romanul Papesa Ioana, o satiră a clerului Bisericii de Apus și de Răsărit din epocă, cu subtitlul ,,Studiu medieval”. Subiectul romanului nu este altceva decât un pretext care îi slujeşte autorului spre a critica realitatea socială, politică şi religioasă a vremii sale. De aceea, romanul a stârnit reacţiile cele mai diverse, care au mers până la anatemizarea lui de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia. În ciuda (sau datorită) anatemei, cartea a cunoscut un succes imens, făcându-l celebru pe autor. Preocupările literare ale lui Emmanouil Roidis nu se opresc la roman, ci acoperă un spectru foarte larg: nuvele, studii critice, texte politice, traduceri, eseuri şi articole de ziar. Toată această operă, scrisă – şi aici găsim un prim exemplu de ironie tipic roidiană – în limba puristă (katharevousa), deşi autorul ei era un apărător al limbii demotice, îşi propune desfătarea estetică şi educarea cititorului grec în spiritul literaturii antice și al culturii europene.

Dacă ar trăi astăzi, Emmanouil Roidis ar fi – probabil – activist social și influencer cu peste 20 000 de fani. Însă în 1866, când a publicat în Grecia Papesa Ioana, tot ce-a reușit să obțină a fost anatemizarea de către Sfântul Sinod. Satiră spumoasă, roman cu măști, comedie de moravuri și cea mai iconoclastă viață de Papesă scrisă vreodată, textul de față îl pune pe Roidis în compania unor Rabelais, Voltaire sau Swift – și îl face contemporanul nostru.

Am văzut întâi filmul. Evident, nu prea se leagă între ele, dar nu asta contează (de precizat că am văzut filmul din 2009, cu Johanna Wokalek în rolul Papesei, nu pe cel din 1972, cu Liv Ullmann - nu știu astfel care dintre cele două urmărește, mai precis, romanul de față; sau, în cele din urmă, măcar dacă o face vreunul dintre ele - diferențele dintre roman, respectiv ecranizarea cinematografică, sunt considerabile). L-am văzut la o oră de istorie din clasa a IX-a, și știu că m-a intrigat încă de atunci. Dar, în cele din urmă, n-a rămas decât un film care mi-a plăcut și m-a făcut curios, iar preocupările mele n-au mers mai departe în direcția unei cercetări mai amănunțite și profunde. Și, totuși, mi-a rămas în minte acel film, acea întâmplare, acel mister, acea întrebare care a interesat mult timp Biserica Catolică „chiar a existat o Papesă, sub numele ei de Ioan, provenit din Ioana, în rândurile bisericești”? E posibil să da, la fel cum e posibil ca și totul să fie o simplă neînțelegere sau legendă (dar, ce-i drept, o legendă frumoasă), iar de aici nu putem decât bănui sau crede, pe baza unor dovezi și a unor contra-dovezi, să spun așa. Ei, bine, cartea de față a lui Emmanouil Roidis pledează în vederea existenței unei asemenea Papese, dar a cărei imagine a fost pusă sub îndoială, evident, pentru că totul ar fi fost considerat, în acea vreme, ca ceva nefiresc, ceva chiar scârbos, scos din raționalitatea clericii bisericești și din temporalitatea întâmplării. Nu știu dacă o fi cazul și-n ziua de azi, dar, na, bănuiesc că nu s-au schimbat prea multe, iar femeia în rândurile bisericești încă e un subiect tabu și pe care, de-altfel, n-aș vrea să-l dezbat pentru a nu crea polemici și situații neplăcute.

N-am să vă spun despre viața Ioanei, despre cum a început totul și cum a ajuns să ocupe scaunul divin al alesului (am să vorbesc în această recenzie nu dintr-o perspectivă a posibilității de a se fi întâmplat toate acestea, ci din perspectiva certitudinii, în care aceste lucruri chiar s-au întâmplat), cum a reușit să ascundă atâția ani faptul că este femeie și circumstanțele care, de altfel, au ajutat-o să facă acest lucru. N-am să vă povestesc despre îndeletnicirile fețelor bisericești, a mai marilor învățați și cronicari și tot ce „spun” analele papale în vederea transformării acestei istorii într-o simplă, după cum chiar ei o numesc „legendă”. Scepticismul totuși n-ar fi ajuns la o concluzie, la o adică, scepticii antici, ci la o simplă îndoială, necredință, ridiculizând și luând totul ca fiind „o cacealma”, dar, în cele din urmă, toate părerile lor și argumentele solide nu sfârșeau decât în „nu știu”. Ei bine, nici eu nu știu, dar sunt sigur că această întâmplare e o parte integrantă a istoriei, încă tabu: cum să urce, domle, o femeie pe tronul Sfântului Petru? Evident, începând cu secolul al XVI-lea, deși istoria în sine a fost consemnată și reiterată chiar de cronicarii cei mai învățați, care au scris că această Ioana chiar a existat și a ocupat tronul papal, se pare că anumiți istorici au trudit cu adevărat pentru a o șterge pe această femeie, „ca pe o murdărie sau o pată”, din șirul tuturor papilor, punând totul sub îndoială și sub ideea unei întâmplări ireale, parcă inventată pentru a distra oamenii. Dar am să vă spun despre ce cred eu, de fapt, că s-a întâmplat, asta în scurte cuvinte, că nu-s istoric și nici cronicar și nici n-am citit prea multe despre Papesa Ioana, deși există numeroase scrieri latinești, articole, netulburate în biblioteci. 

Am citit cartea destul de greu, pentru că am vrut s-o rumeg cât mai bine și corect (să spun așa), să-mi fac o imagine cât mai obiectivă asupra a ceea ce de fapt s-a întâmplat. N-am scăpat din vedere numeroase trimiteri ale autorului (și când spune „numeroase”, mă refer la sute de trimiteri - la rândul lor, cu explicații), numeroase note pe care, de-a lungul lecturii, le aduce făcând referire la alte scrieri, la alți cronicari, la alți autori. Eu unul, după cum am spus și mai sus, voi vorbi în această recenzie știind ceva cert, anume faptul că această Ioana chiar a ocupat, în timpurile vieții ei, tronul papal, și-a condus una dintre cele mai mari puteri ale acestei lumi. De ce? E simplu. Există dovezi ale acestui fapt, vezi statuia care s-a construit în locul în care, dintr-un motiv chiar interesant, a murit Papesa Ioana. Jean de Mailly chiar o spune (1099): „Unul dintre Papi nu este inclus în lista oficială a Suveranilor Pontifi. A fost o femeie care s-a deghizat în bărbat și a reușit să devină, astfel, cardinal, apoi Papă. Într-o zi, în timp ce se afla călare pe un cal, născut un copil. Imediat, potrivit legii romane, a fost legată de coada calului și târâtă și ucisă cu pietre. În locul în care a fost îngropată, scrie Petre, Pater Patrum, Papisse Prodito Partum (O, Petru, condamnă nașterea femeii Papă).” Și-aici, sincer, aș putea spune că nu știu ce să mai cred: Mailly spune că Ioana a fost omorâtă, pe când Emmanouil Roidis spune că ea a leșinat și a născut, iar apoi a murit. E foarte greu, așadar, să ai o părere certă și să spui că „uite, asta s-a întâmplat, așa a murit, așa a ajuns cardinal, Papă”, deoarece, evident, totul s-a întâmplat acum în jur de o mie două sute de ani. Iar istoria e ceva ce nu e la îndemâna noastră, e ceva ce s-a întâmplat, greu de spus, cu certitudine, ce știm despre ea. Dar ne rămâne să cercetăm, să triem și să ajungem, în cele din urmă, să ne formăm o părere (fie ea a noastră sau a altora), pe baza unor argumente viabile și greu de contestat (nu incontestabile, c-ar fi un cuvânt mare). 

Istoria ne spune că Ioana ar fi devenit papă la moartea Papei Leon al IV-lea, în 855, când a fost unanim aleasă succesor, datorită faptului că era admirată de studenți, înțelepți și cardinali, ocupând Scaunul Papal sub numele de Ioan al VIII-lea și păstrând secretul față de toți, mai puțin față de valetul ei, cu care și rămâne însărcinată. După nașterea în public a copilului, și, bineînțeles, răzbunarea imediată, este repede proclamat un nou papă, Benedict al III-lea, iar mai târziu, istoria Bisericii a stabilit ca dată a instalării sale anul 855, același an în care Ioana devine Papesă, pentru a elimina, astfel, orice urmă a pontificatului Ioanei, fără a risca să lase o paranteză liberă în succesiunea cronologică a papilor. 15 ani mai târziu, în 872, când un alt Ioan devine papă, ghiciți ce!, nu i se atribuie numele de Ioan al IX-lea, ci de Ioan al VIII-lea (firesc ar fi fost, cuantificând, să fie al IX-lea, deoarece sub numele de „Ioan al IX-lea” fusese, după cum ați citit, Ioana sub statutul de papă). În fine, istoria poate continua destul de mult, la fel și toate motivele care susțin existența Ioanei. Unul mă amuză și mă face să vreau să cred, și mai mult, că totul este adevărat: din câte știu (și sper că nu știu greșit, relatarea existând și în carte), de fiecare dată când este ales un nou Papă, acesta este „verificat”, în sensul că este așezat pe un scaun cu o gaură în el, iar cineva îi controlează organele sexuale, ideea că, într-adevăr, este bărbat; iar dacă este bărbat, cel care controlează spune ”Habet!”, deci este bărbat). Nu știu, pe mine mă amuză, dar, evident, au apărut și justificări ale acestui „ritual”, în vederea proclamării istoriei Ioanei ca fiind una ireală: noul Papă este supus acestui ritual doar pentru a i se aminti că încă este o persoană care are necesități biologice și fiziologice, dar este nevoit să se abțină de la acestea. 

Mult mi-a plăcut la Emmanouil Roidis și felul în care istoricește. Sincer, v-o spun drept, mă așteptam să mă plictisească într-o măsură, deoarece mă așteptam să citesc o luuuungă înșiruire de istorie, de chestii dintr-astea. Dar reușește autorul să creeze o culoare locală genială, să povestească într-o manieră echilibrată și autentică îmbinată, pe deoparte, cu muuuult amuzament (chiar m-au făcut să râd unele asocieri, jocuri de cuvinte) dar și cu un simț filolog foarte bine pus la punct, stăpânind cuvintele precum și toate detaliile pe care, la rândul său, le-a extras din nenumărate scrieri ale cronicarilor și călugărilor care au scris despre Ioana. Cred că asta m-a surprins mult, anume cât de bine documentată este această carte carte, dincolo de un roman, devine un manuscris al istoriei, un document de referință în istoria religiei. Evident, dacă veți fi citit cartea, puteți considera totul ca fiind pur și simplu o poveste, o legendă, „o pată de murdărie”, eu doar mi-am spus părerea și ceea ce, subiectiv, cred eu, pe baza unor argumente aduse unor contra-argumente. Și, dincolo de toate acestea, a fost o lectură care chiar simt că, din punct de vedere cultural, mi-a adus multe. Și-o recomand cu mare drag celor interesați poate de acest subiect, și nu numai, ci celor interesați să afle mai multe despre secole de mult duse, milenii trecute și tot tacâmul. 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Papesa Ioana, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

duminică, 31 mai 2020

„Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea” de Laura Spinney - disponibilă acum

Editura Corint lansează un nou titlu important pentru această perioadă: Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea de Laura Spinney, în colecția Corint Istorie.

PANDEMIA de acum – un ecou al GRIPEI SPANIOLE din 1918 În 1918, italo-americanii din New York, indigenii Yupik din Alaska şi iranienii din Maşhad nu aveau aproape nimic în comun, cu excepţia unui virus – unul care a stat la originea celei mai necruţătoare pandemii a vremurilor moderne şi care a avut un efect decisiv asupra istoriei secolului XX.

Gripa spaniolă din 1918–1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Ghandi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial. Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat și politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

Ce spun publicațiile? 

„Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă.” - The Guardian 

„Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia.” - New York Times 

„Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie.” - Science 

„Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus.” - Nature

Despre autoare

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.