sâmbătă, 19 mai 2018

„Defalcare. Aproape nicio amintire”, de Lydia Davis- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2016
Traducător: Luana Schidu
Număr de pagini: 268

Lydia Davis este considerată una dintre cele mai originale și influente voci ale literaturii americane contemporane. În această a doua parte a integralei de proză scurtă ce reunește cele mai recente volume: Samuel Johnson este indignat (2001) și Tulburări diverse (2007), regăsim ficțiuni pe tema morții, a căsniciei și a copiilor. Kafka e cuprins de disperare cînd trebuie să decidă ce să gătească pentru iubita lui (Kafka pregătește cina), moartea e abordată ca o problemă de gramatică („Acum, în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește? “), iar cuplul imposibil din Babeta și Ursuzul este radiografiat cu un umor irezistibil (De când te-am cunoscut, zice Ursuzul, am mâncat mai multă fasole decât în toată viața mea. Cartofi și fasole.)  Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.


Acest volum reunește primele două volume dintre cele patru care compun integrala de proză scurtă a scriitoarei americane Lydia Davis: Defalcare (Break It Down) și Aproape nicio amintire (Almost No Memory). Îndrăzneaţă, tulburător de inteligentă şi adesea extrem de comică, lumea pe care Lydia Davis o creează în volumele de proză scurtă ne aminteşte, într-o lume în care cuvintele se destrăbălează, ce înseamnă cu adevărat termeni precum economie, precizie și originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtilă ca Gustave Flaubert și la fel de esențială ca Proust. Volumul Defalcare (Break It Down), publicat în 1986, a fost nominalizat pentru PEN/ Hemingway Award.

Cine mă citește, știe că m-am îndrăgostit de proza scurtă încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro, adică de vreo cinci ani încoace. Și, de asemenea, mai știe și faptul că Lydia Davis este una dintre autoarele mele de suflet, una dintre autoarele care-mi ating, în modul cel mai frumos, acea coardă sensibilă care trebuie atinsă. Nu vreau să spun că Davis scrie doar despre sensibilitate, despre oameni în firea lor de a fi, nu scrie doar despre acele lucruri pe care le caut eu într-o lectură („lucruri”, fazual spus), dar și când o face, domle, o face într-un fel care mi se așază lângă inimă. Și n-o mai pot da de-acolo niciodată. (ca stând scris, aici, pe blog, Sfârșitul poveștii, scrisă tot de ea, rămâne una dintre cărțile mele preferate ever)

Am zis că voi face această recenzie în paralel cu un impuls bizar, apărută tot la Editura Vellant - cărora țin să le mulțumesc enooorm că au tradus această autoare -, deoarece nu aș avea ce să adaug și să nu fi scris în recenzia volumului numit: Lydia Davis este un stăpân desăvârșit al cuvântului, al formei, al culorii - reușește să facă povești din orice, dintr-o frunză, dintr-un scaun singur la masă, dintr-un semafor, o carte veche; autoare găsește inspirație în orice, iar un lucru aparent banal devine subiectul unei povești profunde și subtile. Cred că asta îmi place cel mai mult la Lydia Davis, anume efervescența imaginației și, în același timp, naturalețea care te atinge, naturalețea cu care reușește să creioneze astfel de povești. Paginile scrise de ea au sunet, au culoare, ard de sentimente & de trăiri, nu știu cum să vă spun. Mă regăsesc iarăși (și iarăși și iarăși și iarăși) în situația în care tot ce pot face este să vă îndemn să citiți cartea, s-o trăiți și dumneavoastră așa cum am trăit-o și eu: cu patos și, în același timp, cu „suferința”, să-i zic așa, de a fi având atât de puține pagini cu care să mă delectez.

Dar, pentru că mereu există un dar, cum ziceam că voi face o paralelă între cele două cărți, am să spun că volumul de față mi-a plăcut puțin mai mult (vorbind de ierarhia cărților ei) decât un impuls bizar. De ce? L-am găsit mai rațional, l-am găsit puțin mai incisiv, să spun așa, mi-au plăcut mai mult anumite teme abordate (poate pentru că, în un impuls bizar, Lydia Davis abordează la un moment dat și tema maternității - printre o multitudine de alte teme), mi-a ajuns altfel la suflet, mai ușor, i-am oferit mai multă încredere și l-am citit, în același timp, mai greu (nu că lectura ar fi fost greoaie, dar am vrut să mă pot bucura mai mult de volumul acesta, așa că am citit în medie de douăzeci-treizeci de pagini pe zi). Acesta este avantajul când citești proză scurtă, anume faptul că poți să te oprești din citit oricând vrei, pentru că nu exisă doar un fir epic pe care trebuie să-l urmărești, ba chiar să-l descifrezi. Și, tocmai datorită acestui lucru (sau, poate, din cauza acestui lucru) cred că este mai greu să scrii poză scurtă (încât să acumulezi un volum de povestiri și să-l publici), și să scrii proză scurtă bună, decât să scrii un roman. E doar părerea mea, pentru că, la rândul meu, și eu scriu, și știu ce-nseamnă să conturezi un subiect, să-l dezvolți în doar câteva pagini (e greu, la o adică).

Lydia Davis este un adevărat maestru. Am spus și-am s-o spun mereu: i-aș citi și lista de cumpărături dacă ar fi publicată și tot m-aș distra făcând acest lucru. Are o magie a ei, are o carismă aparte căreia eu nu îi pot rezista. Îmi place cum scrie, îmi place ce scrie, îmi place despre ce scrie și subiectele abordate. Este un autor curajos care, din păcate, parcă nu primește atâta credit pe cât ar trebui. Eu vă recomand s-o descoperiți pe Lydia Davis, să dați o șansă scriiturii ei, pentru că într-adevăr merită. Mie-mi place să citesc cât mai mulți autori, să trec dintr-o extremă în alta (nu și când vine de autori SF, nu, pur și simplu evit acest gen), și-așa am descoperit mulți autori destul de ascunși după ale căror cărți acum râvnesc în liniște. Iar Davis este unul dintre ei, așa că, domnii mei, haideți mai repedeeee cu alte traduceri. 

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Defalcare. Aproape nicio amintire. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

„O revoltată în Rusia bolșevică”, de Evghenia Iaroslavskaia-Markon- Recenzie



Editura: Corint
Anul apariției: 2018
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Istorie
Număr de pagini: 144
Traducere: Anca Irina Ionescu

„Idealistă, extremistă și anarhistă, Evghenia Iaroslavskaia-Markon a avut, se pare, un destin la înălțimea tragică a epocii sale. Acuzată de «propaganda antisovietică», a fost închisă și executată în 1931 în lagărul de muncă din insulele Solovețki, o parte a vastului «Arhipelag Gulag» (cum l-a denumit Soljenițîn) care se va întinde încet, încet de la un capăt la altul al Uniunii Sovietice. Confesiunea, scrisă chiar înainte ca autoarea să fie executată la vârsta de 29 de ani, a fost descoperită în arhivele FSB în anul 1996.” - Le Devoir


„Nu e nici scenariu de film, nici ficțiune literară, e o poveste adevărată, reconstituită cu minuție în arhivele rusești. Cartea de față prezintă documentul autobiografic redactat de protagonistă, dimpreună cu o întreagă documentație de arhiva care i s-a alăturat spre completare. O veți citi însă ca pe un roman, iar la sfârșitul lecturii nu veți reuși să o uitați prea curând.” - Alina Pavelescu

Și chiar n-am uitat-o, n-am putut să mi-o smulg din suflet, deși m-a durut, m-a durut tare, tare de tot, în timp ce o citeam și după ce am citit-o. Pentru cei care știu, probabil și-au dat seama că mă pasionează istoria destul de mult, iar colecția Corint Istorie, pusă la dispoziție de către colegii noștri dragi de la Grupul Editorial Corint, e printre preferatele mele. Dar, drept să vă spun, traducând acest titlu cred că au făcut una dintre cele mai bune alegeri de până acum: dacă nu memoriile, atunci ce poate fi mai autentic în această lume a istoriei? Clipa trăită, descoperită, așternută pe hârtie și lăsată în eternitate - restul, cuvintele spuse, întâmplările care parcă au fost așa, dar n-au fost, sunt pulbere în vânt. De asta iubesc să citesc jurnale, corespondențe epistolare - pentru că ne sunt arătate toate, să spun așa, în certitudinea lor.

Dar, de departe, impresia pe care mi-a lăsat-o această carte a fost aceea a unui suflet profund - pentru că a fost scrisă în pragul morții. Am să vorbesc despre această carte drept un roman, pentru că după cum a spus și doamna Alina Pavelescu, fix așa am citit-o - Evghenia este un aboslut al pasiunii iubirii și al pasiunii politicie, un spirit puternic, dând din coate într-o viață atât de scurtă pentru ea. Acuzată de furt, pentru a supraviețui, fuge, scapă, doarme sub cerul liber - trăiește o viață periculoasă (citez „furatul îmi provoca o adevărată încântare”). Relatările ei ne lasă să aruncăm o privire într-o lume murdară, într-o lume dominată de teroare, într-o lume destul de îndepărtată de Moscova și de imaginea sovietică. Apoi, imaginea gulagului, toate acestea ne oferă  o perspectivă largă asupra a ceea ce s-a întâmplat și, de altfel, asupra lucrurilor care urmau să se întâmple. 

Un manuscris al istoriei, o viață dureroasă, sfârșită prea devreme, însă o voce puternică, o femeie puternică care a vrut să se facă auzită și înțeleasă, care a sperat, până în ultimul ceas, că se va face dreptate. Evident, vă probabil v-ați dat seama că nu pot face o recenzie, nu pot suma o istorie în câteva zeci de rânduri, n-o pot rezuma. În schimb, eu vă recomand s-o citiți, s-o răsfoiți, este o lectură care te încarcă cultural și care într-adevăr merită. 

Înainte să închei, dați-mi voie să citez un fragment din prefața realizată de Oliver Rolin: „(...) Acestea sunt gropile comune. Dar nu există cruce în locul ultimei odihne a Evgheniei, propagandistă înfocată a ateismului (de altfel, dintr-o familie evreiască) și nu s-ar potrivi nici steaua sovietică de tinichea. Aici își doarme somnul de veci o revoltată, fără partid, fără Dumnezeu și fără stăpân.” Cred că aici se reiterează cel mai bine întreaga viață, plină de schimbări, a Evgheniei Iaroslavskaia-Markon.

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag. Volumul O revoltată în Rusia bolșevică poate fi comandat de AICI, cu un click. Colecția Corint Istorie vă stă la dispoziție cu numeroase titluri de seamă. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

vineri, 18 mai 2018

„Al patrulea copac”, de Andreia Bodea- Recenzie




„Trec astăzi pe Polonă. Nu e zăpadă încă, sunt doar frunze înmuiate de ploi. Sau de lacrimi?”


Editura: Corint
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2018
Rating: 4 din 5 steluțe

Oameni și locuri... Autoficțiune sau realitate? Întrebări cu răspuns sau întrebări fără răspuns, unele sugrumate mut chiar înainte de a deveni și mai amenințătoare prin rostire. Certitudini și temeri... și, mai presus de orice, viață pur și simplu. 

Cartea topografiază afectiv vârstele unei mari iubiri și ale devenirii lui „amândoi”. Într-o pendulare permanentă între trecut și prezent, Andy reface sincer și minuțios traseul propriei existențe, pe corabia încărcată cu comorile prețioase ale amintirii, în încercarea de a afla un sens nou unei vieți care avusese, până nu demult, un altul. Străzile Polonă, Italiană, Donici, Cercului, când mai aproape, când mai departe de al patrulea copac, centrul labirintului.

„Propria moarte îl eliberează de insuportabilul existenței și de întrebarea fără răspuns...”

De la îmbrățișarea celor dintâi fiori ai iubirii, până la deriva înstrăinării... De la poezia suavă din trecutul ceaușist, până la proza necruțătoare a prezentului în care se mai spera încă în dăinuirea poeziei... Povestea unui sentiment, a unei familii, a unei profesii, condimentată cu alte povești ale altor oameni și locuri. O carte despre timp și anotimpurile sinelui...

Ce carte delicată, liniștitoare, ca un vânt care adie vara, ușor, răcoritor, dând gust căldurii copleșitoare. Nu știam nimic despre această carte, sincer, ce m-a atras foarte mult la ea au fost coperta și titlul. Al patrulea copac, oh, ce loc sacru, ca o rugăciune, locul în care ne vom regăsi mereu, indiferent de ce piedici ne va pune lumea, indiferent de ce glume ne va face viața, indiferent de drumurile pe care o vom apuca, da, al patrulea copac este locul în care ne vom regăsi, ne vom iubi, ne vom îmbrățișa și vom mânca gumă aromată cu surprize. Mă scuzați, m-a luat valul - dar, de altfel, nu am cum să nu mă las purtat de val, n-am cum, această carte este exact pe gustul meu, este scrisă exact în stilul meu de scris: cu metafore frumoase, cu comparații subtile, este o carte lirică, o ca efervescentă, scrisă de o autoare care stăpânește cu desăvârșire arta frumosului și, cu atâta mai mult, știe să facă din viață, din câteva istorisiri, artă și frumos, frumos și artă.

„Într-o seară, ne-am oprit la copacul nostru. L-am cuprins amândoi cu brațele și ne-am promis că, dacă ne vom pierde prin lume, dacă nu vom putea comunica, dacă ne va separa ceva fatal, ne vom întâlni la al patrulea copac. Că o să ne așteptăm, că vom lăsa semne pe el ca să ne putem regăsi. Am râs și am plecat mai departe... Prin lume nu ne-am pierdut, dar ne-am pierdut prin viață...”

Nu știu dacă această carte este un jurnal, deși, din câte am văzut, multe lucruri din viața „reală” a autoarei sunt puse în carte, nu știu, dar, sincer, nici nu prea-mi pasă. În schimb îmi pasă enorm de mult de povestea cărții: o poveste frumoasă de dragoste care străbate timpii, o poveste de iubire plină de sacrificii, de compromisuri, dar din care, în cele din urmă, amândoi ies învingători și fericiți - pentru că, da, iubirea mereu învinge, iar pentru cei care se iubesc timpul înseamnă eternitatea. O carte plină de sentimente, de iubire, nu știu, sincer, chiar nu știu cum s-o descriu pentru că am impresia că toate cuvintele mele pălesc, n-au nicio valoare, trebuie să citiți cartea și atât pentru a vă da seama de ceea ce vorbesc aici. Serios.

Știți că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea unei cărți, s-o descriu, urăsc să dau spoilere, adică n-ar mai avea niciun farmec să spun eu ce și cum și când și unde, v-aș răpi din toată plăcerea lecturii. Nu? Dar vreau să vă spun că eu am rămas cu un gust extrem de plăcut după ce am citit Al patrulea copac, m-a încercat așa un sentiment ciudat, de împlinire, am zâmbit larg, cu gura până la urechi, și mi-am zis că da, într-adevăr, viața este este al naibii de frumoasă, chiar merită trăită, merită să iubim fiecare clipă, s-o trăim, s-o trăim, s-o trăim și să o lăsăm să ne trăiască așa cum știe ea mai bine. Și atât timp cât vom lupta pentru visurile și visele noastre, atât timp cât ne înarmăm cu voință și ambiție și luăm soarele în brațe, cu siguranță vom reuși. Mereu vom reuși.

„Gata. Se așterne liniștea. Lumea se împrăștie. Îmi pun bentița și mă îndrept spre liceu. Plâng. Sunt singură pentru prima dată. Și nefericită. Cea dintâi durere. Nu avea să fie și ultima...”

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag și vă asigur că, dacă îl veți citi, veți avea parte de o lectură liniștită, plină de vis. Al patrulea copac poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Originea lumii”, de Rita Petro- Recenzie





„Viața e durere, învață-te cu ea...”


Editura: Corint
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2017
Traducere: Marius Dobrescu & Luan Topciu

Rita Petro s-a născut la Tirana în 1962. A absolvit cursurile Facultăţii de limbă şi literatură albaneză în 1984. În anul 1993 s-a specializat în fi losofi e şi cultură antică la Universitatea din Atena (Grecia). A funcţionat ca redactor şi specialist în învăţământul preuniversitar (1985–2000), iar din anul 2000 şi până în prezent este director editorial al editurii Albas, din Tirana. A colaborat la elaborarea a 36 de manuale de limba şi literatura albaneză pentru învăţământul preuniversitar, utilizate în prezent în Albania, Kosovo, Macedonia etc. Este autorul a şase volume de poezie: Versuri bârfite (1993), Gustul instinctului (1998), Aici jos se cântă live (2002), În intimitate... de la Rita (2006), Originea lumii (2014) şi Cântecul mulţimii (2016). Distinsă cu Premiul „Onufri” (1999), „Premiul Naţional de Bibliofilie – Lumo Skëndo” (2014), Premiul „Carierei poetice şi contribuţiei la emanciparea societăţii” (2015). Opera ei a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză şi română.

„Când peștele mic se face mare
Împreună cu cei mici
Îi înhață pe cei mari.”

N-auzisem în viața mea de această autoare, să fiu sincer, nu-i citisem nimic și nici nu am primit-o, vreodată, ca recomandare din partea cuiva. Deși mie-mi place poezia, îmi place foarte mult, pentru că la rândul meu o creez și știu ce-nseamnă să însumezi, în câteva rânduri, un mesaj, o licență, o atitudine, un sentiment și un strigăt visceral. Iar Rita Petro, Doamne, Rita Petro, de-aș fi știut de ea de mai demult... Nici nu vă pot spune cât de mult mi-a plăcut ce-am citit, cât de mult am rezonat, să spun așa, cu istoria lumii ei, cu visceralitatea versurilor, cu durerea lor, cu primitivismul acesta aproape carnal, arhaic, autentic. Cât de bună a fost această carte și cât de diferită, în sensul bun al cuvântului, față de altele. Mă săturasem să citesc poezie redundantă, în care parcă totul se repeta și se repeta și se repeta, în principiul non nova sed nove. La Rita Petro, dragi cititori, am fost șocat și am fost bulversat și am fost confuz și am iubit și am râs și am plâns și am fost scârbit și m-am lăsat dus de val și purtat prin toate aceste sentimente definitorii, pentru că, fără să exagerez, cred că tocmai am un poet preferat, alături de Rupi Kaur. 

„A... B... C... 
Astea-s literele
Sunt nesfârșite, dacă le pui pe muzică
Și doar 36
Dacă vei fi însingurat.”

Originalitate, da, așa pot defini ceea ce am citit. Frica de singurătate își caută răspunsul în manifestarea erotismului, în manifestarea dragostei, a iubirii chiar pentru propriul frate. Atâtea întrebări nu vor avea răspuns niciodată, durerea va pulsa mereu ca un suflet, originea lumii nu va fi niciodată descoperită, sentimentele nu vor putea fi niciodată teoretizate - iubirea, ura, dragostea, toate acestea se trăiesc, nu se definesc. Rita Petro le trăiește până în primitivismul ființei, până în abisalitatea infinită a cărnii, le trăiește cu patos, cu fiecare suflare. După cum frumos zice traducătorul Dr. Luan Topciu, „sexul este considerat baza, axa în jurul căreia este construit labirintul pasiunii, erotismul, dragostea. Autoarea acestei cărți nu face altceva decât să aducă sexul în prim-plan, într-un peisaj uman care devine însă aproape cosmic, născător de erotism și iubire.” Și sexul nu este neapărat văzut ca o plăcere carnală, ci este mai mult un ritual, un fel de certitudine conform căreia tocmai aceasta este originea lumii, această ipostază a omului, această suflare infinită. 

„Ce-i asta care mă arde pe burtă?
Sperma mea 
De ce nu-i înăuntru?
Ca să nu aducem încă un nefericit pe lume.”

De asemenea, am văzut acest volum de poezii ca pe un roman, oarecum. Evident, sparge barierele convenționale, să spun așa, neavând rimă, măsură, ritm, bineînțeles, poezie neomodernistă, în manieră avangardistă. Totul este o istorie, este o viață, totul pulsează de o trăire intensă, aproape epuizantă. Într-un labirint al vieții, se găsesc răspunsuri neștiind că, de fapt, se pun și mai multe întrebări, și mai multe probleme. Autoarea trăiește totul potențat, cosmic, și redă totul cu o naturalețe debordantă, care ar putea chiar să deranjeze cititorul. Evident, probabil a intuit acest lucru, însă nimic n-a putut să-i oprească sinceritatea actului creator. Rita Petro își ia ființa și o creionează pe hârtie, dând voce celor mai intense trăiri ale omenirii limitate. Un strigăt între pagini, o formă de manifestare a eului cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Și mi-a plăcut, Doamne, mi-a plăcut la nebunie această carte. 

„Trage tu o dată din
Țigară
Apoi eu
Asta arată că ne iubim”

Nu știu ce să mai spun, decât că vă recomand cartea Originea lumii cu tot dragul din lume. Se citește rapid, dar are un impact care cu greu va trece. Le mulțumesc enorm dragilor de la Editura Corint pentru volumul de față, îl puteți comanda de AICI cu un click. Vă recomand site-ul lor dacă sunteți în căutare de lecturi din mai multe domenii (istorie, ficțiune, memorialistică). Lecturi frumoase și cu spor s-aveți!

3 cărți care vorbesc despre iubire




1. Litera stacojie, de Nathaniel Hawthorne


Romanul redă povestea lui Hester Prynne, care rămâne însărcinată în urma unei aventuri extraconjugale și dă naștere unei fiice, fapt pentru care este condamnată de comunitate la moarte, iar ulterior să poarte litera „A” – de la adulter – ţesută pe veșminte în culoarea roșu-stacojiu. De-a lungul romanului, Hawthorne explorează temele păcatului, vinovăţiei, pedepsei, căinţei și recăpătării demnităţii.

Vă pot spune că am citit acest roman și, sincer, deși ar putea plictisi pe majoritatea cititorilor, este o carte despre o iubire adevărată, care trece dincolo de telurism, de ceea ce „se vede”. Am recomandat-o, de-a lungul timpului, cu drag, tuturor celor care vor să citească ceva adevărat, ceva verosimil și în grațiile unei literaturi frumoase, de suflet. V-o recomand și vouă cu același patos și aceeași dorință de a o citi cât mai rapid.



2. Blândețea nopții, de F. Scott Fitzgerald


Plasat în peisajul spectaculos al Rivierei franceze în anii 1920, Blândețea nopții este povestea romantică și tragică a actriţei Rosemary Hoyt și a cuplului din înalta societate Dick și Nicole Diver. Dick, un tânăr psihiatru strălucit, este în aceeași măsură soţul și medicul lui Nicole, a cărei avere îl abate din drumul său și a cărei putere crește în detrimentul vitalităţii lui, făcându-l să se îndrepte către un final tragic. Un studiu profund al conceptului romantic de personaj, Blândețea nopții este o poveste lirică, expresivă și tulburător de evocatoare.

Nu am citit, din păcate, această carte, dar am citit de la același autor Marele Gatsby, o poveste pe care o port, cu drag, și acum în suflet. Neapărat trebuie s-o încerc în lecturile mele viitoare.






3. Aurul maorilor, de Sarah Lark

O iubire adolescentină devine punctul central al unei poveşti care vă va purta din Irlanda în Noua Zeelandă. Doi tineri, despărţiţi de o lume, reuşesc să îşi împlinească destinele pe ţărmuri îndepărtate, fără să ştie că tot ce îşi doresc mai mult se găseşte... chiar în faţa lor. Cum îi vor afecta anii şi experienţele trăite unul departe de celălalt? Şi, mai presus de orice, vor regăsi iubirea pe care nu au uitat-o niciodată?

Pentru mine, Sarah Lark rămâne una dintre cele mai bune povestitoare ale timpului, o creatoare incomparabilă de destine, de vieți, cu un simț al realității, al timpurilor trecute (și, Doamne, atât de frumoase) cum am întâlnit foarte rar la alți autori. O recomand cu drag, dacă doriți să citiți povești despre viață. 

miercuri, 9 mai 2018

Lansarea volumului „Cei trei regi“ de A Cheng și demonstrație de șah chinezesc la Librăria Humanitas de la Cișmigiu



Editura Humanitas Fiction vă invită miercuri, 9 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38), la lansarea volumului  Cei trei regi al scriitorului chinez A Cheng, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu. Nuvelele din Cei trei regi se petrec în zone diferite, cu personaje dis­tincte, dar în toate trecutul se întâlnește cu pre­zentul, magia se îmbină cu realitatea. Adevărate parabole, Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor vorbesc despre prietenie, cinste, rezistență morală și ni-l fac cunoscut, pentru prima dată în limba română, pe unul dintre cei mai originali scriitori contemporani chinezi, A Cheng.

Cartea va fi prezentată de prof. dr. Florentina Vișan, prof. dr. Luminița Bălan, traducătoarele romanului, și Ana Maria Caia, scriitoare și jurnalistă. Moderatorul serii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction. În partea a doua a evenimentului, plecând de la tematica uneia dintre nuvele,  prof. Qiao Qi și prof. Liu Wencui de la Institutul Confucius din București vor face o demonstrație de șah chinezesc.

Când nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi au apărut separat în China, la mijlocul anilor 1980, o adevărată „febră A Cheng“ s-a răspândit printre cititori; nici un alt autor nu îndrăznise să scrie despre Revoluția Culturală la modul ironic, voit naiv, ocolind discursul oficial și îmbinând elemente tradiționale și daoist-confucianiste pentru a reliefa nu greutățile și mizeria acelor ani, ci importanța principiilor morale.


Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor au în centrul lor personaje care, în situații dramatice, se ridică deasupra realului cu o forța ce vine dintr-o filozofie aparte a vieții. Numit în derâdere Nebunul ori Patima Șahului, Wang Yisheng este obligat să muncească într-o echipă de producție, dar în minte joacă magistrale partide de șah cu adversari redutabili; fost soldat în Războiul din Coreea, Xiao Geda protejează copacii seculari fără să se lase impresionat de zelul tinerilor intelectuali care vor să construiască o Chină nouă, ascultând de o voce interioară mai puternică decât frica; trimis după șapte ani de munci grele într-o școală fără cărți, un profesor întâlnește un elev dornic să petreacă 500 de zile copiind singurul dicționar existent. În cele trei nuvele, omul hotărăște cursul destinului său spiritual, iar natura sa bună îl salvează și îl face să se opună distrugerii și alienării.


Scriitor, poet, scenaA Cheng (Zhong Acheng) s-a născut în 1949 la Beijing într-o familie de intelectuali. Tatăl său a ajuns la țară din pricina unui articol neconform cu doctrina oficială, iar mama s-a văzut nevoită să vândă biblioteca familiei. Înainte însă, foarte tânărul A Cheng a reușit să citească multă literatură și a făcut astfel cunoștință cu operele lui Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Hugo. După declanșarea Revoluției Culturale, la 19 ani, a fost trimis la muncă în provincia Shanxi, apoi în Mongolia Interioară și în provincia Yunnan. Revenind la Beijing în 1979, și-a continuat instrucția sub îndrumarea tatălui său și a făcut parte din grupul de avangardă „Stelele“. A debutat în 1984 cu nuvela Regele Șahului în Revista Literară din Shanghai. După uriașul succes al acesteia, în 1985 a publicat alte două nuvele, Regele Copacilor și Regele Copiilor (ecranizată în 1987 de Chen Kaige), care l-au impus drept un scriitor de mare expresivitate, emblematic pentru curentul literar „Căutarea rădăcinilor“, renumit pentru respingerea ideologiei maoiste. Aceste trei nuvele sunt reunite în volumul Cei trei regi (Humanitas Fiction, 2018). A Cheng a mai publicat Jurnalul venețian (1997), un volum de proză scurtă, Talentul este pretutindeni (1998), și mai multe de eseuri: Discuții libere (1997), Erudiția (2016), Cultura nu este un condiment în mâncare (2016), precum și numeroase scenarii. Pentru întreaga sa creație, a primit Premiul Lu Xun (China), iar pentru Jurnalul venețian i s-a acordat în 1992 Premiul Internațional Nonino (Italia) și în 1995 Premiul pentru cea mai bună creație literară (Taiwan).
rist și pictor,

După o lungă perioadă petrecută în SUA (1987—), A Cheng s-a întors la Beijing. Scrierile sale sunt traduse în peste 20 de limbi. Volumul Cei trei regi de A Cheng este recomandat de filme-cărți.ro și de Radio Gold FM. Evenimentul se desfășoară în parteneriat cu Institutul Confucius și Secția de Limba și Literatura Chineză a Universității din București. Accesul la eveniment este gratuit, în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.

Ezio Manzini vine la București între 9 și 10 mai


Editura Vellant și partenerii săi vă invită la întâlnirea cu Ezio Manzini, gânditor de avangardă al designului care consideră că inovația socială este la fel de importantă astăzi cum a fost inovația industrială în secolul trecut. Autor al cărții „Designul, când toți suntem designeri. O introducere în designul pentru inovație socială” apărută recent la editura Vellant, teoreticianul inovației sociale actuale, este prezent la București și participă la două evenimente publice pe 9, respectiv 10 mai.

Miercuri, 9 mai, de la ora 19:00 are loc la Cărturești Verona lansarea cărții „Designul, când toți suntem designeri. O introducere în designul pentru inovație socială” și dezbatere cu inovatorii locali. Alături de autor, deschid conversația:

  • Cristian Neagoe, co-fondator Street Delivery București
  • Nora Dobre, director OK Center Romania
  • Andreea-Livia Ivanovici, arhitect, fondator A57 - conector urban
  • Dragoș Gavrilescu, co-fondator și managing partner Design Thinking Society
  • Doru Somesan, editor coordonator Vellant
  • moderează Ciprian Stănescu, manager parteneriate Ashoka România

A doua zi, joi, 10 mai, ora 18:30, urbaniștii, arhitecți și dezvoltatorii sunt invitați la conferința cu tema „The Making of Collaborative Cities” susținută de Ezio Manzini la Facultatea de Urbanism (Sala Frescelor) a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Vorbesc în deschidere:

  • reprezentant al UAUIM
  • Alex Radu, fondator Editura Vellant
  • Lect. Dr. Arh. Vera Marin, președinte Asociația pentru Tranziție Urbană

În cadrul ambelor evenimente se va vorbi în limba engleză, accesul publicului este liber.

Ezio Manzini este un gânditor de avangardă al designului pentru sustenabilitate și fondatorul DESIS, o rețea internațională dedicată designului pentru inovație socială și sustenabilitate. Este profesor onorific la Politecnico di Milano, profesor la University of the Arts, Londra și profesor invitat la Tongji University, Shanghai, și Jiangnan University, Wuxi. Manzini este autorul uneia dintre cele mai importante cărți despre designul pentru sustenabilitate, „Designul, când toți suntem designeri. O introducere în designul pentru inovație socială”, recent apărută la Editura Vellant.

„Prin exemple convingătoare ale inovației sociale din întreaga lume, Manzini ne arată că este posibil să începem schimbarea felului în care gândim și trăim, schimbarea felului în care relaționăm cu toți ceilalți și cu lumea din jurul nostru, iar în acest timp să începem reconstruirea unei lumi noi.” Joel Towers, decan, Parsons School of Design

„Numeroase semnale ne spun că, în acest secol, ținând cont de schimbările care s-au petrecut deja și de provocările cu care încă ne confruntăm, inovația socială va fi motorul principal al schimbării. Ea va juca rolul pe care, la bine și la rău, inovația tehnologică (și dezvoltarea industrială) l-au jucat acum un secol. Inovația socială apare atunci când oamenii, expertiza și bunurile materiale intră în contact cu un nou mod care este capabil să creeze un sens nou și oportunități fără precedent. Astfel, probabilitatea ca acest lucru să se întâmple depinde în mare parte de o întâlnire între oamenii care colaborează pentru a crea valoare.” - Ezio Manzini

luni, 7 mai 2018

„Astronautul din Boemia”, de Jaroslav Kalfař- Recenzie



Editura: Trei
Număr de pagini: 336
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Traducere din limba engleză: Laurențiu Dulman

„Ce distanțe mari călătorește viața ca să descopere altă viață.”

Jaroslav Kalfař s-a născut cu un an înainte de Revoluția de Catifea din Praga. La 15 ani a emigrat în Statele Unite și a învățat limba engleză din cărți și desene animate. Deține un Masterat în Arte Frumoase de la New York University, unde a beneficiat de o bursă Goldwater și a fost nominalizat la E.L. Doctorow Prize. I s-a acordat National Endowment for the Arts Creative Writing Fellowship 2018. Locuiește în Brooklyn. Astronautul din Boemia este romanul său de debut.

Orfan de mic, crescut într-un sat din Cehia de bunicii săi iubitori, Jakub Procházka devine dintr-un cercetător modest primul astronaut al țării. Când o misiune periculoasă către Venus îi oferă atât șansa de a fi erou, așa cum și-a dorit dintotdeauna, cât și un mijloc de a ispăși păcatele tatălui său, fost informator comunist, Jakub se aventurează curajos în necunoscut, lăsând-o în urmă pe Lenka, soția și prietena lui cea mai bună. Singur în spațiu, Jakub trăiește aventuri paradoxale și se împrietenește cu o ființă extraterestră absolut neobișnuită – reală sau imaginară? – cu care poartă discuții filosofice despre artă și iubire.bVa mai reuși oare Jakub să revină în siguranță la viața pe care a lăsat-o în urmă, pe Pământ? 

Nu, nu exagerez deloc dacă vă spun că această carte, Astronautul din Boemia, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, este una dintre cele mai profunde, neașteptate, imprevizibile creații literare. Credeți-mă, când am primit-o, mulțumită dragilor de la Editura Trei, pentru recenzie, nu mă așteptam să citesc o carte, de fapt, atât de bună. Voiam să încerc ceva SF, că, na, până și titlul te trimite la acest gen literar, dar Astronautul din Boemia este un roman efervescent, liric, plin de originalitate, plin de vitalitate. Într-un decor sumbru amplasat, în spațiul îndepărtat al lumii, în universul stelelor, al cometelor, al meteoriților, unde moartea ar putea însemna ceva de o secundă, Jaroslav Kalfař ne oferă o meditație asupra vieții, asupra alegerilor pe care le facem, o meditație asupra lumii nemărginite și infinite. Vă spun, dragii mei cititori, n-am mai citit ceva atât de bun de o groază de timp, și chiar am avut nevoie de o asemenea lectură care să mă pună pe picioare și să-mi ofere speranțe. 

„- Ce-și dorește cel mai mult națiunea noastră acum? Vrea să știe că nu suntem marionetele UE, nici ale americanilor, nici ale rușilor. Cehii vor să știe că politicienii lor iau decizii pentru binele națiunii, nu al unor oameni de afaceri sau al guvernelor străine. Asta este evoluția după care tânjesc. Am învins comuniștii cu decenii în urmă, Jakub. Nu putem să ne mândrim cu asta la nesfârșit. Republica noastră nu va avea niciodată agricultura Americii Latine sau resursele Ucrainei. Nu avem nici mega-armata americanilor, nici monopolul scandinavilor asupra pescuitului. Cum putem ieși noi în față în această lume? Cu idei. Cu știința. Țara asta are nevoie de un viitor, și n-am să mă întind liniștit pe patul morții până n-am să i-l ofer.”

Jakub & Lenka, un cuplu de oameni frumoși, cu ceva probleme, însă, din cauza faptului că nu pot avea copii. Bun. Pe deoparte, ni se oferă istoria relației lor - și asta am apreciat enorm la Kalfař, anume faptul că povestește istoria personajelor, în așa fel încât să ne apropiem de ele, să le lăsăm să pătrundă în lumea noastră, să le oferim încrederea și tot ce este nevoie pentru o lectură unică. Bun, de fapt, nu prea asta contează. Pe planșonul istoriei (istoria tatălui, istoria bunicului, istoria istoriei), Kalfař creează o poveste incomparabilă (da, știu că mă manifest impresionist și, poate, plictisitor), o filosofie a artei și a iubirii, a împlinirii și neîmplinirii. Toate personajele acestei cărți sunt figuri puternice, sunt figuri umane, autentice, neaoșe, care nu întruchipează doar o ființă, ci fiecare semnifică ceva, fiecare are o istorie sui generis, de la începutul ființei. Cu una, cu alta, la un moment dat personajul principal, Jakub, se hotărăște să ajungă în spațiu pentru a studia un nor de praf, pentru a a aduce mostre pe pământ și a dezlega, de ce nu, misterul creației. Bun. Toate frumoase, dar, oare, omul, în atâta singurătate, se apropie de sine sau se depărtează? Pentru Jakub, totul începe să capete conotații... nu știu cum să le spun, extraterestre. Da. Începe să vadă lucruri, să simtă chestii, să audă zgomote, astfel încât tinzi să crezi că, de atâta singurătate, și-a pierdut deplinătatea facultăților mintale. Dar nu, nu e așa, deoarece chiar există o creatură ciudată care-i dă târcoale. O creatură cu o istorie proprie, cu un nume inventat, cu obiceiuri și tradiții specifice planetei de unde se trage. Și, cu toate acestea, eu încă am un sentiment ciudat legat de acea creatură, astfel încât mi-am pus întrebarea: oare să fi fost într-adevăr o întruchipare fizică, palpabilă, materială, sau pur și simplu un produs al nebuniei personajului, înfrigurat și atins de o singurătate absolută, universală? Dacă veți citi cartea, e interesant să urmăriți acest aspect.

 „Am ridicat privirea spre creatură. Vocea ei era ascuțită, ca de copil, dar fiecare vorbă îi era acompaniată de un mormăit grav, ca de radio stricat. Dinții îi avea dezveliți într-un zâmbet înghețat și toți ochii îi clipeau la unison. (...) Doctorul o să fie încântat de povestea asta. Se întâmplă exact ce se aștepta el. Retrăirea traumelor, personificarea fricilor... nenorocitul ăla.”

Călătoria lui Jakub în spațiu a fost, pentru mine, o călătorie a întregirii ființei, o călătorie care-l va fi desăvârșit. Acolo, în singurătate, într-o filosofie lirică a iubirii, a originii, a durerii, a întrebărilor, Jakub se redescoperă, se reconsideră, caută răspunsuri neștiind că, de fapt, își va pune tot mai multe întrebări. Creatura, pentru mine, reprezintă istoria lumii, reprezintă acea privire de deasupra tuturor, acea privire incisivă, aproape zeflemistă (concluzie trasă din anumite lucruri pe care ea însăși le spune), este o voce rece, care spune lucrurilor pe lume. Jakub este călătorul pierdut în drumul său, care se află la o răspântie și nu știe ce cale să aleagă. Întreabă, cercetează, caută, într-un abis labirintic care, de fapt, nu este decât mintea sa dominată de singurătate și teamă, de incertitudinea și totuși neputința morții. Astronautul din Boemia este un roman impresionant prin istorie - ai putea crede că, de fapt, o lecție de istorie este plictisitoare, dar nu, Jaroslav este un autor bine informat și știe ce să ofere cititorului și, mai ales, cât să-i ofere acestuia -, prin amprenta pe care și-o lasă asupra ideii cărții: adevărata sa misiune nu este, de fapt, călătoria în spațiu spre a cerceta necunoscutul universului, ci adevărata călătorie este aceea spre a demonstra că noi, oamenii, depinde de legătura pe care o avem cu ceilalți, depindem de iubire, de prietenie, de tristețe, de toate aceste sentimente abstracte care ne încearcă ființa. Depindem de ceilalți. Depindem cu tot ce însemnăm noi, de la viscere, la piele.

„(...) Ne considerăm singurele spirite din univers, credem că îi știm toate secretele - dar de voi nu știam nimic. Cum ar spune un om, v-am descoperit din întâmplare. Nu pentru că am primit misiunea asta de la tribul meu.”

Stilul de scriere a lui Jaroslav Kalfař este unic prin cuvânt: autorul știe să aleagă cuvintele cele mai potrivite spațiului, creând o culoare locală care captează cititorul, îl face să viseze și-l transpune, zău de nu, în pielea personajului. Imaginile stilistice impresionează și conturează o atmosferă misterioasă, aproape de groază, o atmosferă unică prin presiunea singurătății absolute. Nu neapărat multe metafore, chestii dintr-astea, ci viață, da, viața impresionează în cuvintele autorului, viața care pulsează în orice cuvânt, în orice fragment: are un stil convingător, un stil cald, care-ți lasă o urmă de melancolie în suflet și-ți dă de gândit. Evident, ideile autorului, răspunsurile pe care le-aduce, convingerile sale - alifii de pus la suflet. Mie, credeți-mă, mi-a plăcut această carte cum n-am crezut vreodată c-o să-mi placă, m-a surprins și m-a făcut s-o pun la suflet și s-o recomand oricărei persoane care vrea să citească ceva într-adevăr bun.

„- Simt frica asta a voastră. Ezit să plec dintre cei vii. De-ar afla Bătrânii mei, m-ar răpune cu sulițe sharongu. Să te temi de un adevăr! Blasfemie! Dar, vai, asta am găsit înăuntrul măreției Pământenilor - frica.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

miercuri, 2 mai 2018

„un impuls bizar”, de Lydia Davis- Recenzie



Editura: Vellant
Număr de pagini: 372
Traducere: Luana Schidu
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017

Lydia Davis este considerată una dintre cele mai originale și influente voci ale literaturii americane contemporane. În această a doua parte a integralei de proză scurtă ce reunește cele mai recente volume: Samuel Johnson este indignat (2001) și Tulburări diverse (2007), regăsim ficțiuni pe tema morții, a căsniciei și a copiilor. Kafka e cuprins de disperare cînd trebuie să decidă ce să gătească pentru iubita lui (Kafka pregătește cina), moartea e abordată ca o problemă de gramatică („Acum, în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește? “), iar cuplul imposibil din Babeta și Ursuzul este radiografiat cu un umor irezistibil (De când te-am cunoscut, zice Ursuzul, am mâncat mai multă fasole decât în toată viața mea. Cartofi și fasole.Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

„Unul dintre giganții tăcuți ai ficțiunii americane.” - Los Angeles Times Book Review

Îndrăzneaţă, tulburător de inteligentă şi adesea extrem de comică, lumea pe care Lydia Davis o creează în volumele de proză scurtă ne aminteşte, într-un univers în care cuvintele se destrăbălează, ce înseamnă cu adevărat termeni precum economie, precizie și originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtilă ca Gustave Flaubert și la fel de esențială ca Proust.

Volumul Tulburări diverse, publicat în 2007, și care face parte din prezenta antologie de proză scurtă, a fost finalist în competiția pentru National Book Award Fiction.Lydia DAVIS, scriitoare și traducătoare americană născută în 1947, recunoscută pentru poveștile extrem de scurte, strălucite şi inventive. În toamna anului 2003 a primit unul dintre cele 25 de premii MacArthur Foundation pentru modul în care demonstrează că „limbajul în sine poate distra“, pentru felul în care „spune totul printr-un singur cuvânt“ și pentru incredibilul stil care „poate menține interesul cititorului prin fraze nespuse“. Davis oferă cititorilor un fragment de detalii invizibile anterior vieții, dezvăluind noi surse de perspective filosofice și frumusețe. În 2013 a primit premiul Man Booker International. 

„Îmi pace să lucrez lângă bebeluș, aici, la biroul meu, la lumina veiozei. Bebelușul doarme.
Ca și când aș fi din nou tânără și săracă, era să zic.
Dar sunt încă tânără și săracă.”

Domle, eu o iubesc pe Lydia Davis, serios de nu, o iubesc pentru tot ce scrie. M-am îndrăgostit de ea încă de când am citit cartea Sfârșitul poveștii, apărută la Editura Univers, pentru că, până s-o citesc pe ea, nu mai întâlnisem o autoare care să scrie atât de natural, care să facă, cu simple cuvinte, povești atât de profunde și duioase - nu mai întâlnisem la nicio autoare acest stil incomparabil de a compara, de a alege cuvintele potrivite, de a alege acele cuvinte care să se potrivească asemenea unei mănuși circumstanțelor povestite. Nu exagerez, dar, pe bune, Lydia Davis chiar este un gigant al literaturii americane, este făcută să scrie și să creioneze viața, veridicul cu atâta talent, cu atâta naturalețe & precizie. Intră în sufletul cititorului, îi oferă acestuia exact ce vrea el să audă, se joacă cu sentimentele sale, îl trece de la tristețe la fericire, de la agonie la extaz, de la melancolie la efervescența momentului, cu o luciditate originală, cu o dezolare metafizică și o presiune filozofică subtilă. Cărțile Lydiei Davis nu plictisesc, deși sunt pline de detaliu; autoarea reușește să facă din chestii simple (un cuplu care stă de vorba sau cineva care se uită la televizor, o femeie care face mâncare & un soț nemulțumit) un adevărat mit, o adevărată poveste sui generis. Habar n-am cum să descriu aceste chestii, pentru că trebuie să citiți aceste cărți pentru a vă convinge.

„Nu că acest serial cu polițiști hawaiieni mi s-ar părea foarte bun, doar că pare mai real decât propria mea viață. (...) Mi se pare că se aude un televizor de dincolo de perete, dar e glasul gâștelor sălbatice care zboară spre sud la lăsarea întunericului.”

Volumul de față, un impuls bizar, cuprinde mai multe creații: o adunătură de povești, fiecare purtând amprenta originalității și a scriiturii bune, cu o claritate în gândire și o precizie firească a limbajului. Doamne, poate mă manifest impresionist, dar eu sunt chiar impresionat de felul în care această autoare scrie. Ok, după ce citisem Sfârșitul poveștii, n-am mai auzit de Lydia Davis câțiva ani buni, și-apoi am văzut, printr-o postare pe Facebook, un citat de la o prietenă care citea această carte și am rămas extrem de surprins să văd că cei de la Editura Vellant i-au mai tradus două volume. Am zis că neapărat trebuie să pun și eu mâna pe ele, pentru că știam că nu trebuie să scap din vedere asemenea cărți. Și-am avut dreptate, și-am avut și așteptări care mi-au fost întrecute, zău de nu, mi-au fost întrecute și mi-au dat certitudinea că, într-adevăr, Lydia Davis rămâne o autoare pe care o voi purta mereu în sufletul meu și care, pentru mine, rămâne un autor de referință în palmaresul meu literar. Scrie exact pe stilul meu, scrie încât să-și facă cititorul să vibreze la anumite pagini, să trăiască anumite povești, să simtă, să descopere, să vrea mai mult. Și niciodată nu-și lasă treaba neterminată: fiecare poveste definește ceva anume, fiecare poveste se termină într-un mod care închide, ca într-o carapace, universul fictiv. Și nu vrei mai mult. Vrei doar să treci la următoarea poveste și să vezi ce-are să se mai întâmple și de această dată, despre ce urmează autoarea să scrie. N-ai fi surprins să vezi că, dintr-o simplă buruiană, reușește să facă o poveste originală de vreo două-trei pagini. Serios!

 „Când răspund la una dintre aceste scrisori, e drept, uneori tot ce primesc în schimb, săptămâni mai târziu, este un răspuns scurt, obosit. Dar și mai adesea răspunsul vine repede și e complet, cald, încântat chiar; și  apoi, tocmai pentru că este o companie atât de generoasă și de minunată, poate să stea din nou pe noptiera mea, pe birou sau pe teancul meu de corespondență, săptămâni, luni ori mai mult, până răspund.”

Mi-a plăcut cum a apreciat Jonathan Franzen volumul de față: „Davis este o magiciană a conștiinței de sine. Puțini scriitori contemporani știu să dea mai mult sens cuvintelor de o pagină.” Întocmai, Davis reușește să fie originală în ceea ce privește scriitura, modul său silistic, efervescența aproape lirică a poveștilor, miticul lor, acel moment de maximă exaltare epică, nu știu, sunt foarte confuz deoarece nu știu cum să vorbesc despre această carte fără să par banal. Ironică, inteligentă, fooooarte subtilă, Lydia Davis oferă cititorului universuri & perspective noi, dar asta presupune, bineînțeles, și o deschidere din partea cititorului. N-o poți citi pe Davis fără să-i cunoști, câtuși de puțin, viața (de aceea am introdus și un scurt fragment din biografia ei la începutul recenziei). Se vede că, pentru această autoare, viața înseamnă literatură (și, bineînțeles, invers - literatura înseamnă viață) și că, integrând-și porțiuni din propria-i viață, într-o manieră stilistică viabilă, reușește să creeze ceva atât de frumos. O să rămână una dintre autoarele mele de suflet ever. Și asta înseamnă mult, credeți-mă.

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea un impuls bizar. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!