sâmbătă, 30 aprilie 2016

Alte glasuri, alte încăperi, de Truman Capote - Recenzie

Editura: Polirom
Autor: Truman Capote
Număr de pagini: 235
Rating: 4 din 5 steluțe

Truman Capote, s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans şi, după divorţul părinţilor, a fost crescut de familia mamei sale, într-un orăşel din Alabama. Cînd aceasta s-a recăsătorit cu un om de afaceri cubanez, Capote s-a mutat la New York şi a adoptat numele tatălui vitreg. La şapte­sprezece ani şi-a întrerupt studiile şi s-a angajat la The New Yorker; curînd a început să-şi publice povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 i-a apărut romanul Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în aten­ţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, roma­nele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sînge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Mi-am cumpărat acest roman pur și simplu din întâmplare, după o serie lungă de întrebări vânzătoarelor de la Cărturești? „Aveți X? Dar Y? Nici Z?”. „Dar carte aia, aia, de Truman Capote, cu glasurile și încăperile, o aveți?”. Norocul meu, mai aveau una singură. Mi-am cumpărat-o și mi-am spus că o s-o citesc eu cândva. Ei, bine, m-am apucat aseară de ea, pe la ora unsprezece și un sfert, și am citit mai bine de un sfert. Astăzi, până pe la ora optsprezece, am citit întreaga carte. Doamne, cât de mult mi-a plăcut, cât de mult mi-a plăcut! Neașteptat de mult. Am să vă spun și de ce, precum și motivul pentru care am recompensat-o cu patru steluțe și nu cinci - câte, poate, ar fi trebuit.

După moartea mamei, Joel Knox, eroul acestui roman, se duce să locuiască împreună cu tatăl lui, pe care nu l-a văzut niciodată, la un conac din vecinătatea orăşelului Noon City din Alabama. La capătul unei călătorii pline de peripeţii, băiatul de treisprezece ani descoperă că Skully’s Landing e un conac pe jumătate năruit, aşezat în mijlocul unei grădini năpădite de bălării şi izolat de restul lumii printr-o pădure deasă pe unde mişună jivine şi năluci înfricoşătoare. Locuitorii misterioşi, reali sau fantastici, care în ciuda insistenţelor lui Joel se feresc să vorbească despre tatăl său şi să-i spună unde se află, par să se zbată necontenit sub povara propriilor destine frînte, pierzîndu-şi încet minţile din pricina însingurării.
Scris la numai douăzeci şi trei de ani, Alte glasuri, alte încăperi este un roman hipnotic, o capodoperă stilistică ce evocă admirabil peisajele cu accente gotice din inima Sudului şi surprinde momentul primei revelaţii a unui băiat înzestrat cu o sensibilitate exacerbată asupra lumii pline de secrete a adulţilor.

Nu m-a atras acțiunea romanului, cred că ăsta ar fi motivul unei stele în minus. Nu m-a atras acțiunea pentru că, nu știu, nu prea am simțit-o acolo, nu m-a intrigat, nu m-a incitat și antrenat în poveste. Să zicem, scenariul s-ar constitui în arhicunoscuta idee a călătoriei inițiatice a eroului, a căutării sinelui, a înțelegerii propriei sale conștiințe. În maniera sfârșitului, cu o sublimă și subtilă idee, ne dăm seama de orientarea sexuală aleasă de către tânărul nostru erou. Și, în această ordine de idei, atât. Interesant și nu prea. Dar în schimb, Doamne, personajele lui Truman Capote sunt pur și simplu geniale, părerea mea este că au o pregnanță fastuoasă. Poate, din acest motiv, am să vorbesc mai mult despre ele, decât despre carte în sine. La o adică, romanul urmărește povestea lui Joel, o poveste destul de ciudată, drept să vă spun, o poveste care urmărește un fir epic destul de încâlcit, cu personaje ciudate, cu adevăruri ciudate și întâmplări care depășesc granița raționalului, cu ascunzișuri misterioase, care pândesc la colțurile paginilor. Cu personaje care, parcă, pur și simplu așteaptă să sară din paginile cărții și să-ți fie prieteni dragi. Sau, dimpotrivă, cele mai urâte coșmaruri. Pentru că Truman Capote nu se folosește de personaje pentru a-și transmite ideile, trăirile, convingerile și întâmplările, ci personajele însăși ajung să se folosească de el. 

„Lăsând restul la o parte, există oarece adevăr în afirmația asta; ceasornicele, într-adevăr, trebuie să-și capete jertfa cuvenită: ce altceva e moartea decât o ofrandă adusă timpului și eternității?

Dar Joel, oh, personajul acesta n-are cum să nu-ți rămână în minte. Cu gândurile sale taciturne, cu întrebările sale joviale, puerile, uneori amuzant, alteori uimindu-te cu maturitatea de care dă dovadă în alegeri și în gânduri. Joel, acest personaj în care autorul și-a sumat întreaga sensibilitate, rezultând un personaj aproape hipersensibil, care parcă, la o simplă atingere de vânt, are să se spulbere în întreg universul. Eroul nostru tinde spre desăvârșire, spre inițiere și recunoaștere, el, ca orice personaj bun, își pune întrebări, caută răspunsuri și, în căutarea sa, se afundă tot mai mult în confuzie. Deși ajuns într-un conac din Sud pentru a-și cunoaște tatăl, personajele celelalte, vărul, mătușa, mama vitregă, par să-l țină ascuns pe acest „tată”, himeră a umbrei, a visului spulberat. De altfel, nici motivele morții mamei nu ne sunt prezentate, decât dintr-o perspectivă (pe care tu, ca cititor, nu știi dacă s-o crezi sau nu) a copilului Joel. Irelevante, oricum, pentru că întreg romanul nu este scris în maniera în care să-ți ofere răspunsuri - poate nu acesta este scopul -, ci este scris pentru a spulbera anumite bariere și pentru a confirma anumite lucruri ale vremii respective: omul, produs al mediului în care trăiește, în care crește și se dezvoltă - personajul nostru, Joel - va afla răspunsurile întrebărilor care-l macină, atunci când ceilalți par să trăiască într-o ordine absolut firească a lucrurilor, deși în mintea sa un întreg război se macină? Vă las să aflați, pentru că, cu siguranță, veți fi surprinși de talentul lui Capote.

„Lucrul pe care ni-l dorim ce mai mult este să ne țină cineva în brațe... și să ne spună că totul (totul e o chestie ciudată, laptele sugarului și ochii tatei, buștenii care trosnesc dimineața în foc, țipătul bufniței și băiatul care te face să plângi după orele de la școală, părul lung al mamei, teama ce-ți dă târcoale și chipurile schimonosite de pe pereții dormitorului)... totul va fi bine.”

Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost Randolph, vărul lu Joel, în care Truman a surprins ideea homosexualității, evident, într-o manieră subtilă și deloc vulgară. Artist, dezinvolt, sensibil, îș povestește iubirile trecute lui Joel, având încredere în el, o anume relație cu o domnișoară pe nume Dolores, pentru ca mai apoi să-i prezinte și trădarea ei pentru boxerul Pepe Alvarez. E interesantă concluzia la care ajunge Randolph: „personalitatea masculină, în pofida tuturor legendelor, poate fi apreciată cu sensibilitate doar de către bărbaţi. (...) E ciudat ce mult timp ne ia să ne descoperim propria fiinţă; mi-am dat seama de când te-am văzut prima oară, spuse ea şi adăugă: Și totuşi, nu cred că-i omul potrivit pentru tine; am cunoscut la viaţa mea prea mulţi Pepe de-ăştia: dacă vrei, n-ai decât să-l iubeşti, dar n-o să se-aleagă nimic din asta.
Creierul o fi ascultând de sfaturi, însă nu şi inima, iar dragostea, neavând o geografie a ei, este nemărginită: agaţă-i un lest şi scufund-o la mare adâncime, tot o să se ridice şi o să iasă la suprafaţă: şi, de ce nu?, orice iubire ce sălăşluieşte în firea unei persoane e firească şi frumoasă; doar ipocriţii l-ar socoti răspunzător pe un bărbat pentru obiectul iubirii sale, analfabeţii într-ale sentimentelor şi invidioşii justiţiari, care, în îngrijorarea lor zbuciumată, confundă atât de des săgeata ce indică drumul spre Rai cu cea care arată calea spre iad.
Iubirea asta a mea pentru Pepe era cu totul altfel, mult mai intensă decât orice simţisem pentru Dolores şi mult mai solitară”.

Personajele lui Capote sunt vii, trăiesc în paginile cărții, de aceea îți dau impresia de veridic, de suflu și de viață. Dacă le înțelegi, e imposibil să nu te atașezi de ele, să nu le oferi încrederea ta. În cele din urmă, vei avea acces la ideea personajului, a scriitorului. Pentru că, în ultimă instanță, despre asta este: înțelegerea psihicului uman, despre substraturile care ne învelesc meningele și ne permit observarea sufletului ce se plimbă printre întrebări. Dacă vom reuși să depășim această barieră, să oferim scriitorului atenția necesară, cu siguranță vom fi înțeles, așa cum trebuie, un anumit personaj. Dacă nu, nu ne rămâne decât să-l luăm drept superficial, nepăsător, nechibzuit.

„(...) ce altceva sunt cele mai multe vieți decât niște serii de episoade incomplete? Muncim în beznă, facem atât cât putem, dăm atât cât avem. Îndoiala e patima noastră și patima ne este îndatorirea. Dorința de a ști ce ne așteaptă la sfârșit este cea care ne face să credem în Dumnezeu sau în vrăjitorie, crede-mă, sau măcar în ceva, acolo.”

Are Capote și personaje feminine foarte frumos construite. O fetișcană amuzantă, băiețoasă, mereu pusă pe șotii și gata oricând să se ia la trântă cu ceilalți băieți. O servitoarea afro-americancă cu un limbaj și niște idei care-ți dau de gândit, de o maturitate înaintată. Dar nu am să vă spun mai multe, vă las să descoperiți voi înșivă ideile lui Capote și talentul său desăvârșit. Trebuie să recunosc, aceasta este prima carte scrisă de către acest autor pe care o citesc, însă demult vreau să pun mâna și pe Mic dejun la Tiffany, și cred că voi face acest lucru cât mai curând.

Vă recomand cu drag acest roman, dacă vreți să citiți ceva profund, dacă vreți să cunoașteți niște personaje pe care nu le veți uita prea curând! :) Mie, unul, mi-a plăcut foarte mult, nu regret niciun minut petrecut alături de povestea lui Capote, alături de genialitatea personajelor sale. Lecturi plăcute și s-aveți sărbători minunate alături de cei dragi! Paște fericit!

vineri, 29 aprilie 2016

Femeia la 30 de ani, de Honoré de Balzac - Recenzie

Editura: Polirom
Autor: Honoré de Balzac
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 228

Am început să citesc această carte în timp ce veneam de la Ploiești. Am zis că ar fi o lectură potrivită, mai ales că voiam s-o citesc de ceva vreme. Am început-o, m-a prins, iar la un moment dat mă întreabă o prietenă: „ai răbdare să-l citești pe Balzac? În atmosfera asta, mă înșel că-i tocmai potrivit.” Ce-i drept, cred că a avut dreptate. Am început să-mi dau seama de demersul „poveștii” undeva puțin după treime a cărții. Poate pentru că prima parte m-a cam plictisit, deși Balzac are un stil excepțional de a scris, însă nu m-a atras întocmai cum m-aș fi așteptat. Bineînțeles, asta nu înseamnă că acest roman nu are punctele sale forte. Puncte forte pe care am să le prezint mai jos.

Balzac scrie despre viață. Scrie despre viață și despre oameni, așa cum numai o operă balzaciană ar putea-o reda. Dar, hm, dacă vrei să citești Balzac, trebuie să ai ceva experiență literară în spate, trebuie să fi citit, măcar, ceva din Tolstoi, din Dostoievski, din Flaubert. Pentru că Balzac nu este un scriitor ușor, nu este, cum să spun, pentru orișicine. Scriitura sa este minuțioasă, este alambicată, este țesută în carouri. Pentru a-l citi, cititorul trebuie să aibă o oarecare inițiere, câtuși de minimă. Eu, unul, după ce am terminat cartea, am avut o certitudine (bineînțeles, pe lângă zeci ce întrebări): cu siguranță am să reiau lectura Femeii la treizeci de ani peste ceva timp. Nu de alta, dar simt că acest roman trebuie să se însămânțeze în mintea mea. Are nevoie de timp, de spațiu pentru a crește în mine, pentru că a fost un roman complex, plin de viață, de învățăminte, de trăiri și emoții epuizante. După părerea mea, chiar și-a meritat cele patru steluțe.

Femeia la treizeci de ani ne spune povestea vieții lui Julie d'Aiglemont. Alegând fundalul tulbure al războaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate pariziană, cea a secolului al XIX-lea, Balzac ne prezintă o frumoasă lecție de viață cum numai el, în tot talentul său literar, cultural și politic, ar putea s-o povestească. O poveste uneori pasională, uneori pălind în fața eșecului, a descurajării și deznădejdii, draga noastră Julie, o eroină tragică, o eroină de care ori te atașezi sau pe care pur și simplu o urăști. Julie se schimbă după iubirile care o frământă (și, oh, da, ce iubiri, ce emoții, ce trăiri și sentimente îi înconjoară sufletul), fie ele venite din partea unui tată posesiv, a unui protejat al lui Napoleon, glorios, însă fără merite, ori a unui nobel englez care-i salvează viața, dar pe care dragostea față de frumoasa femeie îl duce la moarte. Scriitura lu Balzac nu se constituie doar în talentul său de a scrie, ci și în talentul său de a crea personaje de o tipologie fastuoasă, care trăiesc în paginile cărții, a căror inimă de hârtie pulsează printre litere. Printre rânduri. Printre idei. 

Balzac își tratează personajele pe un picior de o metrică fascinantă, dându-le viață, integrându-le în suflul cărții. Nu simți că citești ficțiune. Nu simți că citești literatură. Ci viață. Viață autentică, verosimilă, undeva în secolele trecute, viața anilor 1840. Bineînțeles, talentul lui Honoré de Balzac este irefutabil, absolut convingător. Autorul și-a câștigat titlul prin numeroasele sale creații artistice, și, na, este de prisos să le enumăr aici. Cartea de față, Femeia la treizeci de ani, a fost pentru mine o surpriză plăcută și mult așteptată. Și, de cum mi-a plăcut, bineînțeles că o recomand cu drag și celorlalți, celor care vor să citească ceva bun, în dulcele stil clasic al lui Balzac. Totuși, autorul presupune răbdare și face apel la atenția cititorului în toate felurile posibile. Altfel, i se pierde esența. Eu, recunosc, într-o măsură am pierdut-o. Dar doar pentru a recâștiga-o mai târziu!

Eu abia aștept să mai citesc ceva de la Honoré de Balzac. Nu-i vorba neapărat de povești, ci este vorba de ideile sale filosofice, taciturne. Este vorba despre modul în care el apreciază anumite aspecte ale vieții pe care noi, poate, le trecem cu vederea sau cărora le dăm cu piciorul, socotindu-le ca neimportante. Enjoy the little things, one day you will look back and see that they were big things. Ceva de genul, însă într-o manieră mult mai selectă. Da, cu acest roman, Balzac se numără printre scriitorii mei preferați. Iar sfârșitul, oh, da, sfârșitul acestui roman pur și simplu a venit ca un verdict. Aș citi cartea doar pentru acest sfârșit! Hehe! :) 

Vă recomand cu drag romanul. Când aveți timp, dați-i o șansă. Veți vedea că merită. Veți vedea, poate, că n-a meritat deloc. Totul depinde de perspectivă, iar cum literatura e, prin excelență, subiectivă (asemenea părerii mele), aveți liberul arbitru de a alege ce carte vreți să lecturați. Faceți alegerile cele mai potrivite! Seară plăcută și liniștită!

Andrei

joi, 28 aprilie 2016

„Quasar”, de Ana Mănescu- Recenzie

 
Editura: Herg Benet
Autor: Ana Mănescu
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144 

Quasar-ul Anei Mănescu. Să vorbesc despre el. Mai bine, spun eu, aș desena. Mai bine aș desena un univers, iar în mijloc aș pune două stele. În mijlocul stelelor, aș pune două inimi. Două inimi mari. În mijlocul inimilor, aș pune două litere. Pentru că, la Ana Mănescu, cuvintele înseamnă univers. Iar universul e iubirea. Iar iubirea este, prin definiție, parte constituientă a acestei lumi. La Ana Mănescu, universul nu înseamnă planete, nu înseamnă astre, comete. Universul este litera, cuvântul, consoana, vocala și, în cele din urmă, literatura. Asta am înțeles eu din opera Anei Mănescu. Nu biologia, nu anatomia, fizica reprezintă această lume. Nu chimia. Ci ceea ce este dincolo de orice știință exact, de orice calcul matematic și axiomă: arta. Creația, desăvârșirea prin creație. Căutarea unui drum, a unui fir pe care artistul, dezinvolt, rupt din această lume, visător, să meargă. La un moment dat, artistul ajunge să viseze de atât de multe ori încât are impresia că realitatea lui, cea din vis, este adevărată. Am putea spune, artistul orbește realitatea pe măsură ce vede visul. Artistul este, prin condiția sa, quasar-ul Anei. Este acea cifră la care, oricât de mult ai împărți, nu vei obține niciodată un rezultat întreg. Sau final. Pentru că despre asta vorbește Ana Mănescu, cu atâta talent, cu atâta pulsație în operele sale: despre arta care niciodată, nici măcar la sfârșitul pământului, nu va lua sfârșit. Dar niciodată!

Am citit Quasar pentru că pur și simplu am simțit nevoia să citesc această carte. De cum am luat-o în mână, am avut certitudinea că voi citi ceva frumos, ceva care o să mă poarte între pagini, închizându-mă prieten cu proza Anei Mănescu. M-am apucat aseară, pe la ora unsprezece și ceva s-o citesc. Pe la ora douăsprezece și jumătate, îi dădeam rating pe Goodreads. Cartea aceasta m-a obsedat, m-a făcut să mă simt viu, mi-a dat energia necesară ca, după ce-o termin, să continui cu ceva scris de Balzac. Pentru că nu este o carte grea, nu, nu prin stil, nu prin modul în care Ana Mănescu scrie, ci este o carte grea prin înțelesurile atât de minuțioase pe care autoarea le dă personajelor sale, cuvintelor sale. La Ana Mănescu, înțelesul însuși are un înțeles. Și, ca să-i desăvârșești opera, trebuie s-o întorci pe toate părțile, s-o observi sub lupa detaliului. Ei, bine, eu prefer să nu fac asta. Mie-mi place să las ceea ce am citit exact așa cum am rămas când am trecut peste ultimul cuvânt. Las povestea să se însămânțeze în sufletul meu, în meningele meu. Apoi, peste ceva timp, sigur o să am o revelație. Nu știu, asta mi se întâmplă mie. Iar în această carte, în Quasar-ul ancestral, cosmic, cred că doar una sau două povești nu prea au făcut apel la gustul meu, însă restul, Doamne, Doamne, atât de expresive, atât de frumoase, atât de artistice au fost, încât mi-a fost greu să mă desprind de această carte. Această carte care, cu siguranță, va rămâne printre preferatele mele.

N-o să vorbesc despre poveștile Anei Mănescu. Zic eu, este de prisos. Totuși, încă mă bântuie prima. Încă mă bântuie ultima, „Hanul”, „.... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă”. Cu siguranță voi trece iarăși prin ele. Iarăși și iarăși. Pentru că ce scrie Ana Mănescu este atât de liric, atât de efervescent, de exploziv, încât ai impresia că ții în mână o bombă cu ceas care va exploda într-o legiune de fluturi, de omizi. De ceva. Ceea ce m-a surprins plăcut a fost expresivitatea Anei Mănescu. A fost poezia discrusului ei, modul în care își alege cuvintele și le structurează. Nu știu de ce tind să cred că dincolo de o operă atât de frumoasă, poematizată, se află destul de multă muncă. Ceea ce, bineînțeles, este de apreciat. Ana Mănescu construiește lumi fantastice, pentru ca, mai apoi să le distrugă cu un singur cuvânt. Cu un sărut. Cu o îmbrățișare sau o simplă privire. Proza ei este o proză naturală, născândă în visul personajelor care, de cele mai multe ori, trăiesc un fel de drame existențiale, dar nu în maniera în care ele devin arhetipuri sau tipologii. Nu. Nu. Personajele Anei Mănescu sunt prietenii noștri, sunt idealurile noastre, sunt chiar noi. Iar noi, dincolo de a fi noi, suntem universul care ne înconjoară.

„Mi-am imaginat multe morţi şi toate erau frumoase: turbionul de fluturi, quasarii, cuţitele de diamant. Sau că voi muri citind un manuscris nesfârşit, povestea completă a omenirii. Care s-ar fi terminat când un om ar fi reuşit să ajungă la zi.”

Cred că citatul de mai sus este ceea ce Ana Mănescu înseamnă, ceea ce proza ei însemană și vrea să transmită. Ana Mănescu vorbește despre iubire, despre dragoste, despre lumină și umbră, om, bărbat, femeie, artă, creație, despre soare, despre noapte, întuneric, dorință, visceralitate, muzică, pictură, poezie. Ana Mănescu vorbește despre viață. Și, vorbind despre aceasta, implicit vorbește și despre moarte. Despre moartea în care noi, cu toții, ne ducem existența. Vorbește despre moarte, singurul adevărat general al vieții noastre. Și-o face, Doamne, cum nu se poate mai bine!

Mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi acest roman fastuos. Puteți cumpăra Quasar de AICI, precum și alte romane ale autoarei. Abia aștept să pun mâna și pe restul! O zi plăcută și lecturi frumoase să aveți!

Andrei

miercuri, 27 aprilie 2016

foița viscerală

vrei să fii foița viscerală
a plămânului meu?
să mă căptușești nu spre torace, ci direct
spre inimă spre plămâni spre His
n-aș mai respira niciodată, niciodată
doar să te las să trăiești
într-o letargie continuă, aceeași.

comă.
tu, iubito, difuzezi ființa mea
din mine, în propriul meu sânge
deși presiunea e mai mică în partea cealaltă.
ah, m-am prins – chiar și legile
gravitației le sfidezi,
atemporal
ah uite respir
inspir
cobor și mă ridic, îmi strigă sternul
uite uite uite
viața iese din mine
acoperă-mi buzele și, da
primește-o tu
poartă-mi tu suflarea, iar cu ultima ta respirație
haide să murim amândoi în aceeași clipă.
ți-e frică

știu.

Un loc gigantic pe raftul meu (XXXIV)


Hei, hei. Am revenit cu postul promis, legat de cărțile pe care mi le-am mai cumpărat în ultimul timp. Nu o să mă lungesc, așa că iată minunile!




















De fapt, mai sunt câteva, doar că, momentan, ar trebui să deranjez iarăși toată biblioteca pentru a le poza! :) Hehe. Lecturi frumoase s-aveți!

Andrei

Kinderland, de Liliana Corobca - Recenzie

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Saseni, județul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, secția română-latină. Este doctor ân filologie (conducător științific : prof. Nicolae Manolescu) la Universitatea din București, cu teza Personajul în romanul românesc interbelic, Editura Universității București, 2003. A debutat cu romanul Negrissimo, Editura Arc, Chișinău, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei România literară, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A editat corespondența din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, vol. I si II, Editura Jurnalul literar, București, 2003, 2004), Poezia românească din exil (antologie, prefață și note, Editura Institutului Cultural Roman, București, 2006), Dicționarul General al Literaturii Române (coautor, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004-2008).

La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama“ celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: intoarcerea părinților acasă. Dar aceștia nu se lasă înduplecați nici atunci când sunt invocați prin ritualuri magice, păgâne. Părăsiți, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieți normale de familie, imitând, înaintede vreme, gesturile adulților. Cristina povestește despre cruzime si tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni. 

Știți ce lovește cel mai puternic în meningele cititorului, alunecând sigur acolo unde trebuie? Veridicitatea a ceea ce scrie Liliana Corobca, verosimilul situației. Durerea puslează visceral între paginile Kinderland-ului, un roman care mi-a stors psihicul emoțional și mi-a dat atâtea trăiri. Știam prea bine, înainte să-ncep să citesc această carte, că, cu siguranță, voi citi ceva bun. Ceva ce merită. Ceva ce demult așteptam să citesc. Și chiar așa a fost. Bineînțeles, problema migrației, a copiilor părăsiți pentru „bani lungi”, a familiilor dezbinate din acest motiv, a atâtor copii abandonați și uitați - este, prin excelență, una actuală. Acest roman are un statut, dincolo de înțelesul său literar (și chiar moral) istoric, este actul unei lumi, al unei țări, este, cum să-i zic, un truism: copilul singur, copilul a cărui voce încearcă să străbată mările, țările, pădurile, munții, în găsirea mâinii protectoare a tatălui, sânului primitor al mamei. Evident, neputința acestui lucru constituie drama cărții. Drama lumii în care, noi, oamenii, ne ducem existența.

Kinderland-ul, tradus, ar însemna „lumea copiilor”. O lume a copiilor bătrâni, care dau piept vieții cu un măr într-o mână, un ghiozdănel în spate, o pereche de șosete trase peste genunchi și un ursuleț în cealaltă mână. O lume a copiilor săraci, care speră, care așteaptă și doresc, care râvnesc, o lume a copiilor încercați de viață și trăind sub bătaia timpului. Tic-tac. Tic-tac. Ceasul care arată ziua în care mama, tata au să vină acasă, parcă a înghețat sub puterea pietrei, limba sa a ruginit sub valul lacrimei. Acest roman este nu este un manuscris, nu e un roman, nu e proză, nu e epic - e strigăt. Romanul Lilianei Corobca e strigătul ființei, strigătul acela născând din rărunchii plămânilor, din pleura viscerală care-i înconjoară, este un strigăt exasperant, un strigăt nu împotriva lumii, nu împotriva unei țări, nu împotriva unui strat, unui om. Este un strigăt interior. Un strigăt cosmic. Un strigăt neaoș, fiindcă așa ceva nu se mai poate. Fiindcă, din păcate, ceea ce se întâmplă în timpurile noastre este nedrept.

„Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”

Știți ce m-a impresionat cel mai mult la Cristina? Aliura ei. M-au impresionat gândurile unui copil, modul în care Liliana Corobca a reușit să-l înzestreze cu asemenea trăiri, trecându-le prin prisma rațiunii - și cognitivă - a unei simple fetițe de la țară (bine, mi-a plăcut și faptul că ea știa, pe la vârsta ei, de „ruinele romantice” :D ), a unei simple fetițe care își așteaptă părinții, veniți o dată pe an, stând lângă ei câteva zile. Nu poți să nu te atașezi de Cristina, să-i fii alături, să trăiești cu ea și să simți ceea ce ea simte. Cel mai mult te lovește speranța și dorința ei de a fi totul bine, de a nu-și dezamăgi părinții și de a-și îngriji frățiorii, curtea, găinile, pisica, porcul, vrăbiuțele. Iar, la capătul zilei, dacă mai este timp, să-și facă temele și să aibă grijă de ea însăși. Imaginile acestea, surprinse în carte, sunt dureroase. Dureroase și palpabile. Confruntând cititorul cu gândurile unui copil, Liliana Corobca își semnează talentul artistic și-l folosește cu maximă seriozitate.

Kinderland-ul mai este, de asemenea, un joc. Un joc în care copiii mici se joacă de-a cei mari, de-a mama și de-a tata.  Dar joaca aceea continuă până la epuizare, iar copiii, dragii de ei, ajung chiar să se identifice în personajele interpretate, ajung să fie ei însăși părinți, ajung să ei ei însăși responsabili de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Totul, totul, până când „va muri bunica”. Acela e momentul în care părinții se vor întoarce. Și, poate, grijile vor fi spulberate astfel. Copiii vor redeveni copii. Viața își va recăpăta cursul normal. Soarele va răsări iar în sufletul din puf. Ursulețul va fi ridicat iarăși pe pat, i se va coase un ochi, cârpi o mânuță. Dar te întrebi totuși - pentru cât timp, pentru cât timp se va întâmpla asta? Proza Lilianei Corobca este germinația sentimentului și a cuvântului în sufletul autoarei, inedit și pur, la capătul căreia cititorul, cel din urmă scriitor, ori își răspunde unor întrebări ori, dimpotrivă, își pune mai multe.

Un roman pe care-l port cu drag în suflet și la loc de onoare în bibliotecă. Îl puteți cumpăra de la prietenii noștri de pe Iuppy.ro, de AICI. Kinderland, de Liliana Corobca, este un roman care într-adevăr merită toată atenția. Lecturi plăcute în continuare!

Andrei

Recomandări muzicale


Că, fără muzică, parcă totul ar fi puțin mai greu! :)






Ascultări plăcute! :) 

Un loc pe raftul meu (XXXIII)


Salutare,

O lună plină de cărți, o groază de cărți. Sincer, cred că în ultimile două luni au ajuns pe rafturile mele în jur de cincizeci-șaizeci de cărți. Și încă mai urmează! Iată câteva dintre ele. 

Și ar mai fi vreo două turnulețe și jumătate, de genul, dar nu am cablul de date aici. Poate altădată! 

Cărțile ori îs cumpărate, ori îs primite, ori îs schimbate. În altă ordine de idei, dorite sigur sunt. Nu știu cam când aș avea timp să mă apuc de ele, dar, ce-i drept, aștept cu nerăbdare să le citesc. Cu nerăbdare.

Iată, așadar, ce titluri am adăugat în bibliotecă.














Voi reveni mai târziu cu un alt post (sau poate două) în care să vi le prezint și pe celelalte. Ei, ce spuneți? Ați citit vreo carte de aici? Mult succes și lecturi cât mai plăcute!

Andrei

luni, 18 aprilie 2016

Sertarul cu ură, de Anca Zaharia - Recenzie

Editura: Herg Benet
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 96

Mulțumesc, Anco, pentru cartea-ți, mulțumesc pentru puterea ta de a scrie, pentru modul în care scrii. Sertarul cu ură nu este doar o carte. Nu este doar un sertar cu amintiri urâte, frumoase, metaforice, plastifate, mincinoase. Nu. Nu. Dincolo de a fi o carte excepțională, pătrunzândă în sufletul cititorului, Sertarul cu ură este o stare de existență, este cordonul ombilical din trecutul autoarei, din imaginația ei spicuită, visceral, din verosimilul trecut. Sertarul cu ură este locul în care omul se adăpostește, temându-se de viață, este locul în care omul doarme cu gândul și speranța că mâine, poate, va fi altfel. Este, cum să-i spun, o coborâre în infernul ființei.Pur și simplu am citit, am subliniat, am conturat, am încercuit, am scos în evidență ceea ce mi-a plăcut (vreo unșpe' poezii), am făcut fețe zâmbitoare, fețe triste, surprinse. Pentru că, vă rog să mă credeți, 

Anca Zaharia atât de bine se pricepe încât chiar e imposibil să nu-mi placă. Atât timp cât ale ei poezii rezonează cu mine, cu emoțiile și sentimentele mele, o includ în plăcerile mele nevinovate. În lirismul Ancăi Zaharia nu primează neapărat emoția, versificația, ci am descoperit viață transpusă în versuri, am descoperit acel ceva pe care îl cauți într-o poezie și care te face, în sfârșit, să trăiești scriitura. E, nu știu, o chestie a fiecărui cititor: să te regăsești în ceea ce citești. Mie, unul, cărțile acestea îmi plac, cărțile care îmi fac interiorul să licărească, să pâlpâie chiar și la un singur cuvânt. Iar când totul este scris și într-o manieră talentată, ei bine, atunci e imposibil să nu iubesc cartea respectivă și s-o recompensez cu cinci steluțe. Nu de alta, i-aș fi dat mai multe, dar zgârcă e Goodreads ăla. 

O lectură realistă, veridică, cu tangențe în viața autoarei (de altfel, cred că orice scriitor își trage firele creației din propria-i realitate, fie ea trecută sau contemporană), Sertarul cu ură este un volum de poezii pregnant, misterios, profund, pentru că autoarea își interiorizează sentimentele, nu le bruschează numindu-le, nu anihilează plăcerea de a contura exact ce simte, versurile plasează și mai puternic în obscur ceea ce Anca Zaharia vrea să spună (sau, dimpotrivă, să ascundă). De aici, zic eu, plăcerea lecturii, această confuzie a identificării unui sentiment anume, că citești poezia, o vezi, o simți, e negru pe alb, iar apoi încerci să vezi dincolo de ea și să treci în mintea autoarei. 

E o chestie de perspectivă de la un cititor la altul; mie, de multe ori, nu-mi place să știu ce-a fost în capul unui scriitor când a scris ceva anume, mă mulțumesc doar să citesc, să mă bucur, să trăiesc și să-nchid viața romanului apoi între coperți. Mă gândesc că dacă aș încerca să descopăr, să mă migălesc cu explicații, aș distruge totul. Ei, aici mă cam lovește Blaga - tre' să recunosc, îmi place foarte mult. Așa-i și cu poezia Ancăi: ea-și transcrie cotidianul în vers, dar dincolo de a fi o biografie, o autobiografie, poezia ei este emoție și trăire, viață și sentiment. Pulsație și visceralitate.

Ură. Ură nemiloasă. Ură murdară care te izbește în față, ură, ură, ură, poezia Ancăi este de o carnalitate excesivă, uneori de o brutalitate exacerbată, temătoare, care-ți induce un sentiment de panică nesfârșită, nemărginită între paginile cărții. Dacă ar fi să mă întrebați, cred că asta m-a atras cel mai mult la lirismul Ancăi: puterea, forța scriiturii ei, ethos-ul existențial, simțul exacerbat de a se ridica asupra unui anumit lucru, de a-și face vocea ascultată (relevantă fiind, astfel, coperta - care, iarăși, e genială, foarte bine aleasă). Anca nu se maschează între versuri, nu pițiponcanizează ceea ce scrie, nu poematizează, nu filosofează efervescențe lirice - nu, nu, pentru că, dincolo de sensus literalis al lirismului ei, poezia poetei Anca Zaharia este de un sensus moralis aproape acid, incisiv. 

În fond, majoritatea poemelor din Sertarul cu ură este una a notației viscerale, uneori calme, alteori înăbușită de strigătul autoarei. Autoarea simte nevoia pulsației, a realizării („cetitor, deparazitează-ți creierul”), după cum în poezia 33 (poeziile fiind numerotate astfel) scrie: „demult nu pricepeam cum voi puteți/ auzi mirosul de cafea/ și apoi reacționa/ ca la o injecție cu adrenalină/ îmi spun asta și brusc/ ideile se întrepătrund și-mi amintesc/ de tinerețea voastră când o cafea/ vă ajuta să stați în picioare (...)”. Mie-mi place, îmi place mult, mult, mult, aș spune că Anca nu scrie doar de dragul de a scrie, fructificându-și talentul, ci scrie spre realizare, tinde către identificarea-i proprie cu ceea ce autorul înseamnă. Anca se scindează în două - omul și poetul - iar aceste firi, aceste stări, aceste persoane, clone se reunesc într-una singură, sau, oricum, s-au reunit, materializându-se, în volumul Sertarul cu ură. Bun volum, de altfel!

Mersi, Anca, încă o dată pentru acest volum. Mi-a făcut plăcere să-l citesc! :) Îl puteți comanda de la Herg Benet, de AICI. Zi faină și lecturi frumoase tuturor!

miercuri, 6 aprilie 2016

Leapșa: Most Wanted



O leapșă drăguță - mă întreb, de când nu am mai onorat una - de la Dreams Have Wings - Diana Mirancea. Mulțumesc!

Să vedem, așadar, cum stă treaba:


1. O carte publicată pe care ți-o dorești.

Abia aștept să citesc „Cântecul păsării Kiwi”, de Sarah Lark, al treilea volum dintr-o trilogie. Am citit „În țara norului alb” și „Cântecul maorilor” de la aceeași autoare și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Mai vreau să citesc și „Obiecte ascuțite”, de Gillian Flynn, dar cu primele reduceri pe care le prind, Sarah Lark este în coșul de cumpărături.

2. O carte nepublicată pe care ți-o dorești.

Hmm. Prin nepublicată am să mă gândesc la „nu tradusă încă la noi”. Aș vrea tare mult să se traducă toate cărțile Lisei Genova la noi, pentru că am citit Still Alice, de la ea, apărută la noi sub „Altfel... și totuși Alice”, carte care mi-a plăcut enorm. 

3. O carte pe care o dorești tradusă.

Subscriu!

4. O carte pe care ți-o dorești datorită coperții.

Ohoh, aș fi așa egoist să spun că-mi aleg majoritatea cărților după copertă. Dar o carte pe care mi-ar plăcea s-o citesc pentru copertă, hmm, „Momentul nostru infinit”, de la Editura Trei. 

5. O carte pe care ți-o dorești datorită sinopsisului.  

N-am nicio idee. Serios!

6. O carte pe care ți-o dorești datorită recenziilor.   

 Hmm. „De vorbă cu Emma”, pentru că am auzit atât păreri negative, cât și pozitive. Și, na, știi cum e, până nu citești tu cartea... 

7. O carte pe care ți-o dorești datorită autorului. 

Tot ce înseamnă Eric-Emmanuel Schmitt, Alice Munro. De la cea din urmă am toate cărțile traduse în română, iar de la Schmitt îmi mai lipsește „Visătoarea din Ostende”.   

8. O carte pe care ai citit-o deja și ți-o dorești.

Anna Karenina”, de Tolstoi.

9. O carte pe care nu ți-o dorești suficient de mult.

Al doilea volum din „Miss Peregrine”.  

10. O carte pe care ți-o dorești pentru tot, tot, tot.

Clar, „Arta conversației”, de Ileana Vulpescu. Am citit-o, am adorat-o, am plăcut-o și vreau s-o am în biblioteca mea.  

Drăguță leapșă. Mersică, Diana, o dau mai departe tuturor care o vor. Mult succes și lecturi plăăăăcute!



marți, 5 aprilie 2016

„După ce ne-am îndrăgostit”, de Anna Todd- În curând


Autor: Anna Todd


 Peste 1,3 miliarde de lecturi pe Wattpad

Tessa ştie că Hardin o iubeşte şi că e în stare să facă orice să o protejeze. Dar între a iubi pe cineva şi a fi în stare să-l păstrezi în viaţa ta e o mare diferenţă. Însă acest cerc vicios de gelozie, crize de furie şi iertare este istovitor. Tessa n-a mai avut sentimente atât de intense pentru nimeni, nimeni n-a mai sărutat-o atât de pătimaş... însă pasiunea care îi leagă pe amândoi merită toată suferinţa? Dragostea era de ajuns să-i ţină împreună. Dar dacă Tessa îşi va asculta acum inima, acesta va însemna oare... sfârşitul?

AFTER a fascinat cititorii din toată lumea. Trăieşte şi tu experienţa de pe internet!

Paramount Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare a romanului After

„Anna Todd este cel mai important fenomen literar al generaţiei sale.” - Cosmopolitan

„Am ajuns într-un moment, la fel ca şi cu Amurg, când m-am oprit din tot ce făceam şi m-am concentrat numai pe lectura acestei cărţi... Todd, fetiţo, eşti un geniu!!!” - Once Upon a Twilight

Anna Todd a câştigat o popularitate imensă pe internet odată cu apariţia seriei After. Locuieşte în Austin, împreună cu soţul ei, cu care a doborât statisticile, căsătorindu-se la o lună după absolvirea liceului. Anna a fost mereu o cititoare împătimită şi i-au plăcut trupele de băieţi şi poveştile de iubire romantice, astfel că acum, când a găsit un mod de a le îmbina pe toate trei, se bucură de un vis devenit realitate.

Pe Anna Todd o găsiţi la AnnaToddBooks.com, pe Twitter la @imaginator1dx, pe Instagram la @imaginator1d şi pe wattpad ca Imaginator1D.

La Editura Trei au apărut primele două volume ale seriei After: După ce ne-am întâlnit şi După ce ne-am certat.
 
„Muşc perna şi-mi încalc promisiunea. Încep să plâng. Nu de mila mea. Lacrimile sunt pentru Hardin, pentru băiatul care nu ştie cum să se poarte cu oamenii la care ţine, băiatul care are coşmaruri când nu sunt în pat cu el, dar care îmi spune că nu mă iubeşte. Băiatul care are nevoie să-i amintească mereu cineva cum e să fii singur.”

Abia aștept să apară. Abia aștept să le citesc! :) Lecturi frumoase și pline de spor!