luni, 15 mai 2017

„Cum să te îndrăgostești”, de Cecelia Ahern- Recenzie


 
„Și uneori, când ești martorul unui miracol, ajungi să crezi că orice e posibil.”
 
Editura: Allfa
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 370
Traducere din limba engleză: Iris Manuela Gîtlan Anghel
Anul apariției: 2015 

 „Tot ce scrie Cecelia Ahern vine din inimă”, notează Sunday Tribune și este confirmat de succesul internațional al scriitoarei. Romanele Cecliei au fost publicate în 47 de țări și s-au vândut în peste 16 milioane de exemplare.S-a născut în 1981 la Dublin și este fiica lui Bertie Ahern, fost prim-ministru al Irlandei. Cecelia consideră că de la tatăl său a moștenit puterea de muncă. A studiat jurnalism și comunicare la Colegiul Griffith din Dublin, dar după absolvire, în loc să pornească în căutarea primului ei job în domeniu, scria deja primele capitole din ceea ce avea să devină fenomenul P.S. Te iubesc. În scurt timp de la lansare, romanul a devenit bestseller în Marea Britanie, Statele Unite, Germania şi Olanda, iar în 2007 a fost ecranizat cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale.În 2014, personajele Ceceliei Ahern s-au reîntors la Hollywood odată cu apariția filmului Love, Rosie, inspirat de romanul Suflete pereche. Tot în 2014, dupa 8 nominalizari, a castigat premiul Irish Book Award for Most Popular Fiction pentru romanul The Year I Met You. În ianuarie 2015 a început să scrie cel de-al doisprezecelea roman al său. 

„- Nu vrei să-ți iei viața, vrei doar să pui capăt durerii pe care o simți acum, durerii ce-ți bântuie sufletul, durerii cu care te trezești în fiecare dimineață și cu care te culci în fiecare seară. (...) A devenit, probabil, un obicei - încerci să găsești diverse modalități prin care să scapi de chin. Dar totul trece, nu-i așa?”

Sau cum să faci un roman care să fie al naibii de bun. Înainte de toate, vreau să vă spun că aceasta este prima carte scrisă de Cecelia Ahern pe care o citesc. Da, da, am spus că trebuie s-o fac și pe asta, deși mi s-a recomandat Ahern de ceva vreme. Am spus că prea o citește toată lumea, prea nu știu ce, și nu vreau să fiu dezamăgit sau, pur și simplu, nu vreau să citesc ce citesc alții - credeam că-i prea comercială și că, de altfel, nu are nimic nou. Și, Doamne, cât m-am înșelat, cât de muuult m-am înșelat. Încă de la această primă carte, credeți-mă că mă declar fan convins Cecelia Ahern și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această talentată autoare. Văzusem filmul de la PS: Te iubesc, parcă, și știu că nu mi-a plăcut deloc, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut, până acum, să citesc vreo carte scrisă de Ahern. Dar eu zic că acesta a fost un început drum, întrucât, cu siguranță, va mai fi un drum lung de-acum încolo, deoarece Ahern are ceva cărți scrise de către ea în palmares. Și cărți bune, vreau să cred, dat fiind faptul că este atât de apreciată și citită. 

Cum să te îndrăgostești (sau Cum-să-îți-fie-întrecute-așteptările) m-a surprins enorm, enorm de mult. În primul rând, dacă mă așteptam la o poveste banală, ei bine, așteptările mele au fost distruse încă de pe la primile pagini, întrucât Ahern a conturat o poveste foarte surprinzătoare și deloc clișeică: ea, o tipă, ciudățică în fire, care citește cărți de dezvoltare personală, are o micuță afacere etc șamd, întâlnește, într-o seară, un tip, pe-un pod, un tip care vrea să se arunce acolo. Cu un puseu de sensibilitate, umanitate, dar cred că și puțină disperare la mijloc, eroina noastră, dorită a fi salvatoare, martir, Christine Rose, îi sare în ajutor, încercând să-l convingă să nu sară în apă, pe el, pe Adam, domnul care din motive personale și proprii, vrea să încheie orice legătură cu viața sa (amărâtă, tristă, vai de capul ei, dezamăgitoare, plictisitoare, după cum dumnealui crede). Ei, bine, Adam acceptă, cu alte cuvinte nu se mai aruncă de pe pod, dar îi promite lui Christine că, dacă în două săptămâni aceasta nu va reuși să-l convingă că această viață chiar merită trăită, de data aceasta cu siguranță se va sinucide. 

„- Ce-am fi noi fără ziua de mâine? Ne-ar rămâne doar ziua de astăzi. Iar dacă lucruri ar sta așa, aș vrea ca ziua de azi să fie cât mai lungă. Aș umple ziua de azi cu tine, făcând tot ce-mi place mai mult. Aș râde, aș vorbi, aș asculta, aș învăța, aș iubi, aș iubi, aș iubi. Aș face din toate zilele ziua de azi, pentru ca astăzi să mi le petrec cu tine pe toate, cu tine și nu mi-aș face nicio clipă griji pentru ziua de mâine.”

Și-așa începe aventura lui Ahern, cu o intrigă deosebită, după părerea mea, pe care a știut s-o speculeze extrem de bine. Nu știu, vă pot spune că-s șocat de faptul că, aparent, o poveste de dragoste mi-a plăcut atât de mult. Bine, nu am să dau spoilere, dar vă spun că acest roman chiar nu plictisește, deși stai și te gândești cam ce-ar putea autoarea să bată câmpii în atât de multe pagini. Da, sincer, văzând grosimea cărții, și eu m-am întrebat. Dar e o carte de o efervescență uluitoare, autoarea se vede că e făcută, într-adevăr, să scrie și să poarte titulatura de autor, iar faptul că este atât de apreciată și citită chiar este explicabil. Ahern are o scriitură impecabilă, desăvârșită, știe să se joace cu verbele și cu cuvintele, știe să plaseze personajul la locul potrivit, în momentul potrivit. Niciodată nu-ți lasă impresia că o propoziție este în plus, pur și simplu aruncată acolo, pentru că la Cecelia Ahern orice cuvânt contează, orice acțiune și replică a vreunui personaj. Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care și-a conturat capitolele - nu mai știu câte sunt la număr -, însă fiecare este ca o lecție pentru cititor, și în același timp urmărește ordinea cronologică a romanului, firescul lui, zilele care, încetul cu încetul, se scurg, iar Christine își dă seama că, la un moment dat, chiar nu a făcut nimic pentru a-l convinge pe Adam de frumusețea uitată a vieții.

Sincer, mie mi-a plăcut mult de Adam. De ce? E simplu - pentru că este un personaj în care m-am regăsit foarte mult. Nu neapărat din motivele evidente, anume faptul că totuși el a vrut să se sinucidă deoarece iubita lui (care, iarăși, a avut propriile ei motive) l-a înșelat, ci din pricina faptului că, pentru el, iubirea reprezenta viața însăși, era pilonul lui de susținere în această viață atât de absentă, era catargul lui dintr-o mare învolburată, pe timp de furtună. Și dacă, după certitudinile lui, această iubire este pierdută, atunci ce îi va mai rămâne? Nimic, pur și simplu n-i-m-i-c. De asemenea, Adam este un personaj extrem de puternic, genul de personaj care-ți intră ușor sub piele și care în fine ar putea ieși imediat de acolo, la fel de bine cum am intrat. Încetul cu încetul, între el și Christine se leagă o relație frumoasă și puternică de prietenie; dar, totuși, oare se va ajunge ca între cei doi să fie mai mult decât o relație amicală frumoasă? Rămâne de văzut.

„- Ideea potrivit căreia iubirea este un proces magic și misterios, asupra căruia nu avem niciun control, este falsă, așa susține Irma. Căci depinde de o serie de evenimente care apar în viața unei persoane. (...)
- Și, la fel ca alte lucruri din viață, dacă vrei să ai parte de iubire, trebuie să treci la fapte.”

Christine? Christine este acel prieten pe care ai vrea să-l ai, știind că-ți va fi mereu acolo, la bine și la greu. Mă gândeam, dacă această Christine ar fi existat în realitate, cu siguranță am fi vorbit despre cărți, despre muuuulte cărți, mi-ar fi cumpărat mâncare, i-aș fi cumpărat mâncare, am fi ieșit cu bicicletele și am fi râs despre cât de tare ne dor picioarele de la atâta pedalat. Iar la un moment dat ne-am fi oprit undeva, ne-am fi scos fiecare rucsacul din spate și ne-am fi pus să mâncăm câte un sendviș, iar după am fi căutat cel mai apropiat coș de gunoi pentru a arunca ambalajul. Da, știu, m-a luat valul, dar această impresie mi-a lăsat-o Christine: un personaj bun, enorm de bun, care vrea s-ajute pe oricine, care pune pe altcineva - chiar și pe un necunoscut - pe primul loc, lăsându-se pe sine în spate, un personaj altruist, plin de candoare, pios. Nu știu, pentru mine Ahern a reușit să creeze un personaj complex, aproape tridimensional, pentru care rostul existenței este îndrumarea spre un drum potrivit, în raport cu firea noastră de a fi. Ajunge să renunțe la propria fericire pentru acest Adam, dând dovadă de sacrificii puternice, supreme. Nu vă spun cum, pentru că n-are rost, așa că vă las pe voi să citiți romanul și să vă dați seama ce vreau să spun. 

„- Nu știu, i-am răspuns. Crezi că dragostea neîmpărtășită reprezintă dragostea adevărată?
- Găsești răspunsul chiar în întrebare, nu-i așa? a spus el, pe un ton domol.
- Da, dar dacă nu este împărtășită, puten spune oare că persoana respectivă trăiește dragostea adevărată? (...)
- Da, mi-a răspuns el, cât se poate de simplu.”

Îmi place Ahern, am s-o spun de zeci de ori. Chiar scrie enorm de bine, cu punctualitate, la subiect, fără să se piardă prin metafore și alte chestii care, drept să vă spun, nu cred că și-ar putea avea loc în romanele ei. Ea scrie din suflet, pentru sufletele, și-o face enorm, enorm de bine. Momentan m-am apucat de Întâlnire cu viața, scrisă tot de ea, și m-a prins încă de la primele pagini. Revin cu o părere imediat ce-o termin de citit. Sunt sigur că o să-mi placă și că nu o să mă dezamăgească, mai ales dacă urmărește același registru stilistic ca și în Cum să te îndrăgosești.

Vreau să mulțumesc enooorm Editurii All pentru acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Vă recomand colecțiile editurii, unde puteți găsi o gamă variată de cărți de toate genurile, științifice, beletristice, non-beletristice. S-aveți lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

„Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, de Gabriel García Márquez- Recenzie



Editura: Rao
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 162
Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți
Anul apariției: 2014

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 
 
În Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, la fel ca în Un veac de singurătate, imaginile par a izvorîla fel de firesc ca florile silvestre într-un câmp mănos, după ploaie. Această capacitate uimitoare a lui García Márquez de a crea imagini (pe care, după spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreşte dintr-o fantezie gratuită şi dezordonată, ci din toate manifestările şi caracteristicile care configurează culturile din zona Mării Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea socială, economia, miturile, simbolurile, legendele, credinţele şi superstiţiile), precum şi din tradiţia literară occidentală. S-ar putea spune că această povestire este plămădită prin hibridarea stilurilor şi motivelor amerindiene şi occidentale, într-un fel de pastişă intenţionat ireverenţioasă care, cu toate acestea, nu pune în umbră imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea şi nefericirea celor oropsiţi şi abuzul de putere.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.
 
„- Ultima mea dorință, îi spuse soțului, este să fiu îngropată de vie. (...) Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu-mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să-și facă milă și pomană îngropându-mă de vie.”
 
O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.
 
Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea sângelui verde, „ca un sirop de mentă”, al bunicii, imaginea uriașului care a căzut în mare, mirosul de trandafiri adus de către apă, Eréndira prinsă în lanțuri. Deși sunt doar câteva povestioare, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (recenzia aici) și Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
 

„Black Beauty de Anna Sewell- Recenzie



Editura: Rao
Traducere din limba engleză: Lucian Popa
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 258
Anul apariției: 2015

Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile. 

Nu am să spun prea multe despre această carte, Black Beauty, pentru că, de altfel, nici nu sunt prea multe de spus. L-am citit în două-trei zile, fiindcă este un roman ușor, liniștitor, care nu face apel la prea multă atenție necesară sau ceva de genul. Sincer, am auzit mult prea multe desprea cartea Annei Sewell, încât am spus că trebuie neapărat s-o citesc luna aceasta. Nu mă așteptam, sincer să fiu, ca povestea să fie prezentată din perspectiva unui cal, din perspectiva armăsarului negru ca abanosul, diferit de ceilalți, liniștit, această frumusețe numită Black Beauty. A fost surprinzător, să spun așa, să văd totul prin ochii unui căluț; mi-am reamintit de cartea lui Garth Stein, Pilotând în ploaie, când lumea se vede prin ochii unui cățel. 

Povestea este una plină de sensibilitate, firavă, dar și dură, este o lumă în care puterea crudă a omului domină, dar, în cele din urmă, această putere este dominată de căldura umană, de iubirea pentru animale și tot ce este viu. M-am gândit și mi-am spus că, dacă aș fi avut vreo tangență cu căluții, dacă aș fi făcut echitație sau ceva de genul, cu siguranță aș fi fost avizat să citesc romanul Annei Sewell. Într-adevăr, găsim în carte și câteva lecții, să le spun așa, legate de cum se înhamă un cal, cum se dresează, cum se călărește - evident, nu spuse într-o manieră științifică, ci cu talentul prozator al autoarei. Din câte am înțeles, Anna Sewell, la paisprezece ani a avut un accident în urma căruia și-a rupt amândouă gleznele. Din cauza tratamentului greșit aplicat, aceasta rămâne infirmă pe viață, dependentă de cai pentru a se putea deplasa. De aici, mă gândesc, izvorăște fascinația și înțelegerea ei profundă pentru animale, psihologia profundă de a le înțelege.

„- Da, într-adevăr, e un cal minunat, cu o înfățișare nespus de plăcută și blândă. Pe deasupra, mai are niște ochi care sclipesc de inteligență și frumusețe. Ce-ar fi să-i zicem chiar Black Beauty?
- Black Beauty? Da, chiar așa, numele ăsta i se potrivește ca o mănușă. Dacă ție îți place, atunci așa să-i rămână numele.
Ceea ce s-a și întâmplat.”

Black Beauty este o carte sinceră, este o carte care-ți lasă impresia unui jurnal intim, este o carte scrisă cu pasiune și cu zeci de sentimente de recunoștință, de înțelegere; din perspectiva căluțului negru ca abanosul, autoarea, Anna Sewell, spune povestea unei lumi, a unui univers care nu poate vorbi limba oamenilor, iar totul capătă proporții colosale atunci când, pentru ea, animalele sunt sufletele de referință în această lume. Îmi aduc aminte de Clarice Lispector care-și termina unul din romane (sper să nu confund), cu imaginea unui cal negru, pur, vânjos, alergând pe o câmpie, iar ea privindu-l din depărtare și având sentimentul perfecțiunii și al întregirii. „Căci ce creatură a făcut Dumnezeu cea mai frumoasă pe acest pământ, dacă nu calul?” Și nu că ar fi doar ea, dar mai am o prietenă foarte bună care, acum câțiva ani, mi-a spus același lucru. Într-adevăr, și eu iubesc animalele, dar caii nu sunt tocmai preferații mei!

N-aș putea spune mai multe despre această carte, vă rog să mă credeți. Acțiunea nu e complexă, e naturală, curge totul de la sine și nu-ți lasă impresia că ar fi tras de păr. Nu e plictisește, ba dimpotrivă, te prinde și parcă abia aștepți să vezi ce urmează să se mai întâmple cu drăguțul nostru căluț, în ce se mai bagă, cum are să iasă de acolo. E o carte pe care am s-o păstrez cu drag în bibliotecă și am s-o recomand mai departe tuturor celor care, într-adevăr, iubesc animalele. 

„(...) Tot ceea ce vreau să zic este că pentru un cal tânăr, care nu-și mai încape în piele de putere și curaj, care de mic a fost învățat cu nemărginite câmpuri unde putea să-și azvârle în sus capul și coada și să galopeze cu toată viteza de care era în stare, după care să mai facă o tură și să se întoarcă nechezând voios la tovarășii săi, nu-i deloc ușor. Nu-i deloc ușor să nu ai parte nicicând de o fărâmă de libertate, cu care să faci ce-ți povește inima.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
 

duminică, 14 mai 2017

„Trei femei puternice”, de Marie NDiaye- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Laureat al premiului Goncourt 2009
Anul apariției: 2016
Traducere din limba franceză: Cecilia Ștefănescu 

Trei femei puternice este creaţia desăvârşită a unei scriitoare care nu se teme să exploreze limitele suferinţei umane.” - The New York Times

Care sunt armele unei femei? Sacrificiul de sine, iubirea și iertarea.Într o lume dominată de bărbați, trei femei se folosesc de aceste arme pentru a și croi propriul drum: Norah, o avocată născută în Franța, chemată de tatăl său acum bătrân și neputincios ca să-l scoată din închisoare pe fiul lui; Fanta, care lasă în urmă o viață modestă, dar împlinită, de profesoară în Dakar pentru a-l urma pe soțul ei în Franța, unde disperarea și eșecurile acestuia otrăvesc totul; și Khady, o văduvă săracă, alungată de familia soțului ei și supusă celor mai mari umilințe, dar care nu vrea să-și piardă demnitatea de ființă umană. De la Marie NDiaye, prima femeie de culoare recompensată cu Premiul Goncourt, un roman splendid și sfâșietor totodată despre greutățile cu care se confruntă imigranții africani în Franța.

Marie NDiaye, născută în 1967, este o romancieră și dramaturgă franceză. Tatăl ei, care era senegalez, s-a întors în Africa, iar Marie NDiaye a fost crescută de mama sa. A început să scrie la 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când Marie NDiaye avea 18 ani. Rosie Carpe (2001) a câștigat Premiul Fémina, iar Papa Doit Manger, o piesă de teatru, a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie care a fost inclusă în repertoriul Comediei Franceze.

Covârșitor, dureros, pur și simplu dureros, nu știu cum să vă spun, nici nu știu cum să vorbesc despre acest roman, fiindcă am impresia că aș strica totul - atât pentru voi, cât și pentru mine. Am terminat de citit Trei femei puternice acum ceva vreme, ce-i drept, dar pur și simplu nu am putut să fac recenzia acestei cărți, nu am putut, am simțit că trebuie s-o las în mine să se însămânțeze, să mai aștept să treacă timpul. Dar, și acum, simt că nu pot vorbi despre el. Nu știu dacă am mai fost vreodată atât de lovit de un roman, dacă o carte a lăsat o amprentă atât de adâncă asupra mea. Nu, nu este romanul meu preferat, dar pur și simplu cred că l-am citit în perioada potrivită, de aceea l-am trăit și simțit atât de puternic. Romanul este de o sensibilitate inegalabilă, aproape exacerbată și epuizantă. Autoarea, Marie NDiaye, știe să speculeze extrem de bine istoria, la fel de bine cum știe și să pătrundă în mintea umană, în mintea personajelor sale pe care le tratează cu o delicatețe incontestabilă, comprehensivă. Totul este ca o pledoarie pentru sensibilitatea feminină; nu am putut să nu mă gândesc, de altfel, și l-a romanul Femeia inventată, de Camille Laurens, pe care l-am citit cam tot în aceeași perioadă, un alt roman care mi-a plăcut enorm de mult. 

Nu știu, cred că această carte este genul de carte pe care trebuie s-o citești în perioada potrivită ca să-ți placă și ca s-o înțelegi și ca s-o apreciezi și ca s-o simți. Vă dau drept exemplul faptul că, fiind atât de impresionat de ea, am împrumutat-o unei prietene. Peste două-trei zile mi-o înapoiază, la care eu o întreb, ai terminat-o deja? Iar ea îmi spune, nu, scuze, n-am putut s-o citesc, nu mă atrage de loc, nu știu, mă plictisea povestea tipei ăleia și cu tatăl ei, era prea pioasă, ba prea superficială, nu știu șamd. Nu i-am spus nimic, bineînțeles, ci doar că mie mi-a plăcut extrem de mult, nu m-am simțit ofensat, știu prea bine că gusturile nu se discută, poate doar se învață puțin. Mie-mi place mult să citesc despre oameni, despre sentimentele lor din profunzimea inimii, despre trăirile, obiceiurile, obișnuințele și percepțiile lor, despre modul în care sunt influențați de lumea în care trăiesc și mediul extern. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. Iar acest roman mi-a oferit o doză enormă de psihologie, de fire umană, de cunoaștere, să spun așa.

Cum am spus, n-aș putea vorbi prea multe despre el. Îmi pare rău, o să fie o recenzie scurtă, dar pur și simplu simt că nu pot. Este un roman ce trebuie citit, nu povestit, pentru vă viața, dragostea, iubirea, prietenia, sentimentele, trăirile - acestea nu se pot teoretiza, ele se trăiesc și atât. Trei femei puternice  este un roman care se simte, și se simte până în profunzimile sufletului și minții, este un roman care te arde prin profunzimea lui, prin efervescența lirică a sentimentelor. Personajele sunt puternic conturate, reiterate prin acțiuni, vorbe, dar mai ales prin modul în care trăiesc în paginile cărților și ard de fragilitate, de sensibilitate. Nu știu, pentru mine Marie NDiaye este un autor cum nu am mai citit până acum, drept care se înscrie printre romancierele mele preferate și abia aștept să citesc și altă carte scrisă de dumneaei! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

„Cartea clanului din Baltimore”, de Joël Dicker- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 488
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba franceză: de Doru Mareș și Gabriela Riegler
Anul apariției: 2016

Până în ziua Dramei, au existat două familii Goldman: Goldmanii-din-Baltimore și Goldmanii-din-Montclair. Goldmanii-din-Montclair, al căror descendent este Marcus Goldman, autorul romanului despre profesorul Quebert, aparțin clasei de mijloc și locuiesc într-o casă mică din Montclair, New Jersey. Goldmanii-din-Baltimore sunt o familie înstărită, care locuiește într-o casă de lux dintr-o suburbie bogată din Baltimore, și de care Marcus este fascinat. Ambele familii ascund însă secretele lor, amintiri mai mult sau mai puțin fericite, iar viața îi încearcă pe toți deopotrivă, fără să țină cont de avere, prestigiu, poziție socială.

Dicker îmi demonstrează, încă o dată, ce autor bun este, ce simț al literei, al cuvintelor are, ce jocuri de soartă și destine știe să mânuiască, cât de frumos știe să creeze personaje și să le poarte în cele mai întunecate și abisale cotloane ale sufletelor lor. Vă pot spune, de fapt, că m-am îndrăgostit de tot ce scrie acest autor încă de la romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, apărut tot la Editura Trei, unul dintre cele mai bune romane citite la acel timp. Nu știu dacă aș putea vorbi despre Cartea clanului din Baltimore într-o recenzie, pentru că cei care au citit și primul său roman, menționat mai sus, își pot da seama faptul că ceea ce Dicker scrie, nu poate fi curprins într-o recenzie. Așadar, cum probabil cititorii mei sunt obișnuiți, am să vă vobesc despre cum am perceput eu această carte, cum am întâmpinat eu personajele și cum, încetul cu încetul cu încetul, Dicker a reușit să mă ucidă cu stilul său de a jongla, evident, fazual spus, cu personajele pe care le creează.

Am început să citesc Cartea clanului din Baltimore cam acum vreo două săptămâni jumătate, aproape trei săptămâni. Ei, bine, am terminat-o abia alaltăieri, dacă nu mă înșel. S-o luăm așa: am citit primul roman, Adevărul despre cazul Harry Quebert cam în două-trei zile. De ce? Pentru că mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult. De ce a durat așa mult să citesc această carte? Pentru că, da, mi-a plăcut enorm și nu am vrut să se mai termine. Și încă un motiv, vi-l dau imediat: pentru că acest roman mi s-a părut muuuult, muuult mai complex decât primul, în care am avut de-a face cu un thriller senzațional, de o psihologie uimitoare. Aici, drept să vă spun, registrul nu se schimbă, Dicker este un adevărat filolog, însă „cauza”, să-i spun așa, este faptul că de această dată avem de-a face cu mai multe personaje, cu mai multe tagme sociale, la o adică, avem de-a face cu mai multe minciuni, secrete, dezbinări, cu mai multe dezumanizări și procese de transformare. 

Îmi place mult Dicker pentru că omu' ăsta știe să urmărească omul, știe să se joace cu caracterul său; Dicker și-a dat seama că nu trebuie să scrie despre fantezie, ci despre omul în sine, în genere, în adâncul cărnii sale, pentru că omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, în toate înțelesurile sale antagonice.Cartea este uluitoare prin psihologia personajelor, prin caracterul lor non-conformist. La Dicker, nu poți să urăști un personaj, pentru că mai apoi îl vei iubi cu tot cugetul tău. Nici nu poți să-l compătimești, pentru că mai apoi o să-ți vină să țipi la el. Dicker are o înclinație aparte către psihologia umană, nu știu, eu vă pot spune doar că pur și simplu, citind romanul, am avut impresia că urmăresc un film bun, un film chiar bun, un thriller dintr-ăla care te lasă mască și-ți dă knock-out. De ce? Pentru că nu m-a plictisit, nu m-a făcut să casc în timp ce citeam. Dimpotrivă, pur și simplu citeam fără să mă opresc, însă l-am citit greu pentru că voiam să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă, la ideea în sine, la Drama despre care se tot vorbește în acest roman (credeți-mă, este total neașteptat ceea ce se întâmplă în această carte); erau momente în care citeam o pagină, apoi o reciteam, au fost momente în care mă întorceam în urmă să recitesc un pasaj anume, când îndoiam colțul paginii doar pentru a mai reveni o dată acolo pentru a analiza mai bine. La Dicker, acțiunea chiar contează, pentru că totul este definitoriu, chiar și un mic gest al mâinii, chiar și o simplă atingere de buze, chiar și o șoaptă spusă în vânt. Autorul prețuiește cuvântul ca și cum ar fi o întreagă carte. Bineînțeles, cum este urmărit și în Adevărul despre cazul Harry Quebert, ideea scrierii unei cărți îl obsedează pe un personaj. Astfel, unul dintre ei ajunge să scrie întocmai istoria acestor două familii, și-ajungi într-un punct în care să crezi că, de fapt, totul este adevărat și nu ai fost decât martorul unui manuscris de istorie, unui jurnal intim și învechit.

Și-acum, pam, încă un lucru pe care l-am observat la Dicker: predilecția spre a băga în centru o femeie, o femeie în jurul căreia chiar și universul se învârte. O femeie care să distrugă tot ce este mai de preț în lume, or să aducă cu sine, de fapt, singura armă împotriva singurătății: iubirea. Sincer, este de urmărit și povestea acestei femei, un personaj cheie al romanului, zic eu, de fapt personajul feminim cel mai puternic individualizat și înzestrat cu atâtea calități și defecte, alcătuit din lumini și umbre - cum, de altfel, sunt toate personajele lui Dicker. Mi s-a părut delicios acest personaj, abia așteptam să apară în peisaj și să văd ce are să mai facă acum, când pare că totul deja s-a consumat. Dar, na, autorul are harul de a surprinde și de a te prinde, exact când te-aștepți deloc sau mai puțin. Pe asta am mizat când am vrut să citesc acest roman, pe faptul că voi fi citit ceva uluitor, iar autorul chiar nu m-a dezamăgit deloc; ba, dimpotrivă, mi-a întrecut cu brio așteptările.

Un roman despre prietenie, despre dragoste, despre frăție și solidaritate, dar și un roman despre cum încrederea, clădită cu ani întregi, poate dispărea într-o singură secundă infimă. Un roman despre iubire, acel sentiment care întregește omul și-l poartă pe culmile cele mai ascunse ale sufletului, dar și o dovadă a trecerii timpului, a trecerii inevitabile și nepăsătoare și egale a acestuia. Pentru săraci, bogați, oameni, animale, copii, femei, timpul este același, fără a face excepții. Un roman bun, extrem de bun, pe care îl recomand cu drag tuturor celor care vor să aibă de-a face cu o lectură puternică, complexă, diferită și veridică, care te lovește prin psihologie, mister și realism.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

marți, 2 mai 2017

„Femeia inventată”, de Camille Laurens- Recenzie

 
„nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără”

Editura: Nemira
Colecția: Babel
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Traducere din limba franceză: Doru Mareș
Anul apariției: 2016

Vă numiți Claire, sunteți profesoară, aveți patruzeci și opt de ani și ați divorțat de curând. Pentru a vă urmări iubitul, pe Jo, vă creați un profil fals de Facebook și deveniți o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Numai că nu sunteți dumneavoastră în fotografia acestei fete frumoase, dublul fictiv de care se îndrăgostește Christophe - KissChris. Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventată povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.

„Pe când bărbații... Lumea le aparține mai mult decât nouă - timpul, spațiul, strada, orașul, munca, gândirea, recunoașterea, viitorul.”

La dorința de a fi iubită, de a fi dorită, de a se simți, în cele din urmă, femeie, centrul lumii, pilonul unui bărbat. Doamne, cât de mult mi-a plăcut acest roman, cât de profund m-a atins și cât de multe am simțit alături de personajul principal. Nu că, pentru mine, ar fi un roman de referință, relatable, dar pur și simplu am simțit acel strigăt din paginile cărții - al autoarei, al personajului, nici nu știu cum să le identific. Am simțit o dorință refulată de a se face auzită, că, da, romanul acesta este despre timp și despre ceea ce, odată cu sine, aduce acesta: uitare, bătrânețe, corpuri lăsate și nedorite de vreo cineva, aduci cu sine urâțenie, dezvăț, greață. La o adică, Camille Laurens își inventează o femeie dincolo de carne și oase - ea nu vrea să transmită doar o poveste extrem de bine scrisă, cu efervescențe stilistice întocmai pe placul meu, care nu plictisește și te prinde, chiar te prinde - ci prin personajul său, Claire, ea reiterează și conturează o întreagă lume, relevă atitudini, relevă pasiuni. În Camille este cumulată o întreagă viață, contemporană nouă, și te gândești că ceea ce s-a întâmplat ei, după cum și Laurens afirmă la un moment dat, s-ar putea întâmpla oricui. Mie, ție, surorii tale, prietenei tale, oricui, nimeni n-ar putea scăpa de neașteptatul vieții.

„(...) fiindcă, e inevitabil, nu poți scăpa de realitate: e o nenorocire să fii femeie. Ori să fi fost. Dintotdeauna. Peste tot. Este o luptă, dacă vreți. Dar, cum este vorba despre o luptă pierdută, e o nenorocire.”

Femeia inventată poate fi privit din mai multe perspective: un roman în ramă, roman al romanului, o poveste autentică de dragoste, frumoasă, viscerală, plină de sentimente, or o refulare a propriei identități care se pierde în spatele unui ecran pixelat, o poveste despre regăsire, de fapt, o încercare a regăsirii sinelui, într-o mare de întrebări și secrete, o reflecție asupra relațiilor pe care le stabilim în lumea de astăzi, prin intermediul unui ecran, și de care ne ținem cu dinții ignorând ceea ce, de fapt, înseamnă realitatea noastră. Eu am spicuit puțin din toate, dar, în cele din urmă, Camille Laurens a reușit să scrie un roman psihologic de mare, mare anvergură, atotcuprinzător. N-am mai auzit, ulterior, de această autoare, dar scrie într-un mod absolut fascinant: nu clișeic, nu simplu, ci are o proză sinceră, caldă, liniștitoare, cu dialoguri vii, complexe și nu absurde; ea nu mizează pe poematizări, pe lirism și metafore, chestii dintr-astea, ci pe sinceritate și adevăr, conturând întocmai firescul unor situații - prin aceste lucruri, verosimilul se face și mai puternic simțit în romanul de față. Și totuși, vă pot spune că de multe ori, în Femeia inventată, am simțit cât de jovial și cât de frumos realul se îmbină cu imaginarul, pentru a da naștere unui lucru atât de frumos.

„Numai că nu era un simplu rol, ci ființa mea, care se modela puțin câte puțin, care se recompunea prin iubire - da, cred că acesta este cuvântul, iubire, nu-nseamnă asta să te alienezi prin celălalt, să cazi în celălalt, să nu-ți mai aparții?”

Credeți-mă, nu exagerez. Mi-a plăcut nespus de mult Femeia inventată, citisem un fragment în avanpremieră acum ceva vreme, drept care am știut încă de atunci că o să-mi placă. Dar nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult și să rămân așa surprins. Poate pentru că, în ultimul timp, nu prea am mai citit o carte într-adevăr bună - în paralel cu romanul lui Camille Laurens am citit și Copila de zăpadă, una dintre cele mai frumoase căăăăăărți citite în ultimii ani (vi-l recomand, apropos, cu mare căldură). Revenind la ale noastre, Laurens m-a fascinat prin romanul ei care se vede că este unul informat, documentat. Mi-am dat seama că ea nu datorează hazardului ceea ce scrie, ba dimpotrivă, în spatele unei proze atât de ușoare, sunt sigur că stă o încercare maximală de a scrie. Sau, nu știu, poate talentul ei, într-adevăr incontestabil, își are rădăcinile puternice precum piatra, și cine-aș fi eu să mă întreb aceste lucruri? De fapt, glumesc, sunt doar gelos că Laurens reușește să scrie atât de bine și atât de frumos, fără vreun prea mare efort.

„Când nimănui nu-i dă prin cap să ți-o dăruiască, frumusețea te face să suferi.”

Real și imaginar și dragoste și ură și adevăr și minciună și lacrimi și zâmbete și viață și moarte. La limita dintre toate acestea, Femeia inventată capătă conotații tragice, zbuciumate. Ajungi să citești și să nu știi ce să mai crezi, totul, la un moment dat, depășește gradul adecvării logice, devenind ilogic, absurd, într-un joc permanent al destinelor bătute de taifunul cu nume de femeie. În roman, cititorul devine o păpușă, iar scriitorul, personajele - ei, bine, ei devin maeștrii păpușari. Pașii îți sunt purtați de cum îți cântă (fazual spus) literele. Și e frumos, da, chiar e frumos să te lași prins de jocul acesta nebunesc. În lumea lui Camille Laurens, tiparele nu sunt sparte, ba chiar protejate cu prețul vieții, dar simți că intri într-o lume în care adevărul îți este servit cu tot dragul, oricât de nedrept și urât ar fi. Și înainte să începi s-o citești pe Camille, trebuie să-ți golești mintea, să-ți deparazitezi creierul, să te-arunci în gol, departe de toți și toate, și să fii, înainte de toate, un cititor sincer, un cititor deschis și pregătit să dea piept realității

.„A fi nebună? Ce înseamnă a fi nebună? Dumneavoastră mă întrebați pe mine? Adică fix dumneavoastră mă întrebați pe mine? Înseamnă să vezi lumea așa cum este. Să fumezi viața fără filtru. Să-ți iei otrava chiar de la sursă.”

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Claire încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Claire, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Camille Laurens reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

„Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. Peste adevăr aștern scrisul. Îl fac să dispară prin forța ficțiunii, a poveștilor. Din asta trăiesc, din ceea ce povestesc. Viața lor e un palimpsest. Nu are niciun rost să încerci să vezi ce e dedesubt. Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitatul de psihatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

luni, 1 mai 2017

„Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald- Recenzie


„(...) Ai zis odată că moartea nu contează, că e doar o schimbare de 
stare.”

Editura: Nemira
Colecția: Babel
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Traducere din limba engleză: Dana Ionescu
Anul apariției: 2017

„- Facem lumea nu din închipuirea noastră, ci din simțul datoriei, a răspuns Fichte. Avem nevoie de lume ca să avem cât mai multe ocazii cu putință să ne facem datoria.”

Povestea lu Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului”, Sophie, „floarea albastră” și firele mai multor vieți. Grație, duioșie, ironie și umor - iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători, sentimente, emoții, lacrimi și flori albastre.

„- Fichte ne-a explicat că există un singur sine absolut, o singură identitate pentru toți oamenii.
- Atunci, Fichte ăsta are noroc, i-a strigat Rockenthien. În casa asta, eu trebuie să am grijă de treizeci și două de identități.”

Floarea albastră chiar a fost o carte pe placul meu, care mi-a înflorit în ochi și în minte pe măsură ce o citeam. Nu, recunosc, n-am fost fascinat de toată povestea lui Friedrich, ba chiar la un moment dat pur și simplu citești totul așa, ca o biografie, fără să urmărești cronologic ceea ce se întâmplă. Personajele, evident, sunt excepționale, alcătuite din lumini și umbre, prinse, zvâcninde, între paginile romanului lui Fitzgerald. În schimb, ceea ce primează, ceea ce pur și simplu sclipește la autoarea britanică, Penelope Ftizgerald, este modul în care aceasta povestește, modul în care gândește și relevă atitudini prin scris, relevă frumusețea, pulsația, filosofia vieții. Vă spun, eu, unul, chiar nu-s fan al filosofiei, mă plictisește, dar cââââât de frumos poate să vorbească această autoare, cât de simplu, sumat, dar debordând de viață și sentiment - n-am mai întâlnit o asemenea scriitoare, un asemenea geniu ineluctabil. Vă spun, merită s-o citiți doar pentru aceste lucruri!

„- Poate că, dacă văd o minune, cum vedea oamenii pe vremuri, ar trebui să am mai multă credință.
- Minunile nu-i fac pe oameni să creadă! a țipat Fritz. Credința e minunea.”

Penelope Fitzgerald este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și Floarea albastră, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Fitzgerald scrie; nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

„- Sentimentele îl justifică pe artist. Așa e întotdeauna, fiindcă arta și natura urmează aceleași legi.
- Într-adevăr. Senzațiile pure nu pot fi niciodată în contradicție cu natura. Niciodată!”

În proza ei, Fitzgerald are o mare putere de a simplifica viața de zi cu zi, totul reducându-se la același lucru - speranța, speranța de a trăi, nu doar de a supraviețui. Cu o măiestrie aparte și o precizie chirurgicală, lipsită de lucruri pompoase și efervescențe stilistice, mizând pe grația unei lebede, Fitzgerald reușește să țină în viață, deși cu o convingere personală destul de șubredă, instinctul acela pentru o viață mai intensă, instinct de care, după ce ni se întâmplă (valabil pentru toți) o nenorocire, jurăm că o să ne ținem cu dinții, cu prețul vieții, cu toată putința noastră fizică, ba chiar psihică. În Floarea albastră, autoarea smulge viața din cele mai mici amănunte, are un acut simț al detaliului și al observabilității, este precum un detector prozaic, constituindu-se într-o scriitură lirică, inspirată și evident informată. La o adică, autoarea știe ce scrii, știe despre ce scrie - și o face cum știe ea, de fapt, mai bine.

„- Lumea exterioară e o lume de umbre, a zis cu voce tare. Își aruncă umbrele în împărăția luminii. Cât de deosebite vor părea când întunericul acesta va trece și trupul-umbră se va ripisi! La urma urmei, universul se află înăuntrul nostru. Drumul duce înăuntru, întotdeauna înăuntru.”

Că este vorba despre oameni care au existat în carne și oase, oameni reali, verosimili, care nu sunt „inventați”, nu e de cine știe ce ajutor pentru un romancier ca Fitzgerald, decât dacă nu are o imaginație profundă și nu a asimilat o anumită cunoaștere, și nu s-a informat ulterior privitor la unele aspecte - dar, credeți-mă, chiar nu e cazul. În Floarea albastră, după cum Candia McWilliam spune, „sunt persiflați realiștii fără imaginație, autoproclamați, care cred că artiștii sunt niște scamatori care fac giumbușlucuri.” Vă spun, Penelope Fitzgerald este o creatoare de tipuri umane, este o expertă în a crea un personaj care să te lase mască și să te surprindă, poate nu doar prin gândirea-i deseori fixată, ci prin acțiunile pe care le face și lucrurile pe care, uneori lipsit de rațiune, le întreprinde. 

„Nemulțumirea era cea care, în sfârșit, îl făcuse cu adevărat fericit.”

În acest roman domină anumite stări, uneori copleșitoare și epuizante. Înainte de toate, ar putea observa oricine, în romanul lui Penelope, timpul este scurt. Nespus de scurt. La paisprezece ani te logodești, la douăzeci și unu se prea poate să fii extenuată din cauza căsniciei și a îngrijirii copiilor, iar la douăzeci și opt deja ai ieșit din joc, au revoir!, kaputt! Nici cu bărbații timpul nu e mai nepăsător sau darnic. Femeile căsătorite nasc copii an de an. Unora le mor la naștere. Femeile însărcinate, dar necăsătorite, pot să se ducă la „Făcătorul de îngeri” pentru a rezolva problema. Îngerii enervează sau consolează, fie că au un chip din lumea noastră, fie că au un trup spiritual și atât. Iar totul se îmbină într-o scriitură perfectă, plină de talent, care nu are cum să nu atragă sau să nu-ți placă. Credeți-mă!

„La urma urmei, universul se află în noi. (...) La urma urmei, oamenii aceștia s-au născut pentru bucurie.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Sora pierdută”, de Flynn Berry- Recenzie


„Ce s-a întâmplat vineri în casa lui Rachel nu se potrivește cu nimic din jurul ei. Nici cu casa profesorului de peste drum. Nici cu vecina care călărește în padoc. Nici cu ulmii, nici cu mașina parcată în fața casei.
Nu are niciun sens.”

Editura: Trei
Număr de pagini: 288
Rating: 3 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Laurențiu Dulman
Anul apariției: 2017

Flynn Berry a început să scrie Sora pierdută pe când urma cursurile Michener Center for Writers la University of Texas din Austin.
Romanul său este deja în curs de publicare în peste 10 țări.  

Când Nora se duce să-și viziteze sora, trăiește cel mai cumplit coșmar: Rachel a fost ucisă cu brutalitate. Îngrozită și dezorientată, Nora își dă seama că nu mai poate reveni la viața ei. Nu are încredere că poliția îl va găsi pe ucigașul surorii sale, așa că începe o investigație pe cont propriu. Dar pe măsură ce frica pe care o simte se transformă în obsesie, și ea devine o altă persoană, descoperind totodată o serie de secrete despre sora ei pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată. Un senzațional thriller psihologic. O analiză pătrunzătoare a iubirii feroce dintre două surori, a formelor pe care le ia suferința și a puterii teribile a trecutului. Sora pierdută marchează debutul unei scriitoare extraordinare. 

Extraordinare, zic, mai mult sau mai puțin. Sora pierdută, un puseu de Fata dispărută, da, copertă drăguță, da, acțiune imprevizibilă, interesantă, câteva chestii psihologice pe-acolo care, haide să spunem, au fost speculate într-o manieră aparte, idei, sentimente, bineînțeles, muuuuultă lălăială, la un moment dat, doar pentru ca totul să conchidă într-un final demn de a pune romanul în bibliotecă și a te gândi: deci, serios, ce tocmai am citit? Nu știu dacă am avut așteptări de la romanul lui Flynn Berry, am știut de la bun început că am să citesc ceva ciudat, cum, de altfel, am fost învățat de la majoritatea cărților din această tagmă - thriller. Nu m-am gândit ce are să se întâmple, de fapt, care este treaba cu această soră care s-a pierdut, ori cu Nora, ori cu toate căutările ei. Nu. Pur și simplu, de data asta, mi-am zis că am să citesc romanul precum o poveste, fără să am așteptări, fără să-mi fac scenarii, fără să mă gândesc la trecutul personajelor sau la ceea ce fac ele. Mi-am golit mintea, mi-am tras o pătură peste corp, m-am pus cu capul pe pernă și am început să citesc. Deci, serios, nici nu știu cum au trecut cele aproape trei sute de pagini, pentru că m-am regăsit la finalul romanului în aceeași poziție, gândindu-mă, da, ok, altă carte care mi-a dat croșeu de stânga. Da, cred că am nevoie de o scurtă-mică-dorită pauză.

„- Oamenii îți împărtășesc secretele lor? întreb eu.
- Uneori.
-Dacă vreunul dintre enoriași ți-ar spune că a făcut ceva rău, ce ai face?
- Nu știu. Depinde de cât de gravă e fapta.”

Cum spuneam, parcă aș fi vrut să mă apropii mai tare de povestea romanului lui Flynn Berry. Da, recunosc, a fost o lectură OK, dar parcă nu a avut cu nimic mai mult față de alte romane de acest gen. Mi se pare că toate încerc să se repete, adică, vreau să spun, nu să se repete, dar să îmi exprime aceeași chestie: nimic altceva decât mister-neașteptat-imprevizibil și imprevizibil-neașteptat-mister. Da, fiecare are o poveste în sine autentică, dar cu toată autenticitatea aceasta, parcă aș vrea să mai găsesc și altceva în aceste romane. Habar n-am, un puseu de psihologie, de nebunie viscerală, de groază, angoasă și teribilism, nu știu, orice de genul, nu doar acțiune și intrigă, că ăla se duce nu știu unde, află nu știu ce, ceea ce îi dă peste cap tot ce deja știe, ba mai cunoaște pe cineva, mai apare un ixulescu, mai dispare un alt personaj. Iar și iar și iar. Da, nu este o carte plictisitoare, de fapt, vă spun, mie mi-a plăcut enoooorm de Nora, personajul principal, mi s-a părut un personaj frumos construit și reiterat din prisma acțiunilor și gândurilor sale. Dar parcă a lipsit ceva romanului, nu știu, ceva care să mă facă să fiu ancorat, cu totul, în ceea ce citesc. Sunt sigur că autoarea ar fi putut să facă ceva cu mult mai bun, dar, de altfel, dacă ea simte că prin poveste a spus totul, atunci eu sunt mulțumit de ceea ce am citit și chiar merită trei steluțe din cinci.

„Tăcem și ne gândim la victime faimoase. Îmi împreunez mâinile în poală.
Norii plutesc deasupra noastră.”

Vă mai pot spune că acțiunea este pur și simplu plină de întorsături de situație, este alertă, este un knock-out, te intrigă, te dă la o parte, curge de la sine și nu știi în ce direcții o ea, intrigi, secrete, minciuni, pur și simplu nu ai cum să nu trăiești toată acea încordare a ceea ce se întâmplă. Vă spun, nu puține au fost momentele în care am exclamat „Cum dumnezeu?”, „Omg”, „Ceeee?”, „Wut”, „Nu e posibil”. Cred că geniul fiecărui autor de thrillere își trage firele din faptul că, pe cuvânt, NU poți anticipa cum are să se întâmple totul. Ce-i drept, la un moment dat ai senzația că știi unde se îndreaptă totul, cobești, oh, da, ai satisfacția învingătorului, doar pentru ca mai târziu să rămâi cu buza umflată și să-ți dai seama că n-aveai, nici pe jumătate, dreptate. 

„Mă aud plângând în timp ce mă târăsc spre ea. Partea din față a cămășii ei e neagră și udă. Îi așez cu grijă capul în poala mea. Duc mâna la gâtul ei, încercând să-i simt pulsul, apoi cobor urechea spre buzele ei, să-i ascult respirația. Obrazul mi se atinge de nasul ei și simt fiori reci pe ceafă. Îi suflu aer în gură și o apăs cu palma pe piept, dar mă opresc. S-ar putea să-i fac mai mult rău.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

duminică, 30 aprilie 2017

„Febră în zori”, de Péter Gárdos- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Traducere din limba maghiară: Andrei Dosa
Anul apariției: 2017

„Cele o sută șaptesprezece scrisori ar fi putut fi copiate și cu indigoul. Diferența dintre ele stătea într-un singur element: numele destinatarei.”

Péter Gárdos s-a născut în 1948 la Budapesta. Predă scenaristică și regie la Școala Superioară de Comunicare din Budapesta.
Printre creațiile sale cele mai cunoscute se numără Doamne Dumnezeule, Tuse convulsivă, Scorpionul mănâncă gemeni la micul dejun și Păpușa de porțelan. Filmele sale au câștigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea întreagă.
Romanul lui de debut, Febră în zori, este povestea adevărată a relației dintre părinții săi și a fost ecranizat în 2016, regia și scenariul fiind semnate chiar de autor.

„Tata și cu mama au corespondat vreme de șase luni, înainte de a se căsători în Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am știut nimic despre existența scrisorilor. După moartea tatălui meu, mama mi-a întins, aproape ca pe ceva neînsemnat, două teancuri măricele de scrisori, legate cu o panglică. Multă vreme n-am fost în stare să mă ocup de poveste – abia zece ani mai târziu am scris prima variantă a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unică de a și regiza povestea de dragoste a părinților mei.” - Péter Gárdos 

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri. Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa. Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei.

„- Îmi fac scârbă.
- Trebuie să avem grijă în privința scârbei. Se poate transforma ușor în ură. Apoi, imediat după ea, vine agresiunea. Apoi ideologia. Și până la urmă veți ajunge să fugăriți muște toată viața.”

Bazat pe întâmplări petrecute în realitate şi având ca fundal o tabără de reabilitare suedeză în toamna şi iarna lui 1945, romanul spune povestea unei iubiri născute în cele mai bizare dintre împrejurări, între doi supravieţuitori ai Holocaustului. Dragostea lor înfruntă toate obstacolele, inclusiv moartea, atunci când aceasta survine. Febră în zori nu te șochează prin metafore, prin cuvinte frumos spuse și toate cele care fac dintr-un roman ceea ce, poate, ai fi căutat. Credeți-mă, în adâncul zorilor de dimineață, al viselor plămăduite noaptea, se află o frumoasă și sinceră și adevărată și loială, plină de sentimente, poveste de dragoste, o poveste a doi oameni care au înfruntat timpul, distanța, piedicile puse de viață și de boală, de moarte și de timp. În cele din urmă,  Péter Gárdos nu a reiterat grandoarea iubirii împlinite, consumate, ci a pus totul pe seama timpului inevitabil; romanul este unul despre timp, o frumoasă baladă a iubirii peste care anii au cernut așteptarea, așteptarea, așteptarea.

Da, mi-a plăcut romanul, dar nu m-a dat pe spate, mi-am sumat plăcerea în cele trei steluțe pe care i le-am dat. Dar am știut că citesc ceva sincer, chiar bazat pe fapte reale, și mă gândeam în timp ce citeam, oare cât de multe ești capabil să sacrifici pentru a-ți împlini dragostea, iubirea - viața?! Miklós, un personaj care n-a reușit totuși să-mi intre sub piele, dar un personaj care, în proximitatea morții, și-a dat seama că singura modalitate de salvare, singurul mod în care poți avea certitudinea faptului că ai trecut frumos prin această viață, este să iubești. Acum, când află că mai are o perioadă limitată de timp pentru a trăi, încearcă, în lumea întreagă, să-și găsească aleasa. Iar aleasa sa se dovedește a fi Lili, o femeie aflată în febra dragostei, și ea - iar aici mi s-a părut efectiv fascinantă încrederea pe care, evident, o străină, ar fi putut s-o aibă într-un străin care aparent a trimis aceeași scrisoare și prietenelor ei cele mai bune. Puțin deplasat totul, aș fi crezut, dar aceste lucruri, din câte se pare, chiar s-au întâmplat.

„- Corespondez cu foarte multe fete. Cu enorm de multe fete. (...)
- Vrei să mă faci geloasă, puiule?
- Deloc! Aș vrea să te lămuresc cum stau lucrurile. Scrisorile practic sunt singura noastră distracție. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga baracă. Probabil că din cauza asta ai interpretat greșit unele lucruri.
- Nix interpretare greșită! Eu m-am îndrăgostit de tine, puiule! Ești deștept ca soarele! (...)”

Și așa a ieșit o poveste frumoasă, caldă, jovială, uneori jucăușă, de dragoste. Mi-a plăcut enoooorm întâlnirea dintre Miklós și Lili, acea căldură care s-a putut simți dintre paginile cărții. M-am delectat cu scrisorile dintre cei doi, schimbul de idei, de întâmplări, de vieți. Poeziile lui Miklós deși ar fi părut banale, erau din meningele iubirii, din dorința împlinirii jumătății. În cele din urmă, Febră în zori nu este povestea aceea de dragoste când toate-s frumoase, toți se iubesc și tot tam-tamul. Dar sinceritatea ei, simplitatea care, la un moment dat, devine atât de complexă - ei, bine, aceste lucruri fac din roman să fie unui frumos, efervescent și plin de vitalitate. Personajele trăiesc în paginile cărții și simt la un nivel fastuos ceea ce le încearcă.

Stilul de a scrie al lui Péter Gárdos este unul simplist, lipsit de rigori stilistice, lipsit de poematizări și metafore, de luminițe și beculețe. La un moment dat, chiar ai impresia că citești ceva documente, să vă spun așa. Este amuzant, dar nu exagerează cu asta, este incisiv, uneori caustic, dar își dozează bine stilul încât totul să pară natural, venind de la sine. Nu plictisește, dar nici nu surprinde - la o adică, totul exact cum trebuie să fie pentru o carte lejeră pe care, cu ușurință, o poți da gata în câteva ore, într-o zi ploioasă, că se potrivește mai bine - părerea mea - cu atmosfera romanului.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

vineri, 28 aprilie 2017

„Sezonul accidentelor”, de Moïra Fowley-Doyle- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 272
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Cătălina Stanislav
Anul apariției: 2017

„Nu ieșim din casă fără să purtăm măcar trei straturi protectoare. Ne e frică de sezonul accidentelor. Ne e frică de cât de repete se transformă accidentele în tragedii.”

Moïra Fowley-Doyle e pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate irlandeză şi locuieşte la Dublin împreună cu soţul, fiicele şi bătrâna lor pisică.
Franţuzoaicei din ea îi plac vinul roşu şi cărţile întunecate, cu finaluri triste. Irlandezei din ea îi plac ceaiul şi finalurile fericite. Moïra a început un doctorat des¬pre vampirii din cărţile de ficţiune pentru adulţi înainte de a se dedica scrierii de ficţiune pentru adulţi, în care să nu apară deloc vampiri.
A scris primul ei roman la vârsta de opt ani, când i s a spus că nu i va mai fi frică de păianjeni dacă va scrie o poveste despre ei. Încă îi mai e frică de păianjeni, dar a continuat să scrie poveşti. Spellbook of the Lost and Found este a doua carte a sa.

Fiecare secret e un accident care așteaptă să se întâmple
E sezonul accidentelor, în fiecare an în aceeaşi perioadă.
Se rup oase, se sfâşie pielea, încep să apară vânătăi.
Sezonul accidentelor a făcut dintotdeauna parte din viaţa Carei, o adolescentă în vârstă de şaptesprezece ani: o lună a tragediilor şi rănilor misterioase, care aruncă o umbră constantă asupra Carei şi a familiei sale.
Anul acesta, în sezonul accidentelor nu se va lăsa doar cu oase rupte. Pentru că acum Cara începe să şi pună o serie de întrebări – şi toate secretele familiei sale vor ieşi la iveală.
Ameţitor, devastator, întunecat şi intens – sezonul accidentelor a sosit.

„E tăcută în clasă; n-o observă nimeni. Pare că trăiește viața ca un personaj secundar.
O uiți de îndată de întorci pagina.”

E Sezonul accidentelor, e perioada în care totul se întoarce pe dos și lumea se face ghemotoc în sufletele oamenilor, e Sezonul accidentelor, adică e durere, furie, speranță, e întuneric și șoapte bizare și pași necunoscuți se fac auziți. Da, da, da, e o carte extreeeem de bună, mi-a plăcut enorm de mult, nu știu cum să vă spun, pentru că am citit-o fără să mă opresc și, deși nu e tocmai ușoară, n-am putut să o las din mână decât atunci când am ajuns la sfârșit și, cu un gust dulce-acrișor, am închis viața romanului între coperți, l-am pus deoparte, în bibliotecă, și-mi îngânam în gând: așa că hai să ridicăm paharele pentru sezonul accidentelor/ pentru râul de sub noi, unde ne înecăm sufletele/ pentru vânătăi și secrete, pentru fantomele de pe tavan/ încă un pahar pentru drumul plin de apă. Credeți-mă, n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă prindă și să-mi placă atât de mult, să mă facă să trăiesc cu personajele sale și prin ele, prin ceea ce fac, să mi-i iau tovarăși de călătorie timp de aproape două sute optezeci de pagini, să trăiesc cu ele și să mă bucur alături de ele, să râd, să plâng, să fiu acolo cu minciunile și temerile și secretele și mințile lor uneori bolnave, dar explodând de efervescență. Doamne, cât de mult mi-a plăcut!

Este un roman despre adolescenți, da. Despre adolescenți și cu adolescenții. Dar e un roman care îți pune întrebări și te lasă cu muuuuulte alte întrebări, fără să-ți ofere toate răspunsurile de care ai nevoie. Mie, unul, mi-a dat stare energică Sezonul accidentelor, imnul de mai sus mi s-a repetat în cap cam pe tot parcursul lecturii, nananna, încă un pahaaaar pentru drumul plin de apă. Și dacă stai bine și analizezi ceea ce scrie mai sus, tot romanul este relevat în aceste versuri: ce este Sezonul accidentelor, de fapt? O febră, o holeră imaginară pentru toate personajele. E perioada anului în care prieteniile se destramă, secretele ies la iveală, se pornesc lupte imaginare, oamenii umblă să se pârască unii pe alții pentru ca mai apoi să culeagă laurii, oamenii se-ascund și se baricadează în case, după geamuri fumurii și după nopți nedormite, să-și înece sufletele. Mi se pare că mă depărtez de recenzia pe care aș vrea să o fac, dar chiar nu pot, încă îmi vin în cap secvențe din acest roman și-mi dau seama că, într-adevăr, a fost unul bun.

„Când rupi cercul de fum, parcă rupi o vrajă. Sam zâmbește la mine cu toată gura și e de parcă ultimele câteva ore au fost uitate. Chicotesc. Aerul îmi usucă limba. Simt în gură fum și ploaie și frunze umede de toamnă. (...) Râdem încet ca să nu trezim pe nimeni. În spatele nostru, casa e liniștită și pare departe de noi.”

Sezonul accidentelor vorbește despre perioada aceea a vieții în care la orice mișcare bruscă am putea deveni cu totul și cu totul alți oamenii. Vorbește despre improbabil, despre ceea ce ar putea fi, despre ce-ar fi dacă, cum și unde, iar modul în care Moïra Fowley-Doyle reușește să îmbine toate aceste aspecte, anume prietenie, dragoste, iubire, într-un cerc vicios al secretelor, al cuvintelor nespuse, este absolut fascinant. Romanul îți dă o stare aparte, te îmbată prin povestea lui care n-ai vrea să se mai sfârșească, te amăgește, te ridică și te coboară, iar totul se lasă pe mâna hazardului. Personajele sunt complexe, tridimensionale, iar fiecare se dezvoltă, încetul cu încetul, de-a lungul romanului. Pentru ca mai apoi să ți se releve ce secret, de fapt, ascunde fiecare. Și cât de ușor prietenii îți pot deveni dușmani, iar aliații te pot înjunghia pe la spate.

Într-o măsură, romanul Sezonul accidentelor este și despre familie, despre locul acela în care, întotdeauna, te întorci, având comfortul unei iubiri necondiționate și permanente - dar o familie dezbinată, o familie în pragul colapsului, când totul pare inevitabil iar destrămarea este la un cuvânt distanță, mai este o familie în care te întorci cu tot dragul din lume? Moïra Fowley-Doyle conturează un portret impresionant al unei familii gata oricând pentru sacrificii, care încearcă să reunească prin iubire, curaj și sinceritate. Și, totuși, perioada aceasta a anului, când totul pare a fi supus destinului, este perioada cea mai potrivită pentru a încerca să facă acest lucru? Peeeeentru râul de sub nooooi, pentru sezonul accidentelor - rămâne de văzut.

„Sam mă sărută. Începe cu cea mai ușoară atingere de buze pe buze, cu capul înclinat, fără respirație. Oscilăm de parcă am fi în pragul unei uși. Inima mea bate tare. Apoi gurile noastre se apasă una pe cealaltă. Ochii noștri sunt aproape și buzele deschise și Sam își strecoară foarte încet limba în gura mea și când o ating cu a mea, el mă sărută și mai intens. (...) Gurile noastre devin lumea întreagă. (...) Îl simt în bătaia inimii și în fiecare vânătaie. N-am mai fost sărutată așa niciodată.”

Mi-a plăcut, da, chiar mi-a plăcut  Sezonului accidentelor, cu toate tăișurile și ascunzătorile pe care le-a avut, totul plasat într-o lumină sumbră, obscură, în care domnește un sentiment al neaștepatului, al unei panici mute, prezente pe fundalul acțiunii. Pentru că e timpul în care se rup oase, se sparg case, se anunță morții, se spun secretele în megafoane, se instalează anarhia și toți se urăsc unii pe alții, trăgând cu dinții pentru a scoate la iveală ce e mai rău și urât și negru din fiecare. Asta este, Moïra Fowley-Doyle a știut foarte bine să speculeze anumite lucruri, și-a făcut-o cu o măiestrie fascinantă, cum poate numai ea știe. 

„Oasele noastre se zdrobesc, pielea se despică, inimile se rup. Ardem, ne înecăm, suntem în viață.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

joi, 27 aprilie 2017

„dodii”, de Florin Dumitrescu- Recenzie


 
Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 2 din 5 steluțe
Anul apariției: 2016
Număr de pagini: 80

  Dodii. Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a deschide o colecție precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpînești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci cînd îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Și dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. 

„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu „pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” - Luminiţa Corneanu

 
dodii este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, căreia tocmai i-am făcut recenzie? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră.

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar dodii m-a atras doar prin modul în care autorul a reușit să se joace cu limba română, s-o învârtă și să demonstreze că, într-adevăr, este un om al verbului. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Florin Dumitrescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!