marți, 27 februarie 2018

„Lumina pe care am pierdut-o”, de Jill Santopolo- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2017
Traducere: Ana Andreescu 

Jill Santopolo este licențiată în literatură engleză la Columbia University, deține un master în Writing for Children la Vermont College of Fine Arts și un atestat în drepturi de proprietate intelectuală la New York University. De asemenea, este director editorial la Philomel Books, un imprint al Penguin Young Readers Group. Este autoarea seriilor pentru copii Alec Flint și Sparkle Spa, precum și a cărților personalizate Follow Your Heart. Drepturile de publicare pentru Lumina pe care am pierdut-o s-au vândut în 31 de țări.  

Lucy şi Gabe s-au întâlnit în studenţie, la Columbia University, într-o zi care le-a schimbat amândurora cursul vieţii: 11 septembrie 2001. Au decis atunci ca existenţele lor să însemne ceva pentru oamenii din jur. Un an mai târziu, soarta îi aduce laolaltă din nou, dar după o frumoasă poveste de dragoste, drumurile lor se despart. Gabe devine fotoreporter în Orientul Mijlociu, iar Lucy face carieră în televiziune, la New York.  Urmează treisprezece ani de visuri, dorinţe, gelozii, trădări, iubire absolută, în care ei sunt despărţiţi de continente, dar nu şi sufletește. Lucy trebuie să ia, în final, o hotărâre extrem de dificilă, sfâşietoare.

Încă o carte de care aveam nevoie, sincer, și pe care am citit-o într-o perioadă numai perfectă pentru a citi o asemenea carte. Și, de asemenea, încă o carte pe care n-am lăsat-o din mână, efectiv, până nu am citit și ultima filă a ei. De ce? Pentru că, deși aparent ar fi o carte light, să-i zic așa, a fost o carte chiar bună, o carte care m-a prins în povestea ei sinceră, da, domle, sinceră, și de ceva vreme nu mai citisem o carte a cărei subiect să se concentreze pe iubirea dintre două persoane. Titlul, coperta, descrierea - toate acestea, evident că-ți indică faptul că Lumina pe care am pierdut-o se va dovedi a fi o carte de dragoste. Dar, oare, e doar atât? Vă zic eu că nu, dragi cititori, pentru că Jill Santopolo nu s-a limitat doar la a spune o sfâșietoare poveste de dragoste, cu șuișuri și coborâșuri, ci și o poveste despre alegerile pe care le facem și direcțiile în care, cu sau fără voia noastră, cu sau fără dorința noastră, acestea ne împing.

Lucy și Gabe, două personaje pe care n-ai cum să nu le așezi lângă inima ta. Adolescenți tipici, plini de iubire, plini de energie, doi oameni ale căror suflete au fuzionat într-o zi în care lumea a fost distrusă: 11 septembrie 2001, data la care au avut loc atentatele zguduitoare de la WTC. Pe fundalul acestor dezastre, când, pentru alții, lumea s-a destrămat colosal, pentru cei doi lumea abia urma să prindă contur, culoare și efervescențe. Evident, urmează o poveste de dragoste frumoasă, cu replici sentimentale, dar frumos gândite și exprimate de către Jill Santopolo - sincer, cred că tocmai asta a făcut din Lumina pe care am pierdut-o o carte atât de pe placul meu, și anume stilul visător, luminos, dulce al autoarei de a transpune emoțiile în cuvinte, în dialoguri. Mi-a plăcut enorm de mult, am rezonat cu stilul autoarei până aproape de perfecțiune, pentru că totul era ca o poezie - Lucy, o visătoare, Gabe, un artist al fotografiei - bineînțeles, din povestea celor doi urma să iasă cu adevărat ceva frumos. Dar, așa cum este și de obicei, viața nu e întotdeauna o slujitoare a dragostei, iar, uneori, oamenii devin amintiri și amintirile rămân doar în poze.

Este vorba despre alegeri, despre locul în care, după ce luăm o decizie, ne aflăm. Și, oare, chiar este locul în care ne-am fi dorit s-ajungem cu adevărat? Departe de căldura persoanei iubite, de siguranța vorbelor ei, departe de tot ce-a fost frumos? N-aș putea răspunde, nici Jill Santopolo nu dă răspunsuri, ci doar prezintă cazuri din care noi, în funcție de universul nostru (prin excelență subiectiv și autentic), să înțelegem ceea ce dorim. Unele alegeri ne dor, altele ne macină, iar cu altele suntem chiar mulțumiți - normal, pe deoparte ni se oferă ceva, iar de partea cealaltă ni se ia ceva. Unde înclină balanța, depinde, în final, de ceea ce ne-am dorit cu-adevărat. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect de-a lungul cărții, să-mi pun și eu întrebări, de fapt, dacă într-adevăr unele alegeri pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost cele potrivite. Și nu mă refer aici doar la ce ține de partea sentimentală, ci la mai multe lucruri. Poate nu ne dăm seama acum, dar va veni o vreme când, zău, o să punem în balanță tot ce-am făcut și tot ce-am realizat, și-o să ne punem veșnica întrebare: ce-ar fi fost dacă?

Lumina pe care am pierdut-o este, în final, o poveste de viață. Are de toate, multe și puține, are dramă, are iubire, are dorință, lacrimi, râsete, alcool, sex, minciuni, trădări, dezamăgiri, totul este colorat într-o atmosferă pe care chiar îmi place s-o întâlnesc în astfel de cărți. Autoarea a dozat foarte bine multe lucruri, iar rezultatul final a fost o carte lejeră, dulce, da, cred că ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit, o carte dulce și bună (aș putea spune că, din acest gen de cărți, una dintre cele mai bune apărute la Editura Trei - evident, asta e părerea mea subiectivă și nu sunteți obligați să o împărțiți cu mine, nu-i așa?). Eu abia aștept să mai citesc ceva de la Jill Santopolo, pentru că această poveste este compleșitor de frumoasă, și-o recomand tuturor celor care vor să citească ceva ușurel, ceva ce nu necesită toată concentrarea pentru a putea fi înțeleasă. Eu am citit-o ca și cum aș vedea un film, totul derulându-se, normal, în capul meu, doar că fără pauze publicitare! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Bivolul nopții”, de Guillermo Arriaga- Recenzie



„(...) ci ca să-mi amintesc că trecutul nu se poate extirpa - oricât de mult ne-am strădui -, că el rămâne ca o veche arsură care din când în când ne deranjează și că e mai bine să trăiești cu el decât împotriva lui.”

Editura: Vellant
Colecție: EndorFiction 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2017 
Traducător: Liliana Pleșa Iacob

Într-un Mexico City sălbatic și ploios, doi tineri iubesc aceeași femeie. Carismaticul Gregorio, prietenul lui cel mai bun, Manuel, și misterioasa Tania sunt prinși în vârtejul unui triunghi amoros care trece granițele dintre pasiune și nebunie, gelozie și violență, nihilism și autodistrugere. Sexul e peste tot, iubirea pare imposibilă, secretele și frica merg mână-n mână. Guillermo Arriaga scrie un roman puternic, tensionat, tandru și amenințător ca respirația bivolului nopții din visele lui Manuel.

„Nu lucrurile importante îl împing pe om spre casa de nebuni. Pentru moarte sau pentru asasinat, incest, furt, incendiu, inundație, e pregătit. Nu, ceea ce îl aduce pe om la nebunie este seria continuă de mici tragedii... Nu moartea iubirii, ci șiretul de la pantof care se rupe exact atunci când omul se grăbește mai tare.” (Charles Bukowski)
De când am luat această carte în mână, am fost sigur, mai mult ca sigur, că o să-mi placă - și, într-adevăr, nu m-a surprins deloc faptul că nu am putut s-o las din mână până nu am dat-o gata. Mi-am dovedit, încă o data, că unele cărți nu trebuie citite la repezeală, ci fiecare carte își are propriul timp, anume momentul ăla pe care trebuie să-l aștepți până îi auzi chemarea. Eu am primit cartea, spre recenzie, de la Editura Vellant, însă a durat vreo două-trei săptămâni până m-am apucat s-o citesc - și, odată ce-am început, am citit-o dintr-o suflare, credeți-mă. Pentru că, drept să vă spun, este una dintre cele mai tumultoase cărți citite în ultimii ani, are o profunzime aproape viscerală, dureroasă, e o carte care îți dă de gândit și pe care, înaine de o citi, o gândești în toată amplitudinea și sensibilitatea ei.

„- Câteodată chiar nu știu cine ești, fiule, a mormăit și a plecat.”
Despre ce este? Dincolo de a face capodopere din scrierile sale, Guillermo Arriaga face viață, face viață în cea mai palpabilă formă a ei, în cea mai pură manifestare. Viață autentică, materială, Doamne, nici nu știu cum să mă exprim pentru a nu o lua pe căi greșite. Pe mine m-a marcat stilul sincer a lui Arriaga, mi-a adus aminte, într-o manieră, de cărțile lui Fernando Vallejo, de temele abordate care conchid viața în literatură (sau, invers, literatura în viață) - cărți dureroase, cărți care pulsează, prin toate literele, o dovadă a destinului implacabil, neputincios. Guillermo Arriaga este un scriitor pătrunzător, este un scriitor cu un mare talent al comentariului social: scrierea sa este interesată să evidențeze ipocrizia umană, adâncul abisal al întunericului fiecărui suflet uman, în scene hiptontice, carnale, uneori parcă magice - astfel, întreaga sa scriere pare a deveni o litanie. De asemenea, destinele tuturor personajelor par a fi pecetluite, toate par a fi sortite unor destine care le-au fost scrise încă de a se naște: mizerie, moarte, prietenie, iubire, orgoliu, enigma și minciuni. Toate acestea conturează viața personajelor lui Arriaga, iar când destinele lor se împletesc, se amestecă, începe drama cărții și începutul sfârșitului.

„(...) pentru trădarea ei și pentru absența ei. Am plâns pentru ceea ce pierduserăm și aveam să mai pierdem, pentru ceea ce fuseserăm și nu aveam să mai fim.” 
Bivolul nopții este, bineînțeles, o metaforă. O metaforă a morții, a șuieratului rece din ureche, pe timpul somnului, pentru că ce certitudine este mai evidentă (dacă pot folosi acest pleonasm), decât moartea care ne așteaptă pe toți, săraci, bogați, virtuoși, păcătoși, învățați și neînvățați, criminali, inadaptați? Nebunia personajelor este iremediabilă, patologică, fiecare are propria trăsătură de caracter care încearcă să răzbată într-o nebunie continuă, într-un reflux permanent al propriilor sentimente condradictorii și, uneori, bolnave. Pentru mine, personajele lui Arriaga sunt incomparabile, sunt puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, au o viață pură în cartea lui Arriaga, cu tot ce înseamnă ele: bine sau rău, iubire sau ură, adevăr sau minciună. Pot să afirm, cu toată sinceritatea, că este in adevărat maestrul al tipului uman, cu o grijă deosebită față de personajele sale, cum rar am mai întâlnit la alți autori.

„(...) nebunia poate să fie mai cumplită decât moartea.”
Din câte am citit, Guillermo Arriaga este scenaristul filmului 21 de grame, cred că-l știți cu toții, cel cu mitul conform căruia în momentul morții corpul devine mai ușor cu 21 de grame - o aluzie a faptului că, în acel moment, sufletul at părăsi corpului. Da, sincer, este evidentă, și citind această carte, obsesia autorului pentru moarte, pentru certitudinea ei și imposibilitatea de a fi explicată. Ce e moartea, așadar, dacă nu in bivol al nopții? O patologie nebunească a vieții, o durere, o ușurare, o manifestare a hierofanului, o dorință, o iubire neîmpărtășită, o prietenie ratată, o țigară fumată pe jumătate și aruncată la întâmplare? Nu, nu, Arriaga nu caută răspunsuri, nu, dar caută să pună mai multe întrebări, să te facă să meditezi și să vrei să descoperi - în ultimă instanță, moartea face parte din viață (contradictoriu & paradoxal, așadar). S-a scris în multe feluri despre moarte, s-a scris în multe feluri despre viață - și da, am citit multe despre asta, dar, credeți-mă, Guillermo Arriaga o face într-o manieră care este imposibil să nu te atragă și să nu te facă să vibrezi de emoție.

Următorul paragraf mi se pare unul care definește, în totalitate, această carte: „Aș fi vrut să-i povestesc despre bivolul nopții, despre răsuflarea pe care i-o simțeam în ceafă, despre tropăitul lui pe câmpia morții, despre Gregorio și urechelnițele care-l devorau, despre după-amiaza în care ne bătuserăm cu cuțitele, despre cât de mult uram ceapa, despre trădarea Taniei, despre iubirea ei, despre tristețea de moarte pe care mi-o provoca absența ei, despre cât de mult înseamnă pentru mine să pot urina fără martori, despre pieptul Rebecăi, despre corpul imperfect al Margaritei, despre prietenul meu René, decapitat într-un accident de automobil, despre dățile în care, copil fiind, îl taiasem pe fratele meu cu briceagul. N-am putut să scot nicio vorbă, cufundat într-o stupoare paralizantă.”
.
Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Bivolul nopții. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute! 

miercuri, 14 februarie 2018

„Când vina ne desparte”, de Liane Moriarty- Recenzie



Editura: Trei
Număr de pagini: 576
Traducere din limba engleză: Luminița Gavrilî
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017

Liane Moriarty și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nici acum nu poate adormi fără să citească măcar câteva pagini. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract de publishing: tatăl ei a angajat-o să scrie o carte despre el și i-a plătit un avans de un dolar. 

După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șase milioane de exemplare în toată lumea.
Nu poate trăi fără cafea, ciocolată, cărți, poveștile copiilor, conversațiile cu prietenii, seriale TV, schi și… lista e deschisă. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. 

La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial) și Am uitat să fim fericiți.

Şase adulţi responsabili. Trei copii simpatici. Un căţel. Într-un weekend obişnuit. Ce-ar putea să iasă prost? Liane Moriarty pune sub lupă trei familii aparent fericite. Sam şi Clementine au o viaţă frumoasă, deşi foarte ocupată. Clementine şi Erika sunt cele mai vechi prietene. Se înţeleg dintr-o singură privire. Însă relaţia lor este complicată... De aceea, când Erika le spune de o invitaţie de ultim moment la un grătar la vecinii lor, Tiffany şi Vid, Clementine şi Sam acceptă fără ezitare.
Două luni mai târziu, Clementine şi Sam nu încetează să se întrebe: „Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus”?
 
Când vina ne desparte vorbește despre fundamentele vieţilor noastre: căsnicie, relații, prietenie, condiţia de părinte și despre cum vorbele nerostite pot fi mai puternice decât cele rostite, iar uneori cel mai nevinovat moment poate face cel mai mare rău. 

Eu m-am îndrăgostit iremediabil, de necontenit & infinit de felul în care Liane Moriarty scrie. Primul contact cu autoarea l-am avut citind Secretul soțului, o carte care m-a dat total peste cap și m-a făcut să-mi pun o groază de întrebări; și acum, reamintindu-mi, îmi dau seama cât de nebunesc a putut să fie totul. Apoi, Doamne, am citit Marile minciuni nevinovate, una dintre cele mai bune cărți ever apărute și publicate la Editura Trei. Vă spun, încă mă iau așa niște furnicături când îmi aduc aminte cât de bună a fost acea carte, cât de perfect a fost scris totul, cât de bine au fost tratate anumite subiecte și deosebit conturate anumite personaje. De-atunci, mi-am promis, voi citi fiecare carte care va apărea, fiind scrisă de Liane Moriarty. Da, am în propria bibliotecă și romanul Am uitat să fim fericiți, dar parcă mă sperie puțin numărul de pagini - și, de altfel, simt că încă nu i-a venit timpul spre a fi citită (hehe, n-am uitat încă să fiu fericit). De fapt, și când m-am apucat de Când vine ne desparte am fost puțin reticent când am văzut cât de groasă este, dar am zis, hai, am nevoie de o lectură de genul. Și, sincer, nici nu am văzut cum au trecut aceste aproximativ 600 de paginii, credeți-mă. Pentru că Liane Moriarty chiar are ceva al ei, are un talent, după părerea mea, incomparabil de a povesti și de a surprinde cititorul.

Cred că aș putea concluziona perfect tematica lui Liane Moriarty: omul a cărui viață se concentrează în jurul familiei, cu toate tabieturile, obiceiurile, împlinirile, circumstanțele ei. Și cred că, sincer, din fiecare carte scrisă de ea, pe care am citit-o, am plecat cu ceva, cu o nouă învățătură, o altă deprindere. Totul, de fapt, este despre ce se întâmplă în spatele unor vieți aparent fericit, am spune perfecte: ca și în romanul de față (dar, mai ales, ca în Secretul soțului), se vorbește despre familie, despre căsnicie, despre acel day by day, în care fiecare zi parcă se repetă și o ia iarăși și iarăși și iarăși de la început, fără nimic nou, doar aceeași rutină monotonă. Totul, însă, până într-un anumit punct, din care diverg muuuulte, muuuuulte întrebări, secrete, duplicități ale personajelor (artificiu compozițional întâlnit și în Marile minciuni nevinovate, când un eveniment anume aduce la un loc toate personajele, în integritatea lor fizică dar și morală, psihică). Asta-mi place la Liane Moriarty, și anume faptul că o carte care, în esență, ar putea părea plictisitoare, debordantă, devine o carte psihologică extrem de bine conturată, ca un thriller subtil și rafinat. 

Nu are rost să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, știți prea bine de ce. Totul se rezumă la certuri în familie, neînțelegeri între prieteni, trădări, drame, părinții în lupta condiției lor impuse de a fi părinți, oboseală psihică, dorința de a evada spre altceva, totul, totul reiterat în ceea ce a scris Moriarty, în Când vina ne desparte și nu ne mai apropie, ne lasă ca niște orfani într-o lume atât de mare și neîncăpătoare. E vorba, de fapt, despre alegeri, mentalități, despre duplicitatea abisală și de nerecunoscut a ființei umane, despre ce este ea capabilă în cele mai adânci și nebănuite cotloane ale propriului suflet măcinat de ură, invidie, aroganță și minciună. Astfel, autoarea subliniază, încă o dată, că aparențele într-adevăr înșală și acolo unde ceva e prea evident, atunci, cu siguranță, tot acolo este ceva nu prea în regulă. Drept care, aș putea cataloga acest roman nu doar ca un simplu roman despre familie & relații (de prietenie, iubire, căsnicie et cetera), ci și ca un deosebit roman psihologic, în care omul nu este, ci devine într-un anumit fel date fiind condițiile în care acesta trăiește și circumstanțele care-l aduc într-un moment anume. De urmărit și, credeți-mă, de analizat cu atenție aceste aspecte ale romanului.

În ultimă instanță, la Moriarty NU ai cum să nu iubești personajele, să te atașezi de ele, să trăiești cu și prin ele. Este imposibil! Personajele din Când vina ne desparte sunt pline de viață, parcă autoarea a luat oameni reali și i-a pus în acțiune, în joc, ca un adevărat scenarist: tu faci asta, apoi asta, apoi celălat îți dă asta și tot așa, până când totul capătă un sens, capătă o culoare locală, acțiunea devine una concentrată, pe alocuri incisivă și dureroasă, te gândești că totul are să meargă într-o anumită direcție, dar apoi apare altceva și altceva și ajungi să te întrebi, în cele din urmă, pentru Dumnezeu, cum a fost posibil așa ceva? Niște personaje tratate într-o manieră plină de respect; Moriarty își manifestă, cu grație, grija față de personajele pe care le construiește și, la fel de rapid, scapă de ele și le dă drumul în lume, așa, pline de toxicitate, de drame, de ranchiună, pică, cum sunt ele - dar, în spatele tuturor acestor lucruri, în spatele fiecărei minciuni și acțiuni nejustificate, se află o dorință, o speranță bate în pieptul fiecăruia, pulsează ca o arteră pentru a le ține în viață. Și, vai, cât de frumos reușește autoarea să contureze toate aceste lucruri, și cât de bine îi iese!

Poate m-am manifestat impresionist, dar, sincer, eu nu pot vorbi astfel despre cărțile lui Moriarty Liane. M-a fermecat cu talentul ei de a scrie și de a vorbi, sunt un fan convins și etern al acestei autoare. Voi ați citit ceva scris de Moriarty? Dacă da, let me know, cum se zice, și-aștept părerile voastre mai ales dacă ați citit Când vina ne desparte

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!