sâmbătă, 22 septembrie 2018

Scriitoarea Rachel Kushner, viitoare autoare în colecția Endorfiction, pe lista scurtă Man Booker Prize


Scriitoarea americană Rachel Kushner, autoarea romanului The Mars Room, aflat în pregătire la Editura Vellant, este pe lista scurtă a celebrului Man Booker Prize. Ceilalți finaliști ai celui mai important premiu pentru ficțiune scrisă în limba engleză sunt: Anna Burns, Esi Edugyan, Daisy Johnson, Richard Powers și Robin Robertson. Câștigătorul va fi anunțat pe 16 octombrie, în cadrul unei ceremonii găzduite de London’s Guildhall.

„Toți cei 6 finaliști sunt maeștri ai invenției stilistice”, a comentat filosoful Kwame Anthony Appiah (președinte al juriului), și „fiecare explorează anatomia durerii”.

Născută în Oregon, SUA, în 1968, Rachel Kushner a debutat cu Telex from Cuba, finalist al National Book Award în 2008 și bestseller New York Times în același an. Următorul său roman, The Flamethrowers, de asemenea în curs de apariție la Editura Vellant, a fost întâmpinat cu același entuziasm, nominalizat la National Book Award și inclus în A Premature Attempt at the 21st Century Canon. Romanul The Mars Room este povestea lui Romy Hall, condamnată la două sentințe pe viață consecutive, plus șase ani de închisoare. Dincolo de gratiile închisorii de femei Stanville se află un San Francisco în continuă schimbare, clubul de striptease Mars Room, unde Romy dansa la bară, și fiul ei de 6 ani, lăsat în grija unei bunici înstrăinate. „O explorare sfâșietoare a vieții de la marginea societății americane” - spune Appiah despre romanul care va apărea în 2019 în colecția Endorfiction a Editurii Vellant, în traducerea Mihaelei Buruiană.

Decernat prima dată în 1969, Man Booker Prize este cea mai importantă distincție acordată literaturii scrise în limba engleză.

„În lipsa președintelui”, Bill Clinton și James Patterson



„Da, În lipsa președintelui este un roman de ficțiune, un thriller politic, însă eu și James Patterson ne-am închipuit cum ar arăta trei dintre cele mai terifiante zile ale unei președinții. Un scenariu deloc imposibil,” afirma fostul președinte american la lansarea cărții în Statele Unite. Prima carte de ficțiune semnată de fostul președinte al Statelor Unite și de cunoscutul autor James Patterson va fi publicată la Editura RAO în octombrie 2018. 

„Această carte are dinamismul unei aeronave prezidențiale, Air Force One: mare și rapidă. Clinton și Patterson sunt într-un tandem excepțional, doi mari povestitori: unul din interior și unul din exterior, amândoi într-o formă de zile mari. Cei doi autori ne poartă într-o călătorie imprevizibilă prin culisele puterii și oricare dintre scenariile prezentate ar putea deveni real. Această carte instruiește tot atât pe cât distrează.” Michael Connelly

Cartea va fi putea fi comandată curând de la colegii noștri dragi de la Editura RAO!

sâmbătă, 1 septembrie 2018

„Ziua 7”, de Kerry Drewery- Recenzie



Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 466
Traducere: Liliana Pelici
Anul apariției: 2017

A doua parte a trilogiei inaugurată de Celula 7, Ziua 7 urmărește aventurile tinerei Martha Honeydew după ce a fost eliberată din înspăimântătoarea Celulă 7. Deși și-a recăpătat libertatea, Martha este urmărită în continuare de sistemul judiciar corupt. Între timp, Isaac, singurul prieten în care poate avea încredere, este întemniţat în locul ei, în același șir de celule de pe culoarul morţii. Cum Isaac i-a salvat viaţa, este rândul Marthei să-i întoarcă favorul. Însă Marha începe să aibe dubii că va scăpa vreodată de prigoana guvernului. Se vor reîntâlni vreodata Martha și Isaac, în libertate? Va deveni lumea lor mai bună și mai puţin opresivă? Un thriller distopic despre puterea mass-mediei, Reality TV și conspiraţii politice, care se citește ca un scenariu de film.

V-am povestit despre prima parte a acestei trilogii captivante, Celula 7AICI. Sincer, am fost puțin reticent când am văzut cum s-a terminat prima parte. La o adică, parcă mă așteptam ca a doua parte să urmărească altceva, nu știu, dar ideea în sine a fost aceeași. Nu știu cum să fac recenzia acestei cărți fără să dau spoilere, dacă nu ați citit prima parte. Am să mă încerc să mă abțin și am să vă spun, pe scurt, impresiile mele legate de Ziua 7. Cu toate astea, chiar mi-a plăcut: am încercat să urmăresc firul acțiunii, nu ideea, modul în care autoarea și-a lăsat amprenta asupra celor întâmplate, într-un mod neașteptat și original. Da, asta am apreciat la Kerry Drewery, modul în care reușește să adauge poveștii un anume fior, o tentă de implacabil, de neașteptat. Deși povestea în sine ar putea părea plictisitoare (faptul că aduce în vizor aceeași temă din primul volum - de fapt, la o trilogie, este inevitabil), parcă urmând același curs, se întâmplă mult mai multe lucruri în această parte. N-am să vă spun ce lucruri, dar pot spune doar că toate încep să prindă o formă, toate parcă duc spre ceva bun, spre un sfârșit pe care-l dorești și care, încetul cu încetul, pare să se apropie. 

„Fapt: l-am ucis.
Fapt: sunt vinovat.
Fapt: voi muri.” 

Ziua 7 este un roman plin de acțiune. Este un roman pe care-l citești cu drag, fără să te obosească, pentru că abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate, ce se va alege de personajele dragi de care te-ai atașat atât de mult. Sincer, eu abia așteptam să văd ce se va întâmpla cu Isaac, spre exemplu. Cum va gestiona Martha ceea ce se întâmplă în jurul ei, cum se va lăsa influențată de anumite personaje cheie, dacă va reuși, în cele din urmă, să-și adune ultimele puteri și să-l salveze pe Isaac din ghearele unei societăți corupte, distruse, parșive, mincinoase. Oh, da, cred că chestia asta m-a frustrat cel mai mult: nu vă pot descrie cu câta precizie, cu cât talent reușește autoarea să reliefeze o societate care dansează după cum i se cântă, o societate manipulată, plină de oameni care nu reușesc să vadă adevărul pur. O societate care se lasă condusă de niște oameni egoiști, pentru care voracitatea este trăsătura cea mai înaltă cu putință. Kerry Drewery este sinceră, este rece și incisivă, parcă spunând în acest roman anumite frustrări pe care le are. Evident, este un roman distopic, într-o lume imaginară. Dar oare imaginația nu izvorăște dintr-o dorință de a evada realității? Eu zic că da. 

Mi-a plăcut iarăși, foarte mult, modul în care s-a desfășurat toată acțiunea. Suspansul de nemăsurat, intriga, personajele foarte frumos conturate, vii, cu speranță în suflet. Mi-au plăcut anumite replici, într-o măsură, dureroase, pentru că-mi aminteau de anumite lucruri care se întâmplă, astăzi, în societatea noastră. Romanul culmină de momente în care stai cu sufletul la gură și-aștepți să vezi ce urmează să se întâmple. Încerci să-ți dai seama, să cobești, dar nu faci altceva decât să te pripești, în cele din urmă. Kerry Drewery are un stil original, nu poți avea așteptări de la acțiune, nu poți decât să citești și să speri, eventual, că totul are să se întâmple așa cum vrei și cum ți-ai imaginat. Pentru mine, într-un roman de suspans, într-un thriller bun, asta contează: să citesc fără să-mi pot da seama ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate. Să citesc și să mă las purtat de acțiune în lumea misterioasă a cărții. 

Dorința de schimbare, de a da jos acești oameni corupți care conduc societatea, este amplificată de iubirea dintre Martha și Isaac. Totuși, vor reuși ei ceea ce și-au propus? Va fi Martha îndeajuns de puternică încât să-l salveze pe Isaac de la o moarte aparent inevitabilă? Prin multe vor trece, de multe ori vor fi puși la pământ, de multe ori totul va părea imposibil? Dar, încetul cu încetul, totul are să fie bine în cele din urmă. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că abia aștept să citesc și ultima parte a trilogiei (cartea Ziua 7 oferă, la sfârșitul ei, și câteva pagini din ultima parte a trilogiei lui Kerry Drewery, Final 7, așa că nu vă pot spune mai multe decât că se anunță un sfârșit exploziv). 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Ziua 7. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

luni, 27 august 2018

„Pornographia”, de Jean-Baptiste Del Amo- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 98
Traducere: Aurelia Ulici
Anul apariției: 2017 

După ce a debutat la Gallimard, la doar 26 de ani, cu romanul O educație libertină, dublu premiat (2008, Premiul Laurent-Bonelli și Premiul Goncourt în 2009), Jean – Baptiste Del Amo revine în forță cu Pornographia și povestea răscolitoare a unei rătăciri halucinante într-un univers sensual și violent.

„Pentru că nu i se pare că mai există vreun alt loc unde ar fi posibil să supraviețuiască decât capitala, ea pleacă ca și cum ar urma un destin, va fi curvă printre sute de mii de curve și, mâine, în zori, vom înaintea, cu fruntea asudând, de-a lungul drumurilor, cu un bagaj greu sprijinit de șale.” (pg. 88)

Pornographia, care a obținut premiul Sade în 2013, vorbește despre singurătatea trupului, despre caracterul lui muritor și perisabil, despre cât de amăgitoare este linia care desparte pornografia de erotism, pe care autorul încearcă să le topească, să le înlănțuie, ignorând morala măruntă, predicatoare. Tot ce rămâne este doar un lung cortegiu de senzații brute și rafinate.

Am să-ncep această recenzie prin a vă spune că am citit această carte, cap-coadă, fără să mă opresc măcar o secundă. Pur și simplu nu mă mai săturam de povestea lui Jean-Baptiste Del Amo. De fapt, nu fac referire strict la poveste, pentru că dacă e să fim sinceri, cartea în sine nu prea spune mare lucru, n-are o acțiune complexă, feroce, care să te antreneze și să te țină acolo, cât mai în suspans, prins în intrigă. Nu. Mă refer la stilul autorului. Un stil exact pe placul meu, unul crud, unul autentic & original, care nu cunoaște rezerve stilistice, nu cunoaște limite, nu cunoaște rușine. Nu. Exact asta m-a atras cel mai mult, de fapt, anume originalitatea scrisului, acea sinceritate viscerală, acea verosimilitate care face ca romanul să fie unul atât de bun, atât răscolitor. Sincer, știu că alții care au citit această carte poate au alte opinii: că are un limbaj spurcat, grețos chiar, că se vorbește prea mult despre sex, despre chestii de genul ăsta care în general (și aceeași părere o am și eu) nu fac literatură. Eu, unul, chiar nu prea suport limbajul vulgar în ceea ce se scrie, zău, dar asta doar atunci când este folosit excesiv și fără vreun scop, doar acela de-a umple paginile cât mai mult. Dar nu, aici, la Jean-Baptiste Del Amo, am găsit scopul: de a reitera cât mai mult haosul personajului principal, de a reliefa cât mai bine gândurile & trăirile & sentimentele & atitudinile acestuia. Și, Doamne, cât de bine s-a priceput Jean-Baptiste Del Amo să facă acest lucru, cât de bine i-a reușit.

„Mă strecor dezbrăcat într-un sac mortuar, viermii îmi acoperă corpul, apoi, cu mușchii brațelor lor încordați ținând sfoara sub mine, târfele mă coboară într-o groapă săpată cu mâinile lor în pământul țării.” (pg. 90)

Nu dau cinci steluțe decât acelor cărți care chiar m-au impresionat. Pornographia m-a răscolit prin sinceritate, m-a dat peste cap prin truism, mi-a oferit o gamă largă de emoții, chiar dacă nu m-am regăsit în personajul principal și chiar dacă îl judecam pentru anumite alegeri făcute. Nu cred că trebuie să rezonezi, neapărat, cu personajul (în carte se tratează un subiect tabu, dacă pot să spun așa), pentru a înțelege ce a vrut să transmită acest roman. Ce a vrut să transmită autorul Jean-Baptiste Del Amo prin ceea ce a scris. Este vorba despre ființă, atât de mult cât este vorba despre suflet. Este vorba despre intimitate, despre plăcere, despre păcate, virtuți, la fel de mult pe cât este vorba de salvarea propriei ființe. De fapt, despre încercarea salvării. Ascensiunii. Despre dorința de a fi deasupra limitei impuse de condiția umană. Despre infinit. Prin cuvinte simple, prin acțiuni nejustificate, conduse parcă de dictonul iraționalului, Jean-Baptiste Del Amo reușește să creeze o atmosferă a sincerității și durerii. Personajul principal pare să știe cu certitudine că tot ce face are un scop. Acesta râvnește, simte, plânge, urlă. Și iubește, în cele din urmă, cu toate celulele corpului. Cu tot ceea ce înseamnă el. Pentru că știe că, deși iubirea se arată în neașteptate și uimitoare forme, în anumite circumstanțe și condiții - indiferent, iubirea întotdeauna îl va salva, îl va ajuta să uite, îl va ajuta să se întregească. 

„Visez o femeie în muncile facerii, condamnată să scuipe din ea, cu o regularitate de metronom, trupurile avortonilor longilini și agonizând. Imediat smulși din matricea lor, își dau ultima suflare într-un zgomot de supt, cu membrele âmpletite pe un catafalc de placentă ca labele unei insecte moarte. Născătoarea mă imploră în tăcere și ridică spre mine o față osoasă de madonă.” (pg. 50)

Stilul autorului a fost unul care m-a șocat. Cred că, dincolo de toate, asta m-a impresionat de fapt cel mai mult. M-au impresionat sinceritatea și simplitatea (aparentă) a scrisului lui Jean-Baptiste Del Amo. A avut așa, nu știu cum să-i zic, ceva cald care te ține aproape, un stil metaforic efervescent, folosind cuvintele potrivite la momentul potrivit și în contextul potrivit. Talentul îl puteai citi încă de la prima pagină. Făcând această recenzie îmi amintesc anumite paragrafe care, fiind descrise, parcă-mi puneau fix în față imaginea conturată. Atâta plasticitate, naturalețe, originalitate - toate acestea m-au făcut să fiu acolo, alături de acțiune, alături de personaje. Și, credeți-mă, abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, apărut tot la Editura Vellant. Sincer, vă spun de pe acum, această carte nu este pentru oricine. Pornographia. Chiar și numele o spune, de fapt. Dar niciodată nu m-am sfiit să citesc cărți despre erotism, despre sex, cu sex, pentru că viața este alcătuită și din așa ceva, nu? Le-am citit nu pentru că mi s-ar părea supermegainteresant, ci pentru că e uluitor să vezi ce părere au unii despre acest subiect tabu, e uluitor să vezi câtă originalitate pot aduce unii în acest context. Și asta mi-a plăcut de departe cel mai mult la Pornographia, anume autenticitatea cu care a fost scris romanul. 

„La fel cum o ființă pe care am dorit-o multă vreme înainte de a o cunoaște ne poate inspira cel mai profund dispreț atunci când în sfârșit aveam de-a face cu ea și stârnește în noi o dorință neștribită imediat ce se sutrage privirii noastre, memoria mistificând amintirea și lăsându-ne să amestecăm ceea ce doream la ea cu ceea ce efectiv am cunoscut, tot așa numele amantului, sau puterea cu care am învestit acest nume, este destul să ignore ființa veridică de milă care, fără îndoială, este în favoarea acestei icoane a micului zeu proiectat pe spuma din fața oceanului.” (pg. 53)

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Pornographia. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

miercuri, 22 august 2018

„Tarta cu mere a speranței”, de Sarah Moore Fitzgerald- Recenzie


„- Speranța nu este niciodată distructivă, i-am spus. Speranța este cea care te face să continui.”

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Traducere: Laura Monica Cibotariu (prin Lingua Connexion)
Anul apariției: 2016

Oscar Dunleavy este un adolescent visător şi creatorul celor mai gustoase tarte cu mere din lume. Acum, Oscar a dispărut, iar singurii care îşi pun întrebări şi încearcă să-l găsească sunt Meg, cea mai bună prietenă a lui, şi Stevie, fratele său. Aşa începe o poveste care vă va purta în lumea tandră a prieteniei, în care Meg şi Oscar vor învăţa să îşi asculte vocea inimii, descoperind puterea vindecătoare a dragostei şi sincerităţii. Totul, în aroma plină de candoare a celor mai bune tarte cu mere din lume.

„Am aflat că, dacă un om pe care-l cunoști dispare, nu ar trebui să te grăbești cu presupunerile și să treci automat la concluzii. Ar trebui să cercetezi mai întâi, să pui întrebări și să privești peste tot în jur, să cauți până ce vei ști cu siguranță ce s-a întâmplat. Nu renunța până nu ai cercetat toate pistele. Păstrează-ți speranța.”

Oh, Doamne, de când voiam să citesc o asemenea carte. Anume, o carte care să mă liniștească, o carte care să mă relaxeze și să-mi ofere niște clipe de maximă dezamorțeală. De ce? Pentru că sunt prins cu o perioadă destul de neplăcută, să spun așa, dar nu prea vreau să intru în viața mea personală. Vreau doar să spun că această carte a picat exact la țanc, scoțându-mă, de asemenea, dintr-un reading slump pe care-l aveam de ceva vreme (la o adică, de fapt, citeam, dar terminam o carte destul de greu - n-a fost și cazul romanului lui Sarah Moore Fitzgerald, pe care l-am citit aproape cap-coadă, fără să mă opresc). Pot spune că mi-a plăcut această carte, mi-a lăsat un gust dulce și m-a purtat în povestea ei, oricât de scurtă o fi fost aceasta. Nu știam nimic despre Tarta cu mere a speranței, nici despre autoare nu auzisem vreodată - și, cu atât mai mult, asta m-a făcut să vreau să citesc cartea. Nu știu dacă v-ați dat sau nu seama, dar de obicei îmi place să citesc cărți pe care nu multă lume le-a citit. Și despre care nu am auzit prea multe. Vreau să ofer șansa și altor cărți de a fi descoperite, pentru că pot da numeroase exemple în care cărți extrem de populare m-au dezamăgit și cărți extrem de underrated care m-au impresionat, de multe ori, inegalabil. Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o spun cândva.

„Am încercat să-l uit, dar nu pot spune că era ușor. Nu puteam să mi-l scot din minte. Îmi intrase sub piele, iar micile detalii pe care le spusese răsunau neîncetat în mintea mea. Îi visam chipul și gesturile lui amuzante. Mi se părea uneori că-i zăresc bicicleta licărind în lumina lunii - și uneori, în somn, îmi aminteam aroma tartelor lui cu mere, chiar dacă atunci când mă trezeam aroma dispărea de fiecare dată.”

Tarta cu mere a speranței ne reliefează o frumoasă, dar extrem de tristă, poveste de prietenie. Oscar și Meg se cunosc de mult timp. Frecventează aceeași școală. Petrec împreună o bună parte a timpului. Sunt best friends forever, să zicem așa. Școala merge în ritmul ei, cu bune cu rele. Prieteniile se leagă, se dezleagă, se mint, sunt sincere (ca în viața oricărui om, ce-i drept). Bun! Doar că, la un moment dat, Meg este nevoită să plece. Să plece departe. Așa că-l lasă pe Oscar în urmă, plin de durere. În casa ei se mută o tipă nouă, Paloma, care intră în viața lui Oscar precum un vârtej. Convins că poate avea încredere în ea, Oscar îi împărtășește propria viață, îi povestește despre Meg, despre prietenia lor superultramegawow. Paloma devine geloasă, întrucât crede că toți ar trebui s-o placă doar pe ea. Oricum, nu are rost să povestesc chestiile astea, nu are rost să vă descriu acțiunea și să vă spun ce are să se întâmple și așa mai departe. Știți că nu obișnuiesc să fac asta. Ideea este că, în cele din urmă, se întâmplă ceva destul de grav, încât Oscar ajunge să ia o decizie care va aduce tristețe în sufletele muuultor oameni. Dar, mai ales, în sufletul dragei de Meg. Doamne, cât de mult am iubit-o pe Meg. De fapt, cât de mult am iubit prietenia dintre cei doi, Meg & Oscar.

Cred că, în cele din urmă, această carte este despre prietenie. Și, mai mult decât atât, este despre iubire. Este o carte cu suflet tânăr, dacă pot spune asta, în care cei doi abia cresc, abia află cum se simt, de fapt, lucrurile care îi înconjoară. Aflați la distanță, ei nu realizează decât faptul că aceasta (distanța) nu este decât un test la care îi supune viața, pentru a vedea cât de puternică este prietenia și iubirea lor. Ei nu sunt împreună, nu fac chestii de iubiți, nici măcar nu și-au destăinuit unul altuia dragostea. Dar amândoi știu, în sufletul lor, deși li se pare imposibil, că sunt de nedespărțit. Însă, după cum v-am spus, se întâmplă ceva care le va zgudui lumile amândurora. Și am să vă spun doar că cea vinovată este afurisita de Paloma (felicitări, Sarah Moore Fitzgerald, pentru că ai reușit să creezi un personaj pe care să-l urăsc atâââât de mult). 

„(...) Oricum, e foarte ușor pentru unii să te placă atunci când ești mort. Păcat că niciunul din ei nu a putut vedea cât de mult m-au simpatizat asta când era viu.”

O carte verosimilă, adevărată, dureroasă. Personajele extrem de bine conturate, create, alcătuite din lumini și umbre, care parcă simt în paginile acestei cărți: durerea, iubirea, dorul, furia, vinovăția, tristețea, dezamăgirea, împlinirea. Este o carte plină de suspans, animată de acțiune, emoționantă, o carte despre loialitate și prietenie, despre câte putem face pentru a reuși, în cele din urmă, să descoperim adevărul. Stilul autaorei este unul extrem de frumos, simplu, fără prea multe metafore sau chestii de genul acesta. Discursul narativ decurge lin, întocmai ca să nu te plictisească și, în același timp, să fie o lectură ușoară și relaxantă. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Tarta cu mere a speranței. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!