luni, 12 noiembrie 2018

Un colțișor de rai - o carte bună să ai!


Dacă citesc, bineînțeles că am un loc preferat în care-mi place s-o fac. E ca și cum ai avea o mâncare preferată, un suc preferat, un tip de ciocolată care-ți place cel mai mult. Ei bine, n-am să exagerez, și-am să spun că-mi place să citesc oriunde, oricând, în aglomerația tramvaiului, în autobuzele arhipline, în tren, admirând cum trec pe lângă câmpurile bătute de soare, uscate de arșiță, cu oamenii care-și cară zilele în spate, se uită în urmă și-și spun „și astăzi a fost o zi productivă”.


Mizez, așadar, pe cititul în aer liber - evident, în zilele de vară, că doar nu iarna, când îți îngheață și respirația. Pentru asta, aș alege umbra unui copac, înconjurat de grădina de hortensii și gladiole a mamei, de apa din fântâna care sursură fără odihnă, într-un fotoliu suspendat  doar al meu, comod, pufos, în care să-mi relaxez mintea și trupul, cufundat într-o lectură pe placul meu. Nu-s eu prea visător, dar îmi place ca totul să fie pus la punct, ordonat și frumos. Seara, la lumina unui felinar, când greierii cântă și insectele abia prind viață (ce ironie! ce paradoxal!), să visez spre coclauri îndepărtați, probabil imposibil de atins, revenindu-mi cu greu după lectura pe care abia am terminat-o. Da, asta consider eu o lectură de calitatea: nu doar cartea, nu doar autorul, ci și modul în care o citești, modul în care o trăiești și o integrezi în viața ta. Evident, într-un decor prielnic, autentic, care să-ți ofere acea liniște și relaxare interioară de care mulți dintre noi avem nevoie! Greșesc? Nu cred.

Să vorbim acum despre interior, bineînțeles. Sunt sigur, absolut sigur, și aici cred că orice cititor can relate, nu se poate să nu ai în casă un loc pe care, efectiv, îl vânezi atunci când vrei să te-apuci de-o carte. Îmi aduc aminte că eram mic și mereu îmi plăcea să citesc la geam, doar îmi trăgeam un scaun și mă făceam comod. Îmi plăcea ca atunci când găseam fragmente care-mi plac, citate care mă inspirau, sau când pur și simplu voiam să iau o pauză de la lectură, să privesc pe geam, să-mi golesc mintea de orice și să mă mint că viața aceasta chiar este frumoasă, chiar este simplă, chiar este a noastră. Da, eram mai mic, vremurile au trecut, oamenii s-au schimbat, au uitat să-și spună unul altuia că s-au schimbat. Maturitatea vine cu multe, foarte multe, iar pe unele ți-ai fi dorit să nu le fi trăit vreodată. Dar, na, așa e drumul fiecăruia, „așa ne-a fost data”, cum spune Slavici. Multe frumoase se vor arăta, trebuie s-avem răbdare! :) Ei, da, iată că deviez de la subiect și nu e bine. Riscul meseriei, să spun așa. 

Acum, normal, locul în care citesc cel mai des este camera mea. De ce? Pentru că e un univers al cărților. Sute de cărți, lumânări parfumate, tablouri pe pereți - tot ce trebuie, exact așa cum am vrut întotdeauna să fie camera mea. Parcă mi-ar lipsi, totuși, o bibliotecă mai mare. Ce tot spun? Mai multe biblioteci mai mari. Am numeroase cărți pe care nu le am așezate pe rafturi, deși am două biblioteci destul de încăpătoare. Și-am așa o oroare, dacă e să folosesc un cuvânt mare, pentru că tare aș vrea să le văd și pe celelalte puse pe rafturi. Dar am tot amânat, am tot spus că am să iau altădată, și iată că timpul nu are răbdare nici de data asta, trece și trece de parcă ar fi fugărit de cel mai urât lucru din lume. Am găsit pe favi.ro câteva exact pe gustul meu. Vintage, diferite, extravagante - normale și simple, în cele din urmă, sunt sigur că am de unde alege - o gamă variată, la prețuri accesibile, zic eu. 



V-am spus că-mi palc tablourile, nu? Îmi place monocromaticul. Astfel, în camera mea nu găsesc prea multe culori. Mă obosesc, îmi dau o stare de impaciență și nu-mi sunt pe plac. Am găsit tabloul perfect pe care l-aș pune deasupra patului, făcându-mi un colțișor și mai prielnic, și mai cald - exact așa cum se cade. Exact așa cum trebuie. Îmi plac lucrurile simple, acele lucruri care nu atrag atenție, nu strigă după „hei, ia uită-te ce bine-mi stă aici, ce cool arăt pe peretele acesta, oh! uite câte rafturi am și ce lucioase sunt, ce modele am pe la colțuri, nu-i așa că-ți plac?” Nu. Nu-mi plac. Pentru mine simplitatea însemană, de fapt, esență. Este mult mai greu să creezi un lucru simplu care să te atragă decât ceva extravagant, ceva „plin de stil” - mulți suntem atrași de ceea ce, în aparență, place ochiului. Mi-am dat seama că pe FAVI.ro găsesc multe piese și articole care-mi sunt întocmai pe plac. Și-l voi avea în vizor tot timpul când voi vrea să-mi reîmprospătez lucrurile din cameră.

Să nu uităm de lucrurile acelea mărunte care ne fac viața mult, mult mai frumoasă. Vorbesc aici despre lucrurile care nu trebuie să lipsească dintr-un decor de bun gust. De ce spun asta? Pentru că lucrurile mici, cum prea bine știm cu toții, contează. Contează foarte mult, iar dacă este să spun asta, o spun cu toată sinceritatea și cu toate argumentele din lume - dar asta e altă poveste, normal. Mă declar un mare fan al lumânărilor parfumate, al bețișoarelor aromate. Îmi place că un miros plăcut poate stârni zeci de amintiri și poate trezi alte zeci de simțuri. Și când toate vin într-un pachet atât de frumos, nu poți contesta nimic. Absolut nimic! 

Am să-nchei postarea spunându-vă că e important să citești, nu, de fapt, e vital s-o faci. Dar e important și s-avem grijă de ceea ce ne înconjoară, de mediul în care ne desfășurăm activitățile în fiecare zi (nu neapărat că e vorba de citit, ci orice - învățat, mâncat, ADL-uri etc). Suntem ceea ce face, în cele din urmă. Ceea ce iubim, simțim, trăim! Haideți s-o facem la potențialul nostru maxim. Nu-i așa? :)

S-aveți o săptămână minunată și pe placul vostru. Mult succes în toate!
Andrei

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Scriitoarea Rachel Kushner, viitoare autoare în colecția Endorfiction, pe lista scurtă Man Booker Prize


Scriitoarea americană Rachel Kushner, autoarea romanului The Mars Room, aflat în pregătire la Editura Vellant, este pe lista scurtă a celebrului Man Booker Prize. Ceilalți finaliști ai celui mai important premiu pentru ficțiune scrisă în limba engleză sunt: Anna Burns, Esi Edugyan, Daisy Johnson, Richard Powers și Robin Robertson. Câștigătorul va fi anunțat pe 16 octombrie, în cadrul unei ceremonii găzduite de London’s Guildhall.

„Toți cei 6 finaliști sunt maeștri ai invenției stilistice”, a comentat filosoful Kwame Anthony Appiah (președinte al juriului), și „fiecare explorează anatomia durerii”.

Născută în Oregon, SUA, în 1968, Rachel Kushner a debutat cu Telex from Cuba, finalist al National Book Award în 2008 și bestseller New York Times în același an. Următorul său roman, The Flamethrowers, de asemenea în curs de apariție la Editura Vellant, a fost întâmpinat cu același entuziasm, nominalizat la National Book Award și inclus în A Premature Attempt at the 21st Century Canon. Romanul The Mars Room este povestea lui Romy Hall, condamnată la două sentințe pe viață consecutive, plus șase ani de închisoare. Dincolo de gratiile închisorii de femei Stanville se află un San Francisco în continuă schimbare, clubul de striptease Mars Room, unde Romy dansa la bară, și fiul ei de 6 ani, lăsat în grija unei bunici înstrăinate. „O explorare sfâșietoare a vieții de la marginea societății americane” - spune Appiah despre romanul care va apărea în 2019 în colecția Endorfiction a Editurii Vellant, în traducerea Mihaelei Buruiană.

Decernat prima dată în 1969, Man Booker Prize este cea mai importantă distincție acordată literaturii scrise în limba engleză.

„În lipsa președintelui”, Bill Clinton și James Patterson



„Da, În lipsa președintelui este un roman de ficțiune, un thriller politic, însă eu și James Patterson ne-am închipuit cum ar arăta trei dintre cele mai terifiante zile ale unei președinții. Un scenariu deloc imposibil,” afirma fostul președinte american la lansarea cărții în Statele Unite. Prima carte de ficțiune semnată de fostul președinte al Statelor Unite și de cunoscutul autor James Patterson va fi publicată la Editura RAO în octombrie 2018. 

„Această carte are dinamismul unei aeronave prezidențiale, Air Force One: mare și rapidă. Clinton și Patterson sunt într-un tandem excepțional, doi mari povestitori: unul din interior și unul din exterior, amândoi într-o formă de zile mari. Cei doi autori ne poartă într-o călătorie imprevizibilă prin culisele puterii și oricare dintre scenariile prezentate ar putea deveni real. Această carte instruiește tot atât pe cât distrează.” Michael Connelly

Cartea va fi putea fi comandată curând de la colegii noștri dragi de la Editura RAO!

sâmbătă, 1 septembrie 2018

„Ziua 7”, de Kerry Drewery- Recenzie



Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 466
Traducere: Liliana Pelici
Anul apariției: 2017

A doua parte a trilogiei inaugurată de Celula 7, Ziua 7 urmărește aventurile tinerei Martha Honeydew după ce a fost eliberată din înspăimântătoarea Celulă 7. Deși și-a recăpătat libertatea, Martha este urmărită în continuare de sistemul judiciar corupt. Între timp, Isaac, singurul prieten în care poate avea încredere, este întemniţat în locul ei, în același șir de celule de pe culoarul morţii. Cum Isaac i-a salvat viaţa, este rândul Marthei să-i întoarcă favorul. Însă Marha începe să aibe dubii că va scăpa vreodată de prigoana guvernului. Se vor reîntâlni vreodata Martha și Isaac, în libertate? Va deveni lumea lor mai bună și mai puţin opresivă? Un thriller distopic despre puterea mass-mediei, Reality TV și conspiraţii politice, care se citește ca un scenariu de film.

V-am povestit despre prima parte a acestei trilogii captivante, Celula 7AICI. Sincer, am fost puțin reticent când am văzut cum s-a terminat prima parte. La o adică, parcă mă așteptam ca a doua parte să urmărească altceva, nu știu, dar ideea în sine a fost aceeași. Nu știu cum să fac recenzia acestei cărți fără să dau spoilere, dacă nu ați citit prima parte. Am să mă încerc să mă abțin și am să vă spun, pe scurt, impresiile mele legate de Ziua 7. Cu toate astea, chiar mi-a plăcut: am încercat să urmăresc firul acțiunii, nu ideea, modul în care autoarea și-a lăsat amprenta asupra celor întâmplate, într-un mod neașteptat și original. Da, asta am apreciat la Kerry Drewery, modul în care reușește să adauge poveștii un anume fior, o tentă de implacabil, de neașteptat. Deși povestea în sine ar putea părea plictisitoare (faptul că aduce în vizor aceeași temă din primul volum - de fapt, la o trilogie, este inevitabil), parcă urmând același curs, se întâmplă mult mai multe lucruri în această parte. N-am să vă spun ce lucruri, dar pot spune doar că toate încep să prindă o formă, toate parcă duc spre ceva bun, spre un sfârșit pe care-l dorești și care, încetul cu încetul, pare să se apropie. 

„Fapt: l-am ucis.
Fapt: sunt vinovat.
Fapt: voi muri.” 

Ziua 7 este un roman plin de acțiune. Este un roman pe care-l citești cu drag, fără să te obosească, pentru că abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate, ce se va alege de personajele dragi de care te-ai atașat atât de mult. Sincer, eu abia așteptam să văd ce se va întâmpla cu Isaac, spre exemplu. Cum va gestiona Martha ceea ce se întâmplă în jurul ei, cum se va lăsa influențată de anumite personaje cheie, dacă va reuși, în cele din urmă, să-și adune ultimele puteri și să-l salveze pe Isaac din ghearele unei societăți corupte, distruse, parșive, mincinoase. Oh, da, cred că chestia asta m-a frustrat cel mai mult: nu vă pot descrie cu câta precizie, cu cât talent reușește autoarea să reliefeze o societate care dansează după cum i se cântă, o societate manipulată, plină de oameni care nu reușesc să vadă adevărul pur. O societate care se lasă condusă de niște oameni egoiști, pentru care voracitatea este trăsătura cea mai înaltă cu putință. Kerry Drewery este sinceră, este rece și incisivă, parcă spunând în acest roman anumite frustrări pe care le are. Evident, este un roman distopic, într-o lume imaginară. Dar oare imaginația nu izvorăște dintr-o dorință de a evada realității? Eu zic că da. 

Mi-a plăcut iarăși, foarte mult, modul în care s-a desfășurat toată acțiunea. Suspansul de nemăsurat, intriga, personajele foarte frumos conturate, vii, cu speranță în suflet. Mi-au plăcut anumite replici, într-o măsură, dureroase, pentru că-mi aminteau de anumite lucruri care se întâmplă, astăzi, în societatea noastră. Romanul culmină de momente în care stai cu sufletul la gură și-aștepți să vezi ce urmează să se întâmple. Încerci să-ți dai seama, să cobești, dar nu faci altceva decât să te pripești, în cele din urmă. Kerry Drewery are un stil original, nu poți avea așteptări de la acțiune, nu poți decât să citești și să speri, eventual, că totul are să se întâmple așa cum vrei și cum ți-ai imaginat. Pentru mine, într-un roman de suspans, într-un thriller bun, asta contează: să citesc fără să-mi pot da seama ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate. Să citesc și să mă las purtat de acțiune în lumea misterioasă a cărții. 

Dorința de schimbare, de a da jos acești oameni corupți care conduc societatea, este amplificată de iubirea dintre Martha și Isaac. Totuși, vor reuși ei ceea ce și-au propus? Va fi Martha îndeajuns de puternică încât să-l salveze pe Isaac de la o moarte aparent inevitabilă? Prin multe vor trece, de multe ori vor fi puși la pământ, de multe ori totul va părea imposibil? Dar, încetul cu încetul, totul are să fie bine în cele din urmă. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că abia aștept să citesc și ultima parte a trilogiei (cartea Ziua 7 oferă, la sfârșitul ei, și câteva pagini din ultima parte a trilogiei lui Kerry Drewery, Final 7, așa că nu vă pot spune mai multe decât că se anunță un sfârșit exploziv). 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Ziua 7. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

luni, 27 august 2018

„Pornographia”, de Jean-Baptiste Del Amo- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 98
Traducere: Aurelia Ulici
Anul apariției: 2017 

După ce a debutat la Gallimard, la doar 26 de ani, cu romanul O educație libertină, dublu premiat (2008, Premiul Laurent-Bonelli și Premiul Goncourt în 2009), Jean – Baptiste Del Amo revine în forță cu Pornographia și povestea răscolitoare a unei rătăciri halucinante într-un univers sensual și violent.

„Pentru că nu i se pare că mai există vreun alt loc unde ar fi posibil să supraviețuiască decât capitala, ea pleacă ca și cum ar urma un destin, va fi curvă printre sute de mii de curve și, mâine, în zori, vom înaintea, cu fruntea asudând, de-a lungul drumurilor, cu un bagaj greu sprijinit de șale.” (pg. 88)

Pornographia, care a obținut premiul Sade în 2013, vorbește despre singurătatea trupului, despre caracterul lui muritor și perisabil, despre cât de amăgitoare este linia care desparte pornografia de erotism, pe care autorul încearcă să le topească, să le înlănțuie, ignorând morala măruntă, predicatoare. Tot ce rămâne este doar un lung cortegiu de senzații brute și rafinate.

Am să-ncep această recenzie prin a vă spune că am citit această carte, cap-coadă, fără să mă opresc măcar o secundă. Pur și simplu nu mă mai săturam de povestea lui Jean-Baptiste Del Amo. De fapt, nu fac referire strict la poveste, pentru că dacă e să fim sinceri, cartea în sine nu prea spune mare lucru, n-are o acțiune complexă, feroce, care să te antreneze și să te țină acolo, cât mai în suspans, prins în intrigă. Nu. Mă refer la stilul autorului. Un stil exact pe placul meu, unul crud, unul autentic & original, care nu cunoaște rezerve stilistice, nu cunoaște limite, nu cunoaște rușine. Nu. Exact asta m-a atras cel mai mult, de fapt, anume originalitatea scrisului, acea sinceritate viscerală, acea verosimilitate care face ca romanul să fie unul atât de bun, atât răscolitor. Sincer, știu că alții care au citit această carte poate au alte opinii: că are un limbaj spurcat, grețos chiar, că se vorbește prea mult despre sex, despre chestii de genul ăsta care în general (și aceeași părere o am și eu) nu fac literatură. Eu, unul, chiar nu prea suport limbajul vulgar în ceea ce se scrie, zău, dar asta doar atunci când este folosit excesiv și fără vreun scop, doar acela de-a umple paginile cât mai mult. Dar nu, aici, la Jean-Baptiste Del Amo, am găsit scopul: de a reitera cât mai mult haosul personajului principal, de a reliefa cât mai bine gândurile & trăirile & sentimentele & atitudinile acestuia. Și, Doamne, cât de bine s-a priceput Jean-Baptiste Del Amo să facă acest lucru, cât de bine i-a reușit.

„Mă strecor dezbrăcat într-un sac mortuar, viermii îmi acoperă corpul, apoi, cu mușchii brațelor lor încordați ținând sfoara sub mine, târfele mă coboară într-o groapă săpată cu mâinile lor în pământul țării.” (pg. 90)

Nu dau cinci steluțe decât acelor cărți care chiar m-au impresionat. Pornographia m-a răscolit prin sinceritate, m-a dat peste cap prin truism, mi-a oferit o gamă largă de emoții, chiar dacă nu m-am regăsit în personajul principal și chiar dacă îl judecam pentru anumite alegeri făcute. Nu cred că trebuie să rezonezi, neapărat, cu personajul (în carte se tratează un subiect tabu, dacă pot să spun așa), pentru a înțelege ce a vrut să transmită acest roman. Ce a vrut să transmită autorul Jean-Baptiste Del Amo prin ceea ce a scris. Este vorba despre ființă, atât de mult cât este vorba despre suflet. Este vorba despre intimitate, despre plăcere, despre păcate, virtuți, la fel de mult pe cât este vorba de salvarea propriei ființe. De fapt, despre încercarea salvării. Ascensiunii. Despre dorința de a fi deasupra limitei impuse de condiția umană. Despre infinit. Prin cuvinte simple, prin acțiuni nejustificate, conduse parcă de dictonul iraționalului, Jean-Baptiste Del Amo reușește să creeze o atmosferă a sincerității și durerii. Personajul principal pare să știe cu certitudine că tot ce face are un scop. Acesta râvnește, simte, plânge, urlă. Și iubește, în cele din urmă, cu toate celulele corpului. Cu tot ceea ce înseamnă el. Pentru că știe că, deși iubirea se arată în neașteptate și uimitoare forme, în anumite circumstanțe și condiții - indiferent, iubirea întotdeauna îl va salva, îl va ajuta să uite, îl va ajuta să se întregească. 

„Visez o femeie în muncile facerii, condamnată să scuipe din ea, cu o regularitate de metronom, trupurile avortonilor longilini și agonizând. Imediat smulși din matricea lor, își dau ultima suflare într-un zgomot de supt, cu membrele âmpletite pe un catafalc de placentă ca labele unei insecte moarte. Născătoarea mă imploră în tăcere și ridică spre mine o față osoasă de madonă.” (pg. 50)

Stilul autorului a fost unul care m-a șocat. Cred că, dincolo de toate, asta m-a impresionat de fapt cel mai mult. M-au impresionat sinceritatea și simplitatea (aparentă) a scrisului lui Jean-Baptiste Del Amo. A avut așa, nu știu cum să-i zic, ceva cald care te ține aproape, un stil metaforic efervescent, folosind cuvintele potrivite la momentul potrivit și în contextul potrivit. Talentul îl puteai citi încă de la prima pagină. Făcând această recenzie îmi amintesc anumite paragrafe care, fiind descrise, parcă-mi puneau fix în față imaginea conturată. Atâta plasticitate, naturalețe, originalitate - toate acestea m-au făcut să fiu acolo, alături de acțiune, alături de personaje. Și, credeți-mă, abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, apărut tot la Editura Vellant. Sincer, vă spun de pe acum, această carte nu este pentru oricine. Pornographia. Chiar și numele o spune, de fapt. Dar niciodată nu m-am sfiit să citesc cărți despre erotism, despre sex, cu sex, pentru că viața este alcătuită și din așa ceva, nu? Le-am citit nu pentru că mi s-ar părea supermegainteresant, ci pentru că e uluitor să vezi ce părere au unii despre acest subiect tabu, e uluitor să vezi câtă originalitate pot aduce unii în acest context. Și asta mi-a plăcut de departe cel mai mult la Pornographia, anume autenticitatea cu care a fost scris romanul. 

„La fel cum o ființă pe care am dorit-o multă vreme înainte de a o cunoaște ne poate inspira cel mai profund dispreț atunci când în sfârșit aveam de-a face cu ea și stârnește în noi o dorință neștribită imediat ce se sutrage privirii noastre, memoria mistificând amintirea și lăsându-ne să amestecăm ceea ce doream la ea cu ceea ce efectiv am cunoscut, tot așa numele amantului, sau puterea cu care am învestit acest nume, este destul să ignore ființa veridică de milă care, fără îndoială, este în favoarea acestei icoane a micului zeu proiectat pe spuma din fața oceanului.” (pg. 53)

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Pornographia. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!