joi, 23 martie 2017

„Ce a lăsat în urma ei”, de Ellen Marie Wiseman- Recenzie



„- Mamă, poți să crezi sau nu, dar nu toată lumea se căsătorește pentru bani (...).” (pg. 44) 

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 440
Traducere din limba engleză: Ana Andreescu

Ellen Marie Wiseman a descoperit din copilărie plăcerea cititului și a scrisului. Este o autoare de succes, ale cărei romane au fost traduse în șaptesprezece limbi. The Plum Tree, romanul său de debut, este bazat pe poveștile mamei sale, despre copilăria din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Al treilea roman al său, Coal River, a apărut în 2015, iar cel de-al patrulea, The Life She Was Given, va fi publicat în iulie 2017. Ellen Marie Wiseman locuiește pe malul lacului Ontario, împreună cu soțul său și doi căței Shih-tzu răsfățați. Când nu scrie, adoră să-și petreacă timpul împreună cu copiii și nepoții săi.

Cu zece ani în urmă, mama lui Izzy Stone l-a împuşcat mortal pe tatăl ei, care dormea. Devastată de aparenta boală mentală a mamei sale, Izzy, acum în vârstă de 17 ani, refuză s-o viziteze la închisoare. Dar când noua familie o roagă să ajute la inventarierea lucrurilor găsite într-un azil de stat închis de multă vreme, Izzy descoperă un teanc de scrisori nedeschise, un jurnal vechi de câteva zeci de ani şi o fereastră spre propriul ei trecut. Jurnalul aparține Clarei Cartwright, care, cu aproape o sută de ani în urmă, a respins o căsătorie aranjată, iar tatăl ei a trimis-o la un sanatoriu de lux pentru oameni cu probleme mentale. Însă el îşi pierde averea în timpul prăbuşirii bursei, nu-şi mai permite îngrijirea ei, și Clara este internată într-un azil de stat. Izzy pune cap la cap bucăţelele din viaţa Clarei şi ajunge să-şi reconsidere propriile alegeri – cu rezultate şocante. Prezentul și trecutul se întrepătrund într-o poveste impresionantă despre ce înseamnă dragoste și loialitate – și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a-i proteja pe cei care au cel mai mult nevoie de noi. 

Ce a lăsat în urma ei, de fapt, a lăsat în mine urme adânci, adânci de tot, profunde și arzânde. Pentru că demult nu am mai citit un roman care să mă lovească, conotativ spus, atât de tare și ușor, atât de puternic. Am citit romanul într-o zi, de fapt, mi-am dat seama că aceste romane nu că se citesc ușor, dimpotrivă, dar nu le poți lăsa din mână, atât de bune-s. Dacă aș fi avut așteptări de la Ce a lăsat în urma ei, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Însă nu știam prea multe despre roman, am fost atras de coperta superbă și de descrierea de pe spatele coperții, așa că am spus să-i dau o șansă, de ce nu. I-am dat șansa să fie unul dintre cele mai frumoase romane citite anul acesta și, deși abia a trecut un sfert din el (din an), sunt sigur că acest roman îmi va rămâne mereu în suflet. Pentru că am trăit alături de eroinele principale, Clara și Isabelle (Izzy, cum prefera să i se spune), am fost emoționat de poveștile fiecăreia, de trecutul fiecăreia, de alegerile și gândurile lor. Iar când poveștile au început să ardă, încetul cu încetul, m-au ars și pe mine, în toată profunzimea lor emoțională, aproape viscerală.

„Așa începe? s-a întrebat ea în gând. Așa înnebunesc oamenii? Aceleași imagini și gânuri le asaltează creierul, iar și iar, și nu le pot alunga? Ce-i în neregulă cu mine?” (pg. 136)

Romanul este construit pe două fire temporale: cel al lui Izzy, contemporan, prezent, și al Clarei, cel trecut, aproape cu o sută de ani în urmă. Izzy este o fată luată în plasament, a cărei mamă este la închisoare și pe care, din motive de teamă, de încăpățânare, să spun așa, cert sigură că propria-i mamă i-a omorât tatăl cu conștiință proprie, nu o vizitează, care trece printr-o perioadă de regăsire, lupte interioare contradictorii, de maturizare, având însă susținerea morală a lui Peg, mama ei temporară și a lui Harry, soțul lui Peg. Aceasta trebuie să facă față acomodării noului liceu, în ultimul an, colegilor oricând pregătiți să-și bată joc de ea, situațiilor neașteptate, bârfelor și altor lucruri de acest gen, încercând, totuși, să rămână lucidă pentru a aflat cât mai multe despre o anume Clara Cartwright, a cărei viață o află din propriul jurnal al acesteia, găsit într-un cufăr pus la dispoziție printr-o anchetă muzeală, începută de Peg și Harry. Multe n-ar mai fi de spus, ideea este că Izzy își aprofundează timpul în a afla cât mi multe despre Clara, de care se simte legată într-un mod neobișnuit și bizar. Trebuie să menționez că aici mi-am adus aminte de romanul Trenul orfanilor, de Christina Blake Kline, un alt roman superb, care și-acum îmi stârnește amintiri. Nu știu de ce am făcut această legătură, dar mi se pare că aceste două romane seamănă puțin între ele. 

„(...) Unul dintre bărbați avea botniță. Câțiva dintre ei înjurau cât îi țineau plămânii. (...) Clara s-a cutremurat, deși nu-i era frig, și a privit înspre lac. (...) Erau oare mulțumiți că pacienții erau închiși, se simțeau ușurați că se puteau bucura de viețile lor netulburați de cineva care-ar putea avea o problemă? Își dădeau seama că majoritatea pacienților avuseseră cândva propriile lor speranțe și visuri? Că unii sunt ținuți închiși acolo împotriva voinței lor?” (pg. 209)

În partea cealaltă, viața Clarei este una dramatică până în profunzimea sufletului. Nu știu, pur și simplu am fost șocat de cât de multe sacrificii se pot face pentru iubire, pentru dragoste și împlinire, cu câtă emoție poți să trăiești numele persoanei pe care o iubești. Să-ți fie furat propriul copil, să fii trimisă la un azil pentru nebuni, doar ca să te faci bine, când tu ești în toate facultățile mintale, și asta doar din cauza orgoliului propriilor părinți, să simți neputința de a putea face o alegere, bătăi, condițiile austere, frigul și boala. Nu, chiar, oricât aș vrea, nu pot vorbi despre această parte a romanului. Rămâne doar să citiți și să vă înfiorați, să simțiți povestea pe care a vrut Ellen Wiseman să o transmită. 

Mi-a plăcut modul în care a decurs povestirea, modul în care autoarea își țese imaginile, peisajele și conturează anii specifici acțiunii. Da, am observat că Wiseman are un simț special și acut al detaliului, astfel încât să introducă cititorul în atmosfera cărții. Mi-a plăcut că, vorbind despre timpul clarei, m-a dus cu gândul la acea perioadă victoriană, cu rochii spumoase, bufante, acea perioadă dantelată, cu muzică bună, serate, tango, muzică la pian, în care bun-simțul era aproape exacerbat, dar necesar, când nu aveai voie să te adresezi unui bărbat decât dacă îl cunoșteai sau altcineva îți făcea cunoștință cu acesta. Iar talentul autoarei mi s-a părut incontestabil, dat fiind faptul că trecea de la un registru „elegant”, să-i spun așa, adică cel al Clarei, la un registru stilistic total diferit, cel al lui Izzy, adolescenta de șaptesprezece ani. Mă gândeam, în timp ce citeam, de ce a apelat autoarea la acest artificiu destul de des întâlnit, de a folosi două voci narative, adică două planuri, dar mi-am dat seama cât de frumos și de înduioșător s-au potrivit toate acestea la sfârșitul cărții. Vă spun, pe cât de emoționant este acest roman, pe atât de frumos se termină, atât de plin de speranță și, credeți-mă, nu are cum să nu vă smulgă măcar o lacrimă. Una, cât de mică!

„În fiecare noapte, se ruga ca groparul să sape în curând un mormânt penru ea. În afară de mese și mersul la baie de două oi pe zi, își petrecea timpul legată cu lanțuri de pa, dormind sau uitându-se afară, prin ferestrele acoperite de jeg. (...) Dacă avea noroc, după baia cu gheață săptămânală, i se dădea o cămașă de noapte spălată.” (pg. 277) 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Acum, că suntem împreună, putem recupera timpul pierdut. Trebuie să privim înainte.” (pg. 424)

marți, 21 martie 2017

„Câinii”, de Allan Stratton- Recenzie


„Sunt în lanul de porumb, e noapte și fug. Câinii mă urmăresc. Aleargă mâncând pământul. Se aud numai lătrături. Se apropie. Eu cad, mă ridic și cad din nou. Tulpinile de porumb foșnesc în urma mea. Or să mă prindă. Ajutor!” (pg. 59)

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 272
Traducere din limba engleză: Luminița Gavrilă

De cinci ani, Cameron și mama lui se mută dintr-un loc în altul. Tatăl băiatului e pe urmele lor. Cel puțin, asta i s-a spus lui Cameron. Când se stabilesc la o fermă izolată, băiatul începe să vadă și să audă lucruri care nu pot fi reale. Curând, ajunge să se îndoiască de tot ceea ce credea că știe și se întreabă dacă nu cumva își pierde mințile.Ce se ascunde în noapte? Ce e îngropat în trecut? Cameron trebuie să afle secretele întunecate înainte ca acestea să-l distrugă.

„Mama închide ușa. Eu dau să sting veioza și îmi revin în minte figura domnului Sinclair, câinii și copilul pe care l-am văzut în hambar. Oare ce-o fi acolo în întuneric, dând târcoale casei noastre în timp ce noi dormim? Oare ce-ar putea fi?
Las lumina aprinsă.” (pg. 44)

„Un thriller psihologic pe care nu-l poți lăsa din mână… straniu, întunecat și inteligent construit. Dialogurile vii, autentice și scenele memorabile alcătuiesc o poveste desăvârșită, al cărei final dramatic întrece toate așteptările.” - The Guardian

„Un tată monstruos, hărțuitor, coșmaruri alienante, un băiat fantomatic, câini sălbatici și un subsol dărăpănat – cadrul perfect pentru o poveste înfiorătoare despre un băiat care, încercând să dezlege un mister, descoperă ce secrete poate ascunde trecutul cuiva. Un melanj captivant de crime și poveste de familie.” - Kirkus 

Stratton este un multipremiat romancier și dramaturg canadian. Romanul său Chanda’s Secrets a fost distins cu American Library Association's Michael L. Printz Honor Book, Children's Africana Book Award și ALA Booklist's Editor's Choice. De asemenea, a stat la baza filmului Life, Above All, care a făcut parte din selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes în 2010. Continuarea acestui roman, Chanda’s Wars, a câștigat în 2009 Canadian Library Association's Young Adult Canadian Book Award. Alte cărți de succes ale lui Allan Stratton sunt Borderline, Leslie’s Journal și Phoenix Lottery. Câinii a câștigat Red Maple Award și a obținut numeroase nominalizări, printre care la Young Adult Novel Thriller Award, 2016 și American Library Association Best Fiction for Young Adults. Este în curs de publicare în 13 țări. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Wild Media Entertainment.

„Există multe lucruri pe care nu le știu sau nu le înțeleg. Poate pentru că nu le-am trăit niciodată.” (pg. 187)

Doamne, de când așteptam să citesc un thriller care să mă captiveze încă de la prima pagină. Vă spun doar atât: nu am lăsat acest roman din mână decât atunci când l-am terminat, decât atunci când autorul mi-a dat knock-out și mi-a explicat care este, de fapt, faza cu tot ceea ce se întâmpla. Da, poate încetul cu încetul, la un moment dat, reușești să cobești încotro converg toate ideile, unde se reflectă trecutul, ce vor personajele să spună și care este rostul acțiunilor lor, însă eu pur și simplu m-am lăsat captivat de scriitura lui Stratton și am ales să fiu purtat către „soluție”, să-i zic așa, nicidecum să o ghicesc. Pentru că acești Câini ai lui Stratton au misiunea de a aduce frica, groaza și spaima în cititor, totul întâmplându-se cu o măiestrie aproape de neînțeles. Da, am mai citit thrillere de la Editura Trei, după cum am mai spus, iar Marile minciuni nevinovate rămâne încă în capul listei, însă nici romanul de față nu este de evitat, drept care l-aș trece următorul pe listă, alături de romanele lui S.J. Watson și al Paulei Hawkins. 

„Ocolesc un cărucior ruginit și mă strecor sub țevi până în capătul celuilalt. Îmi imaginez că în spatele ei se ală un craniu și din pământ iese o mână scheletică. Inspir adânc, pășesc peste o cutie cu pitici de porțelan și un cufăr cu jucării, apoi pun mâna pe zăvor.
Haide, deschide-o.
Dar dacă înăuntru chiar este un craniu?”
 
De ce mi-a plăcut romanul lui Stratton? Pentru că efectiv a avut de toate. A fost amuzant, da, a fost emoționant, da, a avut mister, fantezie, un strop echilibrat de horror și angoasă, da, recunosc, au fost unele întâmplări destul de bizare care-mi stârneau imaginația, și-așa bogată, și mai închideam puțin romanul, îmi căutam ceva de făcut, iar apoi reveneam la el. Ca să vorbesc puțin despre poveste, Câinii ne spune povestea lui Cameron și a mamei lui, cu tot ceea ce însemană relația mamă-fiu. De menționat aici este faptul că, la sfârșitul romanului, Stratton răspunde unor întrebări, iar una face referire la relația lui cu mama sa. Spunând că au o relație extrem de strânsă, Stratton afirmă și că, de fapt, în scrierea acestui roman, a fost inspirat și de tatăl său, care întotdeauna a fost o imagine neagră în viața lui. Evident, integrând totul cu ficțiune, Stratton reușește să creeze o atmosferă emoționantă și, într-o măsură, violentă, în același timp. Bun, cum am zis, deși nu o să mă lungesc cu povestirea, cei doi încearcă să-și facă urmele pierdute, să nu fie găsiți de tatăl lor, și se tot mută. Evident, Cameron trebuie să-și schimbe școlile, nu are prieteni, nu are relații, este un om singur pasionat de jocuri cu zombie. Și, totuși, în singurătatea lui, pare că, încetul cu încetul, Cameron își pierde rațiunea și, în serile târzii, are coșmaruri și ba chiar se împrietenește cu o fantomă (aici este discutabil, însuși autorul o afirmă, iar „fantoma” poate fi interpretată drept întocmai subconștientul lui Cameron, dar mai multe detalii nu voi da) care îl va ajuta în rezolvarea misterelor cu care acesta are de-a face. La un moment dat, cei doi ajung la o fermă, în Wolf Hollow, iar de aici totul începe să caute întorsătura „horror” a poveștii. 

„- Tată, promite-mi că n-o să faci vreo prostie. 
- Toți facem prostii, amice, lucruri care nu pot fi reparate. Cum ar fi să fugi și să destrami o familie. Cum ar fi să-i minți pe oamenii care te iubesc.” (pg. 237)
 
Secrete ciudate, care mai bine ar fi rămas necunoscute, apariții bruște și inexplicabile, zgomote, un vecin nebun care are o mașină bizară de tocat carne, cuvinte aruncate la nimereală, dar cu subînțeles, minciuni, adevăruri ascunse, coșmaruri, o ladă ascunsă într-un pod, viziuni, într-un cuvânt, condimentele de succes pentru un thriller cu adevărat bun. Ce-mi place mult este faptul că Stratton prezintă povestea prin ochii lui Cameron, drept care nu exagerează cu spiritul de detectiv al acestuia (cum am observat că obișnuiesc majoritatea autorilor de thrillere să o facă, atunci când personajele principale încearcă să rezolve misterele, de parcă n-ar fi niște oameni în fine simpli), și citind am avut impresia că eu însumi îmi pun întrebările pe care și le pune Cameron, că eu singur încerc să rezolv misterul și să ghicesc ce se întâmplă în vecini. Da, am apreciat acest aspect definitoriu în a premia, fazual spus, acest roman cu cinci steluțe meritate. 

„Sunt câinii.
Îi văd gonind prin pădure. Cu capetele plecate, cu blana zburlită, cu ochii arzând ca niște cărbuni aprinși. (...) Câinii fac un salt în aer. _ țipă.” (pg. 249)
 
Sufletul lui Cameron este unul zbuciumat. Încă „prea mic pentru a înțelege unele lucruri”, după cum des i se spune, el este rupt de întrebări: oare cine are dreptate, tatăl său sau mama sa? Îi duce dorul celui care îi lipșește, însă propria-i mamă nu-i permite, cu prețul binelui lor, să-l vadă pe acesta sau să încerce să-l contacteze. Dar, într-o zi, Cameron face prostia de a-l suna pe tatăl său, iar asta are să schimbe totul. Nu știu, o să mă opresc aici cu recenzia, pentru că acest roman este pur și simplu o explozie, este alert, nu te lasă să respiri și ai momente în care de fapt ți se taie respirația. Bine scris, bine conturat, cu personaje interesante și săritoare, fiecare ascunzând propria sa poveste și având propriul său rol în desfășurarea acțiunii. Și când ai impresia că totul începe să se liniștească, de departe se vor auzi niște zgomote inumane, nepământești, iar atunci vei ști cu siguranță că aceștia sunt Câinii, care vor aduce cu ei groaza și moartea, coșmarul și întunericul.

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

luni, 20 martie 2017

„Timpul iubirilor perfecte”, de Tiago Rebelo- Recenzie


 
Editura: Allfa
Colecția: Strada Ficțiunii
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 486
Traducere din limba portugheză: Cristina Drăghici

 La sfârşitul secolului al XIX-lea, în anii tumultuoşi de după Ultimatumul britanic, Coroana portugheză se confrunta, atât în regat, cât şi în colonii, cu o serie de crize politice, sociale şi militare, care aveau să ducă la prăbuşirea monarhiei constituţionale. În aceste vremuri tulburi, locotenentul Carlos Montanha, militar tânăr, curajos şi ambiţios, este detaşat în inima Angolei, unde triburile indigene începuseră să se răzvrătească, profitând de slăbiciunile armatei portugheze. Aici, Carlos o întâlneşte pe Leonor, fiica nonconformistă şi încântătoare a colonelului Carvalho, şi între cei doi se aprinde o pasiune mistuitoare, pe care nu o va putea stinge niciunul dintre nenumăratele obstacole care le vor apărea în cale. Tiago Rebelo rescrie într-un mod captivant povestea unei epoci extrem de tulburate din istorie, iar textul său are marele merit de se dezbăra de orice preconcepţii ideologice şi de a fi pur şi simplu o carte despre oameni şi pasiunile lor.

Mi-a plăcut Timpul iubirilor perfecte, încă de când am văzut coperta romanului am avut certitudinea că o să-mi placă mult. Și, da, chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că am citit un roman complex din toate punctele de vedere: acțiune, personaje, întindere, context social, politic, toate tratate într-o simetrie perfectă, fără exagerări. „Patrie”, „loialitate”, „onoare”, „curaj”, acestea devin valori eterne la Tiago Rebelo, îmbinându-se cu „dragostea”, „prietenia”, sentimente de neînlăturat din viața oricărui muritor. Din câte am înțeles, romanul este inspirat din viața reală a lui Carlos Montanha, unul dintre protagoniștii romanului Timpul iubirilor perfecte. La o adică, bineînțeles că Tiago a integrat totul într-o manieră estetică, viabilă în raport cu orientările sale stilistice și literare. Și i-a reușit, nu m-a plictisit, nu a scris monoton și agale, doar să umple, în cele din urmă, patru sute optzeci și cinci de pagini. Totuși, singura mea mică problemă au fost, da, da, cele aproape cinci sute de pagini: vreau să spun că aveam momente în care mă simțeam obosit să o mai citesc, pur și simplu simțeam că totul s-ar fi putut termina mai devreme, fără a pistona atât de mult asupra anumitor aspecte din carte. Aveam impresia continuă că autorul tot trage să lungească totul, or, abia apoi mi-am dat seama că fiecare pagină, fiecare lucru întâmplat avea propria-i însemnătate în a contura și mai bine contextul personajelor (atât spațial, cât și temporal), caracterele și convingerile lor.

Proza lui Tiago este una puternică, adevărată, autorul scrie cum știe el mai bine și reliefează tipuri umane, tipologii, povești de dragoste eterne și, într-adevăr, perfecte nu prin destinul lor, ci prin ardoarea sentimentelor și patosul cuvintelor. Iar în contextul perioadei contemporane iubirii dintre cei doi protagoniști, Carlos și Leonor, povestea de dragoste nu poate fi decât una dramatică, în conformitate cu modul în care, de altfel, am fost obișnuiți. Iubirea își caută împlinirea printre baionete, mizerie, rebeli, pericole și morți. Astfel, imposibilitatea împlinirii ei are să aducă drama în care cei doi eroi își vor trăi zilele. Credeți-mă, aș vrea să pot spune mai multe însă îmi este imposibil, Timpul iubirilor perfecte este un roman neașteptat de complex și puternic, sincer, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult și, văzând cele aproape cinci sute de pagini, mi-am zis că, mai mult decât sigur, o să mă lungesc cu el o săptămână și ceva și, chiar de n-o să-mi placă, o să încerc eu să-l citesc, că am așa un fix. Dar mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar enorm de mult. Mi-a adus aminte de complexitatea romanului meu preferat, Pe aripile vântului, care îmbina toate aspectele necesare unui roman perfect. Și aici am avut iubire, și aici am avut război și prietenie, și aici am avut eroi tragici, curajoși, mincinoși, trădători. Un roman documentat bine, cercetat și pentru care, într-adevăr, s-a muncit mult și cu spor. Vi-l recomand cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial All pentru acest roman, Timpul iubirilor perfecte, vi-l recomand cu mare drag și, dacă l-ați citit, aștept părerile voastre! O zi minunată să aveți, călduroasă și plină de lecturi!

duminică, 19 martie 2017

„Jurnalul primei mele morți”, de Ioana Duda- Recenzie


 
Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 208
Rating: 4 din 5 steluțe
Colecția: Radical din 7

Ați simțit vreodată că trăiți o carte? Că o trăiți, zău, pe bune, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, respirație cu respirație? Bă, Ioana, nu știu cum să-ți zic, nu știu cum s-o fac, dar ai talent, nu glumă! Ai talent în a povesti cu și despre viață, te pricepi în a alege cuvintele, în a le sugruma în emoții și în trăiri, habar n-am cum s-o spun, tu nu faci literatură, tu nu faci frumos și metaforă, dar pur și simplu ucizi prin adevăr, prin veridicitate, iar tocmai asta este misiunea unui scriitor, părerea mea, a unui scriitor adevărat: să te facă să realizezi și să simți, să te facă să te ridici din pat, să te privești în oglindă și să-ți spui: trebuie să învăț să trăiesc, doar așa voi fi conștient de inevitabilul morții. Și nu mă înțelegeți greșit când spun că Ioana Duda nu se pierde în metafore, nu, pentru ea metafora nu este unghiul de vedere al prozei, nu este incidența sub care ea scrie, Ioana Duda ar fi mai mult din partea aceea cu „estetica urâtului”, să-i spun așa, deși e prea deplasat: da, Ioana Duda are uneori un limbaj vulgar, unii l-ar crede nepotrivit, dar credeți-mă că o să vi se pară ceva pur și simplu normal, nu știu, acest „jurnal” are menirea să te exorcizeze, să te curețe de toți dracii și să te liniștească; nu, să nu aveți impresia că vă va răspunde la întrebări - sau, de fapt, poate o va face. Dar veți desena răspunsuri pe geamurile aburinde ale vieții, neștiind că, în cele din urmă, vă puneți mai multe întrebări.

Am rămas cu multe lucruri după ce am citit acest volum, multe lucruri pe care le-am conturat în viața mea și cărora le-am oferit o formă anume. Să fac o recenzie? Imposibil, dragilor. Cum poți să faci recenzia unui jurnal? Nu, nicidecum unui jurnal ca acesta. Acest jurnal care te ridică, dă cu tine de toți pereții sufletului tău, îți șoptește tandru la ureche, țipă, plânge și râde, urăște, iubește, moare și învie, acestui jurnal care te arde visceral și care, încetul cu încetul, te salvează și te distruge. Jurnalul primei mele morți este o combinație de lumini și umbre și, așa cum lumina face parte din întuneric, viața face parte din moarte, or, schimbând registrul, moartea face parte din viață. Cum zicea și Stănescu, „viața este o scurtă absență între două inexistențe”, am putea spune că, în cele din urmă, doar având conștiința morții putem fi siguri că trăim cu adevărat. „În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.” (Jurnalul primei mele morți) Fraților, eu nu știu cum percepeți voi singurătatea, dar eu, uneori, o iubesc. Îmi place să fiu eu cu mine, să mă dedublez și să mă prostesc, să mă fac de râs, să devin asocial, pudic, cu cele mai ciudate și nepotrivite gânduri. Îmi place să-mi scot măștile, să le curăț și să fiu eu, să mă exclud din întreaga societate. Să nu fim egoiști, toți purtăm măști, nu vrem să fim văzuți, poate, în adevărata noastră natură, or pentru a nu părea nu știu cum, ori pentru a nu fi vulnerabili, arătăm uneori o oarecare nepăsare, poate puțină nesimțire. Viața te învață lucruri pe care nu ai fi crezut că le poți învăța vreodată.

Aș putea da citate din întreg volumul de față, la fiecare pagină am găsit ceva care să-mi placă. Am zis, dacă-mi luam un marker în mână, cu siguranță aș fi sfârșit prin a desena pagină cu pagină acest volum. Dar apoi am știut că-l voi recomanda prietenilor mei, iar ei îl vor recomanda mai departe prietenilor lor. Nu, ar fi nedrept și o dovadă clară de egoism să păstrezi acest Jurnal doar pentru tine, nu, nu, eu deja l-am plimbat pe unde am putut. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale Ioanei, se vede că talentul ei este irefutabil, a scos deja al treilea volum, Maria Magdalena, tot la Herg Benet. Păi, ce pot să-i spun decât să scrie în continuare, să ne rupă sufletele și să ne dea knock-out, fix la sentiment, fix profunzimea fiecăruia dintre noi. Ioana, te urăsc pentru talentul pe care-l ai, dar, după cum știi tu mai bine, ura face parte din iubire. Continuă să scrii, să scrii și să simți. Așa, întotdeauna vom fi eterni și de neînvins!

sâmbătă, 18 martie 2017

„O viață mai bună”, de Anna Gavalda- Recenzie


 
Editura: Polirom
Colecția: Actual
Număr de pagini: 248
Rating: 2 din 5 steluțe
Traducere din limba franceză: Ada Tănasă

Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970, în Boulogne-Billancourt. Mărturisește că își petrece în fiecare dimineață câte trei ore scriind „pentru adulții care trebuie treziți din somn”. În 1998 a câștigat trei premii întâi la mari concursuri de proză. Un an mai târziu i-a apărut volumul de povestiri Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva (Polirom, 2006), vândut în Franța în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci și șase de limbi și distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. De asemenea, alte cărți ale autoarei au fost traduse la Editura Polirom, care îi păstrează un loc special în palmaresul ei.
 
Dacă Anna Gavalda m-a uimit, să spun așa, prin romanul Billie, primul roman scris de autoarea franțuzoaică pe care l-am citit, și care mi-a plăcut extrem de mult, căzând într-o perioadă în care simțeam nevoia să citesc așa ceva, ei bine, după O viață mai bună, de la aceeași autoare, am un mesaj de transmis: pe când O carte mai bună? Efectiv, subiectiv, părerea mea, opinia mea, acest volum m-a dezamăgit complet, pur și simplu îmi venea să îl arunc pe fereastră, mi s-a părut o pierdere de timp, și, vai, de ce nu am crezut-o pe doamna din Librarium când mi-a spus, cu o sinceritate atât de convingătoare, că „acest roman m-a dezamăgit, nu ți-l recomand, dar până la urmă este doar părerea mea”? Anna Gavalda nu știu ce a vrut să demonstreze scriindu-l, dar am avut impresia că totul este mult prea repezit, trântit la nimereală, așa, deodată, pam, pam, pam, haide să termin romanul și să-l public cât mai repede. Oricum, în cele din urmă, chiar dacă nu mi-a plăcut romanul, am eu un fix să am toate cărțile pe care le citesc, de aceea mi l-am și cumpărat. Vreau toate cărțile Annei Gavalda, și, să sperăm, pe viitor poate o să scoată altele mai bune. 

Nu am citit Împreună, nici O iubeam, nici Cea care alină (încă mă sperie dimensiunile lor, dar știu că Anna Gavalda are un stil ușor, care nu obosește și, rareori, plictisește - le am pe toate, mai puțin cel din urmă roman), dar o să le ofer o șansă cât de curând. În fine, vorbeam de O viață mai bună, dar nu pot vorbi despre acest roman pentru că sigurul lucru bun pe care l-aș putea spune ar fi faptul că mi-a plăcut coperta extrem de mult, și anumite scene din carte (dar foooooarte, foarte puține) cu care mă obișnuisem și în Billie, și vorbesc de acele scene jucăușe, puerile, în care autoarea, prin ceea ce spune - și modul în care o face - nu are cum să nu îți schițeze un zâmbet pe buze. De asta mă atrage mult Anna Gavalda, și sper că nu am tras eu concluzii pripite și prea devreme, dat fiind faptul că am citit abia două romane de la această autoare. Cu siguranță o să mă conving cât de curând care este de fapt toată filosofeala scriiturii ei. 

Cred că punctul forte al Annei Gavalda îl reprezintă modul în care aceasta descrie cotidianul, monotonia vieții de zi cu zi, felul în care reușește să cuprindă totul în doar câteva fraze. Da, am observat asta încă de când am citit primul ei roman, dar, repet, părerea mea, în acest roman nu i-a reușit mai deloc. Nu știu, pe mine unul nu a reușit să mă emoționeze, să mă atingă, să mă facă să trăiesc povestea celor doi protagoniști, ea și el, am rămas rece, nepăsător aproape, stăteam în afara poveștii și o priveam ca o piesă de teatru în care deloc, dar deloc, nu mă regăsesc. Și, na, normal că nu mi-a plăcut romanul, dar chiar nu-mi pare rău că l-am citit, la o adică e OK să ai lecturi bune și lecturi proaste, din fiecare - mai mult sau mai puțin, înveți câte ceva, nu? 

„Mă numesc Mathilde Salmon. Am douăzeci și patru de ani. Oficial, sunt încă studentă, învăț istoria artei (frumoasă invenție), dar în viața reală lucrez pentru cumnatul meu. Cel bogat, cel frumos, cel cool. Cel care-și scarpină întruna vârful nasului și nu poartă niciodată cravată. Conduce o mare agenție de creație digitală care se ocupă de design, branding și dezvoltare web (traduc: dacă ai nișe prafuri și vrei să le vinzi pe net, el o să-ți facă un magazin online drăguț și un parcurs cu săgeți până la pagina de plată) și m-a corupt anul trecut. El avea nevoie de mercenari, eu - de bani de buzunar...” (un fragment din romanul O viață mai bună)

În cele din urmă, eu sunt de părere că fiecare înțelege și apreciază un roman în funcție de starea pe care o are, de experiența literară, de palmaresul autorilor pe care i-a citit. Dacă eu am văzut acest roman unul nu prea bun, nu înseamnă că voi, ceilalți, îl veți vedea la fel. De aceea, atunci când citesc o recenzie, încerc să nu mă las prea tare influențat de ea; vreau să mă conving eu însumi de importanța sau inutilitatea unui anume roman! Să aveți lecturi frumoase și o zi superbă, călduroasă!