luni, 26 iunie 2017

„Ultima scăpare”, de Federico Axat- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 496
Traducere din limba spaniolă: Ana-Maria Tamaș
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Colecția: Fiction Connection

Federico Axat s-a născut la Buenos Aires, în 1975.De profesie inginer, pasiunea pentru cărți l-a făcut să descopere vocația scrisului. Celelalte romane ale sale sunt: Benjamin (2010), El aula 19 (2012) și El pantano de las mariposas (2013). Ultima scăpare, un fenomen literar internațional, este în curs de publicare în peste 35 de țări.

Ieri am omorât un om. Am fost la el acasă, l-am așteptat ascuns într-un dulap, și l-am omorât. Nimeni n-o să-i ducă dorul.”

Ted McKay are tot ce își dorește: o soție frumoasă, două fete minunate și o slujbă foarte bine plătită. Când este diagnosticat cu tumoare cerebrală în fază terminală, hotărăște să-și tragă un glonț în cap. Dar e întrerupt de soneria de la intrare. Justin Lynch își face apariția la ușa lui, cu o propunere ciudată. Să ucidă două persoane: un criminal și un om bolnav de cancer în fază terminală, care, asemenea lui Ted, vrea să moară. În schimb, cineva îl va omorî pe Ted. Familia lui va fi astfel cruțată de consecințele psihologice devastatoare provocate de sinuciderea sa. În timp ce Ted comite crimele, unele situații i se par stranii. Victimele îi știu numele și evocă secvențe ce-i sunt familiare. Și mai ciudat, Ted recunoaște locuri și oameni de care n-ar trebui să aibă habar. Pe măsură ce o ia razna, îi revin în minte secrete întunecate din trecut.

„- La dracu', Ted! complici totul.
- Hai, Wendell, să nu ne mai jucăm. Sunt sincer cu tine: e un gol în mintea mea, e ca și cum anumite întâmplări ar fi fost puse în dezordine.”

Aproape cinci sute de pagini ar spune două lucruri legate de-o carte: ori că autorul a tras tare de acțiune, a lălăit-o, concentrându-se în jurul aceluiași subiect, ori că romanul este deosebit de complex și acțiunea nu se poate orienta doar într-un singur punct. Știți ce mi-au transmis cele aproape cinci sute de pagini ale lui Federico Axat? Ei, bine, domnul Axat, de fapt, nu s-a axat doar pe-o singură chestie, ci a mers, să spun așa, „din floare în floare și-n altă floare de-o pe altă floare”, pentru că nu am mai citit un roman atât de complex de când mă știu. Ce Watson, ce Moriarty? Doamne, omul ăsta este nebun, prea nebun(îmi pare rău, Gillian Flynn, chiar dacă m-ai ucis tu cu romanele tale - Fata dispărută, Locuri întunecate, și mi-ai demonstrat că nu prea ai toate țiglele pe casă și că te-ai cam retras din facultățile mintale, Federico Axat e mai nebun decât tine), iar dovadă este Ultima scăpare, un roman care s-a jucat cu mintea mea așa cum niciun alt roman nu a făcut-o vreodată. Pentru că pur și simplu am ajuns în punctul în care, la un moment dat, să nu mai am încredere în ceea ce citesc, să mă tem de ce are să urmeze - or, aici, nu vorbesc despre o frică fizică, ci despre o frică „ascunsă”, să mă pronunț așa: ajungi să te-atașezi de personaje într-un mod foarte subtil și prietenesc, doar pentru ca domnul Axat să-ți arate că, de fapt, în această lume a necunoscutului și întunericului, nimic nu-i ceea ce pare, nici măcar atunci când stă scris negru pe alb.

„- Mai devreme mă întrebai ce poate fi mai rău decât să-ți pierzi mințile, spuse Mike, și aici găsești răspunsul. Când îți pierzi judecata, totul e în mintea ta... Dar când te afli în cerc, unde cele două lumi conviețuiesc...”

De ce? Haideți să facem un joc de rol (știți prea bine că eu, în recenziile mele, nu vorbesc despre ce s-a întâmplat în roman - acțiune, desfășurarea ei, alea, alea, intrigă, blabla-tralala): începi să citești, acțiunea e faină, te prinde, te-antrenează, personajele îți plac, sunt puternic construite, dure, au o mentalitate și un comportament aparent normal. Așa, te lași purtat de val vreo sută și ceva de pagini, ajungi să te prinzi ce, cum, când, unde, de ce (asta mai greu, dar merge), și-apoi, știi, stai și citești un capitol și-ajungi la ultimul rând care-ți spune asta: „(...) de fapt, totul se petrece doar în mintea ta.” Și-apoi, bum, zi și tu, să n-arunci cartea pe geamul tramvaiului? Să nu-ți vină să țipi de să exorcizezi tot ceea ce-i în tine? Vă spun cum s-a întâmplat: stăteam pe-o bancă și așteptam un prieten, și-am ajuns la punctul ăsta glorios, mirific, magnific, când aflu că, de fapt, totul se petrece în mintea dragului de Ted, dragului nostru Ted nebun și cu chichițe pe creier - atât de contrariat eram, atât de confuz, încât i-am povestit acelui prieten tot romanul, de la început la sfârșit, și mi-a zis, Andrei, după oprește-te din citit, că-nnebunești și tu. Dar n-am putut. Am vrut să văd ce mai are Federico Axat de spus, unde vrea s-ajungă cu povestea aceasta nemaipomenit de bună. Și vă spun, dragi cititori, dacă doriți un roman în care totul să vă fie dat peste cap, de la prima pagină la ultima, cartea aceasta este alegerea cea mai potrivită, iar cei de la Editura Trei au fost (și sunt) enorm de inspirați cu această traducere. 

„(...) Ai blocat acele amintiri și le-ai înlocuit cu altele, retrăindu-le la nesfârșit.”

Axat e un filolog bun de tot, nu neapărat prin amploarea cuvintelor, a efervescenței prozodice, a complexității literare: înainte de toate, e un speculator magnific, imaginând personaje, întâmplări, secrete, cum n-am mai văzut la vreun alt autor de acest gen. Da, recunosc, alături de el am mai întâlnit și pe Gillian Flynn, o altă autoare care mă intrigă enorm de mult și în acest moment, dar la Axat am văzut o grijă mai mare pentru psihologia personajelor sale (ba chiar are un personaj destul de interesat care este psihologul personal al lui Ted, personajul principal). V-aș da un spoiler imens, dar nu am să fac asta, însă, la un moment dat, Axat mai aplică o lovitură sub centură, jucându-se fără vreo problemă cu mintea cititorului tău. În acest roman, după cum am spus, nimic, dar nimiiiiic nu e ceea ce pare. Personajele mint, se schimbă, personajele acestea sunt rotunde, alcătuite din lumini și umbre, strigă între paginile cărții și-așteaptă, cu brațele ridicate, dreptatea. Fiecare are nevoie de un răspuns, fiecare își caută trecutul pentru a-și desluși prezentul. Nicidecum nu este un roman polițist, deși se-ntâmplă crime, avem de-a face cu oamenii „justiției”, dar nu, eu l-am interpretat ca pe un thriller-dramă-psihologic-dark enorm de bun, care se numără printre cele mai bune cărți citite anul acesta - evident, din această categorie. De ce i-am dat patru steluțe? E simplu: pentru că s-a terminat. S-a terminat și, deși eu căutam răspunsuri, am rămas cu mai multe întrebări care m-au băgat într-o pauză de citit, drept care nu m-am putut apuca de o altă carte după ce am terminat Ultima scăpare. Așa, mi-am zis, e modul meu de a-i arăta lui Axat că, încetul cu încetul, am început să-l urăsc (dar aș devora orice este scris de către el, pentru e ca o plăcere vinovată să mă las înnebunit de asemenea cărți).

Credeți-mă, acest roman este ceva nou. Ceva diferit față de majoritatea cărților de la Trei. Tocmai m-am uitat să văd dacă au fost cumpărate drepturile de ecranizare ale cărții, și, după cum mă așteptam, acest lucru a fost făcut de către Anonymous Content, cei care au produs The Revenant: Legend of Hugh Glass și Detectivii din California și Companario Entertainment. Sunt sigur că o să iasă un film pur și simplu genial, evident, dacă actorii sunt cei potriviți. Deja îmi imaginez câțiva artiști în locul personajelor - totul este să trăiască povestea exact așa cum trebuie, pagină cu pagină. Abia așteeeept!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

luni, 19 iunie 2017

„Cuplul din vecini”, de Shari Lapena- Recenzie


 
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 344

Nu poți ști niciodată ce se întâmplă de cealaltă parte a peretelui. Vecina ți-a spus că n-are chef să-ți aduci copilul de șase luni la petrecerea ei. Nimic personal, aparent, doar că nu suportă să-l audă plângând. Soțul tău te-a asigurat că va fi bine. Doar sunteți în vecini. Veți avea monitorul copilului la vo și veți merge pe rând acasă, din jumătate în jumătate de oră. Fiica ta dormea ulima dată când ai fost la ea. Acum, când te năpustești în casa cufundată într-o tăcere mormântală, cel mai cumplit coșmar de adeverește. Fiica ta a dispărut fără urmă, când totul părea cât de poate e în regulă. Poliția e la tine acasă și te întrebi cu groază ce va descoperi. De ce ești capabilă când cineva te împinge dincolo de limitele tale umane? Acest roman nu doar că are să-ți răspundă la întrebările pe care ți le pui, dar te va face să cauți răspunsuri în adâncul ființei tale - neștiind că, de fapt, îți pui tot mai multe întrebări!

„Puteau să fi omorât copilul oricând în timpul zilei, ori intenționat, ori accidental, să-l fi put în portbagaj și să fi aruncat cadavrul înainte de a merge la petrecerea de alături. Sau, dacă încă mai gândeau limpede, puteau să nu îl pună în portbagaj, ci în scaunul de mașină. Un copil mort nu arată așa de diferit de un copil adormit. Depinde de cum l-au omorât. (...)”

Deci, vă rog să mă credeți, am citit acest roman într-o zi, pentru că încă de la început, fără să fi știut mare lucru legat de el, fiind o nouă apariție surpinzătoare și frumoasă a celor de la Editura Trei - cărora le mulțumesc enorm pentru oportunitatea de a citi cartea - nu am citit recenzii ulterioare. Dar am știut, chiar am știut de când am văzut titlul, coperta, că voi citi ceva super bun. Și, Doamne, câtă dreptate am avut. Dacă aș fi avut așteptări de la această carte, cu siguranță mi le-ar fi întrecut. Așadar, pot s-o alătur celor câteva cărți de la Editura Trei, din colecția thriller, care pur și simplu m-au dat pe spate: cele două cărți ale lui S.J. Watson - Înainte să adorm & Second life, cărțile lui Liane Moriarty - Marile minciuni nevinovate (pentru mine, still the best de la Editura Trei) & Secretul soțului, Câinii lui Stratton. O carte pur și simplu fenomenală, care nu atrage doar prin acțiunea picantă, electrizantă, șocantă, ci prin psihologia personajelor, prin acuratețea scriiturii și atașementul lui Shari Lapena față de propriile personaje: vreau să vă spun că am apreciat enorm de mult felul în care Lapena și-a construit personajele, însuflețindu-le și integrându-le în viața cărții. Vă spun, pentru mine, scriitor la rândul meu, grija față de propriile personaje înseamnă enorm de mult, iar autoarea mi-a demonstrat că, la rândul ei, își tratează personajele cu un respect deosebit.

„- Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune Rasbach.”

Acțiunea, da, la început mi s-a părut puțin banală, hai să-i zic, nu știu, trasă de păr. Pentru că se întâmplaseră chestii, a dispărut un copil etc șamd, vine poliția, mama plânge, tata plânge, vecinii-s ciudați, vorbe, toate alea - și, bineînțeles, niciun martor, nicio urmă, ca și cum totul ar fi șters cu buretele sau, dimpotrivă, nu s-ar fi întâmplat vreodată. Dar apoi, după încă niscaiva pagini, mi-am dat seama: paginile acelea au avut un rol decisiv de important, pentru că ele au reiterat personajele în sine, alături de caracterul lor și trăsătura lor dominantă. De-acolo spre sfârșit, totul a capătat niște conotații nebunești. Încă nu pot să cred cât de mult am putut să fiu prins de acest roman, cât de mult m-am antrenat, eu, voluntar, să văd dacă reușesc să-mi dau seama cine a furat copilul, dacă mai este în viața, unde, când, toate alea. Nu l-am văzut ca pe-un roman polițist, deși ar avea conotațiile unuia (poliție, interogări, urmăriri blablabla), ci ca pe un thriller psihologic, pentru că, după cum bine știți, pe mine nu prea mă interesează acțiunea (care aici, în Cuplul din vecini, a fost una dintre cele mai bune), ci mă interesează în special psihologia personajelor, felul în care acestea acționează și iau decizii, felul în care reacționează, vorbesc. Nu știu, pentru mine omul este cel mai mare mister, cu toate deciziile și gândurile și emoțiile și atitudinile sale uneori de neînțeles. Și Shari Lapena, sumându-le pe toate în această carte, a adus la viață o poveste fascinantă, cu personaje memorabile.

„(...) Totul arată foarte diferit când stai în spatele unei mașini de poliție, în drum spre o audiere despre dispariția copilului tău.”

Anne, ea, soție și mamă. Aparent fericită, puțin invidioasă pe vecina ei Cynthia care pare să vrea să-i fure soțul, pe Marco, și simte că n-are nicio șansă în fața ei. Cynthia este mai frumoasă, visul oricărui bărbat, forme, fund, sâni, alea, alea, dar ea știe că Marco o iubește și n-ar fi vreodată capabil să-i facă ceva de genul, s-o înșele și s-o lase deoparte. Nu, pentru că la mijloc este copila lor, Cora, dovada supremă a iubirii și a legăturii dintre ei. Mda, așa să fie. Dar Anne este mai mult decât o soție și o mamă, nu este neapărat un personaj puternic, dar este un personaj care ascunde multe, cu un trecut bizar, cu niște devieri comportamentale puse pe seama unor probleme mintale, sau poate doar pe seama unor constrângeri de moment. Și-apoi, Marco, un afurisit, drept să vă spun, pentru că pe Marco ori îl iubești (dar să fii puțin fără țiglele pe casă, dacă faci asta - recunosc, mie mi-au căzut vreo câteva), ori îl urăști (șanse de 95% să faci asta), un personaj care tace și face, să spun așa. Domnișoru', inteligent, recunosc, și-a pornit cândva o afacere care acum a crescut destul de mare, dar apoi, bam, pe află în pragul colapsului și are nevoie de bani. Părinții Annei sunt multi-mega-milionari, că-s în stare să scoată din buzunar și cinci milioane de dolari ca să plătească răscumpărarea copilei care, la un moment dat, chiar este menționată în carte - „hoții”, să le spun așa, vor cinci milioane de dolari (inițial trei, dar, surprinzător de neașteptat, prețul crește la cinci) pentru a o oferi pe Cora înapoi părinților. Cel care are să facă tranzacția va fi Marco, tatăl Corei. Iar de-aici, dragi cititori, mă opresc, pentru că ce urmează este o nebunie curată, ca un joc de fotbal american. 

„(...) A spus poliției că are încredere în Marco, dar a mințit. Nu are încredere în el când vine vorba de Cynthia. Probabil are și alte secrete față de ea. La urma urmei, și ea are secrete față de el.”

Enorm, dar enorm de mult mi-a plăcut această carte. Mi-a plăcut intriga frumos construită, subtilă, chiar dacă în esență banală (la o adică, un copil dispărut, deh). Dar acțiunea, desfășurarea ei, pur și simpl pe placul meu, mi s-a părut un film bun la care m-am uitat fără pauză, fără să fiu întrerupt sau bruiat de către vreun factor extern. Recunosc, singurul care m-a bruiat am fost eu, pentru că nu puteam să citesc fără să fiu învăluit de zeci de gânduri: ce se tot întâmplă, cine e criminalul, de ce face x asta, de ce face y asta, ce mai urmează acum să se întâmple? Eram contrariat, confuz, nervos și ofensat de unele chestii. Nu puteam să-mi țin o idee, pentru că imediat îmi era spulberată de un personaj cheie care apărea în cadru. Încercam să cobesc cine a făcut asta, ba chiar îmi apăreau și motivele care să mă conducă spre persoana potrivită și, deodată, zbang, bam, autoarea dădea totul peste cap și mă lăsa cu ochii în soare. Ș-am zis, domle, eu mă las baltă, o să mă bucur de lectură și-am să văd ce urmează. Nu știu, pentru mine este una dintre cele mai bune cărți de-acest gen citite, pentru că a avut de toate. Din plin!

„(...) Adevărul este acolo. Întotdeauna e acolo. Trebuie doar să fie descoperit.”

O poveste senzațională și plină de întorsături, de întrebări și capcane la tot pasul. Shari Lapena ne pune toate acestea în față, scriind povestea cu un talent deosebit de a nara, de a porni intrigi și, aș spune, puncte culminante. Deoarece, de-a lungul romanului, nu există numai un punct culminant, ci sunt pe puțin atâtea câte degete avem la o mână. Și totul este să te lași purtat de poveste și de ceea ce înseamnă ea: talent, precizie și o deosebită plăcere pentru personajele frumos și puternic create. Bravo, Lapena, eu abia aștept să-ți mai citesc din cărți, pentru că te înscrii printre autoarele pe care, întotdeauna, le voi recomanda și le voi citi cu mare drag!
„Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul mesei, cu luminița roșie strălucind ca vârful unei țigări. Brusc, este cuprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună.”

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 
 

sâmbătă, 17 iunie 2017

„Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare”, de Hermann Hesse- Recenzie



Editura: Rao
Colecția: Rao Clasics
Număr de pagini: 218
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2013
Traducere din limba germană: George Guțu și Adriana Rotaru

Primul meu contact cu Hermann Hesse, anume acesta, a fost izbitor. Vă pot spune, nu mă așteptam să-mi placă așa mult felul în care autorul scrie; auzisem că ba e plictistor, ba se pierde în chestii, n-are un fir epic, n-are o adecvare logică și toate cele, ba chiar cineva mi-a spus odată, „Hesse voia doar s-arate că știe chestii și-atât, nimic mai mult”. N-am avut ce să-i spun, din moment ce n-am citit nimic de la autorul, pictorul, poetul Hesse. Dar m-a contrariat și am vrut să citesc ceva de la el, însă nu am avut ocazia s-o fac. Acum, Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare, chiar mi-a demonstrat cât de mult se înșela acea persoană - or, poate, mi-am dat seama că poate persoana care-l citise încă nu era avizată s-o facă: pentru că da, după ce l-am citit, mi-am dat seama că Hermann Hesse nu este un autor pentru toată lumea, ci are cititorii săi avizați, tagma sa literară. Recunosc, nici eu nu-s avizat încă, pentru că au fost numeroase momentele în care am spus c-o să abandonez cartea, că nu-mi place, că parcă mă solicită prea mult și toate cele. Dar, după ce am terminat-o, după ce am dat ultima pagină, nu doar că m-am simțit mai încărcat cultural, ci am simțit că, într-adevăr, am citit ceva bun, ceva diferit și foarte, foooarte informat și scris cu pasiune și devotament.

După cum bine știți, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre chestii care să dea eventuale spoilere. Nu. Eu îmi fac recenziile vorbind despre modul în care am simțit eu lectura și modul în care am perceput eu ideile și trăirile autorului, surprinse în universul ficțional (sau poate nu) creat de către acesta. Da, am văzut această carte, într-o măsură, ca pe o alegorie a cunoașterii, a dorinței de a descoperi timpuri vechi reliefate în altele ce au să vină. Profesiune de credinţă individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani şi de putere, elogiu al vieţii contemplative şi al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esenţă, un roman iniţiatic, devenit, de-a lungul timpului, text „sacru”. Călătoria spre Soare-Răsare - o poveste despre redescoperirea naturii umane Şi refacerea drumului spiritual după efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, trăite de autor. În plus, faptul că întocmai autorul a trecut prin cele două războaie mondiale, ba chiar luând Premiul Nobel pentru Literatură în 1946, m-a intrigat și m-a făcut să vreau să citesc această carte. Și da, Hermann Hesse chiar și-a meritat Nobelul, chiar dacă nu cred că l-aș putea citi constant, ci la perioade mai mari de timp. Da, o fi el un autor bun, un filolog desăvârșit, dar, la un moment dat, poate deveni obositor ceea ce scrie. 

O carte efervescentă, scrisă de un autor pasionat de cultura indiană, epuizându-i miturile, legendele, totul într-un peisaj fabulos, autentic. Mi-a plăcut enorm un pasaj din această carte, am să-l redau în următoarele: „(...) Într-adevăr, niciodată nu reușise să renunțe la el însuși dăruindu-se în întregime vreunul alt om, să uite de sine, să săvârșească nebuniile de dragul cuiva; niciodată nu reușise să facă așa ceva, și tocmai în aceasta consta; după cum i se părea lui atunci, marea deosebire dintre el și oamenii-copii. Acum, târziu, simțea și el o dată în viață această pasiune, cea mai puternică și mai stranie, suferea din pricina ei, suferea amarnic, considerându-se totuși un om fericit, care se înnoise cu ceva, se îmbogățise cu ceva”. Hesse le-are, chiar e un autor care zăbovește în sufletul omenesc și-i descoperă toate corzile sensibile și firave. Am apreciat, la el, de asemenea, modul de a construi locuri, de a reitera perioade contemporane cărții și de a dezvălui tabieturi, obiceiuri, precizând clar reperul spațial și, prin alte detalii, inducând și temporalitatea cărții.

Dacă doriți o lectură bogată, care are câte puțin din toate, vă recomand cartea lui Hesse. Însă, drept să vă spun, vă recomand s-o citiți atunci când aveți ceva timp liber, pentru că mie, unul, chiar mi-a luat ceva s-o citesc, chiar dacă are doar două sute și ceva de pagini. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a e cciti acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile, lichidări de stoc și tot tacâmul! Lecturi faine! 
 

vineri, 16 iunie 2017

Am încercat „Argan Bio ulei pentru unghii” de la Gerocossen


De câțiva ani, aș putea spune, am avut o „problemă”, dacă o pot numi așa, dar i-aș zice mai mult un tic: involuntar, mereu îmi rupeam unghiile, mă jucam cu ele și, na, în cele din urmă, ajungeau să fie rupte. Făceam asta involuntar, fără să-mi dau seama: când citeam, când scriam, când mă uitam la un film, când mă gândeam la ceva random, când pur și simplu stăteam. Cu timpul am încercat să scap de această obișnuință nesănătoasă; pot spune chiar că am reușit, dar o chestie și-a lăsat amprenta într-un mod care mă deranjează foarte tare: am niște unghii foarte moi, într-o manieră aproape elastică, care se rup foarte, foarte rapid.

De aceea, și vreau să le mulțumesc mult celor de la vegis.ro, magazin online de produse naturale pentru colaborarea pe care am început-o, le-am cerut acest produs pentru testare, o sticluță cu ulei de argan bio, pentru îngrijirea unghiile și a pielii mâinilor. Uleiul de argan este formula perfectă pentru îngrijirea unghiilor fragile, exfoliate și casante, conținând ulei de argan organic, migdale, măsline și ricin în combinație cu esențe naturale de lămâie și eucalipt. Formula luxuriantă deteriorarea unghiile, le fortifică și le redă strălucirea, unghiile recăpătându-și rezistența și luciul. Bogat în acizi grași omega-3, omega-6 și vitamina E, uleiul de argan, cunoscut și sub numele de aurul verde al deșertului, este un tratament miraculos: menține tinerețea pielii, revitalizează părul și este un întăritor natural al unghiilor.

Este primul review de acest gen pe care îl fac, dar mi-am dat seama că mi-aș putea axa blogul pe orice fel de chestii, nu doar pe recenziile cărților. Doresc să-mi extind aria din blogosferă, și mulțumesc enorm celor de la Vegis.ro pentru șansa și oportunitatea oferite. Dacă ar fi să vorbesc despre avantajele folosirii acestui produs, aș putea spune următoarele:

  • la câteva minute de la aplicare - câte un strop pe fiecare unghie, apoi masare ușoară a acestora și a pielii din jur, unghiile deveneau mai tari și mai puternice;
  • mirosul este plăcut, chiar neașteptat, având în vedere produsele folosite pentru preparare;
  • prețul este avantajos și, deși trebuie urmat un tratament zilnic (o dată pe zi, chiar două-trei ori în cazul unghiilor mai afectate), sticluța îți oferă garanția a vreo două-trei luni de utilizare (eu o folosesc cam de o săptămână și, drept să vă spun, arată ca și cum ar fi încă neatins conținutul);
  • catifelează pielea, putând fi aplicat și pe mâini.

Ingrediente: Olea europaea oil, Caprylic/capric triglyceride, Argania spinosa kernel oil, Ricinus communis oil, Prunus amygdalus dulcis oil, Citrus limon seed oil, Eucalyptus globulus leaf oil, Limonene, Citral, Linalool, Tocopheryl acetate.

Mulțumesc enorm, vegis.ro, pentru acest produs. Îl puteți achiziționa de AICI, la un preț super avantajos și de nerefuzat. Pe site-ul lor găsiți numeroase produse pentru îngrijrea proprie și pentru o viață sănătoasă și echilibrată.

„distanța dintre noi”, de Jhumpa Lahiri- Recenzie


 
Editura: Nemira
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Traducere din limba engleză și note: Adriana Voicu
Anul apariției: 2015

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață. Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri, câștigătoare a Premiului Pulizer. „Cea mai buna carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ (The New York Review of Books)

Colosal, magnific, un roman extraordinar prin complexitate și prin vocile personajelor. Sincer, mi-a întrecut toate așteptările, pentru că a fost exact acel gen de roman pe care îl citești pe nerăsuflate, cu nesaț, pentru că te antrenează în poveste, te plasează în spațiu și în temporalitatea specifică perioadei surprinse în roman. Sincer, cred că este unul dintre cele mai complexe cărți, cu atâtea personaje, cu atâtea situații frumos construite și amplasate în momentele potrivite ale acțiunii, cu atâtea sentimente și emoții și trăiri și atitudini care s-au construit în jurul acestui roman, concentric strângându-se în jurul definitivării sorții fiecărui personaj de care, cu atâta ușurință, am reușit să mă atașez. Nu știam despre ce este acest roman, așadar nu am avut nicio așteptare. Mi-a plăcut foarte mult coperta, recunosc, care, după ce termini romanul, o să ți se pară fooooarte sugestivă - și, de asemenea, colecția Babel a editurii Nemira îmi este pe plac, și vreau să am toate cărțile de-aici.

distanța dintre noi, într-adevăr, ar putea părea un roman greoi, solicitant, care necesită atenție și timp. Sincer, da, așa o fi, dar eu m-am lăsat dus de val și de poveste, m-am purtat mână în mână cu personajele, am pus suflet în tot ceea ce s-a întâmplat, am râs, am plâns, am glumit, am mințit, am tânjit și am ars în profunzimea lor, iar datorită acestor lucruri, pur și simplu nu mi-am dat seama când au trecut atâtea pagini, cum s-au schimbat personajele (și-au uitat să-și spună acest lucrul unul altuia - anume, că s-au schimbat, vreau să zic), cum au crescut iubirile între palme, prețuind omul în profunzimile cărnii sale. Nu știu, vă spun, mi s-a părut un roman despre viață, un roman despre prietenie, despre familie, dar, peste toate, mi s-a părut un roman care vorbește despre timp și despre trecerea lui ireversibilă, inevitabilă și egală. Dacă nu trăiești unele lucruri la timp, la o adică, chiar să profiți de ele, va veni un timp în care doar în poze ți se vor părea posibile anumite lucruri; și nu vorbesc aici doar de efervescența tinereții, ci de acel carpe diem pe care, de multe ori, îl dăm deoparte. Și distanța dintre noi nu are să fie, de fapt, decât distanța față de timpul pe care l-am pierdut, l-am risipit, la moarte cerșind clipe infime de care să ne agățăm cu dinții.

„Acest roman poetic explorează teme precum singurătatea, izolarea, secretele de familie, voința politică și puterea iubirii necondiționate. Jhumpa Lahiri înțelege că problemele nesoluționate din trecut ne pot determina să ne clădim un stil de viață pe care de obicei îl evităm. Conflictele ce nu au fost rezolvate îi imping pe oameni să-și aleagă parteneri de viață nepotriviți, cu care vor dezvolta relații complet nesatisfăcătoare și nepotrivite. Romanul demonstrează cu detalii meticuloase caă înfruntarea unui trecut dureros și conștientizarea secretelor de familie reprezintă adeseori cheia fericirii adevărate. Pentru cei care incă  se chinuie să accepte și să facă față unor relații complicate de familie și pentru cei care au tendința să dezvolte relații romantice nesănătoase și să-și aleagă parteneri nepotriviți, distanța dintre noi reprezintă o lectură obligatorie. distanța dintre noi este o mărturie a capacității umane de a înfrunta și de a trece peste acest gen de provocări.“ (The Huffington Post)

Jhumpa Lahiri este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și distanța dintre noi, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Lahscrie;iri nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

Proza lui Lahiri este una puternică, adevărată, sinceră, scriitoarea reliefează și conturează tipuri umane, tipologii, povești de dragoste eterne și, într-adevăr, perfecte nu prin destinul lor, ci prin ardoarea sentimentelor și patosul cuvintelor. Iubirea își caută împlinirea printre baionete, mizerie, rebeli, pericole și morți. distanța dintre noi este un roman neașteptat de complex și puternic, sincer, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult și, văzând cele aproape cinci sute de pagini, mi-am zis că, mai mult decât sigur, o să mă lungesc cu el o săptămână și ceva și, chiar de n-o să-mi placă, o să încerc eu să-l citesc, că am așa un fix. Dar mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar enorm de mult. Mi-a adus aminte de complexitatea romanului meu preferat, Pe aripile vântului, care îmbina toate aspectele necesare unui roman perfect. Și aici am avut iubire, și aici am avut prietenie, și aici am avut eroi tragici, curajoși, mincinoși, trădători. Un roman documentat bine, cercetat și pentru care, într-adevăr, s-a muncit mult și cu spor. Vi-l recomand cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, cu 42% reducere, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!