vineri, 22 septembrie 2023

Dispariția lui Molly Clarke, de Wendy Walker - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint
Colecția: Leda Bazaar
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2023
Traducere: Loredana Voicilă

Wendy Walker este autoarea bestsellerului Cu o noapte înainte, publicat în românia de Leda Edge (2019, traducere de către Loredana Frățilă-Cristescu), dar și a altor thrillere psihologice precum All Is Not Forgotten, Emma in The Night, What Remains și American Girl. Cărțile sale au fost traduse până acum în peste 23 de limbi, s-au aflat în fruntea listelor de bestsellere atât la nivel național, cât și internațional și au fost luate în calcul pentru a fi ecranizate. Înainte de a se dedica scrisului, Wendy Walker a lucrat ca avocat specializat în dreptul familiei după ce și-a luat doctoratul la Georgetown University Law Center și diploma de licență de la Brown University. De asemenea, a lucrat și ca analist financiar la Goldman, Sachs & Co.
„Urc în mașină și închid portiera. Ușurarea se luptă cu disperarea.
Și, înainte să apuc să îmi șterg ochii umezi de ploaie și să văd ce se află cu adevărat înaintea mea, aud din nou țăcănitul. Portierele se închid.
Se blochează.”
S-a spus că a ales să plece din viețile celor dragi. Indicii sunt destule. Mașina abandonată la kilometri de casă. Biletul găsit la un motel din apropiere. Familia distrusă. Astfel de povești se întâmplă tot timpul. Femei care se fac nevăzute, disperate să o ia de la capăt. Dar ce s-a întâmplat în realitate cu Molly Clarke? Noaptea în care a dispărut a început cu o furtună, apoi femeia a rămas fără benzină, iar un bărbat s-a oferit să o ia în camioneta lui și să o ducă undeva, la adăpost. Numai că, după ce se închid portierele, Molly începe să bănuiască faptul că a făcut o greșeală cumplită. O nouă pistă o aduce pe Nicole, fiica lui Molly, în orășelul amărât în care mama ei a fost văzută pentru ultima oară. Localnicii sunt înduioșați de poveste și dornici să o ajute. Proprietarul motelului. Barmanul. Chiar și poliția. Asta până când secretele încep să iasă la iveală, iar Nicole se apropie de adevărul privind evenimentele din noaptea cu pricina și își dă seama de pericolul care o paște.
„Faptele rămân fapte și au sens. Teama nu este decât vina care își caută drumul înăuntru. Vina care vrea să se prefacă pentru că eu nu vreau să dau piept cu ea.
Se strânge în jurul meu ca o a doua cuvertură. O cuvertură familiară.
Cuvertura vinovăției.”
De unde să încep, în primul rând? De la faptul că m-aș fi așteptat, parcă, la altceva? Descrierea cărții este foarte promițătoare, sincer, dar execuția... Pentru mine a scârțâit pe undeva. Punctul de plecare chiar mi-a plăcut, dar pe parcurs parcă s-a pierdut ceva. Parcă a lipsit ceva care să mă convingă, să mă facă să spun că „da, chiar a fost un thriller, vorba aia, bun rău”. Dar nu. A fost doar o carte pe care am citit-o și care, deși pe parcurs m-a prins cu unele chestii, am simțit-o ca fiind o oarecare lectură thriller, cu nimic mai specială decât alte cărți thriller pe care deseori le cataloghez drept „banale”. Nu e chiar un thriller banal, pentru că a avut, spre sfârșit, componenta aceea „șocantă” pe care frecvent mizează autorii de thriller - în schimb, mi s-a părut și asta puțin trasă de păr, și nu știu dacă nu am citit eu romanul cum trebuie, dar parcă prea brusc & deodată a fost totul. La această carte mi-a plăcut tare mult de Nicole, în schimb, pentru că mi s-a părut înfiptă și determinată, deși a mai avut și ea scăpările ei.
„Spaima îmi pătrunde în oase în timp ce mă trage înăuntru și apoi închide ușa. De cealaltă parte, aud țăcănitul unui zăvor. 
Și atunci înțeleg.
Nu voi părăsi niciodată această casă.”
Dispariția lui Molly Clarke, după cum și titlul o spune, își țese dinamica în jurul dispariției lui Molly - o mamă care se confruntă cu un acut sentiment de vinovăție, după ce se face, în circumstanțe specifice, vinovată de moartea fiicei sale. De aici, relația ea cu Nicole se răcește foarte tare, iar ceea ce cândva a fost o familie normală devine, în foarte scurt timp, o familie disfuncțională. Măcinată de vină, Molly decide să se retragă, poate chiar să-și pună capăt zilelor, dar se-ntâmplă ce se-ntâmplă și Molly ajunge să fie închisă într-o locuință, alături de o altă copilă și un bărbat destul de bizar. Promițându-i-se ajutorul, acum Molly hotărâtă să se întoarcă înapoi la familia sa - și poate acesta să fie, de fapt, un nou început -, își dă seama că de fapt a căzut chiar în ghearele cui n-ar fi trebuit. Începe un joc al supraviețuirii în care Molly știe că fiecare secundă care trece o duce mai aproape de un moment nedorit. Dar nu îi va fi chiar atât de ușor să pună cap la cap anumite lucruri și să scape dintr-un loc în care parcă a fost făcut să nu poată nimeni scăpa vreodată.
„Gânduri despre faptul că ne naștem spre a muri. Gânduri la moarte, punct.
Și la ceea ce am ascuns sub chiuveta de la baie.”
Partea aceasta mi-a atras atenția îndeosebi, deoarece chiar am fost curios să văd încotro se îndreaptă lucrurile. Dar când am văzut de fapt ce-a gândit Walker c-ar trebui să fie „motorul” din spatele tuturor acestor încercări, nu, chiar n-am putut să accept. Mi s-a părut mult prea artificial totul, și dacă motivul nu m-a convins, atunci cu siguranță n-a fost o lectură care să fi meritat. Da, a mers chiar rapid, și poate asta-i partea cea mai bună, dar aș fi vrut să aibă mai multă esență, mai multă tensiune, să aibă mai mult sens. Nu-mi trântești acolo nu știu ce și gata, ia de-aici, punct ochit, punct lovit. Nu, nu funcționează așa. De altfel, nici nu știu dacă mă așteptam în sine la altceva; nu mă așteptam la nimic, ci eram curios în ce direcție va duce autoarea lucrurile. Da, m-a bucurat sfârșitul, să spun așa, pentru că am simțit că așa ar fi trebuit să se fi așezat lucrurile de la bun început. Îmi dau seama că romanul abordează și o temă ceva mai sensibilă, dar nu cred că modul de execuție a lui Walker a reușit să contureze chiar atât de bine această valență „emoționantă” a romanului.
„Simt.
Adevărul.
Confruntarea se apropie.”
Cu toate acestea, parcă sunt curios și de cealaltă carte a autoarei - oare o fi mai bună? Nu a fost rău nici acest roman, în cele din urmă, dar dat fiind faptul că deja sunt un veteran într-ale thriller-urilor, și le-am citit cam pe toate, parcă aș fi vrut ca această carte să aducă ceva nou. Da, m-a bucurat elementul acela de șocant, pentru că deseori îl caut într-o carte, indiferent că a fost el convingător sau mai puțin convingător, dar, în rest, mi s-a părut că execuția a lăsat mult de dorit. E simpla mea umilă părere de cititor - o scriitură cam seacă, care pe alocuri s-a vrut a te atinge cu niște aforisme dintr-alea superficiale. Totuși, un punct forte ar fi personajele, pentru că fiecare dintre ele are un conflict anume care, dincolo de toate aspectele, este bine reiterat și construit de către Walker. Hai să zicem că personajele chiar au fost OK, dar acțiunea în care au fost aruncate... Neh! Părerea mea se bazează mai ales pe faptul că am citit zeci de thrillere, multe dintre ele deosebit de bune, așadar am un grad de comparație și un oarecare context în care pot susține că această carte, cel puțin pentru mine, nu a fost să fie. Cu siguranță un „cititor neinițiat” într-ale thriller-ului ar aprecia-o mult mai mult!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Wendy Walker, Dispariția lui Molly Clarke, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Ultimul copil, de John Hart - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2023
Traducere: Mihaela Apetrei

John Hart a scris șase bestselleruri New York Times — The King of Lies, Down River, The Last Child, Iron House, Redemption Road și The Hush. Singurul autor care a câștigat Edgar Award pentru cel mai bun roman pentru două cărți consecutive, a mai obținut și Barry Award, Southern Independent Bookseller's Award for Fiction, Ian Fleming Steel Dagger Award, Southern Book Prize și North Carolina Award for Literature. Romanele lui au fost traduse în 30 de limbi și sunt disponibile în mai mult de 70 de țări. Fost avocat și agent de bursă, John Hart locuiește la o fermă din Virginia, unde își scrie romanele. Poate fi urmărit pe www.johnhartfiction.com.
„Pe chipul lui Johnny nu era nimic care să semene a iertare.
Nimic care să sugereze că va lăsa totul în urmă.”
La 13 ani, Johnny Merrimon avea o viață perfectă - o casă primitoare, părinți care-l iubeau și pe Alyssa, sora lui geamănă. Nu știa ce înseamnă să pierzi ceva până în ziua în care a dispărut Alyssa. După un an, Johnny este izolat și singur. Doar el mai este convins că Alyssa trăiește - deși nu poate explica pe deplin de ce. Hotărât s-o găsească, riscă totul ca să exploreze partea întunecată a orașului. E o căutare disperată, dar Johnny nu e chiar singur: nici detectivul Clyde Hunt n-a încetat s-o caute pe Alyssa și are o slăbiciune pentru băiat, pe care încearcă să-l protejeze. Apoi dispare încă un copil... Johnny pornește împreună cu singurul lui prieten către un loc uitat, cu o lungă istorie violentă. Acolo întâlnesc un uriaș, un evadat pornit în propria aventură tragică. Ce află de la el va zdruncina tot ce crede Johnny despre soarta surorii lui; îi va duce într-un alt loc îndepărtat, către un adevăr care-i va pune la grea încercare pe ambii băieți.
„- Ceva nu e în regulă aici.
- Moartea nu este niciodată în regulă.”
Ați avut și voi acel sentiment de certitudine - chiar dacă nu știați nimic despre lectura în care urma să vă băgați - că o să vă placă la nebunie o anumită carte? Ei bine, așa mi s-a întâmplat (și) de această dată. Chiar înainte de a citi prima pagină, când am luat volumul în mâini, am avut un feeling că va fi, într-adevăr,  lectură memorabilă. Ceea ce a și fost! Am adorat fiecare pagină din această carte, de la început până la sfârșit, și mi-am dat seama că e fix genul-meu-de-carte: un thriller foarte bun, dar care reușește să treacă dincolo de ideea aia de tensiune & stare de alertă, aducând o sublimă notă de profunzime, emoție, empatie și curaj, cu niște personaje absolut memorabile. L-am iubit pe Johnny, i-am iubit curajul și nebunia și determinarea, i-am iubit inteligența și latura aceea ceva mai obscură, bizară - un copil maturizat prea devreme, într-o lume pe care Dumnezeu pare că a uitat-o, într-o lume în care întrebările au nevoie de răspunsuri pentru ca viața să poată merge înainte. Iar Johnny are nevoie de un răspuns - ce s-a întâmplat, de fapt, cu sora lui geamănă? Fiind convins că aceasta încă este în viață, Johnny se află într-o căutare disperată... Dar, de la spate, îl împing și multe alte motive.
„(...) A verificat încăperea și a găsit o sticlă goală de alcool și o fereastră deschisă, cu plasa ruptă. S-a întors cu spatele, afundându-se și mai mult în beznă, și a văzut dâra de sânge de pe rigips. A intrat pe ușa deschisă, a rotit lanterna prin încăpere și muștele au țâșnit din cadavre.”
Ultimul copil este un roman de suflet - sincer vă spun, este de o profunzime extraordinară. Dincolo de ideea principală - cea a căutării & dispariției Alyssei -, avem parte de familii disfuncționale, de violență domestică, de prietenii sincere, de iubire... Atent creionate de către John Hart, cu un talent scriitoricesc aparte, toate aceste teme se îmbină armonios într-un roman pe care nici nu știi când îl termini. Dai pagina și tot dai pagina și tot dai pagina nu neapărat din curiozitatea a ceea ce urmează să se mai întâmple, ci pentru că scriitura lui John Hart te vrăjește, te luminează, te liniștește. Eu, unul, asta am simțit în timp ce citeam cartea - că am de-a face cu încă un autor care cunoaște puterea cuvintelor, și care spune o poveste atât, atât de emoționantă și frumoasă, atât de curajoasă și bine elaborată. Într-o oarecare măsură, parcă mi-a adus aminte de Acest tărâm al blândeții, una dintre cele mai bune cărți citite în 2021 (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Pentru că ambii autori au acel ceva care aduce un plus de emoție, un plus de profunzime. 
„- Sunt cel din urmă adevăr (...). Viața este un cerc.”
Prietenia dintre Johnny și Jack m-a uns pe suflet, m-a făcut să cred și mai mult în sinceritate, în empatie, în frumusețea de a avea pe cineva alături. În universul cărții lui Hart, cei doi cresc în dimensiuni, într-o sinergie care transformă povestea, parcă, într-o adevărată lecție de viață. Alături de cei doi eroi improbabili, avem și alte personaje care transformă acțiunea într-una și mai dinamică. Dar, cele două care - pe lângă cei doi prieteni - au ieșit în evidență pentru mine au fost mama lui Johnny și detectivul Clyde Hunt. Un fir întortocheat, complex, și nu pot să spun că am reușit să-mi dau seama încotro se îndreaptă toate, fiindcă nu prea m-a interesat asta. Totuși, recunosc că atunci când lucrurile au ieșit la iveală, a fost ca un pumn în moacă - nu m-aș fi așteptat vreodată la așa ceva. În schimb, a reușit să mă convingă, fiindcă deseori am problema ca „justificarea” din spatele unei crime (frecvent) să fie nu chiar pe placul meu, simțind-o oarecum trasă de păr și grăbită. N-a fost cazul în această carte, deoarece motivul pe care Hart și-a bazat întreaga poveste chiar a fost unul convingător.
„(...) Arma era încă ațintită spre locul gol unde îi fuseseră ochii, ochii lui pătați cu galben, injectați, de măcelar.”
Nu pot decât să vă recomand cu toată încrederea romanul lui John Hart, deoarece sunt sigur că o să vă placă deosebit de mult. Cu o scriitură aparte, plină de forță, convingătoare, această carte elegantă, sublimă, cu siguranță vă va rămâne în inimă. Plină de lumină, înțelepciune, cu personaje memorabile și cu o acțiune bine consolidată și o intrigă fascinant explorată, John Hart ne oferă un roman care, după părerea mea, va rămâne poate una dintre cele mai bune cărți citite în acest an. În orice caz, cu siguranță va fi în topul lecturilor memorabile pe care le voi fi avut până la sfârșitul anului. Mă bucur tare mult că, așa cum mă așteptam, mi-a plăcut și, de fapt, chiar mi-a întrecut așteptările. Dacă aveți ocazia să îl citiți, nu mai ezitați - indiferent de genul vostru preferat, vă pot spune că această carte are de toate: îmbinate armonios, temele abordate fac ca acest roman să depășească cu mult încadrarea riguroasă și limitantă într-un anumit gen. Dacă aș putea numi, de fapt, un gen în care se încadrează, acela cu siguranță ar fi „literatură de calitate”! Să aveți doar lecturi frumoase!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui John Hart, Ultimul copil, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

miercuri, 20 septembrie 2023

Moartea în ungherele liniștite ale vieții, de Oliver Bottini - Recenzie (Crime Club)

Colecția: Black Spot
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 472
Anul apariției: 2023
Traducere: Andreea Scrumeda

Oliver Bottini (n. 21 aprilie 1965 la Nürnberg) este scriitor german, devenit cunoscut prin romanele sale polițiste. A studiat germana, italiana și psihologia pieței și a publicității la Universitatea din München. Locuiește la Frankfurt pe Main. Până în 2010 a practicat Kung Fu și Qi Gong pentru „echilibru” sportiv și spiritual, ulterior Ashtanga Yoga. Din 1995, Bottini este editor, autor independent, iar din 2017 și scenarist. Odată cu nominalizarea primului său roman polițist, Mord im Zeichen des Zen, la Premiul German Crime Fiction 2005, a devenit unul dintre cei mai respectați romancieri polițiști din Germania, atât de criticii literari, cât și de tot mai mulți cititori. Al doilea roman polițist al său, Im Sommer der Mörder, publicat în 2006, a fost de două ori numărul unu pe lista KrimiWelt și a fost nominalizat la Premiul German Crime Fiction în 2007. Potrivit lui Bottini, el a petrecut trei luni în Osijek, Croația, în primăvara anului 2007, pentru a face cercetări și a finaliza romanul Im Auftrag der Väter. Romane de ficțiune polițistă: Seria Louise Bonì (2004-2015), Der kalte Traum (2012), Ein paar Tage Licht (2014), Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens (2017), Einmal noch sterben (2022). Povestiri scurte: Nächstes Jahr (în Verbotene Küsse. Seitensprünge und andere sinnliche Fantasien. Anthologie, Knaur Verlag München, 2005), Die einzig wahre Geschichte (în Blutgrätsche. Weltmeister-Krimis. Anthologie, Grafit Verlag, Dortmund, 2006), Leben und sterben in Fröndenberg (în Mord am Hellweg III. Kriminalstories. Anthologie, Grafit Verlag, Dortmund, 2006). Non-ficțiune: Das große O.W. Barth-Buch des Zen (2002), Das große O.W. Barth-Buch des Buddhismus (2004), Mit Lao Vongvilay: Die Kraft des Tigers. Qi Gong für jeden Tag (2005). În 2018, Moartea în ungherele liniștite ale vieții (Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens) a primit Premiul Deutscher Krimipreis și Premiul Fundației Heinrich Böll pentru cel mai bun roman polițist al anului. 
„- N-ar fi trebuit să te oprești, spuse tânărul Cozma. Câteva palme nu fac pe cineva să spună adevărul. Palmele sunt doar începutul. Ar fi trebuit să continui!
- Eu nu mai sunt așa, spuse Cozma și privi în jos la mâinile lui, în care parcă rămăseseră loviturile grele. Nu mai vreau să fiu așa. Nu mai vreau să fiu cum ești tu. Nu mai sunt așa.”

În acest roman, Oliver Bottini leagă însingurarea omului de lăcomie și setea de putere. Dar un singur lucru pare salvator – credința în ceva bun și în umanitate. Tensiunea dintre acești poli este cea care face ca acest roman polițist să fie citit cu sufletul la gură. Oliver Bottini ridică decorul din Banat la rang de personaj, locul de baștină al unora dintre emigranții români. Condițiile atent cercetate, cu reminiscențe din epoca ceaușistă, par inițial destul de fragile, dar intrigile își dezvoltă propriul farmec. Inspectorul Ioan Cozma este membru în vechea gardă a Poliției Române și urmează să se pensioneze. Și-a trăit cea mai mare parte a vieții sub dictatura lui Ceaușescu. Dar Cozma vorbește germană și este cunoscut drept bun diplomat, astfel i se atribuie uciderea tinerei nemțoaice Lisa Marthen. Investigațiile sunt complicate, Lisa fiind fiica unui mare fermier german din zona Banatului. Se pare că unii fermieri au mâinile mult mai murdare. Liebling, un sat din Banat, reflectă exact regiunea din care numeroși germani au emigrat în Germania de Vest în anii 1980. 
„Îi vedea pe iepuri în visele lui, îi vedea fugind și murind, îi vedea murind în apa râului, murind în ceruri, jos, în lumină și sus, în întuneric, apoi veniră alte vise, în care crezu că simte niște mâini, nenumărate mâini și brațe netede, calde, îl țineau, îl îmbrățișau, îl purtau, însoțite de un miros înțepător și dulceag în același timp, iar el nu se împotrivi, tot mai credea că mâinile și brațele și mirosul îl duceau la Lisa și își pierdu cunoștința.”
În regiune se caută terenuri agricole. Companiile imobiliare străine speculează că prețurile vor continua să crească, iar saudiții investesc sume fabuloase pentru a fi mai puțin dependenți de importurile de alimente. În cele din urmă, perdanții sunt milioane de mici fermieri locali care sunt înșelați pentru pământul lor, nemaifiind folosiți ca muncitori. După 1989, concentrarea agriculturii în patria est-germană a lui Jörg Marthen (investitor german originar din Banat, cu doar câteva companii agricole subvenționate de UE) acționează ca un model de dezvoltare în aceste locuri. Chiar înainte ca Ioan Cozma să obțină probe și să intervieveze martori, Oliver Bottini oferă o perspectivă asupra condițiilor de viață din sudul Timișoarei din diferite perspective. Investigațiile lui Cozma îl duc la Prenzlin, orașul natal al lui Jörg Marthen, unde trebuie să se ocupe de fantomele propriului său trecut. Personajele din roman sunt fictive. Eventualele asemănări cu persoane în viață sau dispărute sunt întâmplătoare și neintenționate. Același lucru este valabil și pentru firmele Flying Banat, JM România, Rothauser Gruppe Immobilien, respectiv Agrar (ROGA) și Tayma Group/Tayma Cereals, precum și pentru satele fictive Coruia și Prenzlin.
„Adrian a murit.
Cozma stătea în picioare pe acoperișul sediului poliției, cu o țigară în gură, privind cerul întunecat. Încă se întreba cum trebuia înțeleasă această propoziție.”
Un thriller polițist în care, sincer să fiu, mi s-a părut că a lipsit componenta thriller, iar cazul în sine - uciderea unei fete tinere și căutarea făptașului - a servit doar drept punct de plecare pentru ca autorul să vorbească despre trecutul și prezentul din România, implicit efectele pe care globalizarea le-ar putea avea asupra zonelor rurale strămoșești. Într-o mare măsură, sincer să fiu, această carte s-ar putea simți drept una de non-ficțiune - speculație financiară în perioada respectivă -, dar într-o formă ceva mai... agreabilă?! Nu am putut să nu apreciez munca de documentare pe care Bottini a făcut-o, și, dacă îmi amintesc bine, am înțeles că a fost într-adevăr în România pentru a se documenta. România, devenită după căderea lui Ceaușescu „un loc de joacă” al speculatorilor agricoli din alte țări, este reiterată deosebit de fidel în romanul lui Bottini. Din păcate, nu prea m-a interesat cum a stat treaba atunci, deși asta nu înseamnă că nu ar fi necesar să fiu la curent cu acea perioadă a țării noastre. Nu știu dacă este cel mai bun roman polițist (până la urmă, a și fost laureat cu acest premiu), dar știu că autorul chiar a reușit să facă o descriere organică, foarte relevantă, pentru acea perioadă a țării noastre.
„- Sigur va exporta în Occident sau în Arabia tot ce se recoltează, ca și ceilalți. Ha! Crește aici, o mănâncă arabii, noi trebuie să importăm scump alimente și se presupune că asta este binecuvântarea globalizării și a liber-schimbului. Ce binecuvântare mai e și asta?”
Lisa Marthen este fiica unui mare fermier neamț din oraș, motiv pentru care cazul morții (uciderii evidente) ei este distribuit lui Ioan Cozma, care urmează să se pensioneze și care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sub dictatură ceaușistă. Tinerii săi colegi deja sunt la un cu totul alt nivel - încep să învețe limbi străine, se interesează de cum acționează poliția „din afară” și toate cele -, iar Cozma este puțin depășit. De fapt, situația cu Ioan Cozma este ceva mai sensibilă, dar vă las pe voi să descoperiți care este motivul. Dar, după părerea mea, cam aici s-a oprit totul legat de caz (evident, înaintezi în lectură și îți dai seama că Bottini își mai amintește și punctul de plecare - „intriga” - din carte, așa că mai dă puțin înainte și cu asta), deoarece interesul l-am simțit a fi un cu totul altul: problemele sociale din acea perioadă. Da, cartea chiar abordează o gamă variată de probleme - dar ar putea acestea să justifice necesitatea de a scrie un thriller în care are loc o crimă? Iarăși, răspunsul poate fi văzut din mai multe perspective, dar merită să îi dați o șansă pentru a vedea dacă într-adevăr v-ar convinge. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece, dar m-am bucurat cel mai mult de faptul că lectura a fost una relativ rapidă și, după cum am spus, relevantă din anumite puncte de vedere (nu din cel al unui thriller, în orice caz).
„(...) Cu un pas larg, urcă pe mal. Voia să meargă mai departe, se opri și privi în jos, la picioare.
Călcase în sânge.”
Investigațiile pe care Cozma este nevoit să îl facă îl duc chiar și în Prenzlin, orașul natal al lui Jörg Marthen, cel care a venit în zona Banatului, și a cărui fiică este acum moartă. Aici, el va descoperi niște lucruri care nu sunt chiar atât de „curate” pe cât ar fi trebuit, dar care, în sine, scot la iveală secrete care, în fine, ar fi trebuit să rămână secte. În romanul Moartea în ungherele liniștite ale vieții, cel mai mult mi-a plăcut decorul, dincolo de toate, și poate puțin și personajele. Totuși, accentul pus mai degrabă pe alte aspecte, decât pe crima în sine, îndepărtează cititorului de așteptările pe care le-ar fi avut. Într-o oarecare măsură, resimți o atmosferă destul de tensionată și întunecată pe alocuri, dar asta nu te ține mult - eu, unul, ador când un thriller este dinamic, alert, tensionat și toate cele. În schimb, romanul lui Bottini nu l-aș considera chiar un thriller tipic, fiind mai mult un „pseudothriller” în spatele căruia pare că se ascund cu totul alte idei, departe de cele pe care le-ar aborda un autor de thrillere. 
„Capăt de linie.
Da, va merge prin apă.
Apa îi lega pe ei doi.”
Nu știu ce aș mai putea spune despre carte, fiindcă aș fi vrut, sincer, să-mi placă mai mult. Da, chiar am apreciat cât de bine documentat este totul, dar nu este îndeajuns pentru o carte care se vrea a fi thriller. În aceeași măsură, nici stilul de scriere al autorului nu prea m-a dat pe spate, pe alocuri chiar m-au plictisit anumite detalii - poate relevante pentru alți cititori, dar nu pentru mine -, deși am citit cartea cred că în mai puțin de o zi. Da, din acest punct de vedere este o lectură care merge rapid și care nu te solicită, dar care aș fi vrut să-mi ofere mult mai mult. Mai multă tensiune, să fie mult mai dinamică și mult, mult mai neașteptată. Rezolvarea cazului pare că a fost pusă pe un plan secundar, care chiar a ajuns să se piardă în marea de detalii și teme secundare. În cele din urmă, nu-mi doream decât să ajung la sfârșit, să aflu cum stă treaba și, în fine, să pun cartea deoparte. Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar nu a fost să fie. Dacă sunteți interesați de un thriller care își desfășoară acțiunea pe alocuri chiar în țara noastră, atunci vi-l recomand cu cea mai mare încredere. Lecturi frumoase să aveți!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Oliver Bottini, Moartea în ungherele liniștite ale vieții, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Lucia (Lucia, #1), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2023
Traducere: Alunița Voiculescu

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Editura Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Lucia s-a vândut în peste 200 000 de exemplare în Franța. În zece ani, Bernard Minier a vândut peste 4,8 milioane de exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile lui Bernard Minier sunt traduse în 25 de limbi. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020, traducere de către Alunița Voiculescu) și Noaptea (2022, traducere de către Diana-Alina Ene).
„Cu brațele întinse pe cruce, Sergio își întoarse capul spre cerul negru, cu capul dat pe spate, parcă implorând îndurarea care nu sosise niciodată.”
La Universitatea din Salamanca, un grup de studenți la Criminologie descoperă existența unui ucigaș care era sub radar de câteva decenii și care își pune în scenă victimele inspirându-se din picturile renascentiste. La Madrid, anchetatoarea Lucia Guerrero își găsește partenerul răstignit pe un Calvar și pornește pe urmele bărbatului supranumit „ucigașul cu lipici”. Toți se vor confrunta cu propriul trecut, cu cele mai profunde frici și cu un adevăr mai abominabil decât toate legendele și miturile. Un festin literar pe care-l veți savura pe nerăsuflate și care are teama, misterul, teroarea și angoasa ca feluri principale. Pictura barocă este aperitivul incitant, iar mitologia - desertul opulent.
„Cineva - bărbat? femeie? - îi înfipse de mai multe ori o șurubelniță în inimă, cu o violență nemaivăzută, ca și cum încercase să îl facă să explodeze: între stern și mamelonul stâng se aflau mai multe răni profunde, iar dintr-una dintre ele se vedea ieșind mânerul șurubelniței.”
Nu este primul meu contact cu Bernard Minier, deoarece am citit și cărțile Înghețat și Cercul. Cu toate acestea, pot spune că mi-a plăcut mult mai mult de anchetatoarea Lucia Guerrero, decât de comandantul Martin Servaz. Pe de altă parte, și această lectură parcă mi s-a părut mai bine închegată, scrisă într-un mod ceva mai dinamic și tensionat. Chiar vorbeam cu cineva care mi-a spus că vrea neapărat să citească această carte, și i-am spus că, într-adevăr, are ceva de tipul old school în ea. Am spus asta făcând referire la stilul de scriere a lui Bernard Minier, care este unul relativ simplist, concretizat în fraze scurte, capitole lungi și fără a deborda de detalii care, uneori, știrbesc din dinamismul unei cărți. Citind această carte, totul mi s-a părut foarte rapid - pe lângă faptul că eu, unul, am citit cartea foarte rapid. Abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și care-i toată treaba. La un moment dat, chiar ajunsesem să mă prind ce a încercat Minier să acopere atât de-a lungul lecturii, dar doar în proporție de 50% - celălalt aspect mi-a scăpat. Dar asta nu înseamnă că nu am apreciat lectura la adevăratul ei potențial: chiar mi-a plăcut mult, mult de tot.
„Schwartz închise ochii. Lucia îl scruta cu atenție. Fața lui nu mai trăda nicio expresie. O mască de ceară. Ca și când ar fi adormit. Deodată deschise din nou ochii, făcând-o să tresară. Lucia văzu năvălind în ei o fulgerare de furie atât de violentă, urmată de o strălucire atât de dură, atât de viscerală, la marginea incandescentă a privirii lui, încât îngheță instantaneu pe scaun.”
Pasionat fiind de cărți thriller, mereu mi-au plăcut cărțile care au ceva întunecat în ele, ceva bizar, obscur - iar aici, avem parte de niște crime ritualice destul de greu de digerat. Dar Minier nu ezită să aducă la lumină „motivele” acestor crime, și excelează când vine vorba despre toate protocoalele acestea specifice detectivilor și toate planurile de bătaie, speculațiile, pistele și restul - chiar am simțit că aș fi fost martor la o adevărată desfășurare de forțe, chiar în fața mea. Am simțit această acest roman ca fiind un roman polițist clasic, dinamic, cu un complot bine gândit, bine structurat și elaborat. De fapt, a parcă a urmat o dinamică specifică - introducerea, apoi o pantă ascendentă de tensiune & acțiune, cu mici inserții de cugetări profunde, poate pe alocuri emoționant. În unele pasaje, Minier este destul de dur și sângeros - în special în cel de început, când ne este prezentată cum a fost găsit colegul și prietenul Luciei, Sergio. Un psihopat cu o minte bolnavă ucide într-un mod cu totul brutal, lăsând în urma parcă niște „tablouri de groază”. 
„- Trebuie să îl ucid, Marta, spuse prin ușă vocea gravă și virilă din spatele său.
Desigur, amice, vezi-ți de nebunia ta...
Însă nu-și putu reține un fior.”
Este de datoria Luciei, înainte de toate, să răzbune moartea colegului ei - dar, în scurt timp, își va da seama că acest ucigaș nu se lasă ușor prins. Romanul este unul destul de elaborat, cu un număr relativ mărișor de personaje, dar nu îndeajuns de elaborat pentru a fi solicitant și obositor. Nu. De fapt, lectura decurge foarte rapid, și, cum ar spune unii, este „o poveste polițistă standard” - părerea mea este că o astfel de poveste nu va dezamăgi niciodată, ci va mulțumi orice iubitor al thrillerelor bine scrise, chiar dacă acestea nu aduc neapărat ceva nou, ceva original, și nu au acea componentă de „wow-nu-mă-așteptam-la-asta”. Minier urmează o rețetă a sa și se pare că e rețeta de succes. Revenind, mi-a plăcut mai mult de Lucia decât de Martin Servaz, probabil pentru că Lucia mi s-a părut ceva mai ieșită din comun, mai nonconformistă, mai specială, mai... efervescentă?! Deși nu prea am înțeles bine de unde își trage această valență pasiv-agresivă, sunt sigur că în romanele viitoare voi descoperi mai multe despre acest personaj care, deși am citit o carte care-i poartă numele, încă îmi rămâne inaccesibil.
„- Absolut. Mi-e teamă că va trebuie să facem drumul înapoi. Știm că totul a început acolo... Poate că tot acolo se va și sfârși totul...”
Așa cum am spus, m-am prins la un moment dat de o anumită chestie, asta pentru că - coincidență destul de bizară - citisem în urmă cu câteva zile descrierea unui documentar la care am vrut să mă uit. Când am ajuns la un anumit fragment din carte, în care se descria ceva ce se va dovedi a fi deosebit de relevant, în mintea mea s-a făcut conexiunea respectivă. Astfel, mi-am spus că „sigur despre asta este vorba” - și, da, așa s-a dovedit să fie. Dar, evident, Minier a mai reușit să adauge un element care să șocheze cititorului, și la acela chiar nu aveam cum să mă fi gândit. Nu-mi pasă că mi-am dat seama de acest lucru, pentru că am continuat să înaintez în lectură fără nicio problemă. Minier are un stil care nu te obosește, care te prinde și te ține acolo, purtându-te într-o aventură tipic polițistă, cu eroi și eroine, cu criminali și criminale, cu protocoale, dovezi, piste și toate-alea-cum-s-ar-spune. Mi-a mai plăcut și faptul că Minier mai bagă așa, din când în când, niște maxime dintr-alea profunde care, sincer, pare că se potrivesc de minune în tot decorul ăsta sumbru & tragic & nebun.
„I-ar fi plăcut să îl creadă. Însă văzuse deja avocați și politicieni arătând spre un perete roșu și convingându-i pe jurați - sau pe partizanii lor - că peretele acela este de fapt galben.”
Lucia chiar a fost un roman care mi-a plăcut, date fiind experiențele anterioare cu Minier, parcă nu m-aș fi așteptat să îmi placă chiar atât de mult. Or, sincer, cred că am să mai iau la răsfoit și celelalte două volume pe care le am, fiindcă, cine știe, poate mi-a scăpat ceva din ele. Vi-l recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai cărților cu polițiști și detectivi, cu o figură centrală feminină puternică, care știe ce vrea și căreia, în final, nimic nu îi stă în cale. Abia aștept să descoperi și mai bine natura și psihologia Luciei în celelalte volume care vor urma - această carte se încheie într-un mod destul de intempestiv, semn că urmează și mai multe aventuri în care Lucia este protagonista. Cine știe încotro se mai îndreaptă? Oricum, știu că nu mi-a arătat adevărata-ei-culoare și că Minier ne pregătește ceva cu totul și cu totul special. Ascunde Lucia asta ceva, vă zic eu! O simt! Simt că ascunde niște secrete care, cine știe, mai bine ar rămâne secrete?! Neh! Abia aștept următorul volum al seriei, sunt sigur că o să-mi placă cel puțin la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Lucia, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog: