Cronica Akasha, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția Vorpal

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2021

Ștefania Mihalache (născută în 1978, la Brașov) este absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Romană-Engleză. A debutat literar cu poezie în revista studențească Erata. A continuat să publice poezie în reviste literare și de cultură ca: Interval, Paralela 45, Vatra. A colaborat cu proza, eseuri și cronică literara în Observator cultural, Dilemateca, Noua Literatura, Tiuk!, Până mea, Cuvântul, TimeOut București. A debutat cu proză în cadrul volumului colectiv Junii 03, Antologia tinerilor scriitori brașoveni, editat cu sprijinul revistei Interval (2003). Debutul individual l-a reprezentat romanul Est-falia, apărut la Editura Paralela 45 (2004). Romanul a fost nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei, la Editura Cartea Românească. A participat la diferite festivaluri și evenimente literare europene: Scritture Giovanni (Mantova, Italia), Hay Festival of Literature & Arts (Marea Britanie), Salonul de Carte de la Torino (Italia). În 2012 a obținut titlul de doctor în filologie al Facultății de Litere, Universitatea București, cu o teză despre tema copilăriei în proza românească de după 1989.

„Stăm ghemuiți în case

și nu ne întrebăm dacă o să murim,

ne întrebăm cu toții

cu ce plouă.”

Știu că este greu să pierzi pe cineva... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Știu asta. Și probabil, de fapt, de asta am simțit și așa tare poezia Ștefaniei Mihalache. Nu este primul meu contact literar cu dumneaei, am mai citit și Sisteme de fixare și prindere - un volum care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut ceva mai mult. Dar n-a fost vorba neapărat despre „plăcere” citind acest volum, ci despre a simți... emoția din el. Realitatea. Durerea. Un volum în care iubirea & neputința & întrebările & durerile & bucuria amintirii & amintirea bucuriei fac casă comună, un volum pe care nu-l teoretizez, nu-l definesc, nu-l explic, că nici nu pot, ci un volum pe care doar-îl-trăiești-și-atât. Și pe care, după ce l-ai citit, îl lași deoparte, știind că vei reveni constant la el. La anumite poezii care, bineînțeles, te-au atins mai mult decât altele. La unele fragmente care ți-au dat de gândit mai mult decât altele. Și așa mai departe, și așa mai departe. Știu că este greu să pierzi pe cineva.... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Și știu că și Ștefania Mihalache are certitudinea acestui lucru. Volumul de față este în amintirea tatălui dumneaei.

„Când aprinzi lumânări

la morți și la vii,

te rogi ca celula viului 

să continue să moară

și celula mortului

să rămână

exact așa cum este.”

Nu cred că o carte de poezie poate fi recenzată, și nici nu sunt genul care să facă critică, să spună cuvinte frumoase & pompoase (să nu mă înțelegeți greșit, știu cât de relevantă este exegeza atunci când vine vorba de cronica unei cărți, dar eu, unul, n-am „avizarea” necesară pentru a face asta). De aceea, în „recenziile” mele pur și simplu simt nevoia să spun cum am perceput eu lectura, deseori rezumându-mă doar la lectură, dar, prin extensie, la experiența mea literară. Nu prea am mai citit poezie în ultimii ani, recunosc, dar am avut plăcerea să o întâlnesc la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), anul acesta, pe Ștefania Mihalache. Am o prietenă care adoră cum scrie - și mie-mi place, recunosc - dar ea chiar adoră stilul autoarei. Și, într-adevăr, mi-a plăcut tare mult să o ascult vorbind și, poate, descoperindu-i mai bine persoana. Acum, citind poeziile, parcă am regăsit, într-adevăr, o oarecare vulnerabilitate, dar foarte multă emoție și sinceritate. Foarte multă realitate. În celălalt volum al autoarei, Sisteme de fixare și prindere, am găsit, în schimb, mai multă metaforă.

„Orice ar fi

să nu lași pe nimeni să-ți ia pantofii.

Poți să dai portofelul, actele, banii, chiar și ceasul,

cu toate că știu că acela îți este cel mai drag,

dar păstrează pantofii.

Ți i-am legat strâns cu șireturile

în jurul gleznelor,

pentru că mi-e teamă

că nu o să ai cu ce să te încalți în grabă,

când vei auzi

«cu moartea pre moarte călcând».”

Mă voi opri aici, pentru că știu că am scris deja două paragrafe destul de lungi și, de fapt, n-am spus nimic relevant, și nici nu ar fi fost ceva relevant de spus în afara faptului că, probabil, mă voi reîntoarce - încet și sigur - și spre poezie. Uitasem cât de frumoasă este poezia bună și cât de multe emoții reușește să îți transmită, cât de multe imagini frumoase reușește să creeze. Am câteva poezii preferate în carte, și unele chiar mi-au plăcut mai mult decât altele, iar pe unele chiar le-am fotografiat cu camera telefonului și le-am trimis și prietenilor mei care știu că mai cochetează cu poezia. Mi-au confirmat că, într-adevăr, am gusturi. Și că Ștefania Mihalache are talent. Și că eu am talent să ghicesc poeziile care știu că ar plăcea și altora, nu doar mie. Așadar, nu pot decât să vă urez spor la lecturi cât mai frumoase, și închei această „recenzie” întrebându-vă dacă citiți poezie. Și, dacă o faceți, care sunt autorii voștri preferați? Chiar mi-ar face mare plăcere să aflu!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ștefania Mihalache, apărute și pe blog:

 | Sisteme de fixare și prindere | 

Maia Morgenstern, Carmen Tănase, Eugenia Șerban, Bogdan Medvedi în „Omul fără linia vieții”, filmul care relatează spectaculoasa poveste de viață a inventatorului român Ionel Sporea

• Un film bazat pe romanul autobiografic al lui Ionel Sporea “Dincolo de iubire și ură”. 
• Filmul va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din România începând din 1 decembrie. Pelicula este regizată de basarabeanca Adriana Vasilcov. 
• Rolul lui Ionel Sporea este interpretat de actorii Armand Calotă și Rareș Andrici.
• Piesa „Tu”, de pe coloana sonoră a filmului, este realizată de Bogdan Medvedi, artist care își face totodată debutul pe marile ecrane cu un rol în film.

Filmul inspirat de fapte reale, „Omul fără linia vieții”, în regia Adrianei Vasilcov, va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din toată țara începând din 1 decembrie. Lungmetrajul relatează spectaculoasa poveste de viață a lui Ionel Sporea, românul care a inventat lansatorul automat de mingi de tenis de masă, iar din distribuție fac parte nume mari precum Armand Calotă, Maia Morgenstern, Eugenia Șerban, Rareș Andrici și Carmen Tănase.

„Este o poveste de viață cutremurătoare, înduioșătoare, incredibilă pe alocuri. Și totuși adevărată. Peste toate acestea a intervenit măiestria regizorului, a scenaristului și măiestria întregii echipe de filmare, de la cel care face imaginea, la felul în care se pictează lumina, la felul în care se înlănțuie dialogurile, la felul în care există un schimb de energie, de emoții. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, și totuși există momente mari unde dincolo de toate greutățile, spaimele, impedimentele, blocajele, rămâne emoția, adevărul, comunicarea, între generații, peste generații”, a spus Maia Morgenstern.

Noua producție cinematografică are la bază romanul “Dincolo de iubire și ură”, autobiografia lui

Ionel Sporea. Filmul este inspirat din viața românului care a inventat robotul de antrenament pentru tenis de masă. „Omul fără linia vieții” ne spune povestea tânărului care devine o vedetă în lumea sportului, doar că ajunge după gratii fiind învinuit de trădare de patrie, cu o sentința dură: 12 ani de pușcărie la Jilava. Este eliberat abia după moartea lui Nicolae Ceaușescu și decide să emigreze în Canada. Astfel, invenția care urma să-l facă bogat și celebru l-a lipsit de identitate și succes.

„Viața mea a fost un film și de asta am avut curajul să scriu romanul și apoi să fac scenariul filmului, pentru că într-adevăr a fost o viață incredibilă. Povestea filmului pornește de la faptul că, în 1985, eu am devenit primul inventator din lume al robotului de antrenament la tenis de masă. Atunci, însă, în România era regimul comunist și totul aparținea statului”, a declarat Ionel Sporea.

Filmul a fost regizat de basarabeanca Adriana Vasilcov, după scenariul realizat de Ionel Sporea și adaptat de ea împreună cu Laura Grigore. Filmările s-au desfășurat în Republica Moldova pe parcursul a mai bine de jumătate de an, iar la realizarea producției de mare anvergură au participat aproape 300 de actori. Lungmetrajul a atras deja atenția specialiștilor din domeniu de peste hotare, fiind selecționat pentru a fi proiectat în cadrul Hollywood Florida Film Festival 2023, eveniment care are loc în SUA, începând cu 16 noiembrie.

“După doi ani de muncă am început filmările pentru acest film. Voiam să mă asigur că am pe hârtie ceea ce simt în legătură cu această poveste reală cu adevărat impresionantă, și că pot reda asta în imagini. Acum, când văd rezultatul final, înțeleg de ce a trebuit să lupt să transpun această istorie pe marile ecrane. Sper că publicul va găsi și va alege să urmărească acest lungmetraj și vreau să mulțumesc întregii echipe implicată în realizarea filmului pentru dedicația și pasiunea cu care și-au făcut meseria.”, a menționat regizoarea Adriana Vasilcov.

Rolul inventatorului român Ionel Sporea este jucat în film de actorii Armand Calotă și Rareș Andrici.

„Este o poveste extraordinară, noi toți cei care am citit acest scenariu am fost vrăjiți parcă de el. Am aniversat 60 de ani pe platoul de filmare. Trebuia să merg și să petrec la Roma, dar nu-mi pare rău deloc că eram în Republica Moldova, la filmări. A fost o experiență minunată și sper ca publicul să simtă asta.”, a declarat actorul Armand Calotă.

„Omul fără linia vieții” este o peliculă despre iubire și lipsa ei, traume îngropate adânc, frici… și chiar moarte, de care protagonistul reușește să scape ca prin minune. Ionel Sporea nu are linia vieții în palmă? Înseamnă oare asta că nu trebuia să se nască? Sunt doar câteva dintre întrebările la care eroul încearcă să găsească răspunsuri.

„Am jucat teatru în Republica Moldova, dar nu m-am filmat niciodată. Am acceptat pentru că am citit scenariul și mi s-a părut foarte interesant”, a spus actrița Carmen Tănase.

„Am fost invitată în această producție de domnul Sporea, cel care este protagonistul poveștii reale. M-am simțit foarte bine în Moldova și le-am spus celor din echipa de filmare că dacă mâine mă vor chema într-un alt proiect, vin neapărat”, a menționat actrița Eugenia Șerban. 

Piesa de pe coloana sonoră a filmului, „Tu”, este realizată și interpretată de Bogdan Medvedi, care are totodată și un rol în lungmetrajul „Omul fără linia vieții”.

„Pentru mine este prima experiență cu actoria și cea mai frumoasă, cu ocazia aceasta mi-am descoperit pasiunea pentru această meserie. Mă veți vedea în rolul lui Emil Marian, prietenul lui Ionel Sporea, cel care l-a și ajutat pe acesta cu construcția robotului, lansatorului de mingi. Este o poveste de viață absolut impresionantă, filmul are tot ce trebuie, sunt absolut convins că o să vă placă.”, a declarat Bogdan Medvedi.

Pentru a afla mai multe detalii despre film, urmăriți pagina oficială a proiectului. „Omul fără linia vieții” este o producție marca House on Mars Entertainment, Maru Sea Production și Dedline Cinema. Filmul va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din România începând din 1 decembrie 2023.

Trailer-ul filmului poate fi urmărit AICI. 

Social media:

• Facebook;
• Instagram.

Website-ul oficial îl găsiți AICI. 

HAPPYCINEMA® este un lanț de cinematografe și distribuitor de film cu capital 100% românesc, înființat în anul 2012. În prezent deține o rețea de 8 cinematografe la nivel național iar anual, cinematografele Happy Cinema sunt vizitate de peste 400.000 de clienți. Programul complet al lanțului de cinematografe poate fi consultat pe www.happycinema.ro.

Codul Twyford, de Janice Hallett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400 

Anul apariției: 2023

Traducere: Alexandra Fusoi 

Janice Hallett a lucrat ca jurnalist și specialist în comunicare guvernamentală. A scris articole și discursuri pentru secretariatul guvernului britanic, Ministerul de Interne și Departamentul pentru Dezvoltare Internațională. Entuziasmul ei pentru călătorii a dus-o de mai multe ori în jurul lumii, din Madagascar în Galapagos, din Guatemala în Zimbabwe, Japonia, Rusia sau Coreea de Sud. Dramaturg și scenarist, a scris comedia shakespeariană feministă NetherBard și este coautoare a lungmetrajului Retreat. A mai scris romanele The Appeal și The Christmas Appeal.

„La un anumit nivel, e greșit, Maxine, dar la un altul (.) Îmi propun să descopăr ce s-a întâmplat cu misiva și asta (...) asta TREBUIE să fie cheia.”

Ce legătură poate fi între dispariția unei profesoare și un cod ascuns într-o carte pentru copii? Acum 40 de ani, Steven „Smithy” Smith a găsit o carte pentru copii plină de însemnări și note misterioase, scrisă de Edith Twyford, o autoare căzută în dizgrație. Profesoara lui credea că e vorba despre un cod secret inclus în toate romanele lui Twyford, iar când ea a dispărut pe neașteptate, Smithy a rămas convins că avusese dreptate. Ieșit din închisoare după o condamnare lungă, Smithy se hotărăște să investigheze misterul. Într-o serie de fișiere audio salvate pe un iPhone vechi, el înregistrează discuții cu prieteni din copilărie și amintiri despre evenimentele care l-au dus în cele din urmă la închisoare. Însă curând devine clar că Edith Twyford nu e o simplă scriitoare căzută în uitare. Codul Twyford ascunde un secret important, iar Smithy s-ar putea să fi găsit cheia.

„Am amânat ceva vreme, dar dacă armează* s-o fac așa cum i-am promis lui Maxine, atunci trebuie să-i găsesc pe ceilalți. Nathan, Shell, Donna și Paul. Să-i găsesc și să văd dacă-și aduc aminte de misive. De excursia aia la borta morii. O parte din mine nu vrea. De ce așa? Doar n-am mare lucru de făcut. Și n-are cum să fie rău, nu?” (*greșeală voluntară, exact așa găsindu-se forma cuvântului în volumul de față)

Mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, pe bune. Mi s-a cam acrit puțin toate acele thrillers wannabe, în care, vorba aia latinească, non nova sed nove (nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), și, de fapt, nici măcar într-o formă nouă. Mi-a plăcut să citesc acest thriller ciudat, de-a dreptul inteligent, bizar, pe care n-am știut de unde să-l iau, de unde să-l duc. Deși m-a enervat puțin la început, mai ales din prisma faptului că nu înțelegeam sigur despre ce citesc și ce citesc (la propriu, vreau să zic), mi-am dat seama că acest sentiment care mă acaparase nu făcuse altceva decât să potențeze și mai mult misterul care se învârtea în jurul cărții. Și care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost foarte, foarte diabolic și, părerea mea, extrem de original. Da, îmi place când o carte sparge tiparele, când iese în evidență și are curajul de a fi diferită - or, poate doar din această prismă i-aș fi dat mai multe steluțe decât ar fi meritat. Dar nu, chiar a excelat și la acțiune, și la plot twist, iar asta s-a concretizat în cele 4 binemeritate steluțe pe care i le-am dat. A fost un roman chiar bun, pe care cu siguranță mi-l voi aminti mult timp de-acum înainte, asta în primul rând pentru că a fost, așa cum am menționat deja, diferit.

„Programul de reintegrare m-a ajutat să-l găsesc și să iau legătura în ultimele luni. Acum poți să înțelegi de ce. Mi-a dat un motiv să fac o încercare. Viața. Asta. O să fiu întotdeauna recunoscător pentru asta, Maxine.

De-asta o fac. Pentru tine.”

Codul Twyford ne poartă într-o aventură de zile mari. Ne pierdem în înregistrările lui Smithy (cam așa este întreaga carte, o suită de „fișiere audio” de-a lungul cărora avem parte de noi personaje, de noi dezvăluiri, de noi lucruri scoase la lumină și, încetul cu încetul, de finalul exploziv), înregistrări care țes o poveste destul de bizară, o poveste plină de mister, în care trecutul se îmbină cu prezentul și prezentul se datorează trecutului, în care se pun întrebări și se caută răspunsuri, până se ajunge într-un punct nebunesc în care habar n-ai încotro se vor mai îndrepta toate, ce va mai descoperi Smithy și pe cine va mai întâlni în aventura sa de zile mari. Ce s-a întâmplat cu profesoara dispărută? Care-i faza cu Edith Twyford, ce anume ascundea, ce anume voia să transmită prin cărțile sale? De ce a fost interzisă? Chiar există un cod secret la mijloc? Și, dacă există, care este acel cod? Și ce rol are acest Smithy în întreaga poveste? Nu pot să vă spun decât că, pe măsură ce înaintezi în lectură, toate aceste fire ajung să se lege într-un ghem - dar a cui mână este acest ghem? Asta, hehe, aflați voi.

„Din unele puncte de vedere, era ca în vremurile bune. Toți băieții la un loc, râzând, făcând bancuri. Alteori, aveam (...) când ai un avertisment în tine. O îndoială ca un viermișor negru în piept. Acum știu cum i se spune. Semnal de alarmă. Ne-au zis la pârnaie. Când știi că e ceva în neregulă, dar nu poți să formulezi și în cuvinte. Așa că nu-l bagi în seamă și iei o decizie proastă. În fine, eu am ales să nu iau în seamă semnalul ăla de alarmă.”

Aș putea spune mai multe despre acțiune, dar nu obișnuiesc să fac acest lucru - cred că știrbește din ideea de a vă spune, de fapt, cum m-a făcut pe mine o carte să mă simt și cum am perceput lectura. Cu una, cu alta, vă pot spune doar că eu mi-s mare fan de cărți thriller, și, simțind că am ajuns să le citesc cam pe toate, caut întotdeauna ceva nou. Janice Hallett chiar mi-a oferit ceva nou, ceva diferit, iar stilul de scriere a fost chiar pe placul meu - și amuzant, și emoționant pe alocuri, și dinamic, și bizar. Dincolo de toate, a fost un roman inteligent, bine gândit, elaborat exact cum (nu) m-aș fi așteptat, și Hallett chiar a știut cum să fructifice toate intrigi (atât principale, cât și secundare). Da, mi-a plăcut, de aceea chiar vi-l recomand cu foarte mare încredere - mai ales dacă sunteți fani thriller -, întrucât chiar cred că o să vă placă și o să-l găsiți inteligent. 

„Voce 1: (...) Ascuns. Ascuns în cuvinte și în litere. În cărți pe care nu le mai citește nimeni. Scrise de o autoare discreditată în ochii societății contemporane. Răspunsul e undeva în regulile lui Edith Twyford, dar nimeni nu știe unde, sau cum să-l găsească.

Voce 3: Dar, doamnă Wintle, Edith și Edward sunt ambii morți. Și totuși, codul n-a murit cu ei. Încă e controlat de CINEVA. Editorii spun că pentru fiecare nouă ediție a cărților ei sunt furnizate texte noi. CINEVA știe (...).”

S-ar putea să aveți, în primă instanță, o problemă cu frazele ceva mai ciudate, care au un anumit grad de inadecvare logică, dar n-o să fie o problemă omniprezentă. Lăsați-vă purtați de lectură și, credeți-mă, destinația va fi meritat toată „așteptarea” (deși nu ai ce să aștepți, că, oricum, este o lectură care merge chiar foarte repede). Chiar mi-a plăcut mult și direcția în care au luat-o lucrurile, și nu m-aș fi așteptat deloc ca „ideea” de bază să fi fost asta. Multe, multe piste false - asta am simțit pe parcurs, iar Hallett a reușit cu ingeniozitate să mă pună pe multe drumuri greșite și să mă facă să cred că, mda, chiar am dreptate și mamă-să-vezi-ce-bun-sunt-eu-și-ce-atent-și-ce-detectiv. Nope, nicio șansă! Iar asta, evident, nu a făcut decât să transforme lectura într-una și mai fascinantă, și mai intensă, și mai dramatică. Da, chiar a fost o carte pe care cu siguranță nu o voi uita!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Janice Hallett, Codul Twyford, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Reykjavík, de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: George Arion Jr. 

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 4 milioane de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 34 de teritorii. Katrín Jakobsdóttir este prim-ministru al Islandei din 2017. A fost membră a Parlamentului Islandez încă din 2007, dar mai înainte a lucrat în domeniul editorial și în învățământ. A fost Ministru al Educației, Cercetării și Culturii din 2009 până în 2013. Provenind dintr-o familie de poeți și universitari de prestigiu, a scris o disertație de master pe tema literaturii islandeze de suspans.

„Ce-i al meu să fie-al tău și împreună să trăim de-a pururi

Mâhnirile omenești nu te vor atinge nicicând”

Ce s-a întâmplat cu Lára? Islanda, 1956. Lára, în vârstă de 14 ani, hotărăște se petreacă vara lucrând pentru un cuplu pe mica insulă Videy, în apropierea coastei, lângă Reykjavík. La începutul lunii august, fata dispare fără urmă. Timpul trece, iar misterul devine cel mai notoriu caz nerezolvat din toată Islanda. Ce a pățit fata? Mai e în viață? A plecat de pe insulă sau i s-a întâmplat ceva acolo? Treizeci de ani mai târziu, în timp ce Reykjavík sărbătorește bicentenarul, ziaristul Valur Robertsson își începe propria anchetă în cazul Lára. Dar pe măsură ce se apropie de adevăr, și cu ochii întregii capitale asupra lui, devine limpede că dispariția fetei e un mister pe care cineva îl dorește neelucidat cu orice preț…

„Le întrerupseră un scrâșnet și un vuiet când filmul reîncepu, oprit caraghios în mijlocul unei scene, ca de obicei. Peste public se așternu tăcerea, cu excepția inevitabilului crănțănit de floricele.”

„Cartea de față este dedicată lui Agatha Christie”, aleg cei doi (oare?) să spună la începutul volumului Reykjavík, ceea ce este foarte drăguț, deoarece Agatha Christie a fost o maestră a poveștilor cu detectivi. Menționez că nu am citit decât o singură carte, totuși, scrisă de Agatha Christie, deși sunt un fan convins al acestui gen literar. Dar, dincolo de acestea, am mai avut contact cu Jónasson - nu îmi mai amintesc ce carte scrisă de el am mai citit. De fapt, cred că aceasta este și impresia cu care am rămas după această lectură: o carte OK, dar nicidecum memorabilă. Nu sunt un mare fan al parteneriatelor scriitoricești, nu mi-am dat seama niciodată cum funcționează acestea în practică - mai ales atunci când, îndeosebi, unul dintre parteneri este deosebit de cunoscut drept scriitor, față de celălalt. Totuși, îmi pot da seama că se-ajunge la discuții interesante și dezbateri efervescente privitoare la structură, încotro se vor îndrepta toate, dar oare cine are „cuvântul final”? În cele din urmă, indiferent de cum ar sta treaba, se pare că lucrurile au funcționat - 320 de pagini despre multe și, oarecum, parcă mult prea lungit și greoi, dar asta nu înseamnă că „de umplutură”, neapărat. Pur și simplu există unele lucruri care pentru mine nu au avut sens a fi inserate în roman, dar au contribuit, oarecum, la crearea unui peisaj local, a unei valențe temporale și, bineînțeles, la deslușirea psihologiei (și înțelegerea mult mai bine a unor lucruri & fapte) personajelor.

„- Cel fel de colier?

- N-a fost găsit niciodată. Sigur îl purta, sunt convinsă. Era - este - o bijuterie superbă, o cruciuliță în filigran, prinsă pe un lănțișor. Era o moștenire de familie - lucrătură de calitate, nu tinichea. Draga de ea nu și-l dădea jos niciodată.”

Ce „a scârțâit” cel mai mult pentru mine a fost viteza-de-melc cu care am reușit să intru în universul cărții, în fluxul acțiunii, viteza cu care am reușit să am acces la povestea pe care o așteptam și dinamica implicită. Mi-am dat seama că „preambulul” acesta destul de lung a fost necesar pentru a stabili și contura fundalul poveștii - dar, my God, parcă prea mult a durat. Da, a fost necesar ca autorii să stabilească circumstanțele, întâmplările și altele din jurul dispariției Lárei Marteinsdóttir, iar capitolele care au înfățișat anii 1966, 1976 și 1986 au stabilit care ar fi personajele principale și au oferit informații (mai mult sau mai puțin relevante) privitoare la ce s-ar fi întâmplat pe-atunci, dar și care sunt conexiunile (că mereu este vorba despre ele, de altfel) dintre oameni și anumite evenimente. Ei, pot spune că „adevărata” acțiune începe în momentul în care, în 1986 (după 20 de ani) apare în scenă domnul jurnalist Valur Róbertsson - dar, și aici, tot într-un ritm relativ lent, dar crescând, în orice caz. Valur Róbertsson se angajează în a documenta dispariția Lárei, sperând să afle lucruri noi care vor duce la rezolvarea acestui mister care a învăluit capitala de 30 de ani. În spatele dispariției nu se vor fi aflat decât secrete, motive ascunse și implicări ale unor oameni total neașteptați...

„Ochii ei strălucitori și cuvintele-i drăgăstoase

Nu-l vor părăsi nicicând,

Până ce el va muri și îngropat va zace

Singur de-a pururi.”

Ca în orice roman de acest gen, Reykjavík ne dezvăluie pe la sfârșit cum stă, de fapt, treaba. Atunci, se aruncă lumină asupra întregului caz, iar pe parcurs apar tot mai multe indicii care te pun pe diferite cărări, te fac să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri. E chiar interesant faptul că, la un moment dat, ești pus într-adevăr pe o pistă greșită, dar ai certitudinea că ești pe drumul bun. Într-adevăr, dispariția Lárei se dovedește a fi avut o componentă total neașteptată, dar oare cât de credibilă? Am mai menționat și în alte recenzii - și o voi face întotdeauna - faptul că, pentru mine, este foarte importantă justificarea autorului, care este, în sine, motivul pentru care s-au întâmplat asta și aia. Deși am fost captivat de ultima parte a cărții și muream de nerăbdare să aflu ce și cum, ideea m-a lăsat oarecum rece, dar asta nu înseamnă, totuși, că nu mi-a plăcut. Parcă aș fi văzut lucrurile îndreptându-se într-o altă direcție, dar aici a intervenit experiența mea de cititor de cărți thriller & polițiste. Misterul a fost bine conturat, iar ideea a fost dezvoltată, ulterior, chiar fain - dar mult prea lent, din păcate, cel puțin pentru gusturile mele. 

„Plecarea ei de pe Viðey era un mister autentic - asta dacă nu cumva, desigur, de fapt nu plecase niciodată de pe insulă.”

Totuși, dacă îi oferi timpul necesar, ajungi să fii angajat pe bune în acțiunea care urmează. Mi-a plăcut, de altfel, și modul în care autorii au luat frânturi din realitate și le-au inserat în carte, iar orașul Reykjavïk  mi s-a părut a fi fost bine ilustrat, atins de-o doză necesară de ficțiune. Dacă citești postfața acestei cărți, multe alte lucruri devin relevante, implicit parteneriatul dintre cei doi. Chiar se menționează faptul că cei doi sunt „persoane diferite, cu perspective diferite”, de unde și interesul meu tot mai mare privitor la cum au reușit să se înțeleagă. Dar, de asemenea, sunt de aceeași vârstă, și ambii au trecut prin perioada respectivă, „plină de schimbări”, a Islandei. Cu una, cu alta, pot spune că a fost un roman puțin mai mult decât OK, nu memorabil, nu etalon, dar o lectură plăcută - atât timp cât îi oferi timpul necesar pentru a te prinde întocmai. Partea de început a fost mai greoaie, dar ulterior lucrurile s-au așezat și misterul a început să capete formă, culoare și, în cele din urmă, a avut parte de o rezolvare „ca la carte”. V-o recomand cu tot dragul, mai ales dacă sunteți în căutare de lecturi polițiste clasice, să spun așa. Lecturi frumoase și doar pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ragnar Jónasson, Reykjavík, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ragnar Jónasson, apărute și pe blog:

| Sfâșiere | Fata care a murit |