sâmbătă, 22 februarie 2020

„Povestea lui Kullervo”, de J. R. R. Tolkien - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 176
Anul apariției: 2019
Traducere: Alexandru Maniu (prin GRAAL SOFT)

J.R.R. Tolkien s-a născut la data de 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein (parcă însăși numele orașului în care s-a născut i-a decis soarta de scriitor fantasy). După ce a luptat în Primul Război Mondial (nu știu câți dintre fanii Tolkien știau asta), Tolkien și-a început cariera academică, fiind considerat drept unul dintre cei mai renumiți filologi (nici nu mă înșel de acest lucru). În întreaga lume, Tolkien este cunoscut ca fiind creatorul Pământului de Mijloc și autorul unor opere fantasy de excepție precum Hobbitul, Stăpânul inelelor, Silmarillion. Cărțile sale au fost traduse în peste 40 de limbi și vândute în zeci de milioane de exemplare.

Cartea de față, Povestea lui Kullervopune povestea unui tânăr blestemat, care este vândut ca sclav și care jură să se răzbune pe magicianul care i-a omorât tatăl. Kullervo, fiul lui Kalervo, este probabil cel mai tragic personaj al autorului. Tolkien însuși afirma că Povestea lui Kullervo a fost „sămânța încercărilor mele de a scrie legende" și „o piatră de hotar în legendele Primei Vârste". Kullervo este, în mod clar, o versiune mai veche a lui Túrin Turambar, eroul tragic din Silmarillion. Povestea lui Kullervo, versiunea în proză a ciclului Kullervo din epopeea finlandeză și careliană Kerval, a fost scrisă de Tolkien pe când era student la Exter College, Oxford, în 1914-1915. Aceasta a fost o perioadă dificilă pentru autor, iar acest lucru este reflectat în subiectul și temele cărții, care este însă o piatră de temelie a universului ficțional inventat de scriitorul britanic.

Cei care mă cunosc, știu totuși cât de mult îmi place Tolkien și cât de mult ador seriile The hobbit și The Lord of the Rings. Pentru mine, drept să vă spun, sune cele mai bune filme și vor fi cele mai bune filme fantasy pe care le-am urmărit vreodată. La o adică, nu mă satur niciodată de ele, cred că le-am văzut de cel puțin zece ori pe fiecare (și nu-s puține). Cât despre cărți, recunosc, le-am citit o singură dată, deoarece, în cazul acesta, aș putea spune că - privind acțiunea și desfășurarea ei - prefer filmele; în schimb, dacă e vorba de descrieri minuțioase, tipice lui Tolkien, un adevărat filolog, dacă e vorba de descrieri magice, de o nemărginită imaginație - voi prefera întotdeauna cărțile. Nu știu, Tolkien are un stil anume, are un talent covârșitor când vine vorba de a crea personaje mitice, fantastice, de a le pune în situații care să antreneze cititorul, să-l apropie de personaje și de acțiunea în sine. Pe mine asta m-a impresinat întotdeauna în cărțile sale - personajele atât de frumos construite, dar a căror destin este pus la încercare de forțe nu neapărat fantastice, magice, cât și de forțe care-și au orginea în zbuciumurile interioare ale fiecărui personaj.

Un roman pe care-l recomand, cu mare drag, mai ales dacă sunteți fanii lui J. R. R. Tolkien. E uluitor modul în care autorul înșiră astfel de legende și povestiri, presărate cu poeme, diverse hronice, povești orale și cânturi, chiar dacă, după cum fiul său Christopher Tolkien spune, „cititorul nu trebuie să se aștepte la o coerență deplină (...) Tolkien concepând unele poovești ca o narațiuni succinte, care a supraviețuit în tradiția milenară; la baza ei aflându-se multe bucăți de proză și poeme scrise anterior”. Și, ce-i drept, așa-i, nu întotdeauna am putut ține pas cu desfășurarea epică a romanului (și nu doar cazul cărții de față, Povestea lui Kullervo), dar asta nu m-a împiedicat în a mă bucura de ceva atât de complex, atât de frumos descris - da, Tolkien, după părerea mea de cititor umil, pune accent pe descriere, pe culoare locală, mai mult decât pe dinamică și acțiune; astfel, cartea ar putea părea plictisitoare, dar descrierea în sine nu are rolul decât de a-l integra mult mai ușor pe cititor în atmosfera cărții. Și, astfel, dacă te lași învăluit în această paletă de culori și imagini, vei pătrunde într-o lume pe care, cu siguranță, ai s-o părăsești cu tristețe când va fi cazul. Credeți-mă!

Povestea lui Kullervo a reprezentat un punct de cotitură în creația tolkieniană și anume trecerea de la adaptare la invenție, ce a prijeluit apariția Silmarillionului - colecția neterminată de isorii și povestiri ce reprezintă fundalul mitologic pentru Hobbitul și Stăpânul inelelor. Este precursoarea și, totodată, principala sursă de inspirație pentru epopeea tragică a lui Túrin Turambar (superbă carte, Copiii lui Húrin), una dintre cele trei „Mari Povești” din mitologia fantastică a Pământului de Mijloc. În absența acestei scrieri-liant, am fi avut doar începutul (Kalevala) și sfârșitul (Túrin) secvențelor acestui proces, dar nu și partea de mijloc, atât de crucială. Romanul de față a fost prima încercare a lui Tolkien de a rescrie - și, în decursul acestui proces, de a „reorganiza” - o istorisire care exista deja. Ca atare, ea ocupă un loc de seamă în palmaresul autorului. Mai mult, povestea marchează trecerea importantă de la imitație (rescriind o legendă, în felul său propriu) la creație (o creație atât de amplă, cum n-am mai văzut nicăieri). 

Nu știu ce să mai spun, decât faptul că m-am bucurat de acest roman și l-am savurat până la ultima pagină. Ce-i drept, povestea în sine nu are multe pagini, în jur de (+) treizeci-patruzeci, iar restul sunt note, explicații, reveniri asupra textului și alte detalii privint opera tolkieniană. Dar e o creație de-a lui Tolkien, și mi-am propus să citesc tot ce se publică de la acest autor. Pentru că, pentru mine, este un maestru al genului și o figură de referință în literatura mondială. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Povestea lui Kullervo. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână frumoasă!

vineri, 21 februarie 2020

Grupul Editorial Corint lansează colecția Corint Fiction


O nouă colecție prinde viață: CORINT FICTION, coordonată de Ana Antonescu

Suntem foarte bucuroși să putem oferi cititorilor noștri titluri premiate, apreciate la nivel internațional, semnate de autori cunoscuți. Colecția debutează cu un roman celebru, Orfani în Brooklyn de Jonathan Lethem (februarie), și continuă cu The Good Shepherd de C.S. Forester (aprilie) și Girl, Woman, Other de Bernardine Evaristo (mai).

Despre colecția CORINT FICTION 

O poveste scrisă cu măiestrie îți deschide o lume în care te poți pierde oricând. Volumele din această colecție se adresează celor care iubesc stilul și scriitura, dar mai ales celor care iubesc poveștile autentice, adesea bazate pe fapte reale. De la suferințe și uluitoare aventuri din al Doilea Război Mondial până la întâmplări și probleme din realitatea imediată, cărțile propuse sunt ferestre pe care cititorul e invitat să le deschidă ca să (se) înțeleagă mai bine pe sine și lumea în care trăiește sau ca să evadeze în vise și fantezii ticluite cu har de autori cunoscuți și premiați.

Orfani în Brooklyn/ Motherless Brooklyn de Jonathan Lethem

Premii: National Book Critics Circle Award, Macallan Gold Dagger Award și Salon Book Award 
Ecranizare de excepție: Motheless Brooklyn 
Regie: Edward Norton 
Distribuție: Edward Norton, Gugu Mbatha-Raw, Alec Baldwin 

Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detective a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil. 

„Cel mai bun roman poliţist din ultima vreme… Puneţi nişte Raymond Chandler, Oliver Sacks şi un strop de Irvine Welsh într-un blender. Apăsaţi pe buton, aşteptaţi relaxați, iar rezultatul acestui regal literar/culinar hibrid va fi ceva asemănător fantasticului Orfani în Brooklyn.” – MAXIM 

Despre Jonathan Lethem 

JONATHAN LETHEM, unul dintre cei mai apreciați scriitori americani contemporani, s-a născut la 19 februarie 1964, în Brooklyn, New York. A debutat în 1994 cu romanul Gun, with Occasional Music, o îmbinare de SF și intrigă polițistă. Au urmat alte trei opere SF – Amnesia Moon (1995), As She Climbed Across the Table (1997) și Girl in Landscape (1998). În 1999, a cunoscut un succes răsunător odată cu publicarea romanului Motherless Brooklyn (Orfani în Brooklyn), distins cu numeroase premii. În 2003, volumul The Fortress of Solitude a fost foarte bine primit de public și de critică, figurând în topul bestsellerurilor New York Times. Lista scrierilor sale continuă cu: You Don’t Love Me Yet (2007), Chronic City (2009), Dissident Gardens (2013), A Gambler's Anatomy (2016) și The Feral Detective (2018).

The Good Shepherd/ Greyhound de C.S. Forester (luna de apariție: aprilie)

În curând o ecranizare cu Tom Hanks în rolul principal, Greyhound este un thriller „extrem de captivant și strălucitor” (New York Times) care surprinde un moment tensionat din Bătălia Atlanticului, din cel de-al Doilea Război Mondial. Filmul va fi pe ecrane în mai 2020. Misiunea comandantului George Krause, ofițer în Marina Militară a Statelor Unite, este de a proteja un convoi de treizeci și șapte de nave comerciale care se deplasează pe apele înghețate ale Atlanticului de Nord din America înspre Anglia. Acolo trebuie să descarce provizii de care oamenii au mare nevoie, dar numai dacă vor putea să treacă de haita de lupi reprezentată de submarinele germane ce îi așteaptă și îi copleșesc numeric în apele periculoaseale oceanului. Timp de patruzeci și opt de ore, Krause va participa la un joc disperat de-a șoarecele și pisica cu aceste submarine, luptându-se cu epuizarea, foamea și setea pentru a proteja mărfurile în valoare de cincizeci de milioane de dolari și viețile a trei mii de oameni. Declarat unul dintre cele mai bune romane la publicarea sa, în 1955, The Good Shepherd (titlul original al romanului) este o captivantă creație clasică având ca temă luptele navale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă de unul dintre maeștrii secolului al XX-lea, pasionați de poveștile mării. 

Despre C.S. Forester 

C.S. FORESTER s-a născut la Cairo în 1899. După ce a studiat medicina, și-a dobândit celebritatea cu povestirile despre bătălii navale. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, lucra la British Ministry of Information din SUA, unde scria articole de propagandă. Cele mai reprezentative creații ale sale au fost douăsprezece romane din seria Horatio Hornblower, care îl au ca erou pe un ofițer din Marina Regală în epoca Războaielor napoleoniene, și The African Queen, carte ecranizată cu succes de John Huston. Romanele sale, A Ship of the Line și Flying Colours au primit  premiul pentru ficțiune James Tait Black Memorial Prize, în 1938. A murit în 1966.

Girl, Woman, Other de Bernardine Evaristo (luna de apariție: mai)

Premii: Booker Prize 2019 

Este Marea Britanie așa cum nu ați mai citit-o niciodată. Este Marea Britanie așa cum nu a mai fost relatată niciodată. Din Newcastle în Cornwall, de la începutul secolului al XX-lea și până la primele decade ale secolului XXI, Girl, Woman, Other urmărește evoluția a douăsprezece personaje în călătoriile lor personale prin această țară și pe parcursul ultimei sute de ani. Fiecare dintre ele caută ceva – un trecut comun, un viitor neașteptat, un loc numit „acasă”, un loc în care să se potrivească, pe cineva pe care să-l iubească, o mamă de care le-a fost dor, un tată pierdut, chiar și un strop de speranță... 

„Excepțională. Ambițioasă, curgătoare și atotcuprinzătoare, o narațiune neconvențională care vă va lansa mintea într-un vârtej înviorător... Unifică poezia, istoria socială, vocile femeilor și mult mai mult decât atât. Trebuie să o comandați chiar acum.” – Stylist 

Despre Bernardine Evaristo 

BERNARDINE EVARISTO, născută la Eltham în 1959, este scriitoare și profesoară universitară britanică și nigeriană. Predă la Brunel University și este vicepreședintă a Royal Society of Literature. A primit în 2019 Booker Prize pentru romanul său Girl, Woman, Other, împărțind premiul cu Margaret Atwood. 
Mama ei este englezoaică, iar tatăl, de origine nigeriană, a emigrat în Marea Britanie în 1949. Este cel de al patrulea copil din cei opt ai familiei sale. Este autoare a opt romane și opere poetice care explorează diverse aspecte ale diasporei africane, apelând adesea la experiment narativ și fuzionând proza cu poezia. Majoritatea romanelor sale au fost nominalizate sau au câștigat premii importante. Romanul său, Blonde Roots, apărut în 2008, este o satiră care răstoarnă istoria, creând un univers în care africanii îi fac sclavi pe europeni.

Nu știu de voi, dar eu sunt foarte, foarte entuziasmat. Abia aștept să citesc aceste cărți, în special pe cea a lui Bernardine Evaristo, Girl, Woman, Other. Lecturi frumoase să aveți!

joi, 20 februarie 2020

„De te duci peste râu”, de Geneviève Damas- Recenzie



Editura: Școala Ardeleană
Anul apariției: 2018
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 124
Traducere: Rodica Baconsky, Alina Pelea

„De te duci peste râu, de te duci peste râu, a zis tata, nu mai pui tu picioru în casa asta. De te duci cumva dincolo, numa' du-te și vezi tu.”

Geneviève Damas (n. 1970), pasionată de actorie, studiază arta actorului în paralel cu o licență în drept. Autor dramatic, actriță (Prix du Théâtre – Meilleur acteur, 2004) și regizor de teatru și de operă, e deopotrivă o animatoare inspirată de evenimente scenice cu Portées-Portraits, destinate promovării autorilor contemporani. Debutează ca romancieră în 2011 cu Si tu passes la rivière (De te duci peste râu), ed. Luce Wilquin,  care obține, în același an, premiul Victor Rossel (omologul belgian al premiului Goncourt), urmat în 2012 de Prix des Cinq Continents de la Francophonie și Plume d’Or   pentru primul roman. Citându-l pe Jacques De Decker, care-l parafrazează pe Corneille, „de la-ntâia încercare romanescă”, Geneviève Damas „știe să-și câștige un nume”. Vor urma Histoire d’un bonheur (Povestea unei vieți fericite), ed. Arléa, 2014, Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles (Benny, Samy, Lulu și alte nuvele), ed. Luce Wilquin, 2014, iar în 2017, la Gallimard, Patricia, primit cu unanime elogii. Dând întâietate la ceea ce ea însăși numește o „scriitură orală”, Geneviève Damas încearcă „să facă auzite voci pe care de obicei nu le asculți”. O astfel de voce e și cea a eroului cărții de față, care te urmărește mult timp după ce s-a stins ecoul ultimului cuvânt.

„Râdeau toți trei, și cum râdeau, le vedeam dinții, scuturându-se ca niște clopoței, gata să muște, ș-aveam poftă să le smulg capetele să-nceteze odată, să mă lase-n sfârșit s-o văd din nou pe Maryse, să merg la Jean-Paul, s-o cunosc pe mama ce-oi fi avut-o, că râsu lor și ei și frica ce mi-au băgat-o-n oase mă țintuiau aci, de partea asta a râului, ca pe-un nevolnic, ca pe-un prostănac fără grai și fără vreo lumină care să-l poarte mai departe.”

Rodica Baconsky este profesor de literatură și traducător literar. A transpus, printre altele, poeme ale lui Lucian Blaga în limba franceză și un volum al lui Antoine Compagnon în limba română. Alina Pelea este traducător și interpret, cu preocupări în domeniul traductologiei. Împreună, cele două traducătoare au publicat: Barbu Ștefănescu, Le Monde rural de l’ouest de la Transylvanie (Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2007); Marc Bressant, Ultima conferință (Casa Cărții de Știință, 2014); Diana Adamek, La Douce histoire du triste éléphant (Rafael de Surtis, 2017); Christophe Boltanski, Tainița (Casa Cărții de Știință, 2017); Jean-Paul Didierlaurent, Cititorul de la 6:27 (Casa Cărții de Știință, 2017) și Maryam Madjidi, Marx și păpușa (Casa Cărții de Știință, 2018).

„... o să-ți scriu, o săți scriu o poveste care-o să spună la toți c-am avut o prietenă și c-o chema Hyménée.”

Cât de mult mi-a plăcut această carte, Doamne! Pot spune că, probabil, mi-a plăcut atât de mult pentru că am avut și ocazia de a o cunoaște pe autoare, pe Geneviève Damas în persoană, fiind prezentă drept invitat la Festivalul FILIT, ediția 2019, desfășurat la noi în oraș în fiecare an. Și-am descoperit un om frumos, un om cald, extrem de inteligent, un om profund, care știe să-și aleagă cuvintele și-o face cu naturalețe deosebită. Sincer, nu auzisem vreodată de Geneviève Damas până atunci, și-n momentul acela, când am descoperit-o, cu o părere de rău m-am gândit că o mulțime de autori rămân, așa, în umbră, dacă pot spune astfel, și nu orice fel de autori, ci autori buni, autori de care avem nevoie, într-o lume în care oricine, care a publicat o oareșce carte, se consideră autor. Și, cu atât mai mult, mi-a părut rău că n-am cunoscut-o mai devreme, din prisma felului de a scrie, din prisma cărților sale, după ce am citit De te duci peste râu, una dintre cele mai bune cărți citite de mine anul trecut. Da, am citit această carte de ceva vreme, însă nu am uitat-o nici măcar o secundă, pentru că m-a mișcat cum puține cărți au reușit, de-a lungul timpului, s-o facă. Și i-aș fi dat nu cinci steluțe, nu șașe, șapte, ci pe toate, fiindă le merită cu desăvârșire.

„(...) Și eu nu știam ce să spun când mă strângea de mână (...) că dintotdeauna simt în adâncu meu că-s prostănac și găgăuță, că mi-a spus tata, că unghiile mi-s negre, că trăiesc printre porci, că viața mea-i măruntă - cum să fie măreață când nu știi citi și habar n-ai altceva decât satu ăsta și de Hyménée și de Amélie și de tine, Roger, de tine?”

N-am să vă spun prea multe despre carte, știți că nu insist asupra acestui lucru, ci am să vă spun întomai ce mi-a plăcut mie atât de mult, de ce am apreciat-o și, de altfel, de ce-aș recomanda-o mai departe. Ei, bine, De te duci peste râu ne spune povestea lui François, un băiețel crescut în mediul rural, fără carte, fără prea multă știre, dar care trăiește o dramă existențială: sora sa a plecat de acasă, prietenul său cel mai bun a fost ucis, dar întrebarea sa existențială se naște din faptul că nu-și cunoaște propria mamă, și, de altfel, nimeni nu pare a fi deschis în a-i spune ceva despre aceasta. Și, astfel, romanul se învârte asupra acestor întrebări ale lui François, niște întrebări care, pornind spre calea răspunsurilor, se transformă în întrebări din ce în ce în ce mai mari. Și cât de naiv este François crezând că lumea este atât de simplă, atât de frumoasă, cât de naiv este crezând că oamenii îl vor ajuta oricând, neînchizând totul în tăceri și prejudecăți. Într-o căutare a identității reale, a eu-lui său lăuntric, Geneviève Damas construiește din François nu doar un erou, ci un adevărat caracter care nu-și caută doar „identitatea familială”, ci însăși „capacitatea de a deveni altceva decât o brută asemeni celor din jur” (Rodica Baconsky, în Postfața romanului De te duci peste râu). Astfel, drumul lui François către propria-i identitate nu este unul ușor, este un drum al întrebărilor, un drum fragil, încât pare că oricând totul are să ia o întorsătură nepotrivită. Totuși, eroul nostru (căci așa-mi place să-l numesc), dovedește tărie de caracter, un spirit justițiar ascuțit, o minte ageră și un arsenal al simțămintelor deosebit, cu toate că nu este învățat, nu merge la școală și nici nu știe prea multe din această tagmă. 

„N-am putut să nu zâmbesc, că Jules nu le-avea deloc cu laudele. Și-mi plăcea gândul să bat drumurile, să vând brânza, ouăle și șuncile de la noi.”

Mi-a plăcut enorm de mult naturalețea, lirismul, felul de a povesti tipic autoarei Geneviève Damas. Limbajul vorbit este transpus în cuvinte, astfel încât te apropie și mai mult de ideea cărți, te integrează mult mai ușor în atmosfera cărții, în culoarea locală a mediului rural, cu tot ce presupune el. Personajele sunt construite într-un mod aparte, fiecare parcă având o trăsătură definitorie, tipizând o anumită tipologie umană. O carte expresivă, o carte, nu știu, ca o poezie a ființei, dar care tratează, după părerea mea, un subiect destul de sensibil: cum va reuși, un copil, în aparență, să-și afle propria identitate folosindu-și forțele de care dispune, fără ca însuși tatăl său, frații săi, rudele sale, să-i ofere o mână de ajutor, un răspuns atât de simplu? Și, la o adică, de ce n-are voie François să treacă peste râu? De ce nu are voie să treacă peste această barieră a identității, a propriei sale ființe? Locul acesta în care toate visurile și visele și visele și visurile devin realitate sau, dimpotrivă, se destramă precum sticla suflată-n vânt? Am adorat acest mister al cărții, această metaforă atât de frumos construită și atât de subtilă.

Revenind, recomand romanul De te duci peste râu tuturor celor cărora le plac lecturile profunde, în aparență simple, tuturor celor cărora le plac lecturile care te mișcă și-ți pun întrebări; poate mă repet, dar această carte, pentru mine, a fost una dintre marile surprize ale anului trecut, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult și s-o citesc cu atâta patos, cu atâta plăcere. Mă bucur nespus c-am avut ocazia să cunosc autoarea și chiar să-i cer un autograf, și abia aștept să citesc și cealaltă carte pe care o am, semnată Geneviève Damas, și anume Patricia.

Vă doresc lecturi cât mai frumoase și cu spor, dragi cititori!

miercuri, 19 februarie 2020

„Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, de Luminița Amarie- Recenzie


Editura: Casa de Editură Max Blecher
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 72
Anul apariției: 2019

Luminița Amarie (n. 20 ianuarie 1987, Ibănești, jud. Botoșani) s-a mutat în 2006 la Paris, iar din 2015 trăiește la Londra. A publicat câteva plachete, jalonând un parcurs ce se-mplinește în Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, volum în care se asumă depășind tatonările începutului și care probează maturitatea unui discurs transgresiv, eliberat de retorisme și artificiozități. 

„trec din mâna stângă în mâna dreaptă
o piatră ce nu mai are nicio asperitate”

Nu, n-am să fac o recenzie unei cărți de poezii, nu pot face asta, nu-s critic și nici n-am avizarea corespunzătoare; tot ce pot spune este cât de mult mi-a plăcut volumul de față, cât de mult l-am trăit, cât de multe emoții (ba chiar amintiri, da, amintiri pe care nu le pot distruge mi-a strânit) m-au încercat citindu-l. Și, de altfel, am să scriu puțin despre el pentru că va fi ca o trecere în revistă - ca o recomandare, dacă pot să spun așa - pe care vreau s-o las înscrisă pe acest blog. Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins m-a „lovit” încă din titlu. E greu să uităm, așa-i? Să ascundem față de noi înșine anumite amintiri, situații, chiar oameni, întâmplări, circumstanțe, rușini, fapte de care nu suntem prea mândri și nici nu vom fi vreodată. E greu să distrugem tot ce-am atins atunci când amintirile ni s-au întrupat, sunt parte componentă a vieții noastre?! Da, evident, e too much for us, ca oameni limitați. Mereu mi-am spus că cel mai ușor (fazual spus, bineînțeles) este să încercăm să ne schimbăm emoțiile și atitudinea față de anumite amintiri, așa poate vom accepta, în cele din urmă, ceea ce, de fapt, suntem. În fine, e o discuție lungă pe care o putem dezvolta încetul cu încetul cu încetul, până la infinit.

„închide ferestrele
imaginează-ți cerul
păsările nopții

firește că știi
moartea a inventat frumusețea
apoi a desfigurat chipurile”

Evident, o poezie contemporană, o poezie lipsită de rigori stilistice, de încadrări tipice genului liric (prin definiție, prin cele îndesate pe gâtlej în școală), o poezie autentică, o poezie a simțului, a trăirii. Asta am găsit în volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, a Luminiței Amarie, un volum pe care l-am citit la momentul potrivit, dat fiind faptul că m-a atins atât, dar atât de ușor. Da, este un moment oportun pentru fiecare carte și vă pot confirma acest lucru - am citit cărți care mi-au plăcut prin simplul fapt că au fost acele cărți potrivite pentru starea în care mă aflau, situațiile care mă împrejmuiau, gândurile care mă încercau. E un truism, de altfel, că de multe ori ne place să auzim/ citim lucruri în conformitate cu emoțiile noastre. Suntem oameni, la o adică.

N-am să mai bat apa-n piuă, vă pot spune doar că vă recomand volumul de față, în special dacă sunteți fani ai poeziei contemporane, ai poeziei noi, a poeziei incisive, chiar violente (iarăși, denotativ spus). S-aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru și cât mai rodnice!

„mă trezesc odată cu frica

în locul inimii - un animal cu aripi

mă gândesc la tatăl unui copil fără copilărie
simt spaima în plămâni
mâinile adună frigul
tată,
un copil fără copilărie ca și cum nici nu s-ar fi născut”

joi, 13 februarie 2020

Lansare - album „Marin Gherasim” - 19 februarie, ora 18:30, Carusel


Editura Vellant, KPMG Romania și Cărturești Carusel au plăcerea de a vă invita la evenimentul de lansare a volumului Marin Gherasim, publicat recent la Editura Vellant și semnat de Alexandru Davidian. 

Evenimentul va avea loc miercuri, 19 februarie, la Librăria Cărturești Carusel (Str. Lipscani, nr. 55), ora 18:30. Invitatul special al acestui eveniment va fi domnul H.R. Patapievici. KPMG Romania a susținut publicarea și traducerea acestui volum, care oferă o perspectivă fascinantă asupra vieții și operei lui Marin Gherasim. Alexandru Davidian și-a desfășurat cercetarea pe parcursul a multor ani, timp în care a încercat să cunoască în profunzime activitatea lui Marin Gherasim, inclusiv prin intermediul unor întâlniri directe cu artistul. Carte de istorie, artă şi prietenie, lucrarea de faţă prezintă treptele existenţei şi operei unui pictor ce a beneficiat din plin de darul virtuos al răbdării şi al speranţei, al reflecției față de sine şi față de ceilalți, în căutarea unei soluții de reaşezare sufletească, de regăsire a unui ideal spiritual, de-a lungul unui drum sinuos având ca punct culminant o simplificare, o esențializare a vieții. 

După evenimentul de lansare vă invităm la un pahar cu vin, în bistroul de la ultimul etaj al librăriei. Un prilej tocmai bun de a ne cunoaște sau de a continua discuțiile începute anul trecut.

„Fotograful de la Mauthausen” - noutate Corint Istorie


Fotograful de la Mauthausen (colecția Corint Istorie) relatează destinul catalanului Francisco Boix, un supraviețuitor al lagărului de concentrare din apropierea orașului austriac Linz. Mii despanioli republicani au plecat în exil după ce forțele naționaliste conduse de Franco au învins în Războiul Civil (1936–1939). Dintre cei fugiți peste hotare, 7.500 de spanioli au fost capturați de germani în Franța, după ocuparea țării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost luați prizonieri   și   apoi   deportați   în   lagăr,   unde   Boix,   lucrător   în   laboratorul   fotografic   de   la Mauthausen, împreună  cu  alți deținuți   au reușit să  salveze de  la  distrugere  circa  2.000   de negative cu atrocități comise de ofițerii SS. Multe dintre fotografiile colecției au fost utilizate ca probe în cadrul proceselor postbelice intentate foștilor demnitari naziști. La câțiva ani după încheierea războiului, fotograful – a cărui sănătate s-a șubrezit foarte mult din cauza condițiilor inumane din detenție – a murit. Datorită eforturilor tânărului hotărât și curajos, s-au păstrat însă o parte dintre dovezile ce au acuzat și au demascat un sistem concentraționar teribil și o ideologie criminală.

„O carte cu  fotografii terifiante, care a stat la baza filmului cu același nume, disponibil  pe Netflix. Fotograful de la Mauthausen, regizat de Mar Targarona, fără a fi un blockbuster, a reușit să mătulbure și  să mă  sensibilizeze.  La finalul filmului  sunt  prezentate  adevăratele  fotografii ale poveștii. Una mi-a atras în mod deosebit atenția, cea care înfățișează cadavrul șefului lagărului, linșat și aruncat în gardul de sârmă ghimpată. Fără milă, așa cum ar trebui să fie, în numele justiției și al răzbunării.” - Carlos Boyero, El País 

„În   momentul   înfrângerii   germanilor,   dintr-un   hoț   de   fotografii   oficiale,   Boix   a   devenit fotoreporter   al   eliberării   deținuților.   Volumul  Fotograful   de   la   Mauthausen,   ilustrat   cu fotografiile salvate de la distrugere și cu cele realizate de Boix însuși, demonstrează cum este posibil să îmbini în mod armonios mărturiile cu documentele de arhivă, pe baza cercetării riguroase.” - Rafael Núñez Florencio, El Cultural

duminică, 9 februarie 2020

„Variațiuni pe o temă dată”, de Ana Blandiana- Recenzie



Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 132

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

„Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele.“ – Ana Blandiana

N-am să pot să descriu, vreodată, cât de frumos scrie Ana Blandiana. Cât de sensibile sunt cărțile sale, cât de pur este lirismul pe care-l abordează. N-am cum, pur și simplu! Am crescut cu poeziile Anei Blandiana, poate de la poezii puerile, pentru copii, până la poezii despre viață, iubire, durere, timp. Poate sunt impresionist, dar n-am cum altfel. Îmi place Ana Blandiana prin ceea ce înseamnă ea - nu doar prin cartea de față, ci prin toată activitatea sa literară: poeme, proză, eseistică, critică. Deopotrivă, cartea de față a fost una care m-a apropiat și mai mult de ceea ce Ana Blandiana scrie. Variațiuni pe o temă dată a fost o carte pe care, deși am citit-o rapid, am resimțit-o ceva timp după lecturare. Poeziile sunt profunde, emoționante, sunt, așa, cum să zic, reale, spun adevăruri și pun întrebări, îți dau de gândit și, nu știu, cred că trebuie să ai o oarecare „avizare” literară atunci când le citești. Eu susțin totuși că anumiți autori nu-s pentru oricine - nu la modul că alții nu ar înțelege-o, ci la modul subiectiv, în care se poate ca această carte să ți se pară superbă, emoționantă, sau să nu-ți atingă nicio coardă sensibilă. La o adică, mă refer aici la natura fiecărei persoane, natura de a simți și de a privi lucrurile, perspectiva (subiectivă, prin definiție) asupra lor. Ei, bine, eu fac parte din acea tagmă de cititori care se dă în vânt după cărți emoționante, după emoții (ne)gratuite și manifestări ale frumosului. De asta-mi place Ana Blandiana, pentru că, pentru stimata autoare, cuvântul are o putere inimaginabilă, de necontenit. Iar amintirile sunt izvorul unei nesecate imaginații a simțurilor și a sufletului.

Nu pot spune mai mult, v-am spus, nu sunt critic literar, nu pot aborda mai multe valențe ale poeziei, având în vedere că nu fac studiu de caz sau alte lucruri de acest gen. Vă pot spune doar că mi-a plăcut, și-am să citesc oricând, cu drag, orice scrie Ana Blandiana. Pentru că nu voi putea fi dezamăgit vreodată, întrucât mi-a câștigat, ca scriitor, respectul. Și e unul mare și necondiționat, pentru că Ana Blandiana este, de fapt, una dintre marile scriitoare ale acestei țări, este una dintre figurile de referință ale literaturii românești și ale poeziei noastre naționale. 

Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

vineri, 7 februarie 2020

Lansare „Ultimele zile ale aristocrației ruse” de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon


Lansare Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon

Editura Corint vă invită la lansarea volumului Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, volum apărut în cadrul colecției Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu. 

Evenimentul va avea loc miercuri, 12 februarie, ora 18:30, la Librăria Cărturești Carusel din București.

Vor lua cuvântul: Georgeta Filitti, istoric, Antoaneta Olteanu, profesor, etnolog, traducător, Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu, coordonatorul colecției Istorie cu blazon.

„Când bolșevicii au ajuns la putere, în 1917, noul regim a început să îi transforme pe aristocrați în pauperi, exilați sau de-a dreptul în leșuri. [...] Douglas Smith, un fost diplomat american și o autoritate în istoria sovietică, autorul câtorva cărți fundamentale, [...] adoptă o perspectivă inedită atunci când optează să scrie istoria revoluției, concentrându-se asupra clasei dispărute: cine au fost membrii ei? Cum a fost viața lor înainte de revoluție? Ce li s-a întâmplat mai apoi? Cercetarea lui Smith este remarcabil de minuțioasă [...]. Percheziții, arestări, concedieri, confiscări, exilări interne, întemnițări, torturi, execuții și chiar profanări de morminte – acestea șimulte alte experiențe sumbre sunt descrise de Douglas Smith în stilul său absolut captivant. Autorul menționează evenimente istorice, dar intenția sa este de a demonstra cum acestea și-au pus amprenta asupra personajelor. El zugrăvește cu o limpezime brutală adevărul exprimat și de Orwell în Ferma animalelor: o nouă aristocrație – una politică – se formează întotdeauna pentru a o înlocui pe cea dispărută și a beneficia de plăcerile traiului pe spinarea altora. Smith redă povești pilduitoare și amare despre politică și putere, dar și despre profunda suferință umană pe care acestea le generează, în mod inevitabil.”- Kirkus Reviews 

„Absolut palpitantă, excelent documentată și cu o distribuție formată atât din aristocrați ruși de-a dreptul flamboaianți, membri a două dintre cele mai mărețe și mai nobile dinastii, cât și din comisari sovietici brutali, Ultimele zile ale aristocrației ruse este o carte de istorie extraordinar deimportantă, dar și o poveste emoționantă despre oameni, despre măreția și dispariția nobilimii ruse și despre supraviețuirea individuală a unora dintre membrii săi.” - Simon Sebag Montefiore

„Nemaipomenită și excelent istorisită!” - Rosemary Sullivan, The Wall Street Journal

„Captivantă... plină de evenimente și anecdote minuțios redate.” - Liesle Schillinger, The New York Times

Lucrare distinsă cu Pushkin House Russian Book Prize 2013, desemnată „cea mai bună carte a anului 2012” de Salon și „cea mai bună carte a săptămânii” de BBC Radio 4.

marți, 4 februarie 2020

„alături cu drumu”, de Nora Iuga - Recenzie


Editura: Casa de pariuri literare
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 84

„și ei fluierau atât de asurzitor din orga electronică
îmi fluiera trupul întreg în fața muzeului erotic
negrul ăla            iar negrul
adulmecînd parfumul de trandafir amestecat cu sudoare
nările imense rezervoare de gheață
și voluptate ca toate orificiile
așteaptă trenul să intre în tunel
și întunericul compact cînd ești înghițit total
în tine și vrei să faci dragoste pe masa de operație”

N-am să fac o recenzie prea lungă, de fapt, nici măcar n-o să fie o recenzie, ci pur și simplu gândurile mele (ȘI) despre această carte, pe lângă altele scrise de Nora Iuga (ce-i drept, doar de poezii) pe care le-am citit. Am și romane semnate de către această doamnă în bibliotecă, dar nu mă simt, încă, pregătit să le abordez. În schimb, mereu mi-a plăcut lirismul autoarei, mereu mi-au plăcut imaginile pe care le-a creat, scenele cărora le-a dat viață, cu un limbaj plastic, dar nu în sensul efervescenței figurilor de stil, a metaforelor; nu, nu, ci vorbesc despre un lirism pur, visceral, nu știu cum să-l numesc, vorbesc despre o poezie a lucrului, o poezie palpabilă, de multe ori plină de furie & durere & amintiri & timp trecut, ca un manuscris al refulării, al anumitor amintiri. Nu știu cât de înțeles mă fac, în schimb, poezia Norăi Iuga este, după cum autoarea spune (despre ea însăși) „în afara oricărei identități”. Scrisul ei nu are granițe, nu cunoaște bariere psihice, fizice, ci este un stil sui generis, unul al lucrurilor create și increate, un stil frumos & urât (fazual spus) deopotrivă; la o adică, îți place ori nu-ți place, și cam atât. De multe ori poate m-aș fi întrebat „oare ce vrea să zică în poezia asta”?, deoarece poți găsi de multe ori, citind, lacune raționale, o poezie inabordabilă din punct de vedere rațional. Dar mi-am dat seama totuși că poezia nu caută a fi explicată, țesută, ci poezia pur și simplu trebuie trăită, trebuie să te-atingă într-un mod subtil în acel loc pe care-l numim conștiință/suflet/identitate interioară. Și, sincer, asta-mi place cel mai mult la poezia Norăi Iuga, anume faptul că mereu m-a mișcat, m-a emoționat pe alocuri, mereu mi-a dat de gândit și mi-a potențat creativitatea - mi-a extins universul imaginilor și m-a inspirat. Autoarea are stilul aparte de a introduce cuvinte care, într-o măsură, ai spune că-s nepotrivite pentru o „poezie” - însă întocmai maniera în care le introduce, parafrazările, concordanța imaginilor, plasticitatea lor, verosimilul - asta te face să-ți spui că, într-adevăr, nu există bariere de stil, „bariere de identitate”. De fapt, alături cu drumu este de fapt o proză în poezie (sau poezie în proză, depinde de felul în care privești), fiind lipsită de rigorile anumitor caracteristici ale stilului liric. Este ca și cum autoarea a închis ochii fizici și i-a deschis pe cei ai sufletului, și-atunci a luat naștere actul creator - o carte a sincerității, o carte a timpului, o carte a vieții. Și de asta mi-a plăcut, pur și simplu, orice carte scrisă de Nora Iuga, pe care, de-a lungul anilor, am citit-o. 

„pata de grăsime pe care o lasă degetul
rămâne mereu o indecență ți se face rușine
de urma trupului tău în actele oficiale
strecurat abuziv pe ușa din dos
la fel ca pariul că ai să ascaladezi everestul
ai să treci înot canalul mânecii ai să iei nobelul
și te lași păgubaș n-ai cum să explici
echilibrul instabil cînd celulele se ciocnesc
ca ouăle de paști ai grijă cum traversezi 
la intersecție unii te lasă să treci alții nu
am uitat ce-am vrut să spun cu ouăle de pași”

Nu pot să nu v-o recomand, dar nu știu câți dintre voi citesc poezie și abordează acest stil. Dar, drept să vă spun, mi se pare mult mai greu să sumezi atâta emoție într-o poezie, decât într-un roman întreg. Eu, deopotrivă, citesc de amândouă (deși, recunosc, poezie ceva mai rar).

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!