sâmbătă, 22 septembrie 2018

Scriitoarea Rachel Kushner, viitoare autoare în colecția Endorfiction, pe lista scurtă Man Booker Prize


Scriitoarea americană Rachel Kushner, autoarea romanului The Mars Room, aflat în pregătire la Editura Vellant, este pe lista scurtă a celebrului Man Booker Prize. Ceilalți finaliști ai celui mai important premiu pentru ficțiune scrisă în limba engleză sunt: Anna Burns, Esi Edugyan, Daisy Johnson, Richard Powers și Robin Robertson. Câștigătorul va fi anunțat pe 16 octombrie, în cadrul unei ceremonii găzduite de London’s Guildhall.

„Toți cei 6 finaliști sunt maeștri ai invenției stilistice”, a comentat filosoful Kwame Anthony Appiah (președinte al juriului), și „fiecare explorează anatomia durerii”.

Născută în Oregon, SUA, în 1968, Rachel Kushner a debutat cu Telex from Cuba, finalist al National Book Award în 2008 și bestseller New York Times în același an. Următorul său roman, The Flamethrowers, de asemenea în curs de apariție la Editura Vellant, a fost întâmpinat cu același entuziasm, nominalizat la National Book Award și inclus în A Premature Attempt at the 21st Century Canon. Romanul The Mars Room este povestea lui Romy Hall, condamnată la două sentințe pe viață consecutive, plus șase ani de închisoare. Dincolo de gratiile închisorii de femei Stanville se află un San Francisco în continuă schimbare, clubul de striptease Mars Room, unde Romy dansa la bară, și fiul ei de 6 ani, lăsat în grija unei bunici înstrăinate. „O explorare sfâșietoare a vieții de la marginea societății americane” - spune Appiah despre romanul care va apărea în 2019 în colecția Endorfiction a Editurii Vellant, în traducerea Mihaelei Buruiană.

Decernat prima dată în 1969, Man Booker Prize este cea mai importantă distincție acordată literaturii scrise în limba engleză.

„În lipsa președintelui”, Bill Clinton și James Patterson



„Da, În lipsa președintelui este un roman de ficțiune, un thriller politic, însă eu și James Patterson ne-am închipuit cum ar arăta trei dintre cele mai terifiante zile ale unei președinții. Un scenariu deloc imposibil,” afirma fostul președinte american la lansarea cărții în Statele Unite. Prima carte de ficțiune semnată de fostul președinte al Statelor Unite și de cunoscutul autor James Patterson va fi publicată la Editura RAO în octombrie 2018. 

„Această carte are dinamismul unei aeronave prezidențiale, Air Force One: mare și rapidă. Clinton și Patterson sunt într-un tandem excepțional, doi mari povestitori: unul din interior și unul din exterior, amândoi într-o formă de zile mari. Cei doi autori ne poartă într-o călătorie imprevizibilă prin culisele puterii și oricare dintre scenariile prezentate ar putea deveni real. Această carte instruiește tot atât pe cât distrează.” Michael Connelly

Cartea va fi putea fi comandată curând de la colegii noștri dragi de la Editura RAO!

sâmbătă, 1 septembrie 2018

„Ziua 7”, de Kerry Drewery- Recenzie



Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 466
Traducere: Liliana Pelici
Anul apariției: 2017

A doua parte a trilogiei inaugurată de Celula 7, Ziua 7 urmărește aventurile tinerei Martha Honeydew după ce a fost eliberată din înspăimântătoarea Celulă 7. Deși și-a recăpătat libertatea, Martha este urmărită în continuare de sistemul judiciar corupt. Între timp, Isaac, singurul prieten în care poate avea încredere, este întemniţat în locul ei, în același șir de celule de pe culoarul morţii. Cum Isaac i-a salvat viaţa, este rândul Marthei să-i întoarcă favorul. Însă Marha începe să aibe dubii că va scăpa vreodată de prigoana guvernului. Se vor reîntâlni vreodata Martha și Isaac, în libertate? Va deveni lumea lor mai bună și mai puţin opresivă? Un thriller distopic despre puterea mass-mediei, Reality TV și conspiraţii politice, care se citește ca un scenariu de film.

V-am povestit despre prima parte a acestei trilogii captivante, Celula 7AICI. Sincer, am fost puțin reticent când am văzut cum s-a terminat prima parte. La o adică, parcă mă așteptam ca a doua parte să urmărească altceva, nu știu, dar ideea în sine a fost aceeași. Nu știu cum să fac recenzia acestei cărți fără să dau spoilere, dacă nu ați citit prima parte. Am să mă încerc să mă abțin și am să vă spun, pe scurt, impresiile mele legate de Ziua 7. Cu toate astea, chiar mi-a plăcut: am încercat să urmăresc firul acțiunii, nu ideea, modul în care autoarea și-a lăsat amprenta asupra celor întâmplate, într-un mod neașteptat și original. Da, asta am apreciat la Kerry Drewery, modul în care reușește să adauge poveștii un anume fior, o tentă de implacabil, de neașteptat. Deși povestea în sine ar putea părea plictisitoare (faptul că aduce în vizor aceeași temă din primul volum - de fapt, la o trilogie, este inevitabil), parcă urmând același curs, se întâmplă mult mai multe lucruri în această parte. N-am să vă spun ce lucruri, dar pot spune doar că toate încep să prindă o formă, toate parcă duc spre ceva bun, spre un sfârșit pe care-l dorești și care, încetul cu încetul, pare să se apropie. 

„Fapt: l-am ucis.
Fapt: sunt vinovat.
Fapt: voi muri.” 

Ziua 7 este un roman plin de acțiune. Este un roman pe care-l citești cu drag, fără să te obosească, pentru că abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate, ce se va alege de personajele dragi de care te-ai atașat atât de mult. Sincer, eu abia așteptam să văd ce se va întâmpla cu Isaac, spre exemplu. Cum va gestiona Martha ceea ce se întâmplă în jurul ei, cum se va lăsa influențată de anumite personaje cheie, dacă va reuși, în cele din urmă, să-și adune ultimele puteri și să-l salveze pe Isaac din ghearele unei societăți corupte, distruse, parșive, mincinoase. Oh, da, cred că chestia asta m-a frustrat cel mai mult: nu vă pot descrie cu câta precizie, cu cât talent reușește autoarea să reliefeze o societate care dansează după cum i se cântă, o societate manipulată, plină de oameni care nu reușesc să vadă adevărul pur. O societate care se lasă condusă de niște oameni egoiști, pentru care voracitatea este trăsătura cea mai înaltă cu putință. Kerry Drewery este sinceră, este rece și incisivă, parcă spunând în acest roman anumite frustrări pe care le are. Evident, este un roman distopic, într-o lume imaginară. Dar oare imaginația nu izvorăște dintr-o dorință de a evada realității? Eu zic că da. 

Mi-a plăcut iarăși, foarte mult, modul în care s-a desfășurat toată acțiunea. Suspansul de nemăsurat, intriga, personajele foarte frumos conturate, vii, cu speranță în suflet. Mi-au plăcut anumite replici, într-o măsură, dureroase, pentru că-mi aminteau de anumite lucruri care se întâmplă, astăzi, în societatea noastră. Romanul culmină de momente în care stai cu sufletul la gură și-aștepți să vezi ce urmează să se întâmple. Încerci să-ți dai seama, să cobești, dar nu faci altceva decât să te pripești, în cele din urmă. Kerry Drewery are un stil original, nu poți avea așteptări de la acțiune, nu poți decât să citești și să speri, eventual, că totul are să se întâmple așa cum vrei și cum ți-ai imaginat. Pentru mine, într-un roman de suspans, într-un thriller bun, asta contează: să citesc fără să-mi pot da seama ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate. Să citesc și să mă las purtat de acțiune în lumea misterioasă a cărții. 

Dorința de schimbare, de a da jos acești oameni corupți care conduc societatea, este amplificată de iubirea dintre Martha și Isaac. Totuși, vor reuși ei ceea ce și-au propus? Va fi Martha îndeajuns de puternică încât să-l salveze pe Isaac de la o moarte aparent inevitabilă? Prin multe vor trece, de multe ori vor fi puși la pământ, de multe ori totul va părea imposibil? Dar, încetul cu încetul, totul are să fie bine în cele din urmă. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că abia aștept să citesc și ultima parte a trilogiei (cartea Ziua 7 oferă, la sfârșitul ei, și câteva pagini din ultima parte a trilogiei lui Kerry Drewery, Final 7, așa că nu vă pot spune mai multe decât că se anunță un sfârșit exploziv). 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Ziua 7. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

luni, 27 august 2018

„Pornographia”, de Jean-Baptiste Del Amo- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 98
Traducere: Aurelia Ulici
Anul apariției: 2017 

După ce a debutat la Gallimard, la doar 26 de ani, cu romanul O educație libertină, dublu premiat (2008, Premiul Laurent-Bonelli și Premiul Goncourt în 2009), Jean – Baptiste Del Amo revine în forță cu Pornographia și povestea răscolitoare a unei rătăciri halucinante într-un univers sensual și violent.

„Pentru că nu i se pare că mai există vreun alt loc unde ar fi posibil să supraviețuiască decât capitala, ea pleacă ca și cum ar urma un destin, va fi curvă printre sute de mii de curve și, mâine, în zori, vom înaintea, cu fruntea asudând, de-a lungul drumurilor, cu un bagaj greu sprijinit de șale.” (pg. 88)

Pornographia, care a obținut premiul Sade în 2013, vorbește despre singurătatea trupului, despre caracterul lui muritor și perisabil, despre cât de amăgitoare este linia care desparte pornografia de erotism, pe care autorul încearcă să le topească, să le înlănțuie, ignorând morala măruntă, predicatoare. Tot ce rămâne este doar un lung cortegiu de senzații brute și rafinate.

Am să-ncep această recenzie prin a vă spune că am citit această carte, cap-coadă, fără să mă opresc măcar o secundă. Pur și simplu nu mă mai săturam de povestea lui Jean-Baptiste Del Amo. De fapt, nu fac referire strict la poveste, pentru că dacă e să fim sinceri, cartea în sine nu prea spune mare lucru, n-are o acțiune complexă, feroce, care să te antreneze și să te țină acolo, cât mai în suspans, prins în intrigă. Nu. Mă refer la stilul autorului. Un stil exact pe placul meu, unul crud, unul autentic & original, care nu cunoaște rezerve stilistice, nu cunoaște limite, nu cunoaște rușine. Nu. Exact asta m-a atras cel mai mult, de fapt, anume originalitatea scrisului, acea sinceritate viscerală, acea verosimilitate care face ca romanul să fie unul atât de bun, atât răscolitor. Sincer, știu că alții care au citit această carte poate au alte opinii: că are un limbaj spurcat, grețos chiar, că se vorbește prea mult despre sex, despre chestii de genul ăsta care în general (și aceeași părere o am și eu) nu fac literatură. Eu, unul, chiar nu prea suport limbajul vulgar în ceea ce se scrie, zău, dar asta doar atunci când este folosit excesiv și fără vreun scop, doar acela de-a umple paginile cât mai mult. Dar nu, aici, la Jean-Baptiste Del Amo, am găsit scopul: de a reitera cât mai mult haosul personajului principal, de a reliefa cât mai bine gândurile & trăirile & sentimentele & atitudinile acestuia. Și, Doamne, cât de bine s-a priceput Jean-Baptiste Del Amo să facă acest lucru, cât de bine i-a reușit.

„Mă strecor dezbrăcat într-un sac mortuar, viermii îmi acoperă corpul, apoi, cu mușchii brațelor lor încordați ținând sfoara sub mine, târfele mă coboară într-o groapă săpată cu mâinile lor în pământul țării.” (pg. 90)

Nu dau cinci steluțe decât acelor cărți care chiar m-au impresionat. Pornographia m-a răscolit prin sinceritate, m-a dat peste cap prin truism, mi-a oferit o gamă largă de emoții, chiar dacă nu m-am regăsit în personajul principal și chiar dacă îl judecam pentru anumite alegeri făcute. Nu cred că trebuie să rezonezi, neapărat, cu personajul (în carte se tratează un subiect tabu, dacă pot să spun așa), pentru a înțelege ce a vrut să transmită acest roman. Ce a vrut să transmită autorul Jean-Baptiste Del Amo prin ceea ce a scris. Este vorba despre ființă, atât de mult cât este vorba despre suflet. Este vorba despre intimitate, despre plăcere, despre păcate, virtuți, la fel de mult pe cât este vorba de salvarea propriei ființe. De fapt, despre încercarea salvării. Ascensiunii. Despre dorința de a fi deasupra limitei impuse de condiția umană. Despre infinit. Prin cuvinte simple, prin acțiuni nejustificate, conduse parcă de dictonul iraționalului, Jean-Baptiste Del Amo reușește să creeze o atmosferă a sincerității și durerii. Personajul principal pare să știe cu certitudine că tot ce face are un scop. Acesta râvnește, simte, plânge, urlă. Și iubește, în cele din urmă, cu toate celulele corpului. Cu tot ceea ce înseamnă el. Pentru că știe că, deși iubirea se arată în neașteptate și uimitoare forme, în anumite circumstanțe și condiții - indiferent, iubirea întotdeauna îl va salva, îl va ajuta să uite, îl va ajuta să se întregească. 

„Visez o femeie în muncile facerii, condamnată să scuipe din ea, cu o regularitate de metronom, trupurile avortonilor longilini și agonizând. Imediat smulși din matricea lor, își dau ultima suflare într-un zgomot de supt, cu membrele âmpletite pe un catafalc de placentă ca labele unei insecte moarte. Născătoarea mă imploră în tăcere și ridică spre mine o față osoasă de madonă.” (pg. 50)

Stilul autorului a fost unul care m-a șocat. Cred că, dincolo de toate, asta m-a impresionat de fapt cel mai mult. M-au impresionat sinceritatea și simplitatea (aparentă) a scrisului lui Jean-Baptiste Del Amo. A avut așa, nu știu cum să-i zic, ceva cald care te ține aproape, un stil metaforic efervescent, folosind cuvintele potrivite la momentul potrivit și în contextul potrivit. Talentul îl puteai citi încă de la prima pagină. Făcând această recenzie îmi amintesc anumite paragrafe care, fiind descrise, parcă-mi puneau fix în față imaginea conturată. Atâta plasticitate, naturalețe, originalitate - toate acestea m-au făcut să fiu acolo, alături de acțiune, alături de personaje. Și, credeți-mă, abia aștept să citesc și celălalt roman al autorului, apărut tot la Editura Vellant. Sincer, vă spun de pe acum, această carte nu este pentru oricine. Pornographia. Chiar și numele o spune, de fapt. Dar niciodată nu m-am sfiit să citesc cărți despre erotism, despre sex, cu sex, pentru că viața este alcătuită și din așa ceva, nu? Le-am citit nu pentru că mi s-ar părea supermegainteresant, ci pentru că e uluitor să vezi ce părere au unii despre acest subiect tabu, e uluitor să vezi câtă originalitate pot aduce unii în acest context. Și asta mi-a plăcut de departe cel mai mult la Pornographia, anume autenticitatea cu care a fost scris romanul. 

„La fel cum o ființă pe care am dorit-o multă vreme înainte de a o cunoaște ne poate inspira cel mai profund dispreț atunci când în sfârșit aveam de-a face cu ea și stârnește în noi o dorință neștribită imediat ce se sutrage privirii noastre, memoria mistificând amintirea și lăsându-ne să amestecăm ceea ce doream la ea cu ceea ce efectiv am cunoscut, tot așa numele amantului, sau puterea cu care am învestit acest nume, este destul să ignore ființa veridică de milă care, fără îndoială, este în favoarea acestei icoane a micului zeu proiectat pe spuma din fața oceanului.” (pg. 53)

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Pornographia. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

miercuri, 22 august 2018

„Tarta cu mere a speranței”, de Sarah Moore Fitzgerald- Recenzie


„- Speranța nu este niciodată distructivă, i-am spus. Speranța este cea care te face să continui.”

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Traducere: Laura Monica Cibotariu (prin Lingua Connexion)
Anul apariției: 2016

Oscar Dunleavy este un adolescent visător şi creatorul celor mai gustoase tarte cu mere din lume. Acum, Oscar a dispărut, iar singurii care îşi pun întrebări şi încearcă să-l găsească sunt Meg, cea mai bună prietenă a lui, şi Stevie, fratele său. Aşa începe o poveste care vă va purta în lumea tandră a prieteniei, în care Meg şi Oscar vor învăţa să îşi asculte vocea inimii, descoperind puterea vindecătoare a dragostei şi sincerităţii. Totul, în aroma plină de candoare a celor mai bune tarte cu mere din lume.

„Am aflat că, dacă un om pe care-l cunoști dispare, nu ar trebui să te grăbești cu presupunerile și să treci automat la concluzii. Ar trebui să cercetezi mai întâi, să pui întrebări și să privești peste tot în jur, să cauți până ce vei ști cu siguranță ce s-a întâmplat. Nu renunța până nu ai cercetat toate pistele. Păstrează-ți speranța.”

Oh, Doamne, de când voiam să citesc o asemenea carte. Anume, o carte care să mă liniștească, o carte care să mă relaxeze și să-mi ofere niște clipe de maximă dezamorțeală. De ce? Pentru că sunt prins cu o perioadă destul de neplăcută, să spun așa, dar nu prea vreau să intru în viața mea personală. Vreau doar să spun că această carte a picat exact la țanc, scoțându-mă, de asemenea, dintr-un reading slump pe care-l aveam de ceva vreme (la o adică, de fapt, citeam, dar terminam o carte destul de greu - n-a fost și cazul romanului lui Sarah Moore Fitzgerald, pe care l-am citit aproape cap-coadă, fără să mă opresc). Pot spune că mi-a plăcut această carte, mi-a lăsat un gust dulce și m-a purtat în povestea ei, oricât de scurtă o fi fost aceasta. Nu știam nimic despre Tarta cu mere a speranței, nici despre autoare nu auzisem vreodată - și, cu atât mai mult, asta m-a făcut să vreau să citesc cartea. Nu știu dacă v-ați dat sau nu seama, dar de obicei îmi place să citesc cărți pe care nu multă lume le-a citit. Și despre care nu am auzit prea multe. Vreau să ofer șansa și altor cărți de a fi descoperite, pentru că pot da numeroase exemple în care cărți extrem de populare m-au dezamăgit și cărți extrem de underrated care m-au impresionat, de multe ori, inegalabil. Dar asta este o altă poveste pe care am să v-o spun cândva.

„Am încercat să-l uit, dar nu pot spune că era ușor. Nu puteam să mi-l scot din minte. Îmi intrase sub piele, iar micile detalii pe care le spusese răsunau neîncetat în mintea mea. Îi visam chipul și gesturile lui amuzante. Mi se părea uneori că-i zăresc bicicleta licărind în lumina lunii - și uneori, în somn, îmi aminteam aroma tartelor lui cu mere, chiar dacă atunci când mă trezeam aroma dispărea de fiecare dată.”

Tarta cu mere a speranței ne reliefează o frumoasă, dar extrem de tristă, poveste de prietenie. Oscar și Meg se cunosc de mult timp. Frecventează aceeași școală. Petrec împreună o bună parte a timpului. Sunt best friends forever, să zicem așa. Școala merge în ritmul ei, cu bune cu rele. Prieteniile se leagă, se dezleagă, se mint, sunt sincere (ca în viața oricărui om, ce-i drept). Bun! Doar că, la un moment dat, Meg este nevoită să plece. Să plece departe. Așa că-l lasă pe Oscar în urmă, plin de durere. În casa ei se mută o tipă nouă, Paloma, care intră în viața lui Oscar precum un vârtej. Convins că poate avea încredere în ea, Oscar îi împărtășește propria viață, îi povestește despre Meg, despre prietenia lor superultramegawow. Paloma devine geloasă, întrucât crede că toți ar trebui s-o placă doar pe ea. Oricum, nu are rost să povestesc chestiile astea, nu are rost să vă descriu acțiunea și să vă spun ce are să se întâmple și așa mai departe. Știți că nu obișnuiesc să fac asta. Ideea este că, în cele din urmă, se întâmplă ceva destul de grav, încât Oscar ajunge să ia o decizie care va aduce tristețe în sufletele muuultor oameni. Dar, mai ales, în sufletul dragei de Meg. Doamne, cât de mult am iubit-o pe Meg. De fapt, cât de mult am iubit prietenia dintre cei doi, Meg & Oscar.

Cred că, în cele din urmă, această carte este despre prietenie. Și, mai mult decât atât, este despre iubire. Este o carte cu suflet tânăr, dacă pot spune asta, în care cei doi abia cresc, abia află cum se simt, de fapt, lucrurile care îi înconjoară. Aflați la distanță, ei nu realizează decât faptul că aceasta (distanța) nu este decât un test la care îi supune viața, pentru a vedea cât de puternică este prietenia și iubirea lor. Ei nu sunt împreună, nu fac chestii de iubiți, nici măcar nu și-au destăinuit unul altuia dragostea. Dar amândoi știu, în sufletul lor, deși li se pare imposibil, că sunt de nedespărțit. Însă, după cum v-am spus, se întâmplă ceva care le va zgudui lumile amândurora. Și am să vă spun doar că cea vinovată este afurisita de Paloma (felicitări, Sarah Moore Fitzgerald, pentru că ai reușit să creezi un personaj pe care să-l urăsc atâââât de mult). 

„(...) Oricum, e foarte ușor pentru unii să te placă atunci când ești mort. Păcat că niciunul din ei nu a putut vedea cât de mult m-au simpatizat asta când era viu.”

O carte verosimilă, adevărată, dureroasă. Personajele extrem de bine conturate, create, alcătuite din lumini și umbre, care parcă simt în paginile acestei cărți: durerea, iubirea, dorul, furia, vinovăția, tristețea, dezamăgirea, împlinirea. Este o carte plină de suspans, animată de acțiune, emoționantă, o carte despre loialitate și prietenie, despre câte putem face pentru a reuși, în cele din urmă, să descoperim adevărul. Stilul autaorei este unul extrem de frumos, simplu, fără prea multe metafore sau chestii de genul acesta. Discursul narativ decurge lin, întocmai ca să nu te plictisească și, în același timp, să fie o lectură ușoară și relaxantă. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Tarta cu mere a speranței. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

duminică, 12 august 2018

„Trei ani în labirint”, de Jay Hosking- Recenzie



Editura: RAO
Traducere din limba engleză: Monica-Laura Cibotariu (prin Lingua Tradom)
Număr de pagini: 306
Anul apariției: 2016
Rating: 3 din 5 steluțe

Încercarea unui tânăr de a-și găsi sora dispărută îl catapultează într- un labirint periculos de secrete. După ani de pendulări între diverse joburi, un bărbat se întoarce în orașul tinereţii sale, atras de perspectiva de a se afla în preajma surorii sale mai mari, Grace: inteligentă și charismatică, deși rebelă și impetuoasă, aceasta a fost mereu modelul și eroina sa. Ea este acum o promiţătoare absolventă de psihofizică și centrul unui grup de prieteni care îl adoptă imediat pe „fratele mai mic", oferindu-i camaraderie, dragoste și chiar un loc de muncă decent. Dincolo de clasicul complot noir sugerat de dispariţia unei femei, acest roman oferă perspectiva unei așa-zise realităţi ce se prăbușește în știinţa speculativă, amintind de House of Leaves a lui Danielewski. Trei ani în labirint ne oferă, în același timp, un mister care solicită la maximum mintea, punând la îndoială însăși natura timpului, dar și povestea unui tânăr care trebuie să facă faţă forţelor periculoase de distrugere pe care le purtăm cu toţii în noi.

Trei ani în labirint este un thriller ingenios, care te face să pui la îndoială modul în care percepi realitatea. Unul dintre cele mai impresionante romane de debut pe care le-am citit în ultima vreme.” - Blake Crouch, autorul trilogiei Wayward Pines 

De obicei, când citesc un thriller de o asemenea intensitate, încerc, pe cât pot, să nu-mi activez spiritul de speculator, să spun așa. Încerc să nu mă gândesc ce are să urmeze, unde vor ajunge toate, încerc să nu-mi pun întrebări, să nu caud justificări sau răspunsuri anumitor întâmplări și situații. De ce? Pentru că știu că nu aș ajunge nicăieri, ba dimpotrivă, nu aș face altceva decât să-mi încurc firele rațiunii într-o asemenea poveste. Iar romanul de față, după părerea mea unul extrem de bine scris, este un haos incert, este o nebunie totală, credeți-mă, și știu că poate părea absurd ce spun; dar, după ce veți fi citit cartea, veți fi înțeles ce spun aici. Cred că această carte pur și simplu m-a dat peste cap, la un moment dat nici nu știam prea bine ce citesc, unde am ajuns, cum s-a întâmlat și tot așa. Anumite capitole parcă aveau o inadecvare logică, nu reușeam să leg prea multe cu ceea ce citisem ulterior, iar asta parcă mă enerva puțin. Adică, da, adăuga un plus de mister, dar ori nu am oferit eu destulă atenție lecturii (care, cu toate astea, te cam poartă pe multe cărări), ori chiar mi-a scăpat ceva. Ce? Nu știu. Dar știu că, în cele din urmă, această lectură chiar a fost buna binevenită, una pe care o așteptam de ceva vreme. De la Ultima scăpare încoace, am citit un roman care, zău, se încadrează în aceeași tagmă: un roman psihologic extrem de bine scris, extrem de frumos construit, cu o intrigă care te ține cu sufletul la gură și căreia abia aștepți să-i descoperi sfârșitul. Sfâșitul care, niciodată, nu e cel pe care poate-l bănuiai a fi.

„Inteligent și înfricoșător... Hosking își plasează speculațiile fanteziste și filosofice într-o versiune a orașului Toronto de la începutul secolului XXI, construindu-și complotul cu măiestrie și cu o finețe narativă fără egal.” - Publishers Weekly 

Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care se desfășoară acțiunea. Evident, după cum ați citit mai sus, totul se concentrează în jurul dispariției lui Grace, iar povestea ne este oferită din perspectiva fratelui ei. Astfel, vedem ochii prin lumea celui care, în încercările sale supraomenești, încearcă să-și găsească sora nefiind îndrumat decât de niște mesaje ciudate, întâmplări ciudate, și un șobolan, Buddy, care oferă acestei povești o tentă halucinantă. În poveste mai apare și John, soțul lui Grace, dar chiar nu vreau să ofer detalii de acest gen, pentru că nu obișnuiesc să fac asta într-o recenzie. Însă aceste personaje, cu toate secretele lor, toate misterele lor, fac din Trei ani în labirint un thriller de excepție, unul pe care-l citești cu sufletul la gură și nerăbdător să afli unde vor ajunge toate acestea. Pentru mine, drept să vă spun, îmbinarea aceasta dintre știință-dramă-mister-psihologie a fost una reușită, drept care mă declar un mare fan Hosking, și abia să-i citesc și celelalte cărți (dacă mai are altele publicate).

Acum, de ce i-am dat trei steluțe și nu cinci?! Pentru că am comparat-o cu alte cărți de genul pe care le-am citit. Și nu mi s-ar părea drept să dau cinci steluțe acestei cărți, sau patru, dacă sunt altele care mi-au plăcut mai mult și cărora le-am dat un rating mai mare. Fazual spus, i-aș fi dat acestei cărți cinci steluțe, asta dacă n-aș fi citit altele pe care le pot încadra în același gen. Dar nu înseamnă că romanul lui Jay Hosking nu este unul bun, unul deosebit. Dar am citit și altele mai bune, trebuie să recunosc. Sunt sigur că din acest roman ar ieși un film fenomenal, un film fooooarte bun. Are tot ce-i trebuie: suspans, dramă, acțiune, mister (oooo, da, muuuuult mister), istorie. Are personaje extrem de bine conturate. E greu să speculezi ce urmează să întâmple. Nu oferi încredere poveștii, ci doar acțiunilor. Hosking intră în mintea ta și te epuizează, te poartă pe zeci de drumuri, ba în viitor, ba în trecut; în cele din urmă, nu-ți mai rămâne decât să citești și să te lași purtat de tot ceea ce se întâmplă.

„Specialist în neuroștiințe, Hosking obține o performanță uimitoare cu primul său roman, în centrul căruia se află un om atât de hotărât să-și găsească sora, încât ajunge să își riște propria realitate pentru a rezolva misterul dispariției ei. Devine rapid evident că avem de-a face cu unul dintre thrillerele în care timpul și spațiul sunt două concepte fluide, iar Hosking ne atrage complet în narațiunea sa labirintică.” - Booklist 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Trei ani în labirint. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

duminică, 29 iulie 2018

Leapșă: Opinii nepopulare despre cărți


Salutare,

Am preluat și eu această leapșă de pe Blogul Andreei Pandelea, de AICI. Știți cât îmi place să răspund și să vorbesc despre cărți, așa că mereu mi-a făcut plăcere să iau parte la astfel de „provocări”, să le spun așa. Deci, iată răspunsurile mele.

1. O carte/serie de cărți populară care nu ți-a plăcut.

O carte populară care nu mi-a plăcut? Hmm. Nu prea mă dau în vânt, de fapt, după cărți pe care toată lumea le citește, dar i-am dat o șansă cărții Fluturi, de Irina Binder, și am fost profund dezamăgit. N-am fost dezamăgit, de fapt, pentru că n-aveam așteptări, doar că toată lumea îi ridica volumele în slăvi, așa că am crezut că este ceva de capul lor. Big fail, n-am putut citi nici măcar primele treizeci de pagini, așa de mult îmi venea să arunc cartea pe geam. 

2. O carte/serie de cărți populară pe care toată lumea o urăște, dar tu o adori.

Nu am nicio idee, sincer. Am văzut că nu multă lume are o părere prea bună despre cartea Până și asta o să treacă, de Milena Busquets, dar pentru mine încă rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, în care m-am regăsit, pe care am trăit-o și pe care am simțit-o până în profunzimea sufletului.

3. Un triunghi amoros care n-a ieșit cum voiai tu (atenționează oamenii de spoilere) sau un OTP care nu îți place.

Nu am nicio idee, nu mă dau în vânt după cărțile amoroase.

4. Un gen de cărți popular din care tu nu prea citești.

SF, clar. Nu mă dau în vânt DELOC după cărțile SF. Deloc, deloc. Nu știu să fi citit decât vreo două, trei, în viața mea lungă de cititor de până acum. Zău!

5. Un personaj popular/extrem de apreciat care ție nu-ți place.

Ăăăă.... 

6. Un autor popular pe care tu nu îl poți citi

George R. R. Martin. Pur și simplu nu pot să citesc cărțile sale. De asemenea, Stephen King. Dacă mă apuc de o carte de-a sa, o las baltă după zece pagini cel mult. Cred că încă nu e timpul lor.

7. O temă foarte folosită pe care ai obosit s-o regăsești în cărți.

Sincer, nu mă plictisește să regăsesc anumite teme în cărți. Știți de ce? Pentru că vreau să văd aceeași „problemă”, să zic așa, prezentată din mai multe perspective. Să întâlnesc experiențele autorilor, modul în care au reușit ei, literar, să integreze anumite aspecte. Dar, fie vorba, m-am săturat (cât am citit) să regăsesc tema tipa-cuminte & băiatul-macho. Beacs!

8. O serie foarte populară pe care nu ești interesat/ă să o citești.

Nu prea sunt interesat de serii de cărți, dar cred că niciodată n-am să citesc seria Harry Potter. Pur și simplu!

9. Zicala este: „Cartea e întotdeauna mai bună decât filmul.” Totuși, ce film ți s-a părut ție mai bun decât cartea?

Aici am să vorbesc despre Stăpânul inelelor, dar cu următoarele precizări: FILMUL este mai bun decât CARTEA în privința acțiunii, dinamicului, luptelor. În privința mișcării, să spun așa. Pe când CARTEA este mai bună decât FILMUL în privința descrierilor, a diegezei, a istoriei miraculoase pe care Tolkien o creează în cărțile sale. Oricum, dacă aș trage o linie, tot cartea este mai bună decât filmul, asta fără comentarii! 

O leapșă frumoasă pe care vă recomand s-o faceți. Abia aștept să citesc răspunsurile voastre!
O seară cât mai plăcută!

„Celula 7”, de Kerry Drewery- Recenzie



„- Uneori, când nu faci nimic, faci, de fapt, ceva măreț, șoptește Martha. Ești o rotiță dintr-o mașinărie și funcționezi în virtutea inerției, la fel ca toate celelalte, pentru că e prea greu să te împotrivești. (...)”


Editura: RAO
Anul apariției: 2016
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 408
Traducere din limba engleză: Andra-Elena Agafiței


O lume în care justiţia şi soarta celor acuzaţi de crimă sunt hotărâte de public, însă nu în felul cunoscut de pe vremea gladiatorilor (prin ridicarea sau coborârea degetului), ci prin televot. Dacă eşti votat „nevinovat” pleci acasă, liber; dacă, însă, publicul votează că eşti „vinovat”, atunci eşti condamnat la moarte prin electrocutare pe scaunul electric. În aşteptarea sentinţei, deţinuţii sunt mutaţi, timp de şapte zile, din celulă în celulă. În ultima zi, acuzatul se află în Celula 7, unde i se aduce la cunoştinţă decizia publicului. Martha, o fetiţă în vârstă de 16 ani, a mărturisit că a omorât o celebritate. Dar chiar a făcut-o? Și, dacă e nevinovată, de ce a luat asupra ei o asemenea faptă? Poate că vrea să arate iraţionalitatea şi brutalitatea sistemului sacrificându-se cu speranţa într-o lume mai bună... Sau, poate, protejează pe cineva...

Celula 7 este primul volum dintr-o trilogie care, vă spun sincer, este printre preferatele mele. Am citit și al doilea volum, Ziua 7, căruia urmează să îi fac recenzie în zilele ce urmează. Doamne, cât de mult mi-a plăcut și cât de curios m-a făcut această carte, nici n-aveți idee. Am să încep recenzia prin a vă spune că acțiunea romanului se întâmplă într-o lume distopică, să spun așa: la o adică, dacă ești acuzat de o crimă sau ceva, pedeapsa cu moartea este cât se poate de posibilă - nu este nevoie de dovezi, ci doar de voturile telespecatorilor - cine e pro, cine e contra -, iar după 7 zile, în fiecare zi fiind mutat într-o celulă diferită, ți se va decide soarta. Totul este la mâna celorlalți, și, de fapt, mai bine spus, de multe ori nu prea mai ai ce face. Pe dictonul călăuzitor crede și nu cerceta, prin manipularea mass-mediei, nu se urmărește decât profit și afacere din acuzați - viața lor, onoarea lor, dorințele lor - toate acestea sunt egale cu zero când în joc este vorba de ceea ce publicul larg dorește.

„Îmi bubuie capul. Am fața umflată. Cred că am degetele rupte.
Nu vreau să cobor din pat și, oricum, nu cred că pot.
Nu îmi mai pasă. Sunt epuizată. Secătuită. Terminată.
Nu mai vreau timp sau zile, vreau să mă omorâți acum! 
Nu vreau să fiu jucăria pe care o torturați. Mă faceți să halucinez ca să vedeți cum îmi pierd mințile. Sau ca să mă distrugeți. (...)” 

Totul pornește în momentul în care Martha, o adolescentă, mărturisește că a omorât o celebritate care era iubit de către toți, care făcuse fapte bune și era văzut drept un model în societate. Ei, bine, acum ce mai este de făcut? Martha ajunge în Celula 1, și, pe parcursul săptămânii, trece prin toate etapele închisorii în care se află. Da, spun etape pentru că, de fapt, fiecare celulă înseamnă altceva. Fiecare celulă este astfel proiectată încât să ofere deținutului niște zile îngrozitoare într-o izolare aproape funebră, întunecată. La începutul romanului, nimic nu ne pune la îndoială faptul că, într-adevăr, Martha l-a omorât pe acel om, întrucât ea însăși recunoaște acest lucru. Dar, pe parcurs, ne dăm seama că lucrurile nu au stat chiar așa. Este ceva la mijloc, un mare secret, o motivație a acestei crime. N-am să vă spun care e aceasta, știți prea bine că nu are rost, dar este extrem de interesant și ofertant de urmărit acest aspect. Cartea abordează o mulțime de teme, de la neputință până la o dorință sui generis de răzbunare. Și, pentru mine, aceste combinații au făcut ca romanul lui Kerry Drewery să fie unul extrem de bun, de care cu greu m-am dezlipit.

Chiar simțeam nevoia să citesc ceva care să mă antrenze, care să-mi dea un impuls. Aveam o perioadă destul de încărcată, nu prea puteam citi, iar acest roman mi-a readus cheful, plăcerea lecturii. Pentru că nu este o lectură greoaie, nu este o lectură care să-ți dea bătăi de cap. În aparență simplă, cartea abordează niște teme destul de sensibile și care, drept să vă spun, chiar m-au frustrat. E dureros să vezi că viața ta stă la mâna unor oameni care nu te cunosc și „cunosc” (cu mari ghilimele) doar ceea ce le este afișat. La mâna unor oameni fără rațiune, care cred doar ce se dă la televizor și așa mai departe. Poate sunt absurd, dar am regăsit, într-o măsură, anumite aspecte ale societății noastre. Lipsa voii de exprimare, a opiniei, toate acestea parcă strânesc o revoltă în tine, deși este, în principiu, doar o carte.

„KRISTINA (schițând un zâmbet): Dar, în emisiunea și în țara noastră, suntem mândri de sistemul nostru democratic și de faptul că dăm tuturor șansa să-și exprime părerea. Alăturați-vă acum dezbatorilor de pe pagina noastră de internet, împărtășiți-vă părerile, telefonați-ne și lăsați-ne mesajele! Ne vom întoarce după aceste reclame de la sponsorul nostru, Cyber Secure, ca să vă auzim gândurile. Dar, mai întâi, să vedem acele importante numere pentru votare...”

Stilul autoarei este unul care te antrenează, care te ține cu personajele și te face să trăiești cu ele. Cartea este prezentată pe mai multe voci, să spun așa, iar asta oferă o viziune largă asupra a ceea ce se întâmplă în universul literar. Primești răspunsuri, îți pui întrebări, îți dă așteptările peste cap și te pune la pământ - sincer, am încercat să fac presupuneri, să pun la îndoială anumite chestii. N-am reușit. Kerry Drewery are un talent deosebit de a fi surprinzătoare și de a introduce anumite momente cheie care să-ți distrugă toate așteptările. Am apreciat asta enorm de mult, pentru că nu-mi plac cărțile în care reușesc să cobesc finalul încă de pe la jumătatea lecturii. Pentru mine contează neașteptatul, absurdul situației, vreau să fiu prins de lectură și cu greu să o pot lăsa deoparte. Iar Kerry Drewery a reușit asta în cele două romane ale ei pe care le-am citit până acum. 

Nu știu ce-aș mai putea spune despre acest roman. Nu sunt multe de povestit, pentru că trebuie să-l citești și chiar să-l trăiești. Personajele sunt extrem de bine construite, au viață între paginile cărților, zvâcnire, puls, au emoții & sentimente, simt, trăiesc, respiră. Kerry Drewery are o manieră extrem de veridică de a reliefa viața, verosimilul, astfel încât nu poți să nu observi aspecte ale propriei realități înconjurătoare. Iar asta, pentru mine, înseamnă literatură bună!

„(...) Am să-mi joc rolul. Am să mă asigur că oamenii știu adevărul și o să-mi reglez conturile, dar cum rămâne cu restul? Aceea nu e lupta mea. 
El este cel potrivit pentru asta.
El poate schimba lucrurile.”

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Celula 7Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!

vineri, 13 iulie 2018

Recomandarea Rao a lunii: Duelul vrăjilor - cartea pentru tineri


Kellen are 16 ani și provine dintr-una dintre familiile mari care își dispută tronul orașului. Se pregătește pentru primul său duel în urma căruia va deveni vrăjitor. El trebuie să-și pună în funcțiune cele 6 puteri: Fier, Mătase, Nisip, Suflare, Sânge, Ambră. Mai există și o a șaptea putere, Umbră, considerată magie neagră. Dacă atunci când împlinește 16 ani nu poate trezi cele 6 forțe, Kellen devine un Sha'Tep, servitor al propriei familii sau și mai rău, este trimis în mină. Să nu treci testul, într-o societate atât de dură, este o catastrofă pentru Kellen, mai ales că sora lui mai mică s-a remarcat deja prin forța ei extraordinară. Însă puterile lui au dispărut complet. Prin urmare, el trebuie să trișeze sau să găsească alte soluții.

Kellen face parte din categoria personajelor pe care le îndrăgești imediat. Prietenii îl părăsesc unul câte unul, convinși că va deveni un Sha'Tep. Nu reușește să facă să lucească niciuna dintre benzile metalice tatuate pe antebraț și riscă să își facă de râs familia. Cu toate astea, nu se declară învins. E un luptător și, chiar dacă pierde o bătălie, el continuă războiul. Ceea ce atrage la acest erou este luciditatea lui: în fiecare situație critică, el continuă să spere că ori durerea ori tensiunea îi vor declanșa capacitatea de a face vrăji, chiar dacă e conștient de faptul că asta se întâmplă doar în romane… Nimic nu e ușor pentru Kellen, nimic nu-i vine pe tavă, cu excepția a doi prieteni, Ferius Parfax, o călătoare misterioasă care îl determină să-și schimbe destinul și o pisică-veveriță vorbitoare. Ferius îi arată că poți gândi și altfel, că te poți lupta și fără să ai puteri magice, iar pisica-veveriță îl învață cît de importantă este rezistența într-o luptă.

CITEȘTE UN FRAGMENT AICI 

Prezentarea albumului Regele Mihai I. Loial tuturor la Sinaia


Duminică, 15 iulie 2018, începând cu ora 12:00, are loc la Castelul Peleş deschiderea oficială a Școlii de Vară de la Sinaia Regele Mihai și exilul românesc postbelic (14-19 iulie). Aflată la a doua ediție, Școala de Vară de la Sinia este organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în parteneriat cu Institutul Cultural Român (ICR) şi Muzeul Naţional Peleş. Ediția de anul acesta este dedicată centenarului Marii Uniri și istoriei exilului românesc anticomunist. 

Programul are drept scop cunoașterea și înţelegerea fenomenului anticomunist postbelic în rândul tinerilor din ţară şi străinătate. Şcoala de Vară de la Sinaia se adresează studenților, masteranzilor și doctoranzilor din România şi diaspora (Europa), care dezvoltă sau intenționează să realizeze proiecte pe tema exilului românesc postbelic sau a aspectelor adiacente. Obiectivul acestei ediții constă în recuperarea istoriei şi valorificarea contribuţiei culturale a exilului şi a dinamicii sale istorice prin prisma personalităţii Regelui Mihai şi a implicării sale în exil până în 1989. Realitățile istorice ale exilului românesc postbelic au nevoie să fie înțelese ca o legitimitate istorică şi morală de la care diaspora ar putea să se revendice. 

În deschiderea evenimentului, moderat de coordonatorul proiectului, Mihaela Toader, Expert IICCMER, vor lua cuvântul: Anca Hogea, Director General Adjunct Muzeul Naţional Peleş, Ion Tucă, Director al Casei Regale, Radu Preda, Preşedinte executiv IICCMER, Adrian Niculescu, Vicepreşedinte IICCMER, Dinu Zamfirescu, Președinte al Consiliului Științific IICCMER, Béla Dan Krizbai, Vicepreședinte ICR. 

Cu ocazia deschiderii, va fi prezentat albumul, apărut la Editura Corint, Regele Mihai I. Loial tuturor, Camelia Csiki, realizatoarea emisiunii Ora Regelui de la TVR1 fiind coautor. Invitat: Gelaledin Nezir, General maior (r), director de cabinet al Ministrului Apărării Naţionale.

Începând cu acest an, deschiderea va fi punctată academic printr-o prelegere inaugurală în legătură cu istoria monarhiei românești, a exilului anticomunist și alte teme conexe. Invitat în 2018 este Matei Cazacu, CNRS, Paris: „De pe tron în exil. Casa Regală în timpul comunismului”. 

La Şcoala de Vară de la Sinaia participă 14 tineri, opt din România şi şase din alte ţări europene, care au demonstrat, în urma unei proceduri de selecţie, că înțeleg importanţa cunoaşterii fenomenului exilului românesc şi a experiențelor de viață ale românilor plecaţi din ţară din motive politice până în 1989. Aceştia vor avea parte de prelegeri, workshop-uri, proiecţii de film, excursii şi alte activităţi menite să le sporească interesul față de istoria recentă și să devină multiplicatori ai conștiinței istorice în rândurile colegilor de generație. 

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail office@iiccmer.ro sau la numărul de telefon 0734 475776. 

*** Despre IICCMER 

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc. Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sau https://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

joi, 12 iulie 2018

„dadi”, de Sebastian Sifft- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul publicației: 2017
Număr de pagini: 80

Sebastian Sifft s-a născut în România în 1977. În prezent, trăiește și lucrează la Bruxelles. Când plouă, construiește înstrumente muzicale electronice într-un laborator bizar. A mai publicat volumul de poezie Smintirea (editura Vinea, 2004).

„Această carte este un document despre om, iar omul e o vrabie, așezată pe spatele altui om, dar adesea e și un tată, așezat peste un alt tată, și istoria este un șir de tați care moștenesc unii de alții documentul, adică identitatea, apartenența, legea, oboseala, cuvintele fundamentale, sentimentele neexprimate. Pe câtă dragoste și duioșie există în acest volum surprinzător al lui Sebastian Sifft, pe atâta autoironie, neputință, furie a rutinei și cruzimei, se lasă descoperite. Și tot atâta confuzie între dadi cel mic care strigă după tată și Dadi cel mare, care-și spune tată. Sebastian Sifft tocmai a inventat un nou fel de a scrie despre paternitate și noua formulă îi aparține în mod exclusiv.” - Svetlana Cârstean

„Discret, fin, precis, eficient - alb -, fără mișcări de prisos, aproape fără să se simtă, Sebastian Sifft operează. Poemele lui delimitează mici saloane (rezerve de rearticulare a sensului, în care, demn și profesional, dar modest și civil - blând -, poetul tratează. Adică reconstituie carnea atrofiată, materialitatea în curs de evacuare, luptând împotriva anesteziei sociale. Textele lui îmi amintesc de Mazilescu și de Naum, de alchimia lor inaparentă, de munca depusă neîncetat, dar mereu parcă înainte, pentru a putea să vorbești clar o clipă, două, să articulezi clar câteva cuvinte - numai prin poezie putem ajunge din noi să vorbim. Iar poezia e Babel, amestecă limbile, limbajele, lumile. Sebastian Sifft scrie o poezie utilă, cu care se poate lucra, de la care se poate porni.” - Bogdan Ghiu

Recunosc, înainte să încep recenzia, că poate nu am înțeles acest volum la nivelul pe care-l are deja, pentru că abordează anumite teme care-mi încă sunt străine. Dar am să-l citesc, da, am să-l recitesc, de fapt, peste câțiva ani, și sunt sigur că am să-l văd cu alți ochi, am să-l înțeleg într-un alt fel, am să-l simt, într-un cuvânt. Pe moment, îi ofer 3 steluțe pentru că totuși a fost o lectură care chiar mi-a plăcut și a făcut apel la emoțiile mele. 

Sebastian Sifft scrie ceva real, scrie ceva într-o măsură, dur, veridic. Nu știu, eu iubesc poeziile care sunt inspirate din viață, care redau de fapt viața așa cum este ea, crudă, autentică, fără a fi înfrumusețată doar de dragul frumosului. Nu. Pulsația vieții interesează în aceste scrieri, nu alte născociri. Și Sifft chiar surprinde totul în modul său aparte de a o face, uneori cu o inadecvare logică, în manieră avangardistă, poezia devine parte din trupul poetului care se lasă cuprins de efervescența creației. Nu el scrie, ci se lasă scris, nu el compune, ci, hipnotizat de actul creației, transpune. Așa văd eu creația unei asemenea poezii. Orice artist, de fapt, știe că, în primul rând, se lasă sedus de acest act creator. La rândul meu, o pot confirma.

Vă dați seama, nu pot face recenzie unor poezii. Nu. Poeziile trebuie simțite, poeziile trebuie înțelese, de fapt, nu trebuie înțelese: trebuie doar să le lași să pătrundă în sufletul tău. La rândul tău, le integrezi în viața ta, te regăsești, trăiești alături de autor - poezia mi se pare cel mai frumos mod de a releva viața, de a o înțelege. În doar câteva cuvinte reușești să transpui tot ce vrei să spui, lăsând loc de zeci de înțelesuri. Așa, încetul cu încetul, vom ajunge să înțelegem cine suntem și ce misiune avem, de fapt, pe acest pământ. Mulțumesc, Sebastian Sifft, pentru acest volum. Mult spor în continuare și te-așteptăm și cu alte creații.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

marți, 10 iulie 2018

„bani. muncă. timp liber”, de Elena Vlădăreanu- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Vorpal 
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 97

Elena Vlădăreanu s-a născut în 1981, în Medgidia, județul Constanța. A absolvit cursurile Facultății de Litere a Universității București și are un master în studii vizuale la Centrul de Excelenț pentru Studiul Imaginii, al aceleiași universități. A debutat în colecția underground Carmen coordonată de Un Cristian( Cristian Cosma) în anul 2001, iar oficial, în 2002, cu volumul Pagini (Editura Timpul). A publicat fisuri (Pontica, 2003), europa. zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005), spațiu privat. A notebook, cu 33 de ilustrații de Dan Perjovschi (Cartea Românească, 2009). Volumul spațiu privat a fost tradus în italiană de Gabriela di Palma și a apărut în 2016 la Editura Pietre Vive. Împreună cu partenerul său, regizorul Robert Bălan, a creat mai multe performance-uri și spectacole, cel mai recent fiind Identic natural, în 2017. În prezent, realizează o emisiune despre filme la Radio România Cultural, trăiește și lucrează în București. 

„O carte despre condiția artistului/artistei, despre cutumele lumii literare românești în care trăim. O artă poetică despre cât de nepoetică poate fi supraviețuirea. Elena Vlădăreanu dă voce tuturor vocilor care șoptesc pe la colțuri, dar nu vorbesc despre propria condiție, dă o voce, în mod radical, frustrării, furiei și fricilor unor artiști care nu mai au timp să se ocupe de arta lor, fiind confiscați de știința supraviețuirii, captivi în ecuația bani/muncă/timp liber. O voce plasată în afara metaforei și iluziei. Mai mult ca niciodată, Elena Vlădăreanu își confirmă în această carte stilul, forța, dar și misiunea pe care și-a asumat-o.” - Svetlana Cârstean 

„bani. muncă. timp liber. este volumul cel mai direct al Elenei Vlădăreanu, cel mai apropiat de ideea de manifest. Un manifest artistic, un manifest feminist și feminin conceput pe mai multe voci care livrează împreună, în forță, mesajul. Misiunea volumului este să opereze o extragere brutală din fetișismul artei pentru artă. Misiune îndeplinită.” - Mihai Iovănel 

Cine mă știe, știe, iarăși, că sunt fan al colecției Vorpal, apărută la Editura Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean. De fapt, știe că-mi place poezie, din moment ce și eu o creez, la rândul meu. Dar nu orice fel de poezie, ce e drept, ci poezia această adevărată, verosimilă, reală, poezia incisivă, dureroasă, plastică. Ei bine, asta am căzit la lirismul Elenei Vlădăreanu: poate nu o poezie stilistică, plină de metafore, figuri de stil, care să înfrumusețeze totul; nu, ci un lirism pur, autentic, așa cum se cade unui „manifest”, duă cum zice și Mihai Iovănel, „un manifest artistic”. Mi-au plăcut temele abordate (nu doar una), efervescența stilistică, vocea aceea care ne trezea la realitate, nu că n-am fi deja trezi, la câte se întâmplă în jurul nostru; cartea a fost un knock-out, dar nu pentru că am citit chestii pe care nu le știam deja, ci pentru că cineva, în sfârșit, a îndrăznit s-o spună.

Condiția artistului: e drept, nu ai să-ți plătești facturile din scris, nu poți trăi doar din scris. A fi autor nu este un loc de muncă (rare sunt cazurile), ci doar o stare, poate un stil de viață. Asta vrea să spună autoarea, cât de defavorizați sunt cei care scriu, cei care publică, dar cât de multe, de fapt, realizează, făcând aceste lucruri. Eu vă pot spune din experiență proprie: după ce am scris o carte, mi s-a schimbat viața, pur și simplu. Nu vă pot spune cum, dar o simt, și nu doar eu. E ca și cum mi-am îndeplinit unul dintre cele mai frumoase visuri pe care le-am avut. Și nimic nu poate egala acest lucru. Nu aveam pretenții de a câștiga bani, nu, nicidecum, dar doare, într-o măsură, să știi că munca îți este subapreciată. Nu? Credeți-mă, știu ce spun. 

Așa că, să știți, chiar mi-a plăcut cartea Elenei Vlădăreanu. Aduce, așa, un respiro, strigă cu putere și nu doar pentru un om, ci pentru mai mulți; o voce în singurătate, o dorință de a fi auziți, cu curaj, dar și cu puțină teamă. Dorim să fim mai apreciați, să fim văzuți, poate, altfel - nu dintr-un manifest al orgoliului, al aroganței - nu, nicidecum, ci pentru că pur și simplu dorim să schimbăm lumea. S-o facem să fie mai frumoasă. Și, dragilor, atât timp cât avem inimă, atât timp cât prin sânge ne curge frumusețe, cu siguranță vom putea face asta.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

marți, 3 iulie 2018

Noutăți Grupul Editorial Corint


Salutare,

Cei de la Corint, ca de obicei, ne surpind cu apariții din ce în ce mai frumoase și interesante. Iată ce ne-au pregătit în cele ce urmează:

1. Dispariția lui Daniel Tate, de Cristin Terrill (comandă de AICI)

Când a dispărut, în urmă cu șase ani, a fost un mister. Când s-a întors acasă, a fost un miracol. Doar că Daniel Tate nu este cu adevărat Daniel Tate. Familia însă îl primește cu brațele deschise și îi acceptă, fără să clipească, toate minciunile. Deși povestea lui e cusută cu ață albă, mama și frații îi oferă, ca din întâmplare, explicații, scuze, informații de care să se agațe și îl protejează atunci când psihologii, polițiștii și agenții FBI îl încolțesc. De ce oare, se întreabă falsul Daniel? Ce secret teribil ascund membrii respectabilei familii Tate? Și când a devenit el, maestrul minciunilor, cel păcălit?

Mi se pare super interesantă și abia aștept să o citesc, iar coperta este genială!





2. Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase, de Maria Popescu (comandă de AICI)

„Pentru unii, Maria Popescu reprezenta imaginea femeii fatale, deosebit de perversă și periculoasă, în timp ce, pentru alții, reprezenta imaginea unei tinere strivite de un aparat judiciar fără milă, victimă a unei erori judiciare monstruoase. Dar pentru mine a fost și rămâne Mama. Anii copilăriei sale, așa cum îi făcea plăcere să-mi spună, au fost fermentul care i-a permis să rămână dreaptă și demnă. Îmi amintea adesea asta. Am cunoscut, am visat, cu ajutorul acestor povești țesute în jurul albumului de familie, o lume a bucuriei, a hohotelor de râs, a prostiilor copilărești, o Românie din alte vremuri, trecute, acea Românie Mare dintre cele două războaie.” - Gilbert Monney-Câmpeanu, fiul Mariei Popescu

Abia. Aștept. Să. Pun. Mâna. Pe. Ea. Atât!!!






3. Două surori, de Åsne Seierstad (comandă de AICI)

Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-au transmis părinților prin e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi.” Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească. Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate.

În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar putea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă? Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la apartamentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor.

Aventura celor două surori norvegiene este povestită în filmul documentar Only a father.

Nici nu știu pe care vreau să o citesc mai mult; ce-i sigur, vreau să le citesc pe toate! Lecturi frumoase și cu spor să aveți, dragi cititori!

sâmbătă, 30 iunie 2018

Ce ne recomandă RAO să citim într-un weekend ploios




1. Intrați în El Encanto, Susana López Rubio (citește AICI un fragment) 


Romanul prezintă povestea de dragoste dintre Patricio, un tânăr venit în Havana din Asturias, o provincie a Spaniei măcinată de conflictele Războiului Civil, și Gloria, soția celui mai puternic mafiot din Cuba, cu care a fost silită să se căsătorească pe când era adolescentă. O iubire interzisă, un incendiu în urma căruia arde magazinul de lux El Encanto, loc emblematic în care veneau stelele Hollywood-ului, întâmplări dramatice, răsturnări de situație – iată un roman complet și complex, care descrie atmosfera fascinantă a Havanei acelor vremuri.






2. Chipul dur al despărțirii, Michael Connelly (citește AICI un fragment) 


Harry Bosch, detectiv particular care tocmai a pus punct unei cariere de peste 30 de ani în poliția din Los Angeles, este foarte selectiv atunci când își alege clienții. Atunci când acceptă o întâlnire cu unul dintre cei mai influenţi miliardari din sudul Californiei, Bosch simte că are în față un caz complicat. Bărbatul, în vârstă acum, încearcă să afle ce s-a întâmplat cu singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat și care este soarta copilului născut din relația cu ea. Pornit pe urmele posibilului moștenitor al unei averi uriașe, detectivul descoperă o țesătură încurcată din care nu lipsesc trădarea, crima, corupția.




3. Duelul vrăjilor, Sebastien de Castell (citește AICI un fragment) 

Cum supraviețuiești unui duel al vrăjilor când nu ai niciun dar special? Toți credem că suntem unici. Că ne-am născut să realizăm ceva măreț. Că avem puteri nebănuite, care abia așteaptă să fie descoperite. Dar dacă în viață lucrurile nu funcționează așa? Dacă, în loc să aștepți să capeți puteri speciale, decizi să le obții exersând? Să devii special, în loc să aștepți ca asta să se întâmple de la sine?

sâmbătă, 19 mai 2018

„Defalcare. Aproape nicio amintire”, de Lydia Davis- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2016
Traducător: Luana Schidu
Număr de pagini: 268

Lydia Davis este considerată una dintre cele mai originale și influente voci ale literaturii americane contemporane. În această a doua parte a integralei de proză scurtă ce reunește cele mai recente volume: Samuel Johnson este indignat (2001) și Tulburări diverse (2007), regăsim ficțiuni pe tema morții, a căsniciei și a copiilor. Kafka e cuprins de disperare cînd trebuie să decidă ce să gătească pentru iubita lui (Kafka pregătește cina), moartea e abordată ca o problemă de gramatică („Acum, în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește? “), iar cuplul imposibil din Babeta și Ursuzul este radiografiat cu un umor irezistibil (De când te-am cunoscut, zice Ursuzul, am mâncat mai multă fasole decât în toată viața mea. Cartofi și fasole.)  Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul Sfârșitul poveștii, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.


Acest volum reunește primele două volume dintre cele patru care compun integrala de proză scurtă a scriitoarei americane Lydia Davis: Defalcare (Break It Down) și Aproape nicio amintire (Almost No Memory). Îndrăzneaţă, tulburător de inteligentă şi adesea extrem de comică, lumea pe care Lydia Davis o creează în volumele de proză scurtă ne aminteşte, într-o lume în care cuvintele se destrăbălează, ce înseamnă cu adevărat termeni precum economie, precizie și originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtilă ca Gustave Flaubert și la fel de esențială ca Proust. Volumul Defalcare (Break It Down), publicat în 1986, a fost nominalizat pentru PEN/ Hemingway Award.

Cine mă citește, știe că m-am îndrăgostit de proza scurtă încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro, adică de vreo cinci ani încoace. Și, de asemenea, mai știe și faptul că Lydia Davis este una dintre autoarele mele de suflet, una dintre autoarele care-mi ating, în modul cel mai frumos, acea coardă sensibilă care trebuie atinsă. Nu vreau să spun că Davis scrie doar despre sensibilitate, despre oameni în firea lor de a fi, nu scrie doar despre acele lucruri pe care le caut eu într-o lectură („lucruri”, fazual spus), dar și când o face, domle, o face într-un fel care mi se așază lângă inimă. Și n-o mai pot da de-acolo niciodată. (ca stând scris, aici, pe blog, Sfârșitul poveștii, scrisă tot de ea, rămâne una dintre cărțile mele preferate ever)

Am zis că voi face această recenzie în paralel cu un impuls bizar, apărută tot la Editura Vellant - cărora țin să le mulțumesc enooorm că au tradus această autoare -, deoarece nu aș avea ce să adaug și să nu fi scris în recenzia volumului numit: Lydia Davis este un stăpân desăvârșit al cuvântului, al formei, al culorii - reușește să facă povești din orice, dintr-o frunză, dintr-un scaun singur la masă, dintr-un semafor, o carte veche; autoare găsește inspirație în orice, iar un lucru aparent banal devine subiectul unei povești profunde și subtile. Cred că asta îmi place cel mai mult la Lydia Davis, anume efervescența imaginației și, în același timp, naturalețea care te atinge, naturalețea cu care reușește să creioneze astfel de povești. Paginile scrise de ea au sunet, au culoare, ard de sentimente & de trăiri, nu știu cum să vă spun. Mă regăsesc iarăși (și iarăși și iarăși și iarăși) în situația în care tot ce pot face este să vă îndemn să citiți cartea, s-o trăiți și dumneavoastră așa cum am trăit-o și eu: cu patos și, în același timp, cu „suferința”, să-i zic așa, de a fi având atât de puține pagini cu care să mă delectez.

Dar, pentru că mereu există un dar, cum ziceam că voi face o paralelă între cele două cărți, am să spun că volumul de față mi-a plăcut puțin mai mult (vorbind de ierarhia cărților ei) decât un impuls bizar. De ce? L-am găsit mai rațional, l-am găsit puțin mai incisiv, să spun așa, mi-au plăcut mai mult anumite teme abordate (poate pentru că, în un impuls bizar, Lydia Davis abordează la un moment dat și tema maternității - printre o multitudine de alte teme), mi-a ajuns altfel la suflet, mai ușor, i-am oferit mai multă încredere și l-am citit, în același timp, mai greu (nu că lectura ar fi fost greoaie, dar am vrut să mă pot bucura mai mult de volumul acesta, așa că am citit în medie de douăzeci-treizeci de pagini pe zi). Acesta este avantajul când citești proză scurtă, anume faptul că poți să te oprești din citit oricând vrei, pentru că nu exisă doar un fir epic pe care trebuie să-l urmărești, ba chiar să-l descifrezi. Și, tocmai datorită acestui lucru (sau, poate, din cauza acestui lucru) cred că este mai greu să scrii poză scurtă (încât să acumulezi un volum de povestiri și să-l publici), și să scrii proză scurtă bună, decât să scrii un roman. E doar părerea mea, pentru că, la rândul meu, și eu scriu, și știu ce-nseamnă să conturezi un subiect, să-l dezvolți în doar câteva pagini (e greu, la o adică).

Lydia Davis este un adevărat maestru. Am spus și-am s-o spun mereu: i-aș citi și lista de cumpărături dacă ar fi publicată și tot m-aș distra făcând acest lucru. Are o magie a ei, are o carismă aparte căreia eu nu îi pot rezista. Îmi place cum scrie, îmi place ce scrie, îmi place despre ce scrie și subiectele abordate. Este un autor curajos care, din păcate, parcă nu primește atâta credit pe cât ar trebui. Eu vă recomand s-o descoperiți pe Lydia Davis, să dați o șansă scriiturii ei, pentru că într-adevăr merită. Mie-mi place să citesc cât mai mulți autori, să trec dintr-o extremă în alta (nu și când vine de autori SF, nu, pur și simplu evit acest gen), și-așa am descoperit mulți autori destul de ascunși după ale căror cărți acum râvnesc în liniște. Iar Davis este unul dintre ei, așa că, domnii mei, haideți mai repedeeee cu alte traduceri. 

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Defalcare. Aproape nicio amintire. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

„O revoltată în Rusia bolșevică”, de Evghenia Iaroslavskaia-Markon- Recenzie



Editura: Corint
Anul apariției: 2018
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Istorie
Număr de pagini: 144
Traducere: Anca Irina Ionescu

„Idealistă, extremistă și anarhistă, Evghenia Iaroslavskaia-Markon a avut, se pare, un destin la înălțimea tragică a epocii sale. Acuzată de «propaganda antisovietică», a fost închisă și executată în 1931 în lagărul de muncă din insulele Solovețki, o parte a vastului «Arhipelag Gulag» (cum l-a denumit Soljenițîn) care se va întinde încet, încet de la un capăt la altul al Uniunii Sovietice. Confesiunea, scrisă chiar înainte ca autoarea să fie executată la vârsta de 29 de ani, a fost descoperită în arhivele FSB în anul 1996.” - Le Devoir


„Nu e nici scenariu de film, nici ficțiune literară, e o poveste adevărată, reconstituită cu minuție în arhivele rusești. Cartea de față prezintă documentul autobiografic redactat de protagonistă, dimpreună cu o întreagă documentație de arhiva care i s-a alăturat spre completare. O veți citi însă ca pe un roman, iar la sfârșitul lecturii nu veți reuși să o uitați prea curând.” - Alina Pavelescu

Și chiar n-am uitat-o, n-am putut să mi-o smulg din suflet, deși m-a durut, m-a durut tare, tare de tot, în timp ce o citeam și după ce am citit-o. Pentru cei care știu, probabil și-au dat seama că mă pasionează istoria destul de mult, iar colecția Corint Istorie, pusă la dispoziție de către colegii noștri dragi de la Grupul Editorial Corint, e printre preferatele mele. Dar, drept să vă spun, traducând acest titlu cred că au făcut una dintre cele mai bune alegeri de până acum: dacă nu memoriile, atunci ce poate fi mai autentic în această lume a istoriei? Clipa trăită, descoperită, așternută pe hârtie și lăsată în eternitate - restul, cuvintele spuse, întâmplările care parcă au fost așa, dar n-au fost, sunt pulbere în vânt. De asta iubesc să citesc jurnale, corespondențe epistolare - pentru că ne sunt arătate toate, să spun așa, în certitudinea lor.

Dar, de departe, impresia pe care mi-a lăsat-o această carte a fost aceea a unui suflet profund - pentru că a fost scrisă în pragul morții. Am să vorbesc despre această carte drept un roman, pentru că după cum a spus și doamna Alina Pavelescu, fix așa am citit-o - Evghenia este un aboslut al pasiunii iubirii și al pasiunii politicie, un spirit puternic, dând din coate într-o viață atât de scurtă pentru ea. Acuzată de furt, pentru a supraviețui, fuge, scapă, doarme sub cerul liber - trăiește o viață periculoasă (citez „furatul îmi provoca o adevărată încântare”). Relatările ei ne lasă să aruncăm o privire într-o lume murdară, într-o lume dominată de teroare, într-o lume destul de îndepărtată de Moscova și de imaginea sovietică. Apoi, imaginea gulagului, toate acestea ne oferă  o perspectivă largă asupra a ceea ce s-a întâmplat și, de altfel, asupra lucrurilor care urmau să se întâmple. 

Un manuscris al istoriei, o viață dureroasă, sfârșită prea devreme, însă o voce puternică, o femeie puternică care a vrut să se facă auzită și înțeleasă, care a sperat, până în ultimul ceas, că se va face dreptate. Evident, vă probabil v-ați dat seama că nu pot face o recenzie, nu pot suma o istorie în câteva zeci de rânduri, n-o pot rezuma. În schimb, eu vă recomand s-o citiți, s-o răsfoiți, este o lectură care te încarcă cultural și care într-adevăr merită. 

Înainte să închei, dați-mi voie să citez un fragment din prefața realizată de Oliver Rolin: „(...) Acestea sunt gropile comune. Dar nu există cruce în locul ultimei odihne a Evgheniei, propagandistă înfocată a ateismului (de altfel, dintr-o familie evreiască) și nu s-ar potrivi nici steaua sovietică de tinichea. Aici își doarme somnul de veci o revoltată, fără partid, fără Dumnezeu și fără stăpân.” Cred că aici se reiterează cel mai bine întreaga viață, plină de schimbări, a Evgheniei Iaroslavskaia-Markon.

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag. Volumul O revoltată în Rusia bolșevică poate fi comandat de AICI, cu un click. Colecția Corint Istorie vă stă la dispoziție cu numeroase titluri de seamă. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!