sâmbătă, 29 iulie 2017

„Spre marginea luminoasă a lumii”, de Eowyn Ivey- Recenzie



„- Nu-s lilieci obișnuiți. Sunt șoareci care înoată prin stele.”

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 442
Traducere din limba engleză: Veronica D. Niculescu
Anul apariției: 2017

În iarna anului 1885, colonelul Allen Forrester, erou de război, conduce un mic grup într-o expediţie considerată imposibilă: explorarea imensului şi sălbaticului Teritoriu Alaska. Allen îşi consemnează minuţios experienţele extraordinare în speranţa că jurnalele sale vor ajunge la Sophie, soţia sa însărcinată, rămasă acasă, în cazul în care el nu va supravieţui. Colonelul şi oamenii săi se aventurează în amonte pe râul Wolverine, descoperind o lume de o frumuseţe incredibilă, dar şi înfruntînd primejdii pe care nu şi le-ar fi putut închipui. Pe măsură ce cartografiază teritoriul şi adună informaţii de la triburile de indieni, sfidînd mereu pericolul de a muri de foame, exploratorii nu reuşesc să scape de sentimentul că o forţă superioară, misterioasă le ameninţă permanent existenţa.

„Copilăria are ceva mitic, se pare, care rămâne veșnic în noi. Când suntem tineri, consumăm lumea cu înghițituri mari, iar ea ne consumă pe noi și totul e misterios și viu și ne umple de dorință și uimire, de teamă și vină. Cu trecerea anilor, însă, acele amintiri devin mai îndepărtate și maleabile, iar noi le remodelăm, dându-le forma poveștilor despre cel care am devenit. Suntem curajoși sau lași. Suntem iubitori sau cruzi.”

Da, dragi cititori, înainte de toate vreau să-mi cer scuze că am absentat de pe pagina blogului, însă chiar am fost prins cu mai multe lucruri, din toate categoriile. Ce-i drept, am avut timp de citit, și, na, s-au mai adunat ceva cărți ce trebuie recenzate - ba am mai dat și rateuri (a se citi: am avut niște experiențe cam neplăcute cu unele cărți - așteptări prea mari, prea puține lucruri oferite). Dar, că veni vorba, cartea de față, Spre marginea luminoasă a lumii, scrisă de Eowyn Ivey, mi-a demonstrat, încă o dată, cât de inteligentă poate fi această autoare. Nu e primul meu contact cu ea, am mai citit și Copila de zăpadă, romanul de debut al lui Ivey, una dintre cele mai bune cărți citite vreodată. Drept vă spun, mi-a plăcut atât de mult primul roman, încât mi-a fost frică să mă apuc de acesta; adică, mă temeam să nu fiu dezamăgit, mă temeam ca Spre marginea luminoasă a lumii să nu se ridice la nivelul așteptărilor pe care le-am avut. Și știți ce? Credeți-mă, acest roman mi-a întrecut așteptările și m-a făcut s-o iubesc pe Eowyn Ivey tot mai mult  și mai mult și mai mult.

„Ah, tărâm înfricoșător. Pătrund în forja zeilor antici: vapori & ghețari & stânci topite & timp despicat în două. Orice om ar cutreiera lumea asta profund impresionat, și totuși eu rămân indiferent. Îți ordon... tremură-mi sub picioare! Să-mi plouă cu gheață & bucăți de piatră în capul spart.” 

Ivey este un adevărat filolog. Pur și simplu are cuvintele la sine, are verbul, are intriga și acțiunea și desfășurarea acțiunii și deznodământul, toate, toate sunt pregătite parcă de la început, cu o minuțioasă și irefutabilă documentare și cu un talent desăvârșit. Să zicem că intriga, la o adică, ar fi banală: descoperirea Ținutului Alaskăi, însoțite de însemnările, dacă nu zilnice, destul de periodice ale colonelului Allen. Pe alt plan, însemnările din jurnal ale soției sale, Sophie, rămasă acasă însărcinată și trăind cu speranța în suflet că soțul ei iubitor și protectiv se va întoarce acasă, pentru a-și putea crește copilul în siguranță și pentru a avea o viață liniștită. Ok. Dar știți ce e frumos? Absolut totul. Vă spun, eu, pe parcursul lecturii, am avut impresia că citesc ceva istoric, că citesc ceva adevărat, ceva autentic și original, ce s-a întâmplat în viața reală cu mult timp în urmă. Mi-am imaginat că Sophie stătea și scria seară, încercată de durerile venirii pe lume a copilului ei, pe Allen, îngrijorat, înfometat, mort de oboseală, la lumina lunii încercând să-și adune gândurile și să le înșire pe hârtie. Pentru că, îmi aduc aminte, Ivey are o tentă a realismului magic (mult mai bine, de altfel, reliefată în Copila de zăpadă), dar pe care o inserează subtil și aproape imperceptibil (dar în momente extrem de bine cântărite ale acțiunii), conturând o atmosferă de basm, o atmosferă tragică, dramatică, dar și feerică prin culoare, prin reperele spațiale și temporale.

„Din aripi negre fâlfâie sumbru flăcările subterane, împrăștie cenușă, ne dezvăluie bezna moartă din inimi & scânteierea nebună din iriși: cuțite de aramă, fulgi de aur, gloanțe & nasturi de alamă. Tu, oare, nu vezi? Sălbatici albi & indieni, ochii ne scânteiază aidoma.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, de asemenea, una complexă, care se întinde peste o pătură temporară destul de lungă. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, dar și liniștită, integrând cititorul în lumea nemărginită & infinită a cărții.  Spre marginea luminoasă a lumii își zugrăvește lumea într-un film orbitor, luminos de puterea iubirii, a speranței, a dorului, a dorinței de a cunoaște și de a găsi răspunsuri & de a pune întrebări, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Ivey, personajele sale, aparent ciudate, unele chiar dezumanizate, par misterioase, complice, ahtiate după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este un roman al formării, să spun așa, are un substrat profund și visceral (am observat aceeași dorință a absolului, să spun așa, și în Copila de zăpadă), este despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Eowyn Ivey ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, eiia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Ivey, autoarea romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

„Pământul s-a scuturat & a tremurat. Fum din nările sale, foc din gura-i devorată. Plecăciune a făcut cerului; întunericul sub picioarele noastre. Călarea pe-un heruvim & zbura în înalturi, chiar zbura pe-aripile vântului.”

Ador & iubesc grija lui Eowyn Ivey față de personajele sale. Nu le tratează cu indiferență, ci, la rândul ei, le iubește și le-ngrijește, le poartă pașii măsurându-le fiecare acțiune, vorbă, gând, dorință, sentiment. Sincer, cred că Ivey dovedește un caracter definitoriu față de alți autori pe care i-am citit: personajele ei pur și simplu sunt reale, sunt atât de viscerală, atât de profunde, atât de nebănuite, încât, deși citești ficțiune, parcă-ți vine greu, foarte greu, să crezi că tu, de fapt, chiar citești un roman scris din fabuloasa imaginație a cuiva. Pentru mine, personajele lui Eowyn trăiesc în acele pagini, ele simt, ele au carne și oase și sânge și vene și restul chestiilor de acest gen, nu știu, mi-e greu să mă gândesc că Allen & Sophie și restul nu au trăit. Prefer să mă ascund și să-mi spun că acești doi eroi, acești doi oameni, în cele din urmă personajel, au făcut din această carte una dintre cele mai frumoase aventuri literare pe care am avut-o. Iar Ivey este, cu desăvârșire, un talent greu de egalat.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

joi, 27 iulie 2017

„Ecaterina cea Mare”, de Henri Troyat- Recenzie



Editura: Corint
Colecția: Corint Istorie
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 544
Traducere din limba franceză: Elisabeta Niculescu și Simona Brânzaru
Anul apariției: 2015

La numai treizeci şi şase de ani, prinţesa de origine germană Sophie von Anhalt-Zerbst, născută în 1729, a ajuns pe tronul Rusiei sub numele de Ecaterina a II-a. Îndrăgostită de cultura franceză, dar învăţând rusa ca să-şi înţeleagă mai bine poporul, liberală în prieteniile sale – Voltaire, Diderot, d’Alembert – dar autocrată în guvernarea sa, pudibondă în vorbe, dar cu un temperament nesăţios, muncind cu râvnă şi iubind copiii, natura, animalele… iată o descriere pe scurt a celei care a fost Ecaterina cea Mare.

„Această stâncă de voinţă are o structură complexă”, scria despre ea Henri Troyat şi a fost nevoie de spiritul său pătrunzător de analiză ca să putem înţelege mai bine personalitatea contradictorie a uneia dintre cele mai fascinante figuri din istoria Rusiei.

Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani când a urcat pe tronul  Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut  într-un mediu modest, dar cultivat. Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vârsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp  şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus. Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia. Şi totuşi, viitoarea împărăteasă a făcut mult mai mult decât pur şi simplu să supravieţuiască la curte. În afară de faptul că trebuise să treacă la ortodoxism pentru a se putea căsători cu Petru, ea a început să studieze limba şi literatura rusă şi să adune cunoştinţe despre noua ei ţară. În acelaşi timp, ea a început să citească opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu şi alţii, pentru care o pregătiseră lecturile ei din literatura franceză. Interesul Ecaterinei pentru iluminism avea să constituie un aspect important al domniei sale. Tânăra prinţesă s-a adaptat cu dibăcie la noul ei mediu, făcându-şi prieteni şi câştigând multă afecţiune şi popularitate la curte. Simulând inocenţă şi supunere, ea a participat la intrigile şi comploturile politice, având grijă să nu fie descoperită, şi a organizat lovitura de stat din vara anului 1762, care a dus la abdicarea şi apoi la moartea soţului ei şi care i-a permis să devină împărăteasa Ecaterina a II-a.

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, precum şi pe comentatorii de mai târziu. O femeie excepţională, Ecaterina era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ practic remarcabil, o energie neobosită şi o voinţă de fier. Pe lângă faptul că era o persoană hotărâtă, ea era de asemenea curajoasă şi optimistă: Ecaterina credea că poate învinge toate piedicile, şi de cele mai multe ori a avut dreptate. Stăpânirea de sine, abilitatea în discuţii şi propagandă şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale acestei împărătese neobişnuite. Ea singură a afirmat că ambiţia a fost aceea care a ajutat-o. Istoricul poate fi de acord cu aceasta, cu condiţia ca ambiţia să fie înţeleasă sub toate aspectele sale, nu doar ca o dorinţă de a pune mâna pe coroană sau de a fi încununat de glorie prin reuşita în războaie sau de a-i face pe filosofi să te admire, ci ca o dorinţă puternică, constantă, de a excela şi de a avea totul sub control. Pentru prima oară după Petru cel Mare, Rusia avea un suveran care muncea zi şi noapte, acordând atenţie personală tuturor problemelor, mari sau mici.

În ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev „Călătorie de la St. Petersburg la Moscova”, care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. În ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire. În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov anunță „Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.” Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale.

A fost o plăcere să citesc despre Regina Ecaterina, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. O privire în paginile prăfuite ale istoriei, ei bine, nu va strica niciodată! Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Ecaterina cea Mare poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Evita. Viața secretă a Evei Perón”, de Nicholas Fraser- Recenzie



Editura: Corint
Colecția: Corint Istorie
Număr de pagini: 314
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din engleză: Mihaela Prioteasa Petre
Anul apariției: 201 

Colecția Corint Istorie dedică un nou volum uneia dintre cele mai interesante personalități feminine ale politicii și istoriei argentiniene prin cartea Evita. Viața secretă a Evei Perón de Nicholas Fraser și Marysa Navarro.

„Povestea Evei Perón are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orășel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din frageda tinerețe la Buenos Aires pentru a-și căuta norocul ca actriță, ajunge amanta, iar mai târziu soția conducătorului țării, pe care îl salvează de la sfârșitul prematur al carierei politice, apoi îl secondează în consolidarea celei mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăși în îngerul săracilor și «mamă a inocenților». La sfârșitul poveștii, fata blondă se stinge după o lungă suferință, petrecută de lacrimile și rugăciunile națiunii.” - Alina Pavelescu

„Autorii au separat adevărul de legenda care o înfățișează pe Evita ca o sfântă sau ca o păcătoasă. În același timp însă, au analizat cu mare acuratețe și rafinament politica argentiniană. Evita. Viața secretă a Evei Perón este o lucrare bazată pe fapte istorice, bine nuanțată și captivant construită.”- Kirkus Reviews

„O cercetare fascinantă, înspăimântătoare, onestă asupra modului în care mitologia privată a reușit să integreze o personalitate publică.” - Cleveland Plain Dealer

Eva Duarte se trăgea dintr-o familie săracă. La o vârstă încă fragedă, ea a devenit stea de cabaret. Viața sa s-a schimbat când soarta i l-a scos în cale pe Juan Perón. Din 1943, când îndeplinea funcția de ministru al muncii în guvernul juntei militare, Perón intenționa să introducă o revoluție "de sus în jos" a sistemului, pentru a îmbunătății soarta țăranilor și a muncitorilor. Elita aflată la putere a încercat să împiedice acest lucru, iar în anul 1945 Juan Perón a fost arestat. Atunci, Eva Duarte a mobilizat grupurile de muncitori și de soldați loiali lui Perón. Prin urmare, acesta a fost pus în libertate numai după 14 zile. Suporterilor săi, adunați în Plaza de Mayo, le-a promis să devină președinte al Argentinei. În 1946, a câștigat alegerile pezidențiale. Dar înainte de aceasta s-a căsătorit cu Eva Duarte, numită Evita, în aplauzele mulțimii. În anii care au urmat, Evita a fost foarte activă politic: în sala sa de audiențe primea cetățenii și se ocupa de problemele lor mici și mari. Deși fusese ales în mod democratic, Juan Perón a condus ca un dictator. Datorită sprijinului soției, el a câștigat și alegerile din 1951.

Chiar dacă peronismul a supravieţuit cu succes întemeietorului, cultul soţiei acestuia, Eva Perón s-a dovedit insă a fi mult mai puternic şi mai persistent. Acest lucru s-a datorat şi unei biografii care a întrunit pe deplin o sumedenie de elemente romantice: origini modeste, tinereţe chinuit-boemă, puţină prostituţie, dar un suflet mare, întâlnirea providenţială şi căsătoria cu cel ce va fi şeful adulat al statului, dăruirea şi empatia pentru suferinţele celor mulţi, filantropia şi, în final, dramatica şi neaşteptata sa moarte datorată unui cancer cervical, care a survenit exact în momentul de glorie în care mulţi argentinieni o doreau ca vicepreşedintă la alegerile din 1952. Imensa popularitate de care s-a bucurat Evita Peron s-a datorat şi amplelor sale acţiuni instituţionale caritabile - prin Fundaţia Eva Peron, (înfiinţată în 1948 şi dispunând de uriaşe resurse financiare, umane şi politice) - prin crearea Partidului Peronist al Femeilor, ce a fost posibil prin acordarea dreptului de vot femeilor de către Peron în 1947. Aceste instituţii nu au avut un program şi mesaje feministe, ci doar peroniste. „Turneul european al curcubeului” în care a trimis-o soţul său în 1947 (pentru a evita un contact personal cu dictatorii fascişti Franco în Spania şi Antonio Oliveira Salazar în Portugalia) a constituit o excelentă oportunitate de propaganda peronistă internaţională, susţinută de farmecul unei femei tinere şi frumoase care şi-a scris astfel legenda, la fel cum peste zece ani avea să o facă şi Jacqueline Kennedy. În Argentina, Fundaţia Evita Peron a construit clădiri importante şi alte facilităţi sociale ce i-au preluat numele, precum înalta clădire din Buenos Aires ce adăpostea trustul său de presă. Puţin înainte de moartea sa prematură, la 33 de ani, Congresul argentinian i-a acordat titlul de „Lider spiritual al naţiunii”. După dispariţie, Eva Peron a devenit subiect de roman, analize dar mai ales de musical, Evita având premiera în 1976, spectacolul fiind apoi ecranizat cu Madonna în rolul principal. Acuzaţiile post-mortem de a fi fost o simpatizantă fascistă şi o lacomă au fost demontate credibil, chiar dacă toată lumea i-a recunoscut plăcerea pe care o avea pentru bijuterii, blănuri şi rochiile casei Dior.

Viitorul popular lider argentinian provenea din căsătoria dintre un medic de ţară de origine sardă şi o metisă şi a îmbrăţişat din adolescenţă cariera militară, absolvind Academia militară în 1913. Încă din anii 30 Peron s-a implicat în conspiraţii politico-militare. În 1938 a fost trimis de Ministerul de război ca observator militar al trupelor alpine din Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler, ocazie cu care a reţinut ideile politico-economice fasciste, împreună de disciplina şi unitatea nazistă.

Pe 4 iunie 1943 preşedintele Ramon Castillo a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, iar Peron, care făcea parte din „Societatea secretă a ofiţerilor uniţi”, a devenit ministru al muncii. După devastatorul cutremur de pământ din ianuarie 1944, Juan Peron s-a remarcat la nivel naţional printr-o campanie activă de strângere de fonduri, în urma căreia a câştigat o mare popularitate şi a obţinut sprijinul sindicatelor. În această perioadă, la o manifestaţie, a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie Eva Duarte, prezentatoare la un post de radio. Popularitatea sa în creştere a stârnit rivalităţi şi aversiuni politice în cadrul juntei militare, astfel încât pe 9 octombrie 1945 Peron a fost arestat, dar la presiunea sindicatelor, care au ieşit în stradă, el a fost eliberat pe 17 octombrie, zi ce va fi celebrată de regimul său sub numele de Ziua Loialităţii. Beneficiind şi de sprijinul activ şi consistent al soţiei sale Eva, Peron a fost ales preşedinte al Argentinei pe 4 iunie 1946, stabilindu-şi drept obiective justiţia socială şi independenţa economică şi încercând o cale de mijloc între cei doi poli ai Războiului Rece. 

A fost o plăcere să citesc despre Eva (Evita) Perón, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Evita. Viața Secretă a Evei Perón  poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Regina Deșertului. O femeie în Arabia”, de Georgina Howell- Recenzie



Editura: Corint
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 372
Traducere din limba engleză: Carmen Ion
Anul apariției: 2016

Corint Istorie vă prezintă o nouă carte destinată îndrăgostiților de călătorii și celor care doresc să afle mai multe despre misterele lumii arabe și despre profilul scriitoarei și lingvistei Gertrude Bell, una dintre personalitățile care au influențat decisiv politica britanică în Orientul Mijlociu: Regina deșertului. O femeie în Arabia de Gertrude Bell și Georgina Howell.Gertrude Bell, una dintre marile aventuriere ale secolului al XX-lea şi cea care a influențat decisiv politica britanică în Orientul Mijlociu în anii de după Primul Război Mondial, a întors spatele societăţii victoriene pentru a studia la Oxford şi a vedea lumea. Pasionată de călătorii și alpinism, de arheologie și limbi străine (a învățat turca, italiana, franceza, germana, araba şi persana), scriitoare, poetă, lingvistă şi spioană, ea şi-a dedicat viaţa promovării cauzei arabe şi a jucat un rol crucial în definirea hotarelor actuale din Orientul Mijlociu.

Gertrude Margaret Lowthian Bell s-a născut in 1868 la Washington New Hall, în satul Washington din comitatul Durham, din Anglia victoriană. Alături de casa parinţilor ei se găsea locul de baştina al familiei Washington, strămoşii primului preşedinte al Statelor Unite.Familia Bell era una din creatoarele industriei metalurgice din Anglia, care, începând din secolul XVIII, a marcat intrarea Marii Britanii în lumea de vârf a industriei grele.Isaac Lowthian Bell, născut în 1816, a fost unul din primii industriaşi din lume care a utilizat furnalele înalte pentru reducerea minereului în procesul de fabricare al aluminiului. În 1844, împreună cu fraţii săi, el a creat societatea Bell Brothers, care, prosperând an de an, în 1870 era proprietara a nenumărate întreprinderi între care mine de fier, cariere de piatră şi fabrici de oţel, în care lucrau mai bine de 40.000 de muncitori şi care produceau o treime din oţelul uitilzat în Anglia. El a avut de asemenea şi o activitate ştiinţifică şi politică, fiind membru al Royal Society, autor a numeroase cărţi şi articole de specialitate din domeniul metalurgiei, dar şi ca primar la Newcastle, şerif în Comitatul Durham şi membru al Parlamentului, reprezentând Partidul Liberal. Din căsătoria lui cu fata unui chimist, în 1844, s-a născut Thomas Hugh, tatăl Gertrudei Bell.

După 1921, Gertrude Bell s-a instalat în mod definitiv la Bagdad, dedicându-se, mai ales, activităţilor istorice, creând Muzeul arheologic şi devenind directorul Serviciului de antichităţi irakiene. De altfel, cu banii lăsaţi de ea prin testament a fost fondat “ Institutul Britanic de arheologie ” al Irakului.Între timp, activitatea politică devenise o deziluzie pentru Gertrude Bell. Anglia, care semnase o înţelegere secretă cu Franţa pentru a-şi împărţi resturile Imperiului Otoman, nu avea deloc intenţia să piardă controlul direct al regiunii şi îi considera pe regii instalaţi în diferitele ţări ale Orientului Mijlociu ca pe nişte marionete. Gertrude îşi imaginase, la fel ca şi T.E.Lawrence, că naţiunile arabe se vor autodetermina şi vor reprezenta astfel în ochii Occidentului, cel puţin în cazul Irakului, un model de reuşită şi prosperitate. Ea uita însă că ţările pe care se luptase să le construiască nu aveau nicio rădacină comună şi că, în fond, nu erau decât o acumulare de triburi, de cele mai multe ori antagoniste. Ba chiar, în ciuda celor opt decenii de viaţă comună, aceste antagonisme reapar la suprafaţă până astăzi.Ultimul succes politic obţinut de Gertrude Bell a fost, în 1926, recunoaşterea de catre Turcia kemalistă a controlului irakian asupra regiunii Mosul, în nordul ţării, care asigura puterii centrale din Bagdad, prin importantele venituri petroliere, independenţa financiara şi mijloacele pentru a-şi impune autoritatea.După câteva luni, într-o seară de vară, Gertrude Bell, în vârstă de numai 57 de ani, înghiţea un pumn de barbaturice şi adormea pentru veşnicie. În urma ei rămaneau, în afară de colecţiile Muzeului Arheologic din Bagdad, patru cărţi publicate între 1892 şi 1911, două volume de poezii postume, 1600 scrisori adresate familiei, 16 volume de jurnal personal, trasând descrierea detaliată a călătoriilor întreprinse, precum şi 7000 fotografii realizate între 1900 şi 1918. Printre aceste imagini, nenumărate reprezintă locuri şi monumente istorice dispărute sau devastate între timp.

Ultimul succes politic obţinut de Gertrude Bell a fost, în 1926, recunoaşterea de catre Turcia kemalistă a controlului irakian asupra regiunii Mosul, în nordul ţării, care asigura puterii centrale din Bagdad, prin importantele venituri petroliere, independenţa financiara şi mijloacele pentru a-şi impune autoritatea.După câteva luni, într-o seară de vară, Gertrude Bell, în vârstă de numai 57 de ani, înghiţea un pumn de barbaturice şi adormea pentru veşnicie. În urma ei rămaneau, în afară de colecţiile Muzeului Arheologic din Bagdad, patru cărţi publicate între 1892 şi 1911, două volume de poezii postume, 1600 scrisori adresate familiei, 16 volume de jurnal personal, trasând descrierea detaliată a călătoriilor întreprinse, precum şi 7000 fotografii realizate între 1900 şi 1918. Printre aceste imagini, nenumărate reprezintă locuri şi monumente istorice dispărute sau devastate între timp.

Din păcate, amintirea personalităţii Gertrudei Bell n-a beneficiat de vulgarizarea mediatică ce înconjoară faptele prietenului ei T.E. Lawrence, deşi consecinţele deciziilor luate sub influenţa ei se mai fac resimţite până astăzi.Un mic detaliu semnificativ : imediat după sosirea trupelor americane în Irak şi după descompunerea brutală a regimului instaurat de Sadaam Hussein, una din primele instituţii atacate şi distruse de “elemente necunoscute”, a fost Muzeul de Antichităţi, acolo unde o placă de marmură indica:

GERTRUDE BELL
A cărei memorie arabii şi-o vor aminti întotdeauna cu drag
A creat acest muzeu în 1923
Fiind atunci directoare de onoare a Departamentului de antichităţi irakiene.
Cu o cultură şi un devotament admirabil
Ea a adunat cele mai preţioase dintre aceste piese
Şi în dificila căldură a verii
Le-a studiat pâna în ziua morţii
Pe 12 iulie 1926.
Regele Feisal şi guvernul irakian
În semn de recunoştinţă pentru înaltele ei fapte în această ţară
Au decis să dea numele ei aripei principale
Şi cu permisiunea lor
Prietenii ei au gravat această placă.

Poate că, dacă în 1888 Gertrude Bell n-ar fi plecat pe drumul Orientului, trecând prin Bucureşti şi Constantinopol, vandalii din 2003 n-ar fi avut ocazia să fure piesele de valoare inestimabilă dintr-una din cele mai importante colecţii arheolologice ale Orientului Mijlociu. Fusese, după cum spune parabola “fluturelui ucigător”, prima bătaie de aripi care urma să provoace “tsunami-ul” pe care îl trăim azi în Orientul Mijlociu. Şi ale cărui consecinţe, mi se pare, le vom resimţi din ce în ce mai puternic în anii care vor veni.

A fost o plăcere să citesc despre Gertrude Bell, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Regina Deșertului. O femeie în Arabia poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

sâmbătă, 8 iulie 2017

„din toate bogățiile”, de Stefano Benni- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Babel
Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu
Rating: 3.5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2014
Număr de pagini: 240

„Ascult poveștile. Poveștile ajută. Dar sunt și povești secrete, pe care încă nu le știu. Aștept să mi se spună.”

Am mai citit de la același autor, tot de la Editura Nemira, și aceeași colecție, cartea gramatica lui Dumnezeu, una dintre surprizele literare plăcute din acest an, care sunt sigur că va rămâne în topul celor mai bune lecturi din 2017. Așa că am spus să-ncerc și această carte, din toate bogățiile, ce-am de pierdut? Și, sincer, nu am avut nimic de pierdut, pentru că mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut povestea pe care a spus-o Stefano Benni și ce a vrut el să reitereze prin ea: în cele din urmă, iubirea este singura salvare a acestei omeniri.

„Lumea mică privește lumea cea mare și invers. Și toți cred că îi înțeleg pe ceilalți.”

Martin și Michelle. Un profesor universitar în vârstă, retras într-o casă din Alpi, și o tânără care-și caută drumul, o vreme desprinsă de lumea dezlănțuită a orașului. Un univers închis într-un trecut din care nu există ieșire se întâlnește cu un univers deschis spre un viitor visat. Un bărbat se întâlnește cu o femeie și totul s-ar putea schimba. Tristețe și ironie, muzică și versuri. Din toate bogățiile rămân o stare, o zi, o întâlnire. Bestseller în Italia, romanul lui Stefano Beni scrie din nou povestea întâlnirii dintre un bărbat și o femeie. O scrie altfel, cu alte ritmuri, cu alte întrebări și ale neliniști, între comedie și tragedie.

„- Nu putem aștepta mereu cu răbdare. E ca în iubire. Ne îndrăgostim de cineva și, deodată, timpul trece mai repede pentru noi, am lăsat persoana iubirea adineauri și vrem s-o revedem de îndată, orele departe de ea trec foarte încet. Atunci alergăm, trecem de obstacole și bariere, doar ca să ajungem la ea cu un minut mai devreme. Michelle, dumneata ești grăbită pentru că ești îndrăgostită de viitorul tău, de meseria ta, de dorința de a te întoarce în luminile rampei, lângă Tamino sau Hamlet al tău.”

Și da, într-adevăr, povestea lui Stefano Benni chiar este una specială: nu știu ce mi-a plăcut mai mult, faptul că Martin a văzut în Michelle reliefată fosta sa iubire eternă, prima și unica, după părerea mea, sau tocmai această aparentă iubire actuală dintre ei doi, una sui generis, castă, platonică? De altfel, Martin, un profesor care nu ar părea în toate facultățile mintale, capabil să vorbească cu animalele, ba chiar să se certe cu acestea, să le ceară sfaturi, să mediteze cu ele, și Michelle, o artistă visătoare, un om care are întreg viitorul în față și care, parcă, mi-a adus aminte de Otilia lui Călinescu, așa că nu mă îndoiesc că Stefano Benni a pus ceva din el, din viața sa/ caracterul său/ sentimetele sale în acest personaj. Nu știu, mie acest roman mi-a lăsat amprenta iubirii, a eternității acesteia - de fapt, nici timpul nu are putere în fața dorinței, dorului și sentimentelor. 

„(...) nu te vindeci de propria umbră pe care o străpung din nou alte lumini. Dar umbra mea se întoarce uneori speriată, iar singurătatea mi se pare inevitabilă și meritată. Și tu vei pleca, Michelle, și poate te voi îmbrățișa. Dacă nu voi fi în stare, vei înțelege de ce.

Autorul vorbește despre viață, vorbește despre oameni și despre profunzimea sufletului lor, despre lucruri care, odată cu trecerea timpului, devin mofturi - vorbesc aici despre degradarea fizică a lui Martin, în raport cu energia și frăgezimea lui Michelle, care abia intra în această viață, cu toate nedreptățile și totuși frumusețile ei. Este despre regretele care trec, da, care întotdeauna trec, și despre faptul că mereu vom ierta, întotdeauna - iar iubirea, sentimentul, trăirea, inima și sufletul - toate acestea, toate, toate, mereu ne vor întregi ființa și ne vor face nesfârșiți, eterni, infiniți.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

„beatitudine (eseu potilic)”, de Cosmina Moroșan- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2017

„să puște sentimentele pentru amândoi:
mergem pe-o glumă la primul banner
în plimbare ca prinții
printre neoanele ultimului Nivel.”

Cartea de față face parte din colecția Vorpal, o colecție nouă apărută la Editura Nemira, coordonată de către autoarea Svetlana Cârstean, și care, în principal, cuprinde volume de poezie, dar și proză, cum îmi place mie să-i spun, lirică. Ei, bine, iau în vizor fiecare nou volum care apare în această colecție, deoarece eu chiar sunt un fac destul de mare al poeziei - deși, recunosc, până acum ceva vreme nu citeam deloc gen liric. Dar am observat o chestie: se urmează o poematizare a epicului și, invers, o introducere a epicului în ceea ce cândva era pur liric. La o adică, poeziile devin epice, nu știu cum să vă explic, nu mai au efervescența aceea lirică a poeților consacrați de demult, ci devin noi - poartă amprenta contemporaneității: am văzut asta în majoritatea poeziilor citite, de altfel, și în volumul de față, beatitudine (eseu politic), de Cosmina Moroșan. 

Pentru mine, poezia trebuie trăită și atât. Nu are nevoie de un sens, nu are nevoie de o explicație: o las să se așeze în meningele mele, să-mi adoarmă simțurile și s-o las să fie peste tot și niciunde, acum și niciodată, ca și cum nu s-ar mai fi terminat vreodată. Niciodată n-am căutat un sens a ceea ce am citit și, de fapt, n-avea vreun sens: nu vreau să distrug taina poetului, obscurul nefirescului. În volumul de față, am văzut o inadecvare logică foarte frumos conturată; și totuși am spune că, mai mult ca sigur, Cosmina Moroșan a avut ceva de transmis și de spus cititorilor ei - bineînțeles, nici nu mă îndoiesc de asta, însă nu am întâlnit, cum zice și Svetlana Cârstean, „ceva poetic familiar”. Nu, autoarea aduce ceva nou, ca un cântec, ca un pick-up pe care-l deschizi, pui vinilul și lași să cânte, iar tu faci cu totul altceva decât să fii atent și să-nțelegi. Pe fundalul acesta, te lași purtat de viață și zâmbești cu toți dinții.

„O pizza ca de latex
și buze tare scumpe,
gimnastică, yee -
un pic de fericire americană, deci:
așa volute - de conversam 
cât visam cunoscătorii butoanelor miraculoase
pentru emoționarea tuturor simultan.”

Pentru a-mi plăcea poezia, trebuie s-o simt și să mă lovească prin ceea ce exprimă - să mă lovească, fazual spus. Ei bine, la Cosmina Moroșan unele imagini m-au intrigat, mi-au răscolit visceralitatea, însă și multe m-au lăsat rece și distant. Da, autoarea a mizat mult pe o efervescență stilistică aparte, asociind cele mai neașteptate imagini, figuri, registre stilistice. Din acest volum, „fiecare își ia de aici ce vrea și ce poate, ca-n viață” (Andrei Dósa) Și așa este. Nu trebuie să fii avizat, nu trebuie să fi citit poezie la greu ca s-o înțelegi pe Cosmina Moroșan, nu-ți trebuie studii. Tot ce trebuie este curaj și deschidere, dorință, sentiment.

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.
 
„Copii rumeni, lucrări cu Lufthansa ruinată de buruieni
sub arcada de catifea
când iubesc! și eu iubesc
scâncind - că la cimitir
e individuare
sub hero,
pe mușchi de ghiocei. E tranziția.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

duminică, 2 iulie 2017

„Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe- Recenzie


 
Editura: Rao
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 770
Traducere din limba engleză: Lucian Popa
Anul apariției: 2014

Publicată iniţial în foileton în revista Naţional Era, romanul Coliba unchiului Tom a schimbat în secolul al XIX-lea felul în care era privită sclavia şi a devenit un bestseller de la prima publicare, cu 300.000 de exemplare vândute în doar trei luni. Cartea a avut un asemenea impact asupra societăţii americane, încât Abraham Lincoln a salutat-o la o întâlnire pe autoare drept „micuţa doamnă” care a declanşat Războiul Civil. Dincolo de toate aceste controverse, scriitoarea creează o poveste impresionantă, dramatică şi emoţionantă, cu personaje credibile în ciuda stereotipurilor folosite. Coliba unchiului Tom  este un roman anti-sclavie scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe. Publicat în 1852, romanul a avut un profund efect asupra atitudinilor față de afroamericani și față de sclavie în SUA, intensificând și conflictele sociale care au condus la declanșarea războiului civil american. Stowe, o predicatoare de la Hartford Female Academy, născută în Connecticut și activistă aboliționistă, a concentrat romanul pe personajul Unchiul Tom, un sclav negru în jurul căruia se dezvoltă poveștile celorlalte personaje — sclavi și stăpâni de sclavi. Romanul sentimental descrie realitatea sclaviei, enunțând punctul de vedere că iubirea creștinească poate depăși ceva atât de distructiv ca înrobirea oamenilor.

Noi, ca oameni, ar trebui să ne iubim aproapele, să-l înțelegem și să-l susținem moral. Ca oameni inteligenți, superiori și raționali, vreau să zic. Că există și altfel de oameni, dragii mei, asta e altă mâncare de pește pe care nu am de gând s-o gust. Mă refer la faptul că întodeauna privim cu ochi diferiți oamenii care nu ne aseamănă. Și aici mă refer strict la etnie, religie, la ierarhie socială. Să nu încercăm să negăm acest lucru. Chiar dacă apoi îi privim așa cum ne-am privi către proprii noștri co-naționali. Discriminarea, din păcate, există. Și, deși nu toți dintre noi pledăm pentru așa ceva, este îndeajuns doar câțiva să facă acest lucru. Și, în aceste condiții, unde să se ajungă? Nu putem schimba lumea, dacă nu ne schimbăm pe noi. Prea puțini, însă, gândesc altfel. Dar, în cărți, imposibilul devine posibil. Și tocmai despre asta este Coliba unchiului Tom: despre viață, despre ideea că această lume poate fi mai bună și despre atitudinea oamenilor, determinați psihologic, în a face din oamenii de culoare niște supuși, de parcă ar fi niște neoameni care, firesc sau nefiresc, la aparțin. 
Da, a fost o lectură obligatorie, și mă crucesc când îmi amintesc asta, prin clasa a șasea. Nu știu de ce, dar tind să cred că, atunci când profa' ne-a recomandat-o, probabil se referea la ediția ilustrată pentru copii. Nu la această monstruozitate de aproape opt sute de pagini. Îmi pare bine că nu am citit-o atunci în vreo ediție, pentru că, mai mult ca sigur, n-aș fi citit-o acum. Nu știu de unde să încep, nu știu unde să ajung, nu știu - pentru că, drept să vă spun, NU am citit această carte. Nu, fraților, nu am citit-o: am trăit această carte. M-a ars, m-a distrus, a dat cu mine de pământ și nu m-a lăsat să mă ridic. O carte dramatică până în profunzimile sufletului, o carte ca un manuscris al istoriei, Doamne, mi-e imposibil să pot spune ceva despre ea, pentru că mi se ridică părul de pe mâini și acum, când încerc să-mi adun gândurile și totuși să-i fac o recenzie, așa cum se cuvine. Sincer, știți prea bine, n-am să vorbesc despre acțiune, ci am să încerc să punctez ceea ce mi-a rămas mie întipărit în minte și suflet, pentru că, vă rog să mă credeți, nu puține au fost episoadele care mi s-au imprimat în memorie și care, cu sigurață, vor rămâne acolo pentru mult timp. 

Eu, unul, am rămas șocat de unele chestii pe care le-am citit după, când am vrut să înțeleg mai bine romanul: autoarea a fost întrebată adeseori, de numeroși corespondenți de pe întreg curpinsul țării, dacă această poveste șocantă este una adevărată. Din câte am înțeles eu, cea mai mare parte din episoadele disparate care alcătuiesc această povestire sunt, de fapt, reale, observate de către autoare însuși sau de către prieteni apropiați ai acesteia, care, ulterior, i-au fost povestite ei. Ea sau prietenii ei au studiat cu atenție caractere, care au fost preluate și introduse aproape în întregime în această carte, Coliba unchiului Tom, multe dintre dialogurile respective fiind auzite de ea cuvânt cu cuvânt sau fiindu-i transmise de către cei apropiați. Spre exemplu, descrierea înfățișării și caracterului unuia dintre personaje, anume Eliza, reprezintă un portret transpus din viața de zi cu zi. Credința de nestrămutat, pioșenia și onestitatea incoruptibilă a unchiului Tom sunt trăsături pe care autoarea le-a constatat personal, și nu de puține ori. O seamă dintre cele mai zguduitor de tragice și mișcător de romantice întâmplări s-au petrecut și ele în realitate: episodul mamei care traversează râul Ohio pe bucățile de gheață plutitoare constituie un fapt cunoscut. Povestea „bătrânei Prue” este o întâmplare care a avut loc și ea cu adevărat, fratele autoarei, care pe atunci era agent comercial al unei mari case de comerț din New Orleans, fiind martor ocular. 

Din nefericire, destinul tragic al lui Tom a avut de prea multe ori un corespondent în realitate, după cum pot depune mărturie numeroșii martori oculari, din diferite părți ale țării. Nerușinata vânzare, în cadrul unor licitații publice, a frumoaselor fete mulatre și carterone a ajuns de notorietate publică, din cauza incidentelor petrecute după capturarea vasului Pearl. Autoarea își aduce bine aminte de o negresă bătrână, spălătoreasă în familia tatălui ei. Fiica acestei femei s-a măritat cu un sclav. Era o femeie tânără, nespus de harnică, isteață și descurcăreață, și prin priceperea și economiile ei, cât și datorită devotamentului neabătut de care a dat dovadă, a reușit să adune nouă sute de dolari pentru a-și răscumpăra soțul, sumă pe care a plătit-o stăpânului pe măsură ce o strângea. Mai avea de plătit o sută de dolari din suma totală, când soțul ei a murit. Nicicând n-a reușit să recupereze măcar un cent din banii pe care apucase să-i achite. Acestea sunt doar câteva din exemplele ce pot fi invocate pentru a proba dăruirea de sine, energia, răbdarea și onestitatea pe care au dovedit-o sclavii, până când au devenit oameni liberi. 

Și multe, multe pot fi spuse. Dar cartea aceasta vorbește pentru milioane de voci, în ea bate o inimă nesfârșită, o inimă energică, inima unei istorii și a unor povești ce trebuie spuse, fiindcă merită ascultate. Vă recomand enorm acest roman, nu știu, este o lectură obligatorie, într-adevăr, care atinge un subiect delicat și nu lasă loc de interpretări. Un roman bine scris, un roman studiat, un roman puternic, dur, dar care își atinge cele mai subțiri și firave corzi ale propriului suflet. Vă spun, eu, unul, încă trebuie să-mi revin după această lectură. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

„Zece negri mititei”, de Agatha Christie- Recenzie


„- Dar în acest caz, zise el, cine i-a ucis?”

Editura: Rao
Număr de pagini: 258
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Alina Toderică
Anul apariției: 2014

„Zece...” Zece străini sunt atraşi de un misterios U.N. Owen, într-o casă de pe o insulă izolată, din apropierea Devon-ului. „Nouă...” În timpul cinei, un mesaj înregistrat îi acuză pe fiecare înparte de câte o crimă, iar în final, în aceeaşi seară, unul dintre oaspeţi moare. „Opt...” Rupţi de lume din cauza unei furtuni violente şi urmăriţi de versurile unei vechi poezii pentru copii, care numără descrescător de la zece la zero, oaspeţii lui U.N. Owen încep, unul câte unul, să moară. „Şapte...” Care dintre ei este criminalul? Oare va supravieţui cineva? 

Primul meu contact cu autoarea Agatha Christie, după ce mult, mult timp am tot evitat-o, deși mereu eram întrebat dacă am citit ceva scris de ea, deși mereu mi se recomanda o lectură, două, în special romanul de față, Zece negri mititei, pe care l-am citit într-o zi, pe care n-am putut să-l mai las din mână pentru că pur și simplu mă simțeam nevoit să-l termin, să-l citesc odată pentru că voiam să se termine totul, totul, să scap de tot ceea ce presupune povestea Agathei Christie: o nebunie totală, o confuzie absolută, cu un spirit de detectiv atât de frumos, atât de bine conturat și cu niște speculații pur și simplu uimitoare. Nu știu de ce tot am evitat această carte, habar nu am, poate pentru simplul fapt că nu-mi place să citesc ce citește toată lumea (abia anul ăsta, spre exemplu, abia acum câteva luni am citit ceva de Murakami, după ce ani în șir, iarăși, mi-a fost recomandat de toată lumea). Dar, vă spun, romanul de față este o capodoperă a geniului, este atât de bine scris, este atât de neașteptat, atât de îmbârligat și întortocheat, are un mister aparte, un mister bolnav care pune stăpânire nu doar pe personaje, îmbrăcându-le în frică, teroare, ci și pe cititor - da, și cititorul, antrenat de poveste, așteaptă să vadă, să descopere ceea ce se întâmplă, cine mai urmează să dispară, cum, dar, mai ales, de ce și cine este responsabil pentru toată această nebunie ireală.

„Îi analiză pe fiecare dintre ei, cu detașare.
O fată bătrână - genul acru, cu care era foarte familiarizat. Era o scorpie, putea băga mâna în foc. Un ofițer bătrân, cu înfățișare foarte milităroasă. O tânără drăguță, însă comună, fără glamour-ul de la hollywood. Mai era și individul acela jovial, care nu era chiar un gentleman. (...)”

Zece persoane. O poezie ciudată despre zece negri mititei care, pe rând, dispar în moduri bizare, misterioase. Încetul cu încetul, personajele noastre încep să dispară în ritmurile poeziei, fiecare strofă indicând modul în care personajul a murit sau urmează să moară. Zece statui negre, micuțe, tronează undeva într-o cameră a casei în care personajele stau, dar, pe măsură ce ele mor, una câte una, statuile încep să dispară și ele. Panica, astfel, se instaurează și devine un supra-personaj al romanului. Vă spun, totul este de o apăsare colosală, totul este atât de bine pus la punct încât, e drept să vă spun, acest roman chiar este la înălțime (dovadă și rating-ul foarte mare de pe Goodreads), este un maestru al geniului polițist-thriller. Acțiunea este la ea acasă, intriga în sine m-a fascinat - citeam și tot citeam, vedeam că dispar personaje, mă întorceam la poezie și o reciteam pentru a-mi da seama cum are să moară următorul personaj, nu știu, simțul meu justițiar a fost la cote maxime citind Zece negri mititei. E un roman care se joacă cu mintea ta și care, după ce-l citești, te bântuie în continuare, îți pune întrebări și-așteaptă răspunsuri. 

„- O, da, zise el. N-am nici cea mai mică îndoială că am fost invitați aici de un nebun - probabil de un criminal nebun și periculos.”

Chiar mă declar un fan al autoarei, sincer, pentru că a fost de-ajuns o carte care să reitereze geniul inegalabil și irefutabil al autoarei. Ah, acum îmi pare rău că avusesem biografia ei, a Agathei Christie, dar am dat-o la schimb pentru o altă carte. Zece negri mititei este un roman nebun, nefiresc, nicidecum un roman polițist ca celelalte, care urmărește o anumită structură: caută răufăcătorul, caută indicii, tralalala, găsește-l, mai moare cineva, prinde-l și gata. Nu. Aici, în roman, artificiul constă în faptul că nu îți poți da seama deloc, dar deloc, cine este criminalul. Oricine pare să fie, cu toții au un trecut ciudat, cu toții au făcut ceva aparent greșit: singura chestie care-i poate absolvi de vină, de titulatura de „criminal”, este însuși momentul în care acestea mor. Și, încetul cu încetul, cercul se restrânge și, bam, criminalul nu apare de nicăieri.

„- Aceasta este liniștea - adevărata liniște. Ca totul să se termine - să nu trebuiască să mergi mai departe... Da, liniștea...”

Personajele sunt fascinante. Se tem pentru viața lor și sunt dominate, bineînțeles, de sentimentul conservării. Nimeni nu vrea să moară, iar frica și panica domnesc în aer, alături de întrebarea „oare, acum, cine are să urmeze?” Însă autoarea, după ce trasează toate destinele personajelor, după „Epilog”, ne oferă o explicație pe care doar ea ar putea-o da: rezolvarea misterului, la o adică, descoperirea criminalului, este mult prea neașteptată. Sincer, parcă eram în transă când citeam cine, de fapt, a făcut totul. Și ce are să urmeze după. Mi-am dat seama că această insulă izolată pare a fi, de fapt, un loc atemporal, un loc în care a trăi este imposibil, un loc în care omul se întoarce la instinctual, la rațiunile sale încă primitive, animalice. Nu neapărat că este un roman polițist bun, dar este și un roman psihologic aparte, care vorbește despre om și despre ce simte el cel mai puternic în adâncimile propriului său suflet. Clar, una dintre cărțile mele de suflet de acum încolo!

„(...) Dar acesta este sensul acestei povești. Nu vom mai pleca niciodată de pe insulă... Niciunul dintre noi... Vedeți dumneavoastră, ne-a sosit ceasul, s-a sfârșit...”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!