Colecția: Paladin CRIME Masters
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2025
Traducere: Roxana Brînceanu
„În casa familiei Maxie, tânăra menajeră și mamă necăsătorită Sally Jupp este ucisă, iar detectivul Adam Dalgliesh de la Scotland Yard este însărcinat cu anchetarea cazului. Descoperirile sale aruncă o lumină nouă asupra relaţiilor interpersonale dintre locuitorii unei mici aşezări britanice, încă afectaţi de recentul Război Mondial şi de transformările din societate, sfârşind prin relevarea unui criminal neaşteptat. Nimeni dintre cei de față nu avea motive s-o placă pe Sally şi unii aveau chiar motive s-o urască. Dar ar însemna să fim extrem de creduli ca să considerăm că doi oameni aleg aceeaşi noapte pentru a încerca s-o omoare.”
🍃O CASĂ PLINĂ DE OAMENI CARE NU SE ÎNGHIT AJUNGE SĂ FIE EXPLOZIVĂ🍃
Din câte am citit, Acoperiți-i fața este romanul de debut al autoarei P.D. James și volumul care a dat naștere, de altfel, unuia dintre cei mai subtili și mai longevivi detectivi din literatura polițistă britanică: Adam Dalgliesh. După o discuție cu partenerii de lectură, încep să cred și eu că, într-adevăr, romanul de față este un clasic, în tradiția Agathei Christia, dar poate cu un plus de densitate psihologică, un ton ceva mai serios și, pe alocuri, o „microfrescă socială” care duce cartea de față într-un alt registru. Mi-a amintit, de asemenea, și de cărțile lui Louise Penny, cu inspectorul Armand Gamache. O piesă clasică de tipul country house mystery, care te vrăjește rapid prin culoarea personajelor și prin specificul atmosferei, dar care, pe parcurs, parcă devine destul de greoaie. Una peste alta, am citit cartea dintr-un foc, într-o singură zi, mai mult pentru că m-a atras stilul de scriere și mi-au plăcut descrierile, chiar dacă, în esență, „misterul” n-a fost neapărat pe placul meu (sau, mai degrabă, modul în care s-a ajuns la rezolvarea cazului). În general, mizez pe mai multă dinamică, mai multe întorsături de situație, iar poveștile detectiviste clasice nu-s neapărat my cup of tea; însă, când sunt bine scrise (cum a fost cea de față), merită tot timpul investit.
„Pe pernă, părul lui Sally se întindea ca o pânză de păianjen aurie. Avea ochii închiși, dar nu dormea. La colțul încleștat al gurii, un fir subțire de sânge se uscase, părând o tăietură neagră. Pe fiecare parte a gâtului erau vânătăi, acolo unde mâinile ucigașului o sugrumaseră până la moarte.”
Acțiunea se desfășoară în Martingale, reședința familiei Maxie, un conac cândva impunător care acum poartă urmele decăderii, dar o decădere subtilă – care încă transmite ideea acelui „respect-de-clasă-superioară” care, deși nu mai are resursele pentru a-și susține statutul, reușește totuși să păstreze iluziile statutului (cu tot ce ar implica acesta). Totul începe într-un cadru definit de politețe și formalitate, dar în spatele căruia se pot ghici cu ușurință tensiuni, frustrări și dorințe reprimate. O avem pe Sally Jupp, cea care va sfârși tragic, o tânără mamă necăsătorită, angajată ca menajeră în casa Maxie. Sally, pe cât pare a fi de nevinovată, pe atât de mult parcă este adevăratul „catalizator” al tuturor conflictelor din roman. Mai mult, pare că reușește să-și revendice un loc într-o lume care mai degrabă ar prefera s-o marginalizeze și, prin această revendicare, îndrăznește să tulbure ierarhia socială – flirtează cu Stephen Maxie, fiul celor la care lucrează, și insinuează posibilitatea unei ascensiuni rapide. Cum altfel, dacă nu prin căsătoria cu acesta. Această „îndrăzneală”, după cum vă puteți da seama, o transformă într-o țintă foarte ușor de atins: aproape fiecare dintre celelalte personaje are un motiv să o urască. Nu e de mirare, atunci, că Sally sfârșește moartă, strangulată în dormitorul său.
„«Așadar crede că unul dintre ei e vinovatul», gândi Dalgliesh. «Poate să vadă destul de limpede în ce direcție se îndreaptă lucrurile și nu-i place. Nu-i de condamnat. Știe bine că în interiorul casei Martingale s-a comis o crimă. Întrebarea e, știe sigur? Și dacă da, știe cine a făcut-o?».”
În acest punct, intră în lumina reflectoarelor detectivul Adam Dalgliesh, un tip destul de cerebral, rezervat, un bărbat cultivat care, evideeeeent, trebuia să poarte o traumă după el, nu-i așa. Cu toate acestea, nu l-am găsit drept un detectiv tipic, datorită metodelor pe care le-a folosit pentru a rezolva acest caz de crimă – nu tu demonstrații teatrale, revelații „wow” care să te șocheze, ci mai mult prin sondarea psihologiei fiecăruia dintre personaje (observând ticuri, cadența vorbirii, citind „printre rânduri”). N-am putut să nu simt, totuși, că vorbim despre un roman de debut – artificiul convențional fiind acela al celebrei scene de final în care detectivul adună toți suspecții într-o cameră și, pas cu pas, dezvăluie adevărul (ceea ce este destul de ciudat, întrucât nu mi s-a părut că i se potrivește perfect personalității lui Adam Dalgliesh, dar în fine). Recunosc, nu mi s-a părut șocant finalul – da, a fost destul de neașteptat, dar sub nicio formă n-ai parte de acel knock-out pe care ți l-ar livra alte thrillere. Dar, repet, Acoperiți-i fața este mai degrabă ceva clasic – de altfel, ar trebui să am în vedere și anul în care a fost publicată cartea. Personajele mi-au plăcut, mi s-au părut umane, fiecare cu propriile-i prejudecăți & (re)sentimente & speranțe și conflicte. Mi s-a părut, de altfel, că toate au fost tratate pe picior de egalitate, mai ales că la un moment dat ajungi să crezi că, într-adevăr, oricine ar fi avut motive s-o ucidă pe Sally.
„Iar în inima misterului, indiciul care ar fi făcut ca totul să fie clar, era personalitatea complexă a lui Sally Jupp.”
All in one, a fost un roman care-și merită cele 4 steluțe. Mi-a plăcut, într-o mare măsură, aerul cărții – atmosfera subtilă a Angliei de la începutul anilor ’60, o Anglie prinsă între moștenirea rigidă (bleah!) a claselor sociale și începuturilor modernității. P.D. Avem în carte descrieri minuțioase, un limbaj destul de elevat, parcă pe alocuri chiar rigid (recunosc, mi-ar fi plăcut niște glumițe), cu ajutorul căruia autoarea reușește să te provoace să gândești, să observi și să simți mult mai bine tensiunile subtile dintre personaje. În cele din urmă, aș zice că Acoperiți-i fața reușește să demonstreze că, de ce nu, genul polițist poate fi folosit cu brio pentru a sonda teme precum psihologia, moralitatea, relațiile dintre oameni. Dacă la început povestea pare o „variațiune-pe-o-temă-dată” (conacul englezesc & servitoarea care sfârșește tragic), P.D. James reușește să o transforme în ceva mai mult decât atât, adăugând elemente de mortalitate, partea cu reminescențele epocii victoriene, fragilitatea ordinii sociale. Da, OK, romanul are imperfecțiuni, chiar se simte ca un debut, dar aș zice că este ușor să treci cu vederea toate aceste lucruri, mai ales când totul îți este servit într-o proză atentă, inteligentă. Chiar îl recomand, mai ales celor care iubesc cărțile detectiviste clasice, le-aș zice chiar „rafinate”. Eu nu-s neapărat fan, dar cartea de față chiar a fost o experiență plăcută.
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui P.D. James, Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!
