„Când scrii un jurnal pe care te-ai hotărât să-l faci public și crezi că el nu va interesa pe nimeni, ai senzația clară că scrii, de fapt, doar pentru tine. Și chiar așa e. Îți face bine să-ți vezi și material gândurile. E ca și când te părăsesc și intră în altă realitate. E ca și când eliberezi niște păsări din cușcă, și ele își iau zborul. Pe cine vor întâlni în drumul lor? Nu mai e treaba ta. Vor întâlni pe cine trebuie să întâlnească... Dar sentimentul de a le elibera e ca și cum ai trage o gură de aer curat și tare. Îi face bine omului să gândească și să scrie.” Spune Oana Pellea.
Nu pot spune cum este această carte, dar cred, și subliniez „cred”, că cel mai potrivit cuvânt ar fi: specială. Da, specială, deoarece cartea ne prezintă atât viața scriitoarei, fiind un jurnal, cât și o mulțime de pasaje introspective legate de oameni, de felul de a fi al oamenilor, de felul lor de a nu fi și de frumusețea vieții. Da, frumusețea vieții, pentru că nimic nu este mai de preț decât viața cu toate suprizele ei plăcute și neplăcute. Pentru că „Dumnezeu a dat, tot Dumnezeu va lua.” Cartea prezintă viața autoarei, fiica lui Amza Pellea, actor renumit.
O carte frumoasă care îți oferă atât răspunsuri, dar îți pune și întrebări, care rezolvă enigme și naște mistere, care prezintă vieți dar și sfârșituri de vieți. O carte pe care am citit-o rapid, de fapt, o carte care se citește rapid. Profundă, introspectivă, meditativă și... liniștită. Cred că ce m-a surprins cel mai mult la această carte, pe care am cumpărat-o în urma atâtor zvonuri plăcute și pro, pe lânga faptul că mama este și va fi mereu o fană Amza Pellea, este reprezentat de naturalețe și de credința scriitoarei, care își pune nădejdea în Dumnezeu și puterea în forțele Sale. O scriitoare năucită de dorul parental, dor care arde, frige, o scriitoare ce suferă după dorul prietenilor. O scriitoare care dă peste urâțenia lumii, peste mediocritatea ei și peste tot ce înseamnă „neom.” „I can see humans, but no humanity” pare a fi dictonul acestei cărți. Este „un jurnal care face bine”, după cum și Ioana Pârvulescu, ce ne dă prefața cărții, o spune.
Există numeroase pasaje care m-au făcut să las cartea deoparte pentru câteva minute și să meditez asupra cuvintelor scritoarei. Am să vă prezint câteva:
„Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În formele caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr și neliniștit și murim foarte liniștiți și pierduți de noi, căci am adoptat alte formate și modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem și ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârșire să simțim noi, să gândim noi. Nici nu mai știm de atâta informație care sunt gândurile noastre și care nu. Dacă ce simțim e adevărat sau nu. Și într-o zi ne mirăm că două avioane nebune intră în viața noastră și schimbă omenirea.”
„Fotografii. Multe. Fotografii cu străbunici pe care nu i-am cunoscut. Ale unei planete, parcă. Ale regului Carol. De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiți. Poate că în subconștient vrem ca imaginea noastră să rămână așa, a unor oameni fericiți. Și e bine așa. Asta ar trebui să rămână după noi. Barem o imagine într-o ramă, o imagine luminoasă. Îmi place să-mi imaginez imaginea imediat următoare după instantaneu. Cum s-au ridicat din poziția din poză. Ce s-a întâmplat imediat după ce s-a luat fotografia.”
„Mama: Când ești nemulțimită sau ți se pare că ai probleme... când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate și încearcă să te descurci doar cu stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce-ți trebuie din frigider... Zece minute, nu mai mult... Și, după zece minute, ia-ți mâna dreaptă de la spate și uită-te la ea cu ochii, cu ochii tăi de carne. Și ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâini. Sau două picioare. AI să înțelegi ce înseamnă să fii sănătos în minunea Domnului.
Și întreabă-te după asta: cât de importante erau problemele pe care credeai că le aveai acum zece minute?”
„Leagăn de dat.
Mă dau în leagăn... îmi iau avânt, fac trei pași în spate... uite, mamaie, tataie, Craiova... tata... dans dimineața la șase... mama verde, of, ce verde de ochi... am ajuns iar la punctul zerio, de unde am plecat, și avânt mare spre față... viitor... habar n-am, înafară de câteva speranje sfrijite... mai nimic... și iar ajung în punctul zero... Iar în spate... Doghi... Ciff. Liceu... Ferentz... uite așa, între atunci, în trecut, și iar atunci, în viitor, trec prin zero absolut care e singurul acum... dar cine să-l prindă... sau cine să-l vrea.
Da, acum îmi dau seama, sunt între două atunci.”
Și aș putea continua până la ora paisprezece. O persoană care scrie așa cum joacă: cu sufletul! Cartea merită, citită, o puteți comanda de pe libris.ro, de AICI!
Ne mai citim!
224 pagini
Editura Humanitas
Prefață de Ioana Pârvulescu
