Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks - Recenzie

Editura: Litera

Traducere din limba engleză: Justina Bandol

Număr de pagini: 624

Rating: 5 din 5 steluțe

Am citit acest roman, drept să vă spun, acum în jur de o lună. L-am citit pe reprize, dar, recunosc, la început am fost înspăimântat de grosimea romanului: adică, ori citeam treizeci-patruzeci de pagini, apoi îl lăsam, ori citeam în jur de o sută, iar apoi îl lăsam pe mai târziu. Și am ajuns la o concluzie: pentru a citi acest roman, trebuie neapărat să ai o stare necesară pentru a o face, nu să te chinui și să tragi cât mai rapid de pagini, să-l devorezi. Trebuie să-l simți și să-l guști, fără să sari peste pasaje, fără să strâmbi din nas și să caști. De altfel, am simțit nevoia să las lucrurile să se așeze de la sine înainte de a face această recenzie, pentru a reușit cât mai bine să pătrund în esența cărții. 

Sebastian Faulks (n. 1953, Donnington, Anglia) este un cunoscut romancier britanic. A studiat literatura şi istoria la Cambridge, apoi a devenit jurnalist. A fost redactor-şef adjunct al publicaţiei ”Independent on Sunday”, dar a publicat editoriale şi în ”The Guardian” (1992-1998) şi în ”Evening Standard” (1997-1999). În paralel a lucrat pentru BBC. În 1993 a publicat bestsellerul „Cântecul păsărilor” (”Birdsong”), datorită căruia a fost desemnat „Autorul anului“ de către juriul competiţiei pentru British Book Awards (1994) şi care, în 2012, a fost ecranizat de BBC (cu Eddie Redmayne şi Clémence Poésy în rolurile principale). „Cântecul păsărilor” face parte dintr-o trilogie împreună cu ”The Girl at the Lion d'Or” şi ”Charlotte Gray” (1998), ecranizat în 2001, cu Cate Blanchett în rolul principal. Pentru romanul „Amprenta omului”, publicat în anul 2005, Faulks a primit titlul de doctor onorific din partea clinicii psihiatrice Tavistock Clinic, în colaborare cu University of East London, pentru contribuţia sa la înţelegerea psihiatriei. În anul 2007 a scris romanul ”Engleby”, iar în 2008, „Jocul cu diavolul” (”Devil May Care”), un nou episod din saga James Bond, la cererea Fundaţiei Ian Fleming, pentru a marca centenarul naşterii scriitorului. În 2009 a publicat romanul „O săptămână în decembrie” (”A Week in December”).

Sebastian Faulks trăieşte împreună cu soţia sa în Notting Hill, Londra, şi are trei copii. Din 2002 este membru al Ordinului Imperiului Britanic, pentru serviciile aduse literaturii.

Citindu-l pe Sebastian Falks, mi-am dat seama că am de-a face cu un scriitor inteligent, cu un scriitor informat, cercetat și talentat, cu un stil profund simbolic, puternic și ambițios. Pentru că, în primul rând, autorul apelează la plasticitate și la detalii care, deopotrivă, nu plictisesc, ci conturează culoarea locală a scrierii, reliefează brutalitatea, primitivismul unor scene, punând accent pe naturalețea și veridicitatea anumitor fragmente. Bine, înainte să mă refer la aceste lucruri ar trebui să spun despre ce este romanul - dar știți, prea bine, că nu obișnuiesc să fac rezumatul unei cărți, pe cât obișnuiesc să vorbesc despre simbolurile cărții respective, despre personaje și despre stilul autorului. „Cântecul păsărilor” - un titlul simbolic - este, în primul rând, o capodoperă inspirată din bătălia Primului Război Mondial, este un omagiu adus soldaților care au luptat pentru onoare, pentru patrie și și-au pierdut viața în întunecimea ororii. Romanul este, de altfel, împărțit în două dimensiuni: dimensiunea istorică (începând în Franța, 1910), din prima parte a romanului, care surprinde provincialitatea contemporană societății franceze, pentru ca mai apoi acest lucru să potențeze  intensitatea tragismului războiului, ororilor, morții, bătăliilor duse, bolii, panicii, fricii, toate fiind surprinse în istorisiri ale personajelor ale căror viață este înghițită de sclipirea ucigătoare a obuzelor, de gloanțele care turuie ca niște animale înfometate, iar pe toate acestea Faulks le conturează în niște amintiri cumplite, în niște amintiri întunecate și care împăienjenesc mintea cititorului. Nu știu, mie mereu mi-a plăcut să citesc despre război, despre Holocaust, dar un roman de așa intensitate nu mi-a fost dat să citesc niciodată Citisem, nu chiar de curând, „Monte Cassino”, de Sven Hassel, și chiar mi-am spus că n-am să mai citesc nicicând o literatură de așa o pregnanță tipologică, dar se pare că m-am înșelat. Sebastian Faulks este un autor expresiv, un autor care plasticizează peisajele și le oferă verosimilitate, în așa fel încât să reușească să pătrundă în tenebroasa latură a războiului rece: apelând la imagini naturale, cangrenate, însângerate, autorul își dovedește talentul de a descrie chiar și cele mai neputincioase orori cauzate de frică, de boală și de moarte. Cadavre despicate, oameni eviscerați, membre găsite aleatoriu prin câmpuri, arsuri, bășici, ochi scoși și, în cele din urmă, moarte. Toate acestea își găsesc loc în romanul lui Faulks, în partea istorică a scriiturii sale talentate - așadar, dacă aveți ceva cu astfel de scenarii, romanul acesta v-ar putea cauza disconforturi. Eu, unul, chiar n-am probleme.

A doua dimensiune a romanului, al doilea plan narativ este planul contemporan care începe în Anglia, 1978, și urmărește viața plină de întrebări, de contradicții a nepoatei unuia dintre soldații care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Neputându-și identifica în totalitate ereditatea, aceasta simte nevoia unor răspunsuri pe care, din păcate, nu le poate auzi din gura celui care i-a fost bunic: astfel, aceasta încearcă să ia legătura cu unul dintre cei care au luptat alături de propriul ei bunic, Elizabeth ajunge într-un cămin pentru bătrâni unde îl cunoaște pe unul dintre prietenii apropiați ai lui Stephen Wraywford, care acum se dovedește senil și pare a se afla în imposibilitatea de a-i desluși lui Elizabeth trecutul întunecat și ingenuu al războiului în care bunicul său a luptat. Având ca dicton călăuzitor dorința de a scoate din uitare acest sacrificiu al luptătorilor din Primul Război Mondial, Elizabeth încearcă să înțeleagă prin ce a trecut bunicul său, ca și cum acest lucru i-ar putea elimina anumite incertitudini legate de propria ei viață pentru ca, în cele din urmă, să-și poate găsi liniștea la care speră. Bine, recunosc, această parte a romanului nu m-a atras la fel de mult precum prima - cea legată de război - dar ideea este că autorul pune niște oglinzi între cele două dimensiuni ale romanului, astfel încât să ne poată oferi o imagine completă, comprehensivă a războiului și a urmărilor pe care acesta, pe plan mondial și chiar personal, le-a avut. 

Faulks consolidează foarte bine temeiurile acestei cărți, scheletul pe care intrigile personajelor au să se reverse. Sunt de părere că, în primul rând, acest roman este un puternic roman de război, care vorbește, după cum am spus, de inumanul care s-a născut pe parcursul celor patru ani plini de moarte, sânge și crimă. Apărându-și onoarea, datoria și țara, fără a risca să dezerteze, soldații sunt călăuziți prin tranșee pline de moarte, au instabilitatea zilei de mâine, sunt bolnavi, amputați, au dureri și, totuși, sunt nevoiți să înainteze. În acest roman, mai departe decât în oricare altele despre război, am reușit să-mi dau seama că, în astfel de condiții, moartea era ceva doar de o clipă, doar de o singură secundă. Războiul, de asemenea, dezumanizează, transformă carnea în pământ, sângele în apă iar idealurile personajelor se estompează în durere și în sunetul grav al obuzelor, am bombelor și al țipetelor de spaimă. Eu chiar am fost șocat de această naturalețe cu care Faulks a scris aceste pasaje. Mă gândeam, de fapt, cum oare posibil ca acest autor să scrie într-o asemenea manieră despre o perioadă în care el nici măcar nu există? Imposibilitatea de a-mi răspunde, fără a fi subiectiv sau ceva de genul, mi-a relevat faptul că, într-adevăr, am citit opera unui scriitor într-adevăr talentat, care merită un loc de onoare pe rafturile bibliotecii mele.

În „Cântecul păsărilor”; Faulks vorbește și despre iubire. Stephen Wraysford, înainte de pleca în război, își întâlnește dragostea vieții în persoana lui Isabelle Azaire, soția unui proprietar de fabrici de textile cu care a fost trimis să stabilească niște relații de afaceri. Deși căsătorită, Stephen o convinge pe Isabelle să meargă împreună cu el în altă parte, părăsind atmosfera sufocantă a vieții de familie patriarhale și provinciale, însă, după ce va fi făcut asta, lucrurile vor lua o întorsătură neașteptată pentru Stephen. Isabelle se va întoarce acasă, purtând în pântece un copil, iar Stephen va fi nevoit să se înroleze în război. Ducându-i amintirea între tranșeele îngropate în cadavre și luând parte la cel mai cumplit conflict din istoria omenirii de până atunci, Stephen se transformă lăuntric, războiul deschizându-i perspectiva unei noi vieți. Nu știu dacă, neapărat, acest război degradează iubirea lui pentru Isabelle, estompând-o sub emoția dezamăgirii și a fricii, însă atunci când peste ani Stephen se va întoarce la Amiens pentru a-și cunoaște copilul și pentru a o regăsi pe Isabelle, pare că războiul l-a purificat și l-a transformat într-un alt om. Oricum, această experiență nu are cum să nu-l fi transformat, câtuși de puțin, într-un om mai bun.

Persoanje memorabile, complexe. Până și un simplu hangiu care le oferă un loc de dormit și niște mâncare pare a fi, de fapt, o întruchipare a moralității contemporane personajelor. Personaje de o complexitate psihologică enormă, cu o scriitură de o intensitate și o frustețe tulburătoare, cu o scriitură pe care cu siguranță n-o poți da jos din tiparele minții. Episoade care pur și simplu îți răscolesc sufletul; Faulks te face martor la război, îți dă arma-n mână și te lasă undeva pe margine, dar te simți acolo alături de obuze, de tancuri, de puști și de moarte. Trăiește la secundă, respiri mirosul cărnii arse și încerci să-ți dai seama cum este posibil ca niște oameni - niște oameni cu rațiune, cu idealuri și visuri - să facă așa ceva. „Cântecul păsărilor” este inevitabil un roman-meditație asupra naturii umane, asupra psihologiei ei de neînțeles, dar nu înainte de a fi un roman-omagiu adus soldaților britanici participanți în cel de-al doilea Război Mondial. În jurul acestor fundamente centrale, Faulks împletește o rafinată și sensibilă, dar totuși dramatică, poveste de dragoste, în cadrul căreia recreează atmosfera relațiilor familiale de la începutul secolului al XX-lea, pentru ca mai apoi să continuie țesătura poveștii cu drama lui Elizabeth, nepoata celor doi îndrăgostiți, prin intermediul căreia se rescumpără destinul tragic al familiei ei, plin de minciuni, de cuvinte nespuse, de tragism și moarte.

Iar apoi, peste toată acestă poveste, peste toate relațiile, peste moarte și virtute și păcat, cântecul păsărilor mereu va rezona cu ceea ce omul, în toată deplinătatea sa, înseamnă: potențialul unui suflet care-și caută locul pe acest pământ infinit, dorința sa de a fi fericit, de a fi împlinit și liniștit, dar imposibilitatea care-l va regăsi într-un stagiu dramatic, zbuciumat și chinuit. Acest cântec al păsărilor care este martor la toate formele mascate ale emoției și ale sentimentului: iubirea, trădarea, gelozia, frica și spaima. Un cântec neliniștit, de neoprit, care plutește în notele sale surde de la prima pagină a romanului, până la desăvârșirea ultimei pagini. Un roman care, într-adevăr, îți dă de gândit.

Am selectat și niște fragmente, asta ca să vă dați seama de stilul autorului:

„Atâția morți, se gândea Stephen, care nu aveau de așteptat decât o clipire din ochi pentru încă o generație să li se alăture. Diferența dintre vii și morți nu era o chestiune de calitate, ci numai de timp. 

Se așeză pe un scaun și-și cuprinde fața în mâini. Văzu în minte imaginea trupurilor moarte suprapunându-se într-un morman înspământători. (...) Se lăsă în genunchi pe perna de pe podea și-și ținu capul nemișcat între mâini. Se rugă instinctiv, fără să-și dea seama ce face: «Izbăvește-mă de moartea aceasta! Scap-o pe Isabelle! Scapă-ne pe noi toți! Scapă-mă!»”

„Stephen încetă treptat să tremure.

- Dintotdeauna am urât păsările. Ții minte când ți-am povestit că l-am lovit pe un băiat și am fost silit din cauza asta să mă întorc la casa de copii. Mă tachinase cu niște ciori pe care paznicul de vânătoare le bătuse în cuie pe un gard. M-am dus și am atins una ca să-i arăt că nu-miera frică. Avea viermi pe sub aripi și ochi lăptoși care curgeau.

- Deci păsările te fac să te gândești că trebuie să te întorci acolo? spuse Isabelle.

- În mare parte, da. Dar le-am urât dintotdeauna, cu mult timp înainte de asta. Au în ele ceva  crud, preistoric. (...)

- Deci există ceva de care ți-e frică, spuse.”

„(...) Iar el avea să cadă asemenea milioanelor de morți care se prăbușiseră în noroi: fii de brutari di Saxonia, țărani francezi, muncitori în fabrică din Lancashire - atâta carne și sânge înghițite de pământ.

Nu se putea gândi la posibilitatea asta fără să se cutremure. Într-o bătălie sau un raid, toț se așteptau să moară; cel mai greu de înțeles erau pierderile de vieți omenești din cauza lunetiștilor, a obuzelor și mortierelor, a exploziei tunelurilor, conștiința neîntreruptă a faptului că, în orice clipă, moartea poate surveni în mai multe feluri. (...)”

Un roman ambițios, violent, răscălitor, un roman care îți dă atât de mult de reflectat asupra condiției umane, încât simți nevoia să-l recitești. Într-adevăr, Faulks este unul dintre cei mai impresionanți romancieri ai generației sale, iar prestigiul său se consolidează cu fiecare carte pe care a scris-o. Abia aștept să-i descopăr talentul și în alte romane. Mai am în bibliotecă, de asemenea, „Amprenta omului”, iar descrierea sună foarte bine.

Vă recomand acest roman cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept părerile voastre. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a-l citi, îl puteți comanda cartea „Cântecul păsărilor” de AICI, cu o reducere de 50% (ăsta-i chiar un prilej de a profita). Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. Mult succes și lecturi frumoase să aveți! :)

Leapșa: Jocurile copilăriei

Ultima leapșă și gata. Asta chiar e drăguță!

Am preluat-o de AICI, foarte drăguțe răspunsurile Dianei și îmi place că împărțim același vis de a deveni medici. Doamne ajută și să ne auzim cu bine, atât timp cât vrem acest lucru și, într-adevăr, luptăm pentru el, este imposibil să nu reușim. Imposibil!

1. Un vis mare, mare?

Un vis mare? Pe plan profesional, să devin medic. Să devin medic și să ajut lumea, să știu că poate, la sfârșitul unei zile, cineva o să-și aducă aminte de mine. Să știu că am putut ajuta și că mâinile mele nu mi-au slujit doar să mă hrănesc și să-mi coordonez viața, ci să și dau, la rându-mi, viață. Nu știu, e o chestie etică, aș spune, este ceva ce chiar îmi doresc să fac. Pe plan spiritual, îmi doresc să fiu fericit și să mă regăsesc. De asemenea, un alt vis la fel de mare precum primul, este de a călători în întreaga lume. Chiar îmi doresc asta, iar la finele vieții mele aș fi extrem de trist, neîmplinit dacă m-aș uita retrospectiv și n-aș putea „lăuda” cu un palmares internațional.

2. De ce scrii?

Pentru că mă ajută și îmi dă speranță. Prind, așa, curaj să trăiesc. Este ciudat! La fel este și cu cititul. Dacă n-ar exista muzica, cititul, scrisul, cred că aș trăi o viață dramatică. Zău!

3. Ce faci când plouă?

Sincer, de multe ori îmi place să adorm. Să aud cum stropii se estompează în urechile mele. De asemenea, ador când plouă seara, cu tunete și fulgere, iar eu stau în pat și citesc. Citesc când plouă, da, cred că orice cititor sănătos face asta. Îmi place să mă mai plimb prin ploaie - dar cu umbrela - și să simt mirosul asfaltului răcit. 

4. Cel mai amuzant film văzut?

Îs o persoană tristă, haha. Glumesc. Nu știu, serios, nu știu care a fost cel mai amuzant film la care m-am uitat. Nu prea mă uit la filme de comedie. Cred că ”Everything is illuminated” (dar nu e comedie, de fapt filmul este dramatic și foarte frumos, însă are unele scene destul de amuzante). 

5. Dacă n-ai fi fost om, ce ți-ai fi dorit să fii?

Elf. Sau pasăre.

6. Cea mai faină zi pe care ai avut-o?

E personal! (chuckle)

7. Melodia pe care o asculți exagerat de mult zilele astea?

8. De ce ți-e frică cel mai mult?

Eșec.

9. Viața pentru tine într-un cuvânt?

Naștere.

10. De ce te uiți la filme?

„Pentru că viața mea nu-mi ajunge”, zice Pessoa. Bine, el se referă la cărți, dar de ce să nu ne referim și la filme?

Dau mai departe TAG-ul cui vrea! :) 

Leapșa cinefilă

Salutare,

Am spus eu bine că sunt ceva lepșe pe care nu le-am onorat. Iată, una dintre ele este aceasta, leapșa cinefilă.

L-am preluat de AICI, de pe blogul Healthy Reading. Să trecem la întrebări!

1. Ce părere ai despre cartea ta preferată transformată în film?

Sincer, am citit ”Gone with the wind” acum doi ani, dar am văzut filmul acum aproximativ o lună. M-am temut să mă uit pentru că am fost dezamăgit de numeroase ecranizări. Dar mi-am luat inima în dinți și, na, am zis că trebuie s-o facă odată și odată. Și, sincer, mi-a plăcut foarte mult. Actorii au jucat foarte bine, decorul a fost bun, muzica, și, raportându-ne la condițiile din vremea respectivă, totul a fost foarte bine ales. Chiar mi-a plăcut!

2. Cu ce personaj negativ ai colabora să distrugeţi lumea?

Cu Janine, din ”Divergent”. Muhaha! Bine, nu știu dacă ea vrea neapărat să distrugă lumea, dar tot un personaj negativ e! Plus că-i sexy!

3. Ce rol ai vrea să joci într-un film şi de ce?

Mereu m-am imaginat într-un film dintr-ăla cu lupte, cu săbii, sulițe, cu strategie și tactică, cu arcași. Mi-ar plăcea să fiu tipul care nu moare niciodată, care se mișcă rapid, care are o pelerină lungă și ușoară și are un arc cu care țintește perfect de la sute de metri distanță. Și stă pe-un cal alb pur-sânge, curat, șmecher, iar apoi mai și salvează o prințesă bălaie și stau liniștiți undeva într-o cabană în pădure, salvând universul și trăind în pace.

4. Un regizor pe care nu îl suporţi şi unul pe care îl apreciezi. De la ce filme a plecat disputa dintre voi?

N-am chestii de genul. Consider că nu doar un regizor e vinovat dacă un film nu-i tocmai bun. Un regizor poate avea un film nasol, pentru ca următorul să fie genial. Depinde de mai multe. Oricum, printre regizorii mei preferați se numără  Peter Jackson (pentru seria „The hobbit”, „Lord of the rings”) și James Cameron.

5. Am vazut de curand Ant-Man. Ce părere ţi-a lăsat filmul?

Am avut numeroase ocazii să văd filmul, dar dat fiind faptul că nu m-a dus la el, e clar că nu m-a atras. 

6. Care este actorul tău de suflet?

O ador pe Kate Winslet. Apoi, Orlando Bloom, Leonardo DiCaprio. Și Natalie Portman, Nicole Kidman.

7. Îl întâlneşti pe Leonardo DiCaprio sau pe Johnny Depp, iar primul lucru pe care i-l spui este…

În cazul meu, am să îmi imaginez pe Kate Winslet. Primul lucru pe care i l-aș spune ar fi „cum poți să ai ochii ăia așa frumoși?”

8. Ce filme/seriale recomanzi unui prieten bun?

Filme: ”Amour”, „Cititorul”, „Culoarea sentimentelor”, ”Culoarea purpurie”, ”Never let me go”, „Titanic”, „Lacrimi din soare”, ”Die Papestin”, ”Who killed Soraya?” și așa mai departe.

9. Step Up sau Interstellar?

Da, da, eu fac parte din categoria celor care n-au văzut ”Interstellar”. De ”Step up” nici nu am auzit.

10. Dacă ai putea să te întorci în timp, la ce film ai renunţa din lista ta?

Adică ce film m-a dezamăgit? N-am idee, nu-mi amintesc. M-a dezamăgit groaznic ecranizarea romanului „Înainte să adorm”, dar asta nu înseamnă că n-aș fi vrut să-l văd.

Dau leapșa mai departe cui vrea, deși e destul de veche! Spor la lecturi frumoase!

Premiile Liebster (II)

 

Mulțumesc frumos echipei de la Shattering Words pentru faptul că m-au nominalizat, chiar îmi era dor să răspund la întrebări (de altfel, am niște leapșa nefăcute, așa că urmează niște postări). 

Reguli:

• Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
• Răspunde la toate întrebările primite;
• Nominalizează 11 bloggeri;
• Formulează 11 întrebări la care ei să răspundă;
• Nu ai voie să-l nominalizezi pe blogger-ul care te-a nominalizat deja;
• Trimite-le link-ul bloggerilor numiți printr-un comentariu, pentru a-i anunța de TAG.

Acum, întrebările:

1. Unde preferați să citiți o carte?

Sincer, cel mai cu spor citesc atunci când sunt în tren. E foarte liniștitor (bine, și atunci când este liniște în jur). Ori în pat, seara, când sunt obosit! În fapt, cam oriunde.

2. Ce țară ai vrea să vizitezi și de ce?

Egipt, definitely. Îs fascinat de această țară, încă de când eram mic și vedeam piramide, mumii, atâta nisip și zeci de cămile dintr-alea ciudate. Nu știu, trebuie să ajung acolo măcar o singură dată în această viață. E un moft pe care trebuie, neapărat, să-l satisfac!

3. Dacă ar fi să călătorești în timp, în ce poveste ai vrea să apari?

De fapt, mereu am susținut că m-am născut în era nepotrivită! Haha! Adică, vreau să spun că mi-ar plăcea enorm să trăiesc vremurile lui Jane Austen, nu știu, când totul era atât de simplu și atât de frumos. Dar ca să răspund la întrebare, mi-ar plăcea să apar în „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell.

4. Romane polițiste sau horror? De ce?

Sincer, când eram mic citeam doar romane polițiste, crime, dintr-astea cu anchete și probe, ADN, amprente. Horror nu prea am citit, de fapt, sau ce-am citit n-a fost tocmai bun. Deci am să aleg genul polițist.

5. Prietenii tăi apropiați citesc?

Hm. Cei apropiați da, aici numărând vreo doi-trei.

6. Ce impresie ți-au lăsat persoanele din spatele blogului?

Sincer, mie mi se pare că faceți o treabă awesome. Adică zău, aveți gusturi variate și, astfel, vă pliați pe target-ul mai multor cititori. Spre exemplu, am găsit nenumărate cărți pe care le-am citit printre recenziile voastre. Și mi-a plăcut și mai mult atunci când am văzut că ați avut viziuni diferite, că le-ați dat alte conotații și le-ați înțeles altfel. :) Deci, vă urmăresc cu drag și să aveți spor în continuare.

7. Cu ce personaj feminin/masculin crezi că ai putea fi prieten?

Masculin, hmm, să zicem că mi-ar plăcea să fiu prieten cu elful Legolas, creat de Tolkien. No, am eu ceva cu ăsta, ce să-i fac? Feminin, cred că mi-ar plăcea tare mult să pot vorbi cu Scarlett O'Hara, ori cu Anna Karenina. Nu știu, mi-ar plăcea!

8. Ai vrea să te apuci să scrii o carte și să o publici?

Visuri!

9. Ne poți face un top cu cinci filme sau seriale pe care le recomanzi?

Filme, da, pentru că la seriale nu prea mă uit:

1. „Amour”;
2. „Cititorul”;
3. „Culoarea Purpurie”;
4. „Revolutionary Road”;
5. „Little Children”;
6. „The Holiday”;
7. „Never let me go”;
8. „Lord of the rings” (toate trei părțile);
9. „The hobbit” (toate trei părțile);
10. „Who killed Soraya?”

Bine, aș mai putea continua! Îmi plac filmele, mai ales dramele.

10. Care este anotimpul tău preferat?

Chiar n-am idee. Cred că primăvara. Dar îmi place și vara, mai ales că vine odată cu vacanța. Și iarna, da, ador iarna. Iar toamna mă inspiră.

11. Care este autorul tău preferat? Ce-ai citit prima dată de la el?

Aș zice Margaret Mitchell, dar din păcate nu mai e printre noi. Aici, aș continua cu „Pe aripile vântului”. Totuși, autoarea mea preferată încă în viață este Alice Munro. Ea m-a făcut să-mi placă proza scurtă, iar prima carte pe care am citit-o a fost „Dragă viață”.

Cam asta a fost tot. Nu știu cui să dau TAG-ul mai departe, serios, vă invit să-l luați dacă vi se vor părea interesante întrebările. Când aveți timp, na!

1. Dacă ar fi să fii o carte, raportându-te la psihicul tău, ce gen ai fi? 
2. Ce-ai alege între un scriitor clasic și un scriitor contemporan?
3. Ce părere ai despre poezia românească?
4. Crezi că gusturile se discută sau se învață?
5. Câte cărți cuprinde biblioteca ta?
6. Care este autorul care a reușit să-ți ajungă cel mai bine la inimă și a cărui colecție ai vrea s-o ai în totalitate?
7. Care este prima carte la care ai plâns? Dar primul film?
8. Dintre toți câștigătorii Premiului Nobel pentru literatură, pe care i-ai citit până acum?
9. Ce editură românească crezi că își face cel mai bine treaba? De ce?
10. Ce bloguri urmărești cu drag? 
11. Ce i-a spune scriitorului tău preferat dacă ar fi în fața ta?

Liberi la distracție! :) Mulțumesc, încă o dată, Shattering Words. Mi-a făcut plăcere!

Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald - Recenzie

Editura: RAO

Număr de pagini: 256

Traducere din limba engleză și note: Mihai Miroiu

Rating: 4 din 5 steluțe

F. Scott Fitzgerald s-a născut la 24 septembrie 1896 în St. Paul, Minnesota, și a murit la 21 decembrie 1940 în Hollywood, Calfornia. Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului XX, ale cărui lucrări sunt emblematice pentru așa-numita epocă a jazzului. 

“Nick Carraway, un tânar fascinat de visul american, proaspăt venit la New York şi doritor de succes, împărtaşeşte povestea transformării lui James Gatz în Jay Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere dar haotice, Gatz, mânat de mirajul iubirii faţă de Daisy Buchanan, îşi schimbă viaţa, devenind din student la Oxford gangster, traficant de alcool şi apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se împlineşte însă; rămâne povestea donquijotescă a Marelui Gatsby, desfaşurată odată cu un iluzoriu, nesfârşit «American dream».”

Am citit acest roman pentru că am auzit prea multe despre ele. Atâtea păreri bune, recenzii pozitive, comentarii legate de film, plus numărul fabulos de rating-uri de pe Goodreads. Am zis, totuși, că trebuie să-l încerc și eu. L-am terminat într-o zi, într-adevăr, neavând un număr bogat de pagini (fără prefață și cronologie, această ediție are cam 180 de pagini). Am citit prefața în paralel cu înaintarea în roman. Și, totuși, nu i-aș fi dat patru steluțe dacă sfârșitul nu m-ar fi marcat atât de tare. I-aș fi dat trei, pentru că trebuie să recunosc că acest roman nu mi-a plăcut întocmai. Nu s-a pliat pe așteptările mele - poate prea mari, tind să cred, date fiind părerile celorlalți -, și la unele pasaje chiar m-a plictisit. Cu toate acestea, am putut să deosebesc numeroase imagini extrem de frumoase care s-au constituit în stilul inconfundabil al lui Fitzgerald. De asemenea, numeroase aspecte subtile s-au strecurat între pagini, surprinse în detalii în aparență nesimnificative. Citind acest roman, mi-am dat seama că am de-a face cu un scriitor extrem e priceput, bine documentat, care are verbul la el și care știe să se joace cu simbolurile și cu condeiul său. 

Romanul „Marele Gatsby” urmărește povestea fascinantă a scriitorului în devenire Nick Carraway, prin ochii căruia, de alfel, ni se relevă și personajul misterios și enigmatic al lui Jay Gatsby. Nick pleacă în New York prin primăvara anului 1922 - epoca decăderii valorilor, a mirosului rânced de whisky, a fumului de țigară, a jazzului, a femeilor ușoare, a regilor contrabandei și a înfloririi nestăpânite a bursei și tâlhăriei - și, în căutarea permanentă și neliniștită a visului american, acesta ajunge să locuiască în vecinătatea unui milionar misterios, petrecăreț și, după cum Sylvia Day i-ar zice, „magnat”,  Jay Gatsby, o figură misterioasă și intrigantă a societății contemporane lui Nick, un amalgam de întrebări, de bârfe și incertitudini, care poartă o iubire neîmpărtășită (în aparență) pentru verișoara lui Nick, Daisy. Cunoscându-l pe Jay Gatsby, Nick intră într-o lume necunoscută lui, improprie, într-o lume a oamenilor bogați și fără scrupule, într-o lume a iubirilor și a decepțiilor lor, a minciunilor, a bârfelor și acuzațiilor nefondate, într-o lume iluzorie nepotrivită idealurilor lui și valorilor pentru care el pledează. Totuși, în acele circumstanțe se pare că spiritul lui Nick capătă aripi, iar el, ca un observator al lumii noi în care a pătruns, scrie o poveste despre visuri nemuritoare, despre aspirații contradictorii, despre dragoste neîmplinită și despre tragedie, punând, în același timp, o oglindă în fața lumii noastre moderne, în dezvoltare și a greutăților sale.

De-a lungul paginilor sale, am observat mai multe teme care se împleteau în scriitura lui Fitzgerald: moartea, timpul și dragostea. Iar pe toate acestea le conturează în Jay Gatsby, în enigmaticul său și în misterul pe care geografia sa psihică îl răspândește. Acest personaj întruchipează centrul simbolic al acestui roman, și destinul lui dezvăluie temele menționate a căror rezonanță străbat paginile cărții, iar Nick, slujind drept centru moral al romanului și ca oglindă prin care Gatsby ni se reflectă, oferă cititorului perspectiva din care aceste teme existențiale - moartea, timpul, dragostea - se pot descifra. Totuși, ca o micuță paranteză, ar putea fi subiectiv tot ce Nick ne înfățișează: la o adică, acesta nu poate trece cu vederea faptul că Gatsby câștigă toți acești bani de pe urma afacerilor ilegale, fiind, așadar, corupt, și că voracitatea acestuia prezintă puseuri continue. Totuși, simpatia lui Nick pentru Gatsby își are originea în străfundurile psihicului său care ascund dorințe și emoții asemănătoare acestui personaj enigmatic. Așadar, prin ochii lui Nick, aflăm de fapt ce înseamnă acest Gatsby, cine este el, ce aspirații are, ce contradicții și moravuri, valori, ce visuri. Prin afirmațiile sale reieșinde din acțiunile lui Gatsby, Nick întregește critica societății americane contemporane lui, fără a avea viziuni prestabilite. Gatsby este corupt, face bani ilegal prin speculații la bursă, trăiește într-o aparentă fericire alimentată cu petreceri, cu serate scumpe, cu clădiri mari și mașini luxoase, dar această arhitectură ascunde, de fapt, în profunzimile ei întunecate, întocmai păcatul lui Gatsby, trecutul lui întunecat și nu tocmai prielnic. Încă o dovadă, de fapt, că aparențele înașală și condamnă. 

Citind romanul, mi-am dat seama că îmi place cum scrie Fitzgerald. Pentru a examina natura acestui vis american, însuși el descoperă că acesta a fost denatural și compromis de puterea de corupție a banilor, sub determinismul social-economic de la începutul secolului al XX-lea. Ca ideal, acest vis american, această aspirație în floare fusese cândva un vis despre sine, despre individ și despre visurile sale mărețe, despre valorile limitate și, totuși, rezonabile. Despre deschiderea spre afirmare și spre pășirea în afara zonei de confort. Despre viață, despre posibilitate și speranță și, în cele din urmă, despre realizarea de sine. În romanul lui Fitzgerald, această oportunitate de afirmare, de existență a devenit oportunitatea de a acumula cât mai multe dovezi materiale ale existenței, ale succesului material și teluric. Astfel, scopul existenței nu a devenit căutarea de sine, regăsirea, ci realizarea proprie, reflectată în aur, în clădiri scumpe și în haine cât mai îmblănate. Astfel, dând la o parte toate acestea, lumea din romanul lui Fitzgerald rămâne o lume în care banii distrug esența infinită a visului american, distrug ceea ce este nobil în acest principiu de viață, iar ceea ce rămâne este o lume a non-valorilor, o lume tragică în care conștința voracității rezonează cu tot ceea ce era bun și s-a pierdut.

 

După cum v-am zis, am întâlnit foarte multe aspecte subtile în acest roman, dar cel care mă interesează cel mai mult (și pe care, până acum, l-am identificat cel mai frumos în romanele lui Gabriel García Márquez) este timpul, cu toate componentele sale atât de bine cunoscute - curgerea, mobilitatea, pierderea, stăruința. Poate n-am menționat faptul că acest Gatsby, această figură cu un mister local extrem de reliefat, a avut cândva o dragoste: Daisy, verișoara lui Nick. Visul lui Gatsby cu privire la această Daisy cuprinde mai mult decât o simplă recâștigare a dragostei acesteia, de unde izvorăște și drama existențială pe care acesta o trăiește: Gatsby, în toată limitarea sa firească, dorește să recupereze cei cinci ani în care cei doi au fost despărțiți. Dorește, așadar, să șteargă, să dea ”undo” la trecut, să-i anuleze tragismul și să renască undeva înapoia sa. Astfel, aflându-se în imposibilitatea de a-și „repeta trecutul”, de a-l recupera, Gatsby nu-și va împlini niciodată idealul, nu va mai readuce niciodată acea stare de dinainte în care iubirea cu Daisy îi împlinea ființa. Dată fiindu-i condiția, această țintă a idealurilor și căutărilor lui este, de altfel, încă de la bun început condamnată la un eșec care nu-și va găsi unirea contradicțiilor decât în moarte, drept conturare a principiilor. Ideea este că ceea ce încearcă Gatsby să recâștige este o clipă, cât de mică, de perfecțiune, iar Fitzgerald conturează aici foarte frumos acest aspect, prezentând un fragment în care cei doi, Gatsby și Daisy, se întâlneasc undeva în afara timpului, în atemporal, într-un Cândva unde timpul și-a pierdut cursul și a ieșit din matcă. Totuși, drama lui Gatsby este potențată de faptul că Daisy este căsătorită cu Tom, un aristrocrat al societății respective, și dorește ca Daisy să-i declare acestuia că, de fapt, nu l-a iubit niciodată, și că inima ei i-a aparținut întotdeauna lui Gatsby. Nu știu dacă Jay dorește asta doar pentru a-și hrăni orgoliul masculin sau, de fapt, el chiar o iubește pe Daisy și o dorește aproape. Totuși, referindu-mă la psihologia lui destul de complicată, îmi dau seama că Gatsby nu este neapărat un personaj superficial, murdărit de ilegalitățile în care activează, ci este și un personaj sensibil, un personaj care se teme, are satisfacții și nevoi, iar toate acestea au crescut în el odată cu timpul care s-a scurs pe lângă el și Daisy. 

De altfel, timpul joacă un rol important și în viața lui Gatsby. Acesta este marcat de curgerea lui ireversibilă, egală și nepăsătoare, fiindcă știe că nu se poate lupta cu această forță nestăpânită, nu poate readuce trecutul ineluctabil și fără putință de a fi reînviat. În momentul unei întâlniri dintre cei doi, Gatsby și Daisy par, într-adevăr, să alunece în afara timpului, dincolo de minutele și secundele care se scurg inevitabil. Realitatea acestui timp fizic se împletește cu fiecare dintre firele povestirii - dragostea, dezamăgirea, speranța - și, oricât de mult și-ar dori Gatsby să-l manipuleze și chiar să-l anuleze, puterea timpului se impune chiar și-n fața măreției lui. 

De asemenea, nu am putut să nu observ, în roman, ponderea culorilor și a elementelor arhitecturale, a boltelor simetrice, a pereților înalți și pictați, a ferestrelor ovale și impozante. Toate reliefează visul lui Gatsby, aspirațiile sale de a se impune, de a fi mare și, în cele din urmă, de a o recuceri pe Daisy. În ultimă instanță, această țesătură complicată a simbolurilor și limbajului, a elementelor de decor și a detaliilor, evocă drama neîmplinirii visului, care, totuși, nu pune capăt speranței și aspirației. Încercările lui Gatsby nu vor fi de prisos, pentru că tocmai aceste încercări i-au deschis noi orizonturi. Viitorul la care Gatsby afirmă este un viitor artificial, fals,  este un viitor care ar vrea să se constituie în trecutul de neatins, iar toate căutările continue ale lui Gatsby se îndreaptă către un scop care nu va fi niciodată desăvârșit. Dramatic, deci, iar motivul este limpede: condiția umană limitată, deoarece, până la urmă, Gatsby este un om ca oricare altul. Gatsby este încorsetat de timp și spațiu, se claustrează între cei cinci ani din trecut pe care vrea să-i retrăiască, desăvârșindu-și iubirea, și se scurge în clepsidra viitorului.

Nu știu dacă romanul este despre ceva anume, iar dacă ar fi despre ceva anume cu siguranță ar fi despre ceva banal, dar eu m-aș fi așteptat să-mi placă mai mult. Da, mi-a plăcut cât de cât, iar sfârșitul mi s-a părut uimitor, chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să revin la anumite aspecte din carte. Poate mă așteptam că acest Gatsby să ascundă mai multe, că prea părea enigmatic, ascuns de măști. Oricum, mi-am dat seama că averea sa, în profida zvonurilor cum c-ar fi moștenitorul unui rege din nu știu ce veac, ascunde ceva nu tocmai legal. Bine, Gatsby mi s-a părut un personaj complex, destul de psihologic și inaccesibil cititorilor, iar acest lucru a fost conturat mai ales din viziunea lui Nick, naratorul-martor care ne prezintă romanul și care ni-l construiește pe Gatsby din prisma viziunii lui subiective (ăsta ar fi un minus al cărților subiective pe care le citesc, faptul că nu ni se oferă un credit exclusiv, așa cum ar fi la scriiturile care au un narator cu viziune „din spate”). Totuși, ce mi-au plăcut cel mai mult la acest roman au fost povestea de dragoste, imaginile timpului și, de asemenea, subtilitățile în simboluri și cuvinte. Este un roman care trebuie citit cu atenție și necesită ceva concentrare. Acum, scriindu-i recenzia, îmi dau seama că a meritat patru steluțe - sfârșitul acela, zău, chiar m-a omorât! 

Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Marele Gatsby” de AICI cu o reducere de 48%. De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o seară călduroasă să aveți!