Vremuri second-hand, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Humanitas

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba rusă: Luana Schidu

Număr de pagini: 474

Tot ce vreau să spun, de la început, este că nu voi vorbi mult despre această carte, pentru că pur și simplu nu am ce spune, iar tot ce-aș putea spune poate fi sumat în cuvintele următoare: este o carte care pur și simplu trebuie citită de oricine, la un moment dat, chiar dacă, sunt sigur, cei care vor să citească orice scris de Svetlana Aleksievici, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, trebuie să fie pregătit să dea piept cu o realitate dură, incisivă, rigidă și verticală. Cu siguranță, Svetlana are cititorii ei avizați, inițiați, scrierile ei presupunând o oarecare tangență a eventualului cititor cu lumea sovietică, cu lumea lui Stalin care se prelungește din ce în ce mai mult și în zilele noastre. Am citit Vremuri second-hand simțind o nepotrivire între vârsta mea, douăzeci de ani, și conținutul cărții. Da, știu, mi-am dat seama, încă nu-s pregătit să citesc această carte și s-o înțeleg în adevăratul ei sens, dar am citit-o și cu siguranță nu a fost o pierdere de timp, pentru că simt că am câștigat în spatele meu o istorie a unor ani care ar fi fost mai bine, poate, să nu fi existat vreodată. Vremuri la mâna a doua, prin excelență, dovada că istoria face parte din prezent, într-o înfiorătoare lume în care seamănul își ucide seamănul, oamenii se fură pe față, se urăsc și se vorbesc pe la spate - într-o lume care, încetul cu încetul cu încetul se autodistruge.

Primul meu contact cu Svetlana Aleksievici a fost volumul Dezastrul de la Cernobîl, care a fost o lectură efectiv șocantă, dureroasă, la care am plâns, nu, nu, chiar nu aș putea descrie ce trăiri mi-au adus, de fapt, toate romanele autoarei - am citit, până acum, toate cărțile ei traduse în limba română, apărute la Editura Litera, Corint și cea de față apărută la Humanitas. Scrierile Svetlanei Aleksievici sunt manuscrisele unei istorii, sunt identitatea unei țări, a unei lumi. Aceaste cărți sunt începutul realității dureroase și șocante, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască! Și, chiar, să-l retrăiască!

Svetlana mi-a demonstrat ce înseamnă curajul, puterea efectiv fizică de a îndura, credeți-mă, vă rog, prin scrierile sale autoarea reiterează chirurgical portretul individului sovietic și postsovietic. Cărțile ei nu prezintă însă doar o istorie cronologică, or nefirească, a evenimentelor, ci o istorie a emoțiilor, a sufletului, a lacrimilor, a durerilor omenești .

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana Aleksievici)

Homo sovieticus există - Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În acest volum polifonic, constituit în mai multe strigăte, mai multe voci, în care se amestecă sunetele străzii, conversații relatate și decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă este de un farmec exorbitant, hipnotic; volumul de față este o carte densă, este o carte puternică, înfiorătoare prin adevăru-i și tragism, prin brutalitatea lumii care se constituie în rescrierile Svetlanei. Totul datează istoric, datele sunt veridice, confirmabile, irefutabile. Trebuie doar să-ți deschizi mintea și să permiți voinței să depășească granițele prezentului - o pagină te împinge într-un trecut care ți se pune în față și ți se servește cu o măiestrie aparte, cum numai Svetlana poate.

În carte, la un moment dat spune „despre dragoste știm prea puține”, la fel cum știm prea puține și despre noi, despre oameni, despre istorie, despre nenorocirile pe care ni le creăm cu propria noastră mână, voluntar, involuntar, omul e capabil de lucruri pe care nu am fi crezut vreodată că este în stare să le facă. Durere, plânsete, resemnare, iertare, Doamne, tot scrisul Svetlanei cumulează un șir de opintiri în cursul istoriilor care au provocat răni ce, cu siguranță, nu se vor fi vindecat vreodată. De la trecut până la prezent nu este decât o aruncătură de timp. Abia aștept următorul volum al autoarei, abia aștept să cunosc și mai multe lucruri privitoare la lumea sovietică, exact așa cum o descrie Aleksievici: veridică. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! 

 

Lecturi cât mai plăcute să aveți! 

Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș

„În fața unor asemenea morți, conștiința se revoltă, iar durerea și indignarea care urmează, cel puțin în cazul meu, nu se diminuează cu trecerea anilor.” (pagina 244)

“Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. “(Această carte) este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Despre Suntem deja uitarea ce vom fi, Mario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declară: „După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.”

Știi că ai citit o carte într-adevăr bună în momentul în care ai închis-o și ai început să te gândești, cu toată lumea adunată în suflet, la propria ta viață, la propriile tale drumuri alese și gânduri săltătoare, la prietenii tăi, la oamenii pe care i-ai cunoscut, care au avut un impact minor, major în viața ta, la familia ta, la drumurile pe care le-ai ales și pe care, cu atâta dorință, le urmezi, la idealurile spre care țintești și de care, uneori, te sperii. Știi că ai citit o carte bună în momentul în care ai certitudinea că ai învățat ceva din ea, pentru că, pur și simplu, total neașteptat, am fost surprins de romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, un roman care m-a șocat prin tot ceea ce înseamnă - de la detaliile privitoare la politica columbiană, până la relațiile personajului principal (cartea dovedindu-se, de fapt, a fi o autobiografie, un fel de volum memorialistic) cu celelalte personaje și chiar cu propriile sale trăiri și gânduri interioare, zbuciumat în dezvoltarea sa cognitivă și fizică. 

„Au trecut aproape douăzeci de ani de când l-au ucis și în timpul acestor douăzeci de ani, în fiecare lună, în fiecare zi, am simțit că am această datorie inevitabilă, nu pentru a-i răzbuna moartea, ci măcar pentru a o povesti.” (pagina 267)

Nu am să povestesc ce se întâmplă în care, însă vă pot spune că am avut impresia că citesc un poem cu un talent chirurgical, precis, atât de frumos; am citit romanul ușor, nu mi-a dat bătăi de cap, mi-a dat doar gânduri și teme de meditat; de fapt, am văzut romanul mai mult ca o investigație, ce la început pare o obsesie personală, intimă și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui, o încercare telurică de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea pe care, chiar și după trecerea în neant, fiul i-o poartă. Romanul lui  Héctor Abad Faciolince nu poartă doar această amprenta, relația tată-fiu, ci dezvoltă mai multe subiecte de interes literar și uman - nu e cazul, după cum bine știți, nici nu obișnuiesc, să le prezint aici, dar vă spun doar că acest roman cu siguranță, dar cu siguranță o să vă fie pe plac (raportându-mă la experiența mea literară, să-i spun așa, și vă rog să mă credeți că am ceva cărți „la bord”, chiar e imposibil ca, în proporție de 70%-80%, acest roman să nu-ți fie pe plac; poate doar să fii prea insensibil, de piatră). Citeam la un moment dat pasaje care pur și simplu mă dădeau peste cap, mă frământau și-mi stăruiau în minte până când, cu greu, reușeam abia să le îndepărtez. Stilul lui  Héctor Abad Faciolince este pur și simplu unul de calitate, și-l înscriu între autorii mei preferați!

„Această carte este încercarea de a o lasă mărturie despre durerea mea, o mărturie inutilă și necesară în același timp. Inutilă pentru că timpul nu se întoarce și nici faptele nu se modifică, dar necesară cel puțin pentru mine, pentru că viața și profesia mea ar fi lipsite de sens dacă nu aș scrie ceea ce simt că trebuie să scriu și ceea ce în aproape douăzeci de ani de încercări nu am fost capabil să scriu - până acum.” (pagina 255)

Autorul inseră, la un moment dat, o scrisoare de la tatăl lui. Vă pot spune că acea scrisoare a fost una dintre cele mai emoționante epistole pe care le-am citit vreodată. Nu pot, pur și simplu nu pot descrie cât de minunat este acest roman, cât de dureros pe alocuri, cât de adevărat, ți se imprimă în suflet, inimă, piele, îți dă aripi și îți oferă ceea ce n-am reușit să găsesc la multe alte romane: dorința de a fi bun, de a fi un om cu visuri și cu idealuri, de a lupta pentru ceea ce-ți propui, și, într-o unire perfectă a tuturor acestor lucruri, de a ierta, de a iubi, de a-ți aduce aminte. Nu vreau să vorbesc mai multe despre roman, simt că i-aș distruge magia, vreau să-l las să se așeze tainic și etern pe pleurele inimii mele, dăh, și să rămână acolo cât timp se poate, pentru că știu că romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, de acum înainte, se înscrie în cărțile mele preferate și știu că va fi una dintre cele mai bune cărți citite în 2017.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Suntem deja uitarea ce vom fi, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

„În plus, am învățat de la tatăl meu ceva ce asasinii nu știu să facă: să pui în cuvânt adevărul, pentru a să dureze mai mult decât minciuna lor.” (pagina 272)

 

 

Arta visării, de Lucy Keating - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Traducător: Ana Dragomirescu

„Viața e un vis.

Apoi te trezești.”

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit elefanți roz, s-au bătutu cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. 

„Acum toată clasa e tăcută și se uită fix la mine. Inclusiv băiatu viselor 

mele, care tocmai a devenit realitate.”

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?

Am citit acest roman într-o zi, alaltăieri, și-am spus să las o zi ca lucrurile să se așeze, înainte de a face recenzia. Voiam să citesc Arta visării încă de când a apărut, însă nu am avut prilejul decât acum. Știam că ascunde o poveste drăguță, ce trebuie descoperită, explorată, ascultată. Totuși, de ceva vreme am început să fiu reticent cu privire la cărțile Young Adult, nu știu, parcă nu mă mai atrag, deși sunt lecturi pe care simți nevoia să le ai: de altfel, lecturi ușoare, oarecum simple, light, care nu îți solicită prea mult fantezia și atenția - nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte YA care să mă facă să mă opresc din lectură și să meditez asupra a ceea ce am citit. Cred că doar Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty și Lungul drum spre casă de Louise Penny mi-au dat mai mult de gândit. Dar nu pot spune că romanul de față mi-a displăcut, știam, la o adică, faptul că nu va fi genul de roman care să mă dea pe spate. Am vrut să-l citesc doar din dorința de a-l fi citit; nu știu, am eu așa un fix.

„Reală. Ultimul cuvânt rămâne între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea petrecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele.

Pentru că el nu există în realitate.”

Povestea romanul este drăguță, drept să vă spun, autentică, într-o măsură: doi tineri se îndrăgostesc în vis, motivul e necunoscut - până într-un punct, se aventurează în lumea nemărginită a viselor, tralalala, dar, na, uite că într-o zi se dovedește că Max nu era doar un băiat-perfect-sensibil-singuratic imaginar, ci e real, palpabil, concret, moment în care viața lui Alice devine o confuzie permanentă: oare o va recunoaște, oare cum să reacționeze, oare ce va spune; oare Max se va comporta în continuare precum băiatul din vis? Răspunsul nu are rost să vi-l dau, e de prisos, vă las să descoperiți voi. Însă ideea de bază a romanului este aceasta: când realitatea și visele se combină, ce are să iasă? Visul exclude sau, dimpotrivă, completează realitatea? Iar întrebarea reciprocă e valabilă. 

„Și-a amintit de alergia mea la migdală.

Pentru că își amintește toul.

Pentru că a fost acolo.

Pentru că, până la urmă, el e Max din visele.” 

Legat de stilul autoarei, pot spune doar că acesta curge de la sine, este ușor, limpede și clar, nu știu, mie-mi place genul acesta de cărți, sunt lecturi pe care simt uneori nevoia să le am, fiindcă nu sunt genul de lecturi care mă epuizează (și care totuși îmi plac). E ca și cum aș da play unui film sau unui serial, unei melodii pe care am pus-o pe repeat. De asemenea, mi-au plăcut mult și ideile pe care autorea le-a exprimat din prisma personajelor - adică, vreau să spun, după ce citesc o carte vreau să rămân cu niște idei drăguțe referitoare la viață, la prietenie, chestii dintr-astea, le-nțelegeți voi. Ei bine, citind Arta visării mi-am dat seama că autoarea, Lucy Keating, a reușit să facă într-adevăr artă din scris. E un roman reușit, chiar frumos scris, se vede că Keating știe să lucreze prin cuvinte, creând oameni, atmosfere frumoase, legând prietenii și născând idei eterne.

„De parcă n-aș mai fi fost sărutată niciodată până acum. De parcă aș vrea să-l devorez. De parcă am fi ultimii doi oameni rămași pe planetă, iar sărutul ar fi singurul lucru care ne poate ține în viață.”

Prietenie, iubire, dezamăgire, lacrimi, adolescență și dorință, așa aș putea descrie acest roman fascinant al lui Lucy Keating. Nu mă înțelegeți greșit, i-am dat trei steluțe pentru că genul de lectură YA nu e tocmai tagma mea literară, la o adică, cred că e printre cele mai bune romane din acest gen pe care l-am citit. E un roman jucăuș, care îți dă de gândit, te face să trăiești alături de personaje, să le simți cuvintele, ideile, să pulsezi la acțiunile lor, la fanteziile și aspirațiile pe care le au. Cu siguranță nu am pierdut timpul citind Arta visării, dar la fel de bine pot spune că este doar o altă carte pe care am citit-o, lăsându-și totuși o amprentă frumoasă asupra mea. Eu vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fanii acestui gen de lectură.

„- Încă nu vreau să vă alarmez, răspunde doctorul. Dar mă tem că acum, după ce v-ați cunoscut în viața reală, e posibil ca mințile voastre să nu mai fie în stare să deosebească realitatea de vise. Cu cât povestea asta durează mai mult, e posibil ca, dacă nu reușim să vă împiedicăm să vă visați unul pe altul, vouă să vă fie imposibil să faceți diferența dintre momentele în care sunteți treji și vise.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Și nu am priceput că, odată cu pierderea viselor, nu te voi pierde și pe tine.”

 

 

Să mori din dragoste, de Donna Leon - Recenzie

„Faptele erau lipsite de sens: numai arta era reală”.

Editura: Trei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducător: Mihaela Buruiană (din engleză)

Celebra cântăreață de operă Flavia Petrelli reapare cu totul neașteptat în viața inspectorului de poliție Guido Brunetti.

Flavia, care o interpretează acum pe Floria Tosca din faimoasa operă a lui Puccini, îi mărturisește acestuia că un admirator necunscut a urmat-o la Londra și Sankt Petersburg și la Veneția, copleșind-o cu buchete imense de trandafiri galbenii. Pe măsură ce acest admirator aparent nebun invadează viața cântăreței, Brunetti încearcă să afle identitatea acestuia, temându-se pentru siguranța Flaviei. Brunetti își dă seama că Flavia e în pericol când un coleg de-al ei este rănit grav, iar o femeie cu care aceasta intrase în contact ajunge la spital. 

Va reuși inspectorul Guido Brunetti să intre în mintea admiratorului psihopat înainte ca Flavia sau oricine altcineva din preajma ei să pățească ceva? Ce-i drept, nu mi-am pus această întrebare pe parcursul romanului, pentru că pur și simplu mi se părea o acțiune monotonă, lipsită de acea estență pe care o caut într-un roman polițist, înțelegeți voi, nu am avut parte de suspansul pe care ar fi trebuit să-l simt, nu m-am atașat de ”băieții buni”, adică de ”poliție”, nu am avut parte de șeful acela care, aparent, se crede superior și de care ceilalți, pe ascuns, râd. Nu glume, nu cazuri șocante, doar niște întâmplări banale și, na, haide să scoatem un roman din asta. Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că nu simt nevoia să spun prea multe legate de romanul Să mori din dragoste. Sincer, titlul chiar mi-a plăcut, deși cel original parcă era total diferit. În fine, irelevant. Și coperta mi-a plăcut la nebunie; știu, da, să nu judec o carte după copertă, dar cui nu îi plac cărțile cu coperți frumoase? 

„De sus nu se auzea niciun zgomot. Ce era mai amenințător? Buchetul acela neclintit, frumusețea transformată în perversiune din cauza decorului sau ciupercile atomice? Preocupată de aceste prostii, nu era nevoită să se gândească la semnificația trandafirilor.”  

 

În fine, vorbeam despre acțiune. Rezumând, chiar nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat, nu, nu, m-a plictisit la maximum, ba chiar m-a enervat, la un moment dat mă rugam să termin romanul cât mai rapid (am o chestie ciudată, dacă încep o carte, chiar dacă nu-mi place, tot trebuie să o termin de citit, altfel mă simt super aiurea). Totul mi s-a părut monoton, acțiunea abia se mișca, mi-ar fi plăcut mult mai mult să se pună accent pe partea psihologică a acestui roman, să se intre mai mult în mintea așa-zisului psihopat obsedat de Flavia Petrelli. Zic, poate ar fi ieșit ceva mai frumos, mai plin de suspans, nu o grămadă de pagini în care se vorbește despre nimic, conducându-ne către nimic. Nu vreau să fiu rău, dar chiar am fost dezamăgit și parcă m-aș fi așteptat la ceva mai bun; de data asta m-am înșelat, intuiția nu m-a ajutat. Singura parte bună în acest roman cred că a fost atmosfera din prima jumătate a cărții - autoarea, Donna Leon, a reușit să contureze foarte frumos lumea italiană, Veneția, pur și simplu mi-a insuflat iubirea ei pentru acel oraș, pentru acea țară, iar uneori chiar reușea să-mi amintească de zilele petrecute într-o vacanță de vară acolo. Poate ar trebui să încerce să scrie și altceva, nu doar romane polițiste (din câte am înțeles, este o serie cu acest numit inspector de poliție Guido Brunetti. 

„Poate prietenia vine odată cu amintirea unor vremuri grele pe care le-am traversat împreună.”

Așadar, după cum am spus, multe nu am de spus. Nu știu dacă să vă recomand romanul, cred că recenzia mea spune multe; mie, unul, chiar nu mi-a plăcut, dar, sincer, am citit și eu recenzii în care o carte era nu prea apreciată, iar eu am ajuns, după ce am citit cartea respectivă, să-i dau chiar cinci steluțe pe Goodreads (este cazul cărții Pînă și asta o să treacă, de Milena Busquets). E alegerea voastră, însă, dacă o citiți, chiar aș vrea o părere! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Găsiți, de asemenea, romanul Să mori din dragoste, de Donna Leon cu o reducere de 37%. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Ce-am făcut când am tăcut

Salutare,

îmi cer scuze că am mai întârziat pe-aici, însă am început facultatea, drept care îmi este destul de greu să-mi fac timp pentru acele lucruri care, de fapt, îmi aduceau atât de multă fericire. În fine, trebuie să facem sacrificii. Și e greu, foarte greu, cel puțin pentru mine. Încă nu știu dacă asta-i ceea ce vreau eu să fac, dar încerc să-mi așez ordine în gânduri și să văd ce fac. Timpul e un sfetnic bun și o să-mi ofere răspunsurile necesare.

Voiam doar să scriu pe-aici ce-am mai făcut. Nu știu cui îi pasă, dar am să las asta ca un fel de jurnal. Am început facultatea, înainte de toate, acomodarea e nasoală, e destul de greu cu învățatul, trebuie să investesc mult timp (pe principiul „cum-să-dormi-patru-ore-în-opt-ore”), nu mai am timp să citesc, să scriu, să ies la alergat sau altele. Nu știu, poate mă stresez eu prea mult (mi s-a spus), dar alt drum nu văd. În schimb, mi-am cumpărat destul de multe cărți, de Black Friday, am găsit reduceri foarte faine pe Elefant, mi-am luat cam vreo 8 cărțișoare, abia aștept s-ajungă. Am trecut de câte ori pe la sediu, însă era un rând ca la moaște, plus că nu era venit coletul meu. Mai aștept, sper ca pe luni-marți să ajungă, vreau să profit de vacanța de câteva zile (având în vedere că pe 30 noiembrie și 1 decembrie avem liber) și să răsfoiesc măcar o carte. Hm!

Am mai scris puțin. Aproape am terminat al doilea roman, nu vă spun titlul, aștept să fie o surpriză. Momentan suntem în tratative pentru copertă, iar sfârșitul îmi dă puțin de gândit. Dar o facem și pe asta. M-am mai uitat la niște filme, Anna Karenina, Carol, hmm, „foarte multe”, dar parcă nu mă mai pot bucura de un film așa cum o făceam cândva. Nu știu de ce.

Am mai citit poezii, în schimb, îmi plac mult și-mi dau impresia că, at least, măcar citesc. Orice. Chiar dacă nu-mi place o carte de poezii, o citesc fiindcă mai adaug o carte la cele citite; e o chestie ciudată, unii poate o înțeleg.

La facultate am cunoscut oameni foarte frumoși, sincer, mi-am făcut prieteni buni cu care sper să păstrez legătura de acum încolo, oricare ne-ar fi drumurile! :) Colegi de suferință și de întâmplări. Ce-o fi! Nu știu ce să mai scriu, nu am inspirație, am vrut doar să mai șterg puțin praful de pe aici. Vă salut și vă doresc lecturi cât mai frumoase, abia aștept să revin printre voi! Un sfârșit de săptămână minunat, dragilor!