„dodii”, de Florin Dumitrescu- Recenzie

 

Editura: Nemira

Colecția: Vorpal

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Număr de pagini: 80

  Dodii. Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a deschide o colecție precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpînești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci cînd îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Și dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. 

„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu „pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” - Luminiţa Corneanu

 

dodii este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, căreia tocmai i-am făcut recenzie? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră.

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar dodii m-a atras doar prin modul în care autorul a reușit să se joace cu limba română, s-o învârtă și să demonstreze că, într-adevăr, este un om al verbului. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Florin Dumitrescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 112

Rating: 5 din 5 steluțe

Colecția: Vorpal

Anul apariției: 2016

„Eu o să fiu mama-tăvălug de la care poate o să afli

cât de înspăimântătoare e iubirea.”

Cartea Ștefaniei Mihalache are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă oră care pot reda cu finețe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, țesuturilor, minților legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simțuri înzecite și puteri nefirești, neînfricată, cinică și hiperprotectivă, așa cum toate fetele devin atunci cînd se transformă în mame, Ștefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternității.

„Poemele Ștefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în fața necunoscutului și o duioșie de neexprimat. Scriitoarea reușește cu subtilitate să evite abordarea radicală, separată a oricăreia dintre cele două senzații. Cartea ei e o capsulă a timpului ce conține un mesaj adresat acelor potențiali Oameni desprinși din aliajul amintit. Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfășurare.” - Bogdan-Alexandru Stănescu

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.

„Vorbesc iarăși

din vidul

din pauza 

pe care am pus-o între noi.”

Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache, apărută la Editura Nemira, 2016, este mai mult decât o carte, este mai mult decât versuri, cuvinte, emoție și visceralitate, mai mult decât un volum reușit și bun de poezii. O carte excepțională care pătrunde în meningele cititorului, în cel mai ascuns locșor al sufletului său, în amintirile sale, și dincolo, din trecut, citind poeziile Ștefaniei, parcă auzi vocea mamei și-i simți mirosul de femeie care trece prin viață, mirosul de călcâie crăpate și zile care încetul cu încetul cu încetul au trecut peste ea. Credeți-mă, este de o sensibilitate aparte tema pe care o abordează în poeziie ei, anume iubirea maternă, mamă-fiu, copilul crescând ca o pulbere în cerul burții mamei; date fiind circumstanțele, mi-am adus aminte de un alt roman citit (rămas unul dintre cele mai bune citite) - Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate. M-a impresionat sinceritatea autoarei, modul în care a reușit să poematizeze durerea, universul crescând în pântecele ei, schimbarea fizică, ceea ce are să urmeze și să vină, nu știu, nu poți recenza un volum de poezii, nu poți suma o poezie în doar câteva cuvinte, trebuie citită pentru a fi înțeleasă, sau, dimpotrivă, doar pentru a fi plăcută și simțită.

„(...) deci tu vei fi cel care

va turna pământ peste mine

mi-am spus

e foarte bine așa.”

Sisteme de fixare și prindere este locul în care toată viața se adună, locul în care sămânța tatălui crește și înmugurește în pâmântul fraged și primitor al mamei, pentru a da suflu creației nepământene, care, prin mecanisme (1, 2, 3), prin lacrimi și nopți nedormite, prin zile care abia trec, crește și se dezvoltă, pregătindu-se pentru alegerea vieții. În burta mamei, lumea se adună și adoarme cu gândul și cu speranța și cu dorința și cu moftul că mâine, când se va trezi, poate totul va fi altfel, diferit, așa cum este bine. Am iubit poeziile autoarei, le-am subliniat, le-am marcat, colorat, am notat pe lângă ele anumite pasaje și secvențe - da, sunt genul acela de cititor care atunci când ia o carte în mână și începe s-o răsfoiască, vrea să-și aducă aminte de ceea ce a citit. Am ars la unele fragmente, mi-am abținut viscerele să nu murmure în acord cu poeziile Ștefaniei Mihalache pentru că, dacă sunteți familiarizați cu ceea ce scriu, veți știu că, de asemenea, relația mamă-fiu este una dintre temele mele centrale. 

„Îmbătrânesc

vinul roșu mi se scurge printre coapse

și se face gelatină.”

Volumul de față mi-a făcut interiorul să licărească, să fie plin de lumină, să pâlpâie la fiecare cuvânt. M-a zbuciumat lirismul autoarei, talentul ei irefutabil. Pentru că am avut parte de o lectură pregnantă, în care Ștefania Mihalache a spus exact ce-a vrut să spună, parcă exorcizându-se pe măsură ce cuvintele-i curgeau pe hârtia făcută din piele de om, făcută din amintiri și durere. Autoarea spune lucruri, da, le exteriorizează și le numește, pe măsura a ceea ce, de  altfel, este ascuns de cititorul neavizat. Știți, eu sunt în genul Blaga, eu nu caut să-mi explic poezia, nu, nicidecum, eu mă mulțumesc doar să mă bucur de ea și s-o simt, să-mi placă; nu vreau să știu ce-a vrut Ștefania Mihalache să spună în nu știu ce poezie, nu, chiar nu mă interesează - tot ce vreau eu să reiterez este faptul că ea chiar scrie bine, și-o face pe bune, cu toată sinceritatea, cu toată ușurința, cu toată plăcerea. Dar gândindu-mă la ce a vrut ea să spună într-o poezie, căutând să-i dau explicații, să-i trag foloase și concluzii, ei, bine, atunci cred că aș strica totul și nimic nu ar mai avea vreun farmec. 

„Seara aliniez cremele unsorile uleiurile texturile grase

care să pompeze încă o zi

sânge proaspăt sub decolteul meu (...)”

Poezia Ștefaniei Mihalache este emoție și trăire, este viață și sentiment, visceralitate și, odată cu sfârșitul omului, este sinceritatea de care avem cu toții nevoie. Este teamă, angoasă, furie, este timp și spațiu, este durere, chin, este țipătul dintr-o cameră fără pereți. Este exact ceea ce, dintotdeauna, am vrut de la o poezie, este focul care te arde și te arde și te arde, nemilos și iute, purificându-te, într-un catharsis al cuvintelor. Ștefania Mihalache joacă versurile, le simte, le integrează în realitatea ei, sau, dimpotrivă, le țese tocmai din propria-i realitate imediată. Poezia Ștefaniei Mihalache se înscrie nu doar într-un sensus literalis evident, metaforizat și inadecvat logic, ci și într-un sensus moralis desăvârșit: puterea versurilor, forța scriiturii ei, simțul cuvântului de piatră, ca în poezia aceea cu soldații, totul, totul este bine gândit și conturat în paginile volumului Sisteme de fixare și de prindere. Un volum de o efervescență lirică aparte, genială, care mie mi-a plăcut până la vinovăție. În fond, despre asta este viața: despre poezie și felul în care o apreciem. După ce îndepărtăm arta, după ce ne ascundem după cuvinte, închizându-ne în sufletele, abia asta ne mai rămâne. Și-o să fim eterni, eterni în cuvintele și scrierile noastre.

„(...) după mult diazepam

un pahar cu vin

și o ușă trântită

peste plecarea lui

de la mijlocul vieții.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Lumina iubirii”, de Jay Asher- Recenzie

 

Editura: Corint

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Traducere din limba engleză: Ofelia Al-Gareeb

Colecția: Leda Edge

Anul apriției: 2016

„Povestea lui Asher e plină de o dulceaţă şi o inocenţă fermecătoare, răspândind aceeaşi strălucire caldă ca o încăpere în care clipesc luminile din pomul de Crăciun”. - Entertainment Weekly

„Lumina iubirii este o poveste de dragoste care te face să-ţi doreşti să asculţi mai devreme colindele de sărbători.” - Bustle

Familia Sierrei trăiește din cultivarea pomilor de Crăciun undeva, în Oregon. În fiecare an însă, se mută cu toții în California pentru a-şi vinde brazii. Aşa că Sierra trăiește, practic, în două lumi, unde are două vieţi diferite. Și în oricare din ele îi este, inevitabil, dor de cealaltă. Până de acest Crăciun, când Sierra face cunoștință cu Caleb. Reputaţia lui Caleb nu e aceea a unui băiat model: cu ani în urmă a făcut o greşeală îngrozitoare pe care o tot ispășește de atunci. Sierra poate trece însă peste trecutul lui şi se hotărăşte să îl ajute pentru a-și dobândi iertarea. Dar, atunci când se trezesc înconjuraţi de neînţelegere, dezaprobare şi suspiciuni, Caleb şi Sierra încep să se întrebe dacă, într‑adevăr, așa cum se spune, dragostea chiar îți este de ajuns pentru a depăşi orice obstacol.

Da, este al treilea roman de Jay Asher pe care l-am citit. Am citit și Cele tre1spr3zece motive, apărut la aceeași editură, după care s-a făcut și serialul care a înnebunit adolescenții în ultima perioadă (nu, nu mă voi uita vreodată la el, pentru că vreau să rămân în suflet cu povestea cărții, așa cum am simțit-o eu, nu cum mi-o reiterează scenografiștii și actorii și restul-restul-restul) și Viitorul nostru, care rămâne romanul meu preferat de la acest autor. Sincer să fiu, Lumina iubirii  încheie topul cărților pe care le-am citit de la acest autor, mi-a plăcut cel mai puțin. Ierarhic vorbind, asta nu e mare lucru, dar parcă celelalte romane au avut ceva mai mult, au avut un vibe aparte, mi-au transmis o stare mult mai frumoasă. Ei, bine, Lumina iubirii mi-a plăcut și atât, l-am citit cu drag, dar m-am gândit la un lucru: oare nu am nimerit perioada potrivită pentru a-l citi? Se prea poate, pentru că l-am citit și m-am bucurat doar de poveste, m-am bucurat de personajele frumos conturate, frumos puse în scenă și jucate cu măiestria aparte a lui Asher, dar doar atât. Atât și atât. Nu am simțit emoția pe care, spre exemplu, a simțit-o o prietenă căreia i-am împrumutat Lumina iubirii, și s-a declarat, cu înfocare, că e printre cărțile ei preferate. Încă o dovadă, de altfel, că ce scriu eu aici e obiectiv prin excelență și definiție, întrucât eu îmi scriu părerile și ideile, de aceea sper să nu fie nimeni ofensat de ceea ce eu scriu aici.

Recunosc, mi-a plăcut povestea dintre misteriosul Caleb și donșoara' Sierra, a fost ceva care mi-a adus zâmbetul pe buze și mi i-am imaginat în tot felul de ipostaze și locuri, nu știu, cred că mi-a plăcut faptul că am putut să-i văd dincolo de paginile cărților, să mă joc eu cu destinele lor, nu doar autorul. Într-adevăr, acțiunea nu e cine știe ce (la o adică, ce-ar fi putut fi mai mult decât atât?), dar e ceva frumos, e ceva frumos și sincer, exact cum trebuie să fie o poveste adolescentină de dragoste. Iar personajele te atrag, n-ai cum să nu fii atras, pentru că-s zbuciumate și nebune și frumos conturate, sunt ca prietenii tăi ăia buni plecați pentru mult timp de-acasă și pe care abia aștepți să-i vezi iarăși, să vă povestiți chestii banale, nebunești, să ieșiți la un suc și să bucurații unii de ochii altuia. Asher nu se rezumă doar la o poveste de dragoste, se pricepe el să dozeze tot ce-i trebuie unui roman ca să nu plictisească și să devină monoton; el vorbește despre alegerile pe care le facem, despre ce-ar fi fost dacă, despre prietenie, despre familie, toate subjugate, să folosesc un cuvânt cam deplasat (dar pe-altul nu-l găsesc), acelei perioade din adolescență când ai impresia că toată lumea e a ta și toate astrele și coordonatele lumii se învârt în jurul tău. Acea perioadă în care te simți invincibil și, de asemenea, simți că nimic nu îți stă în cale în a-ți îndeplini visurile și dorințele. Frumos de urmărit și de trăit aceste aspecte ale cărții, dar pe mine totuși parcă nu prea m-au convins. 

Mă așteptam la o poveste mai puternică, mai zdravănă, care să mă sensibilizeze așa cum au reușit primele două romane, Viitorul nostru & Cele tre1spr3zece motive, dar a fost o lectură ok, bunicică pe ici, colo, dar care cu siguranță ar fi putut fi ceva mai bună, ceva mai frumos dezvoltată. Ba chiar, la un moment dat parcă devine totul monoton, ai impresia că Asher bate pasul pe loc cu niște aspecte la care nu te-ai fi așteptat, o face destul de des, dar apoi vine în forță din spate și parcă-l ierți, na, că așa este cititorul, tinde să aprecieze fiecare carte pe care o citește, chiar dacă nu se înscrie întocmai în gusturile și așteptările sale. Nu-i nimic, Asher, aștept să-mi demonstrezi că ești mult mai mult decât un scriitor care se pricepe, aștept să-mi demonstrezi că te poți întoarce la emoțiile pe care le transmiteai cândva. Evident, nu-i pot defini stilul doar în acest roman, credeți-mă, primele două cărți mi-au plăcut enoooorm de mult, ba chiar, într-o perioadă, Viitorul nostru a fost cartea mea cu adolescenți preferată, pentru că într-adevăr mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun muuuulte întrebări.

Stilul lui Jay Asher este foarte ușor, lejer, deloc încărcat cu registre dintr-alea stilistice care, într-o primă fază, ar părea greoaie. Totul curge de la sine, datorat hazardului, limbii frumoase și ușoare; Asher, un autor deștept și cu verbul la el, care știe cum să exploreze viața adolescentină, cu toate neajunsurile, nevoile, dezamăgirile și zilele ei. Mi-a plăcut că am avut parte de o lectură ușoară și cu gust, dar care n-a mișcat vreo ceva în mine. Dar, zău, nu toate lecturile-s făcute ca să miște oameni, așa că sunt sigur că ar ieși un serial bun și după Lumina iubirii, de ce nu?

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Corint pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site, de AICI. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. Mult succes și lecturi frumoase să aveți!

Pecetea morții, de Veronica Roth - Recenzie

Editura: Corint

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 498

Anul apariției: 2016

Traducere din limba engleză: Shauki Al-Gareeb

În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute. Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?

Înainte să încep recenzia acestui roman, vreau să vă spun că eu nu sunt genul de persoană care să se dea în vânt după astfel de lecturi, dar îmi plac, chiar îmi plac. Însă dacă ar fi să aleg între a lectura o carte de non-ficțiune și una fantasy, cu siguranță aș alege-o pe prima. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. A intra în mintea unui om, a-i deschide sertărașele hipocampului, a-l releva în profunzimea simțămintelor lui, ale visceralității emoționale, ei, bine, asta înseamnă un scriitor bun, un scriitor adevărat și reușit, care și-a îndeplinit țelul. Dar, încă de la prima seria a autoarei, seria Divergent, apărută la aceeași editură, m-am declarat fan înfocat Veronica Roth, deși, pentru mine, tot Jocurile foamei, de Collins, rămâne cea mai reușită serie de acest gen.

Pecetea morții, bineînțeles, mă așteptam să-mi placă atât de mult. Dacă în seria Divergent autoarea mi-a demonstrat că are o imaginație pur și simplu genială, nemăsurată, înscrisă într-un talent scriitoricesc care nu poate fi contestat, un talent irefutabil și greu de egalat, în acest roman mi-a demonstrat că, într-adevăr, este un adevărat filolog, un Tolkien masculin (chiar dacă este exagerat spus), capabil să imagineze noi lumi de o descriere impecabilă, cu toate denumirile acelea speciale, ritualuri, atâtea lucruri noi și destul de greu de imaginat cititorului neavizat. Roth se pricepe foarte bine să speculeze, iar cred că acesta este punctul forte al unui autor care scrie în tagma acestui gen literar, și-i reușește de minune. Citind, încercam să mă pun în pielea autoarei și să-mi dau seama la ce se gândea când scria aceste lucruri, în ce direcție se îndrepta totul și cum avea să se sfârșească, în cele din urmă, drumul acestor personaje. Mi-am dat seama, oricum, că mizează pe neașteptatul și nefirescul situațiilor, întrucât sunt sigur că prin asta vrea ea să-și definească lectura, nu doar prin magia locurilor, a timpului, a personajelor. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru, explozia de imaginație cu care au fost presărate întregile pagini ale cărții.

Într-o galaxie acționată de flux, toată lumea posedă un har. Cyra este sora brutalului tiran care conduce poporul Shotet. Harul ei îi conferă durere, dar și putere- ceva ce fratele ei exploatează fără milă, folosind-o pentru a-și tortura vrăjmașii. Dar Cyra este mai mult decât o armă în mâna fratelui ei: este îndărătnică, agilă și mai isteață decât știe el. Akos este fiul unui fermier și al unui oracol de pe înghețata națiune-planeta Thuvhe. Protejat de harul său neobișnuit, Akos este un suflet generos, iar loialitatea lui față de familie e nemărginită. Atunci când el și fratele său sunt capturați de soldații dușmani din Shotet, singurul țel al lui Akos este să-și scoată fratele în viață de acolo - indiferent de prețul pe care l-ar putea plăti încercând să facă acest lucru. Apoi Akos e aruncat în lumea Cyrei, iar animozitatea dintre țările și familiile lor pare insurmontabilă. Se vor ajuta cei doi - Cyra și Akos - unul pe altul pentru a supraviețui și a face față neașteptatului, sau se vor distruge reciproc, prin vene curgându-le sânge diferit? O lectură plină de suspans și de mister, o lectură pe care n-o poți lăsa ușor din mână, drept care am citit oriunde am apucat: pe stradă, pe bancă în parc, pe iarbă, în autobuz și în tramvai, pentru că pur și simplu eram mânat de dorința de a afla ce urmează să se mai întâmple, pentru că deja s-au întâmplat atâââââât de multe.

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Iar totul în stilul Veronicăi Roth de a povesti, un adevărat orator care știe ce spune și, chiar dacă n-ar ști, tot ți-ar da impresia că știe. Oarecum, la o mică privire și o lectură superficială, romanul nu ar părea, în fine, să aibă o adecvare logică. Atâtea chestii ciudate, flori-de-tihnă, iar cititorul e la genul wtf-is-this, dar vă spun că toate aceste lucruri fac din Pecetea morții o lectură fantastică, plină de frumos și debordând de chestii uluitoare.

Personajele sunt pur și simplu geniale. Veronica Roth se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Veronica Roth se joacă cu mintea cititorului, are ea așa o predilecție ciudată, să te facă din cuvinte și să-ți arate că nu, my sir, nici de data asta nu ai prins firul. Iar mie-mi place ca o lectură să mă antreneze și să mă suresciteze, să-mi solicite imaginația. Iar cartea asta a făcut-o pentru toate cărțile care n-au făcut-o. 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care într-adevăr te prinde și te antrenează. Romanul Pecetea morții poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

Poate într-o altă viață, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Traducere din limba engleză: Ioana Filat

An al apriției: 2016

La douăzeci și nouă de ani, Hannah Martin încă nu știe ce vrea să facă în viață. De când a terminat colegiul, a locuit în șase orașe diferite și a avut nenumărate slujbe banale, dar, după o relație dezastruoasă, decide să se întoarcă în Los Angeles, orașul ei natal. Pentru a sărbători prima seară în L.A., cea mai bună prietenă a ei, Gabby, o duce la un bar – unde Hannah se întâlnește cu iubitul ei din liceu, Ethan. La miezul nopții, Gabby o întreabă pe Hannah dacă e gata să plece. Ethan se oferă să o ducă el acasă dacă vrea să mai rămână. Hannah ezita. Ce se întâmplă dacă pleacă cu Gabby? Ce se întâmplă dacă pleacă cu Ethan? Și astfel, Hannah trăiește efectele fiecărei decizii, în două universuri paralele, în două povești succesive, surprinzător de diferite și cu consecințe importante pentru Hannah și oamenii de lânga ea. Așadar, totul e sortit să se întâmple? Cât de mult din viața noastră este determinat de șansă? Și, lucrul cel mai important: există suflete-pereche? Hannah crede că da. Și, în ambele lumi, e convinsă că l-a găsit pe al ei. 

Poate într-o altă viață, spun, mi-ar plăcea mai mult această carte. Acum, în această viață, cred că pur și simplu am citit ceva ce mi-a fost dat să citesc, care nu m-a încărcat emoțional, nu m-a făcut să trăiesc alături de personaje, ba chiar am păstrat o atitudine distantă și m-am lăsat purtat de lectură, pentru ca la sfârșitul romanului să-l închid, să-l pun în bibliotecă, să mă bucur sau nu că am citit o carte care m-a relaxat, nu mi-a dat bătăi de cap, nu mi-a dat de gândit, nu m-a făcut să ard de emoții și nu mi-a atins vreo coardă sensibilă. E ok, zic, adică nu orice roman trebuie să te facă să simți acel ceva, acel ceva pe care eu îl caut în fiecare carte pe care o citesc. Poate într-o altă viață este genul de carte pe care o citești în două după-amiezi însorite, când păsările-ți ciripesc la fereastră, e o carte ușoară, care te relaxează, dar mie, unul, mi s-a părut banală, trecând totul prin prisma lecturilor pe care le-am avut până acum. Nu știu de ce, oricum așteptări nu am avut, dar citisem pe blogul lui Răzvan, dacă nu mă înșel, că a fost surprins de această carte și că i-a plăcut mult. Nu te învinovățesc, domle, dar încă o dovadă că gusturile, oricum ar fi ele, nu se discută; ba dimpotrivă, eu mereu am susținut că se învață.

Povestea este descrisă mai sus, nu are rost să repet, nici să dau spoilere, vă spun doar că, la o adică, este destul de neașteptată, pe ici, pe colo, frumoasă, dacă ești genul de cititor avizat în chestii dintr-astea ficționale. Nu vreau să spun că romanul de față nu transmite emoție, poate o face, dar eu unul chiar nu am simțit-o, nu m-am apropiat de niciun personaj din carte, nici măcar de personajul principal. Poate doar am fost puțin atins de zbuciumul lui Hannah, ideea de a încerca să-și refacă viața și de a se regăsi pe sine, de a se simți un om în fine împlinit. Prietenii frumoase, relații care se vor vrute, lucruri ascunse, totul reiterat într-un abis al întrebării ce-ar fi fost dacă. Într-o măsură, Poate într-o altă viață este un roman despre timp și despre importanța acestuia, despre alegerile pe care le facem și care, în cea mai mare măsură, ne aduc aici unde suntem. Suntem ceea ce face, alegem, iubim, mințim, suntem suma celor șapte oameni cu care vorbim cel mai des, suma celor trei prieteni pe care-i avem. Alegerile trebuie făcute cu o grijă chirurgicală, pentru că ele ne definesc viața. Și ca să-ți negi trecutul, propriul tău trecut, nu ar însemna, de fapt, să negi cine ești în acest moment? Să-ți pară rău de ființa ta actuală?

Parcă aș fi vrut mai multe de la acest roman, nu știu, ideea lui este foarte interesantă și destul de originală, pentru că nu știu dacă am mai citit vreo carte care să trateze un asemenea subiect. Hannah încearcă să găsească răspunsuri, neștiind că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Trăind în propria ei lume, Hannah se retrage într-o buclă în care toate visurile și visele și idealurile ei par să fi devenit realitate, aievea, și la un moment dat parcă ajungi să-i simți dorința de a fi alta, o altă Hannah în lumea căreia iubirea și prietenia sunt referințele propriei ei ființe. E plăcut să urmărești acest aspect, precum și modul în care, prinsă între contradicții, încearcă să facă față anumitor lucruri care-i stau în cale. 

Cred că punctul forte al romanului este stilul de a scrie al lui Taylor Jenkins Reid. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod familial de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă - dar eu, unul, nu m-am putut împrieteni cu personajele ei. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă. Da, chiar a fost un roman ok, picat la țanc, pentru că ulterior citisem cartea Sfânta fecioară a ucigașilor plătiți, de Fernando Vallejo, și credeți-mă că stilul de a scrie al acestui autor este unul care chiar te face să-ți izbești capul de pereți! 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, sunt sigur că voi veți simți lectura altfel. Romanul Poate într-o altă viață poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!