„Febră în zori”, de Péter Gárdos- Recenzie

 

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Traducere din limba maghiară: Andrei Dosa

Anul apariției: 2017

„Cele o sută șaptesprezece scrisori ar fi putut fi copiate și cu indigoul. Diferența dintre ele stătea într-un singur element: numele destinatarei.”

Péter Gárdos s-a născut în 1948 la Budapesta. Predă scenaristică și regie la Școala Superioară de Comunicare din Budapesta.
Printre creațiile sale cele mai cunoscute se numără Doamne Dumnezeule, Tuse convulsivă, Scorpionul mănâncă gemeni la micul dejun și Păpușa de porțelan. Filmele sale au câștigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea întreagă.
Romanul lui de debut, Febră în zori, este povestea adevărată a relației dintre părinții săi și a fost ecranizat în 2016, regia și scenariul fiind semnate chiar de autor.

„Tata și cu mama au corespondat vreme de șase luni, înainte de a se căsători în Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am știut nimic despre existența scrisorilor. După moartea tatălui meu, mama mi-a întins, aproape ca pe ceva neînsemnat, două teancuri măricele de scrisori, legate cu o panglică. Multă vreme n-am fost în stare să mă ocup de poveste – abia zece ani mai târziu am scris prima variantă a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unică de a și regiza povestea de dragoste a părinților mei.” - Péter Gárdos 

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri. Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa. Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei.

„- Îmi fac scârbă.

- Trebuie să avem grijă în privința scârbei. Se poate transforma ușor în ură. Apoi, imediat după ea, vine agresiunea. Apoi ideologia. Și până la urmă veți ajunge să fugăriți muște toată viața.”

Bazat pe întâmplări petrecute în realitate şi având ca fundal o tabără de reabilitare suedeză în toamna şi iarna lui 1945, romanul spune povestea unei iubiri născute în cele mai bizare dintre împrejurări, între doi supravieţuitori ai Holocaustului. Dragostea lor înfruntă toate obstacolele, inclusiv moartea, atunci când aceasta survine. Febră în zori nu te șochează prin metafore, prin cuvinte frumos spuse și toate cele care fac dintr-un roman ceea ce, poate, ai fi căutat. Credeți-mă, în adâncul zorilor de dimineață, al viselor plămăduite noaptea, se află o frumoasă și sinceră și adevărată și loială, plină de sentimente, poveste de dragoste, o poveste a doi oameni care au înfruntat timpul, distanța, piedicile puse de viață și de boală, de moarte și de timp. În cele din urmă,  Péter Gárdos nu a reiterat grandoarea iubirii împlinite, consumate, ci a pus totul pe seama timpului inevitabil; romanul este unul despre timp, o frumoasă baladă a iubirii peste care anii au cernut așteptarea, așteptarea, așteptarea.

Da, mi-a plăcut romanul, dar nu m-a dat pe spate, mi-am sumat plăcerea în cele trei steluțe pe care i le-am dat. Dar am știut că citesc ceva sincer, chiar bazat pe fapte reale, și mă gândeam în timp ce citeam, oare cât de multe ești capabil să sacrifici pentru a-ți împlini dragostea, iubirea - viața?! Miklós, un personaj care n-a reușit totuși să-mi intre sub piele, dar un personaj care, în proximitatea morții, și-a dat seama că singura modalitate de salvare, singurul mod în care poți avea certitudinea faptului că ai trecut frumos prin această viață, este să iubești. Acum, când află că mai are o perioadă limitată de timp pentru a trăi, încearcă, în lumea întreagă, să-și găsească aleasa. Iar aleasa sa se dovedește a fi Lili, o femeie aflată în febra dragostei, și ea - iar aici mi s-a părut efectiv fascinantă încrederea pe care, evident, o străină, ar fi putut s-o aibă într-un străin care aparent a trimis aceeași scrisoare și prietenelor ei cele mai bune. Puțin deplasat totul, aș fi crezut, dar aceste lucruri, din câte se pare, chiar s-au întâmplat.

„- Corespondez cu foarte multe fete. Cu enorm de multe fete. (...)

- Vrei să mă faci geloasă, puiule?

- Deloc! Aș vrea să te lămuresc cum stau lucrurile. Scrisorile practic sunt singura noastră distracție. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga baracă. Probabil că din cauza asta ai interpretat greșit unele lucruri.

- Nix interpretare greșită! Eu m-am îndrăgostit de tine, puiule! Ești deștept ca soarele! (...)”

Și așa a ieșit o poveste frumoasă, caldă, jovială, uneori jucăușă, de dragoste. Mi-a plăcut enoooorm întâlnirea dintre Miklós și Lili, acea căldură care s-a putut simți dintre paginile cărții. M-am delectat cu scrisorile dintre cei doi, schimbul de idei, de întâmplări, de vieți. Poeziile lui Miklós deși ar fi părut banale, erau din meningele iubirii, din dorința împlinirii jumătății. În cele din urmă, Febră în zori nu este povestea aceea de dragoste când toate-s frumoase, toți se iubesc și tot tam-tamul. Dar sinceritatea ei, simplitatea care, la un moment dat, devine atât de complexă - ei, bine, aceste lucruri fac din roman să fie unui frumos, efervescent și plin de vitalitate. Personajele trăiesc în paginile cărții și simt la un nivel fastuos ceea ce le încearcă.

Stilul de a scrie al lui Péter Gárdos este unul simplist, lipsit de rigori stilistice, lipsit de poematizări și metafore, de luminițe și beculețe. La un moment dat, chiar ai impresia că citești ceva documente, să vă spun așa. Este amuzant, dar nu exagerează cu asta, este incisiv, uneori caustic, dar își dozează bine stilul încât totul să pară natural, venind de la sine. Nu plictisește, dar nici nu surprinde - la o adică, totul exact cum trebuie să fie pentru o carte lejeră pe care, cu ușurință, o poți da gata în câteva ore, într-o zi ploioasă, că se potrivește mai bine - părerea mea - cu atmosfera romanului.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

„Sezonul accidentelor”, de Moïra Fowley-Doyle- Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 272

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Cătălina Stanislav

Anul apariției: 2017

„Nu ieșim din casă fără să purtăm măcar trei straturi protectoare. Ne e frică de sezonul accidentelor. Ne e frică de cât de repete se transformă accidentele în tragedii.”

Moïra Fowley-Doyle e pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate irlandeză şi locuieşte la Dublin împreună cu soţul, fiicele şi bătrâna lor pisică.
Franţuzoaicei din ea îi plac vinul roşu şi cărţile întunecate, cu finaluri triste. Irlandezei din ea îi plac ceaiul şi finalurile fericite. Moïra a început un doctorat des¬pre vampirii din cărţile de ficţiune pentru adulţi înainte de a se dedica scrierii de ficţiune pentru adulţi, în care să nu apară deloc vampiri.
A scris primul ei roman la vârsta de opt ani, când i s a spus că nu i va mai fi frică de păianjeni dacă va scrie o poveste despre ei. Încă îi mai e frică de păianjeni, dar a continuat să scrie poveşti. Spellbook of the Lost and Found este a doua carte a sa.

Fiecare secret e un accident care așteaptă să se întâmple
E sezonul accidentelor, în fiecare an în aceeaşi perioadă.
Se rup oase, se sfâşie pielea, încep să apară vânătăi.
Sezonul accidentelor a făcut dintotdeauna parte din viaţa Carei, o adolescentă în vârstă de şaptesprezece ani: o lună a tragediilor şi rănilor misterioase, care aruncă o umbră constantă asupra Carei şi a familiei sale.
Anul acesta, în sezonul accidentelor nu se va lăsa doar cu oase rupte. Pentru că acum Cara începe să şi pună o serie de întrebări – şi toate secretele familiei sale vor ieşi la iveală.
Ameţitor, devastator, întunecat şi intens – sezonul accidentelor a sosit.

„E tăcută în clasă; n-o observă nimeni. Pare că trăiește viața ca un personaj secundar.

O uiți de îndată de întorci pagina.”

E Sezonul accidentelor, e perioada în care totul se întoarce pe dos și lumea se face ghemotoc în sufletele oamenilor, e Sezonul accidentelor, adică e durere, furie, speranță, e întuneric și șoapte bizare și pași necunoscuți se fac auziți. Da, da, da, e o carte extreeeem de bună, mi-a plăcut enorm de mult, nu știu cum să vă spun, pentru că am citit-o fără să mă opresc și, deși nu e tocmai ușoară, n-am putut să o las din mână decât atunci când am ajuns la sfârșit și, cu un gust dulce-acrișor, am închis viața romanului între coperți, l-am pus deoparte, în bibliotecă, și-mi îngânam în gând: așa că hai să ridicăm paharele pentru sezonul accidentelor/ pentru râul de sub noi, unde ne înecăm sufletele/ pentru vânătăi și secrete, pentru fantomele de pe tavan/ încă un pahar pentru drumul plin de apă. Credeți-mă, n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă prindă și să-mi placă atât de mult, să mă facă să trăiesc cu personajele sale și prin ele, prin ceea ce fac, să mi-i iau tovarăși de călătorie timp de aproape două sute optezeci de pagini, să trăiesc cu ele și să mă bucur alături de ele, să râd, să plâng, să fiu acolo cu minciunile și temerile și secretele și mințile lor uneori bolnave, dar explodând de efervescență. Doamne, cât de mult mi-a plăcut!

Este un roman despre adolescenți, da. Despre adolescenți și cu adolescenții. Dar e un roman care îți pune întrebări și te lasă cu muuuuulte alte întrebări, fără să-ți ofere toate răspunsurile de care ai nevoie. Mie, unul, mi-a dat stare energică Sezonul accidentelor, imnul de mai sus mi s-a repetat în cap cam pe tot parcursul lecturii, nananna, încă un pahaaaar pentru drumul plin de apă. Și dacă stai bine și analizezi ceea ce scrie mai sus, tot romanul este relevat în aceste versuri: ce este Sezonul accidentelor, de fapt? O febră, o holeră imaginară pentru toate personajele. E perioada anului în care prieteniile se destramă, secretele ies la iveală, se pornesc lupte imaginare, oamenii umblă să se pârască unii pe alții pentru ca mai apoi să culeagă laurii, oamenii se-ascund și se baricadează în case, după geamuri fumurii și după nopți nedormite, să-și înece sufletele. Mi se pare că mă depărtez de recenzia pe care aș vrea să o fac, dar chiar nu pot, încă îmi vin în cap secvențe din acest roman și-mi dau seama că, într-adevăr, a fost unul bun.

„Când rupi cercul de fum, parcă rupi o vrajă. Sam zâmbește la mine cu toată gura și e de parcă ultimele câteva ore au fost uitate. Chicotesc. Aerul îmi usucă limba. Simt în gură fum și ploaie și frunze umede de toamnă. (...) Râdem încet ca să nu trezim pe nimeni. În spatele nostru, casa e liniștită și pare departe de noi.”

Sezonul accidentelor vorbește despre perioada aceea a vieții în care la orice mișcare bruscă am putea deveni cu totul și cu totul alți oamenii. Vorbește despre improbabil, despre ceea ce ar putea fi, despre ce-ar fi dacă, cum și unde, iar modul în care Moïra Fowley-Doyle reușește să îmbine toate aceste aspecte, anume prietenie, dragoste, iubire, într-un cerc vicios al secretelor, al cuvintelor nespuse, este absolut fascinant. Romanul îți dă o stare aparte, te îmbată prin povestea lui care n-ai vrea să se mai sfârșească, te amăgește, te ridică și te coboară, iar totul se lasă pe mâna hazardului. Personajele sunt complexe, tridimensionale, iar fiecare se dezvoltă, încetul cu încetul, de-a lungul romanului. Pentru ca mai apoi să ți se releve ce secret, de fapt, ascunde fiecare. Și cât de ușor prietenii îți pot deveni dușmani, iar aliații te pot înjunghia pe la spate.

Într-o măsură, romanul Sezonul accidentelor este și despre familie, despre locul acela în care, întotdeauna, te întorci, având comfortul unei iubiri necondiționate și permanente - dar o familie dezbinată, o familie în pragul colapsului, când totul pare inevitabil iar destrămarea este la un cuvânt distanță, mai este o familie în care te întorci cu tot dragul din lume? Moïra Fowley-Doyle conturează un portret impresionant al unei familii gata oricând pentru sacrificii, care încearcă să reunească prin iubire, curaj și sinceritate. Și, totuși, perioada aceasta a anului, când totul pare a fi supus destinului, este perioada cea mai potrivită pentru a încerca să facă acest lucru? Peeeeentru râul de sub nooooi, pentru sezonul accidentelor - rămâne de văzut.

„Sam mă sărută. Începe cu cea mai ușoară atingere de buze pe buze, cu capul înclinat, fără respirație. Oscilăm de parcă am fi în pragul unei uși. Inima mea bate tare. Apoi gurile noastre se apasă una pe cealaltă. Ochii noștri sunt aproape și buzele deschise și Sam își strecoară foarte încet limba în gura mea și când o ating cu a mea, el mă sărută și mai intens. (...) Gurile noastre devin lumea întreagă. (...) Îl simt în bătaia inimii și în fiecare vânătaie. N-am mai fost sărutată așa niciodată.”

Mi-a plăcut, da, chiar mi-a plăcut  Sezonului accidentelor, cu toate tăișurile și ascunzătorile pe care le-a avut, totul plasat într-o lumină sumbră, obscură, în care domnește un sentiment al neaștepatului, al unei panici mute, prezente pe fundalul acțiunii. Pentru că e timpul în care se rup oase, se sparg case, se anunță morții, se spun secretele în megafoane, se instalează anarhia și toți se urăsc unii pe alții, trăgând cu dinții pentru a scoate la iveală ce e mai rău și urât și negru din fiecare. Asta este, Moïra Fowley-Doyle a știut foarte bine să speculeze anumite lucruri, și-a făcut-o cu o măiestrie fascinantă, cum poate numai ea știe. 

„Oasele noastre se zdrobesc, pielea se despică, inimile se rup. Ardem, ne înecăm, suntem în viață.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„dodii”, de Florin Dumitrescu- Recenzie

 

Editura: Nemira

Colecția: Vorpal

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Număr de pagini: 80

  Dodii. Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a deschide o colecție precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpînești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci cînd îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Și dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. 

„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu „pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” - Luminiţa Corneanu

 

dodii este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, căreia tocmai i-am făcut recenzie? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră.

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar dodii m-a atras doar prin modul în care autorul a reușit să se joace cu limba română, s-o învârtă și să demonstreze că, într-adevăr, este un om al verbului. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Florin Dumitrescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 112

Rating: 5 din 5 steluțe

Colecția: Vorpal

Anul apariției: 2016

„Eu o să fiu mama-tăvălug de la care poate o să afli

cât de înspăimântătoare e iubirea.”

Cartea Ștefaniei Mihalache are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă oră care pot reda cu finețe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, țesuturilor, minților legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simțuri înzecite și puteri nefirești, neînfricată, cinică și hiperprotectivă, așa cum toate fetele devin atunci cînd se transformă în mame, Ștefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternității.

„Poemele Ștefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în fața necunoscutului și o duioșie de neexprimat. Scriitoarea reușește cu subtilitate să evite abordarea radicală, separată a oricăreia dintre cele două senzații. Cartea ei e o capsulă a timpului ce conține un mesaj adresat acelor potențiali Oameni desprinși din aliajul amintit. Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfășurare.” - Bogdan-Alexandru Stănescu

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.

„Vorbesc iarăși

din vidul

din pauza 

pe care am pus-o între noi.”

Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache, apărută la Editura Nemira, 2016, este mai mult decât o carte, este mai mult decât versuri, cuvinte, emoție și visceralitate, mai mult decât un volum reușit și bun de poezii. O carte excepțională care pătrunde în meningele cititorului, în cel mai ascuns locșor al sufletului său, în amintirile sale, și dincolo, din trecut, citind poeziile Ștefaniei, parcă auzi vocea mamei și-i simți mirosul de femeie care trece prin viață, mirosul de călcâie crăpate și zile care încetul cu încetul cu încetul au trecut peste ea. Credeți-mă, este de o sensibilitate aparte tema pe care o abordează în poeziie ei, anume iubirea maternă, mamă-fiu, copilul crescând ca o pulbere în cerul burții mamei; date fiind circumstanțele, mi-am adus aminte de un alt roman citit (rămas unul dintre cele mai bune citite) - Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate. M-a impresionat sinceritatea autoarei, modul în care a reușit să poematizeze durerea, universul crescând în pântecele ei, schimbarea fizică, ceea ce are să urmeze și să vină, nu știu, nu poți recenza un volum de poezii, nu poți suma o poezie în doar câteva cuvinte, trebuie citită pentru a fi înțeleasă, sau, dimpotrivă, doar pentru a fi plăcută și simțită.

„(...) deci tu vei fi cel care

va turna pământ peste mine

mi-am spus

e foarte bine așa.”

Sisteme de fixare și prindere este locul în care toată viața se adună, locul în care sămânța tatălui crește și înmugurește în pâmântul fraged și primitor al mamei, pentru a da suflu creației nepământene, care, prin mecanisme (1, 2, 3), prin lacrimi și nopți nedormite, prin zile care abia trec, crește și se dezvoltă, pregătindu-se pentru alegerea vieții. În burta mamei, lumea se adună și adoarme cu gândul și cu speranța și cu dorința și cu moftul că mâine, când se va trezi, poate totul va fi altfel, diferit, așa cum este bine. Am iubit poeziile autoarei, le-am subliniat, le-am marcat, colorat, am notat pe lângă ele anumite pasaje și secvențe - da, sunt genul acela de cititor care atunci când ia o carte în mână și începe s-o răsfoiască, vrea să-și aducă aminte de ceea ce a citit. Am ars la unele fragmente, mi-am abținut viscerele să nu murmure în acord cu poeziile Ștefaniei Mihalache pentru că, dacă sunteți familiarizați cu ceea ce scriu, veți știu că, de asemenea, relația mamă-fiu este una dintre temele mele centrale. 

„Îmbătrânesc

vinul roșu mi se scurge printre coapse

și se face gelatină.”

Volumul de față mi-a făcut interiorul să licărească, să fie plin de lumină, să pâlpâie la fiecare cuvânt. M-a zbuciumat lirismul autoarei, talentul ei irefutabil. Pentru că am avut parte de o lectură pregnantă, în care Ștefania Mihalache a spus exact ce-a vrut să spună, parcă exorcizându-se pe măsură ce cuvintele-i curgeau pe hârtia făcută din piele de om, făcută din amintiri și durere. Autoarea spune lucruri, da, le exteriorizează și le numește, pe măsura a ceea ce, de  altfel, este ascuns de cititorul neavizat. Știți, eu sunt în genul Blaga, eu nu caut să-mi explic poezia, nu, nicidecum, eu mă mulțumesc doar să mă bucur de ea și s-o simt, să-mi placă; nu vreau să știu ce-a vrut Ștefania Mihalache să spună în nu știu ce poezie, nu, chiar nu mă interesează - tot ce vreau eu să reiterez este faptul că ea chiar scrie bine, și-o face pe bune, cu toată sinceritatea, cu toată ușurința, cu toată plăcerea. Dar gândindu-mă la ce a vrut ea să spună într-o poezie, căutând să-i dau explicații, să-i trag foloase și concluzii, ei, bine, atunci cred că aș strica totul și nimic nu ar mai avea vreun farmec. 

„Seara aliniez cremele unsorile uleiurile texturile grase

care să pompeze încă o zi

sânge proaspăt sub decolteul meu (...)”

Poezia Ștefaniei Mihalache este emoție și trăire, este viață și sentiment, visceralitate și, odată cu sfârșitul omului, este sinceritatea de care avem cu toții nevoie. Este teamă, angoasă, furie, este timp și spațiu, este durere, chin, este țipătul dintr-o cameră fără pereți. Este exact ceea ce, dintotdeauna, am vrut de la o poezie, este focul care te arde și te arde și te arde, nemilos și iute, purificându-te, într-un catharsis al cuvintelor. Ștefania Mihalache joacă versurile, le simte, le integrează în realitatea ei, sau, dimpotrivă, le țese tocmai din propria-i realitate imediată. Poezia Ștefaniei Mihalache se înscrie nu doar într-un sensus literalis evident, metaforizat și inadecvat logic, ci și într-un sensus moralis desăvârșit: puterea versurilor, forța scriiturii ei, simțul cuvântului de piatră, ca în poezia aceea cu soldații, totul, totul este bine gândit și conturat în paginile volumului Sisteme de fixare și de prindere. Un volum de o efervescență lirică aparte, genială, care mie mi-a plăcut până la vinovăție. În fond, despre asta este viața: despre poezie și felul în care o apreciem. După ce îndepărtăm arta, după ce ne ascundem după cuvinte, închizându-ne în sufletele, abia asta ne mai rămâne. Și-o să fim eterni, eterni în cuvintele și scrierile noastre.

„(...) după mult diazepam

un pahar cu vin

și o ușă trântită

peste plecarea lui

de la mijlocul vieții.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Lumina iubirii”, de Jay Asher- Recenzie

 

Editura: Corint

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Traducere din limba engleză: Ofelia Al-Gareeb

Colecția: Leda Edge

Anul apriției: 2016

„Povestea lui Asher e plină de o dulceaţă şi o inocenţă fermecătoare, răspândind aceeaşi strălucire caldă ca o încăpere în care clipesc luminile din pomul de Crăciun”. - Entertainment Weekly

„Lumina iubirii este o poveste de dragoste care te face să-ţi doreşti să asculţi mai devreme colindele de sărbători.” - Bustle

Familia Sierrei trăiește din cultivarea pomilor de Crăciun undeva, în Oregon. În fiecare an însă, se mută cu toții în California pentru a-şi vinde brazii. Aşa că Sierra trăiește, practic, în două lumi, unde are două vieţi diferite. Și în oricare din ele îi este, inevitabil, dor de cealaltă. Până de acest Crăciun, când Sierra face cunoștință cu Caleb. Reputaţia lui Caleb nu e aceea a unui băiat model: cu ani în urmă a făcut o greşeală îngrozitoare pe care o tot ispășește de atunci. Sierra poate trece însă peste trecutul lui şi se hotărăşte să îl ajute pentru a-și dobândi iertarea. Dar, atunci când se trezesc înconjuraţi de neînţelegere, dezaprobare şi suspiciuni, Caleb şi Sierra încep să se întrebe dacă, într‑adevăr, așa cum se spune, dragostea chiar îți este de ajuns pentru a depăşi orice obstacol.

Da, este al treilea roman de Jay Asher pe care l-am citit. Am citit și Cele tre1spr3zece motive, apărut la aceeași editură, după care s-a făcut și serialul care a înnebunit adolescenții în ultima perioadă (nu, nu mă voi uita vreodată la el, pentru că vreau să rămân în suflet cu povestea cărții, așa cum am simțit-o eu, nu cum mi-o reiterează scenografiștii și actorii și restul-restul-restul) și Viitorul nostru, care rămâne romanul meu preferat de la acest autor. Sincer să fiu, Lumina iubirii  încheie topul cărților pe care le-am citit de la acest autor, mi-a plăcut cel mai puțin. Ierarhic vorbind, asta nu e mare lucru, dar parcă celelalte romane au avut ceva mai mult, au avut un vibe aparte, mi-au transmis o stare mult mai frumoasă. Ei, bine, Lumina iubirii mi-a plăcut și atât, l-am citit cu drag, dar m-am gândit la un lucru: oare nu am nimerit perioada potrivită pentru a-l citi? Se prea poate, pentru că l-am citit și m-am bucurat doar de poveste, m-am bucurat de personajele frumos conturate, frumos puse în scenă și jucate cu măiestria aparte a lui Asher, dar doar atât. Atât și atât. Nu am simțit emoția pe care, spre exemplu, a simțit-o o prietenă căreia i-am împrumutat Lumina iubirii, și s-a declarat, cu înfocare, că e printre cărțile ei preferate. Încă o dovadă, de altfel, că ce scriu eu aici e obiectiv prin excelență și definiție, întrucât eu îmi scriu părerile și ideile, de aceea sper să nu fie nimeni ofensat de ceea ce eu scriu aici.

Recunosc, mi-a plăcut povestea dintre misteriosul Caleb și donșoara' Sierra, a fost ceva care mi-a adus zâmbetul pe buze și mi i-am imaginat în tot felul de ipostaze și locuri, nu știu, cred că mi-a plăcut faptul că am putut să-i văd dincolo de paginile cărților, să mă joc eu cu destinele lor, nu doar autorul. Într-adevăr, acțiunea nu e cine știe ce (la o adică, ce-ar fi putut fi mai mult decât atât?), dar e ceva frumos, e ceva frumos și sincer, exact cum trebuie să fie o poveste adolescentină de dragoste. Iar personajele te atrag, n-ai cum să nu fii atras, pentru că-s zbuciumate și nebune și frumos conturate, sunt ca prietenii tăi ăia buni plecați pentru mult timp de-acasă și pe care abia aștepți să-i vezi iarăși, să vă povestiți chestii banale, nebunești, să ieșiți la un suc și să bucurații unii de ochii altuia. Asher nu se rezumă doar la o poveste de dragoste, se pricepe el să dozeze tot ce-i trebuie unui roman ca să nu plictisească și să devină monoton; el vorbește despre alegerile pe care le facem, despre ce-ar fi fost dacă, despre prietenie, despre familie, toate subjugate, să folosesc un cuvânt cam deplasat (dar pe-altul nu-l găsesc), acelei perioade din adolescență când ai impresia că toată lumea e a ta și toate astrele și coordonatele lumii se învârt în jurul tău. Acea perioadă în care te simți invincibil și, de asemenea, simți că nimic nu îți stă în cale în a-ți îndeplini visurile și dorințele. Frumos de urmărit și de trăit aceste aspecte ale cărții, dar pe mine totuși parcă nu prea m-au convins. 

Mă așteptam la o poveste mai puternică, mai zdravănă, care să mă sensibilizeze așa cum au reușit primele două romane, Viitorul nostru & Cele tre1spr3zece motive, dar a fost o lectură ok, bunicică pe ici, colo, dar care cu siguranță ar fi putut fi ceva mai bună, ceva mai frumos dezvoltată. Ba chiar, la un moment dat parcă devine totul monoton, ai impresia că Asher bate pasul pe loc cu niște aspecte la care nu te-ai fi așteptat, o face destul de des, dar apoi vine în forță din spate și parcă-l ierți, na, că așa este cititorul, tinde să aprecieze fiecare carte pe care o citește, chiar dacă nu se înscrie întocmai în gusturile și așteptările sale. Nu-i nimic, Asher, aștept să-mi demonstrezi că ești mult mai mult decât un scriitor care se pricepe, aștept să-mi demonstrezi că te poți întoarce la emoțiile pe care le transmiteai cândva. Evident, nu-i pot defini stilul doar în acest roman, credeți-mă, primele două cărți mi-au plăcut enoooorm de mult, ba chiar, într-o perioadă, Viitorul nostru a fost cartea mea cu adolescenți preferată, pentru că într-adevăr mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun muuuulte întrebări.

Stilul lui Jay Asher este foarte ușor, lejer, deloc încărcat cu registre dintr-alea stilistice care, într-o primă fază, ar părea greoaie. Totul curge de la sine, datorat hazardului, limbii frumoase și ușoare; Asher, un autor deștept și cu verbul la el, care știe cum să exploreze viața adolescentină, cu toate neajunsurile, nevoile, dezamăgirile și zilele ei. Mi-a plăcut că am avut parte de o lectură ușoară și cu gust, dar care n-a mișcat vreo ceva în mine. Dar, zău, nu toate lecturile-s făcute ca să miște oameni, așa că sunt sigur că ar ieși un serial bun și după Lumina iubirii, de ce nu?

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Corint pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site, de AICI. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. Mult succes și lecturi frumoase să aveți!