Lansare Ultimele zile ale aristocrației ruse, de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon

Lansare Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon

Editura Corint vă invită la lansarea volumului Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, volum apărut în cadrul colecției Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu. 

Evenimentul va avea loc miercuri, 12 februarie, ora 18:30, la Librăria Cărturești Carusel din București.

Vor lua cuvântul: Georgeta Filitti, istoric, Antoaneta Olteanu, profesor, etnolog, traducător, Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu, coordonatorul colecției Istorie cu blazon.

„Când bolșevicii au ajuns la putere, în 1917, noul regim a început să îi transforme pe aristocrați în pauperi, exilați sau de-a dreptul în leșuri. [...] Douglas Smith, un fost diplomat american și o autoritate în istoria sovietică, autorul câtorva cărți fundamentale, [...] adoptă o perspectivă inedită atunci când optează să scrie istoria revoluției, concentrându-se asupra clasei dispărute: cine au fost membrii ei? Cum a fost viața lor înainte de revoluție? Ce li s-a întâmplat mai apoi? Cercetarea lui Smith este remarcabil de minuțioasă [...]. Percheziții, arestări, concedieri, confiscări, exilări interne, întemnițări, torturi, execuții și chiar profanări de morminte – acestea șimulte alte experiențe sumbre sunt descrise de Douglas Smith în stilul său absolut captivant. Autorul menționează evenimente istorice, dar intenția sa este de a demonstra cum acestea și-au pus amprenta asupra personajelor. El zugrăvește cu o limpezime brutală adevărul exprimat și de Orwell în Ferma animalelor: o nouă aristocrație – una politică – se formează întotdeauna pentru a o înlocui pe cea dispărută și a beneficia de plăcerile traiului pe spinarea altora. Smith redă povești pilduitoare și amare despre politică și putere, dar și despre profunda suferință umană pe care acestea le generează, în mod inevitabil.”- Kirkus Reviews 

„Absolut palpitantă, excelent documentată și cu o distribuție formată atât din aristocrați ruși de-a dreptul flamboaianți, membri a două dintre cele mai mărețe și mai nobile dinastii, cât și din comisari sovietici brutali, Ultimele zile ale aristocrației ruse este o carte de istorie extraordinar deimportantă, dar și o poveste emoționantă despre oameni, despre măreția și dispariția nobilimii ruse și despre supraviețuirea individuală a unora dintre membrii săi.” - Simon Sebag Montefiore

„Nemaipomenită și excelent istorisită!” - Rosemary Sullivan, The Wall Street Journal

„Captivantă... plină de evenimente și anecdote minuțios redate.” - Liesle Schillinger, The New York Times

Lucrare distinsă cu Pushkin House Russian Book Prize 2013, desemnată „cea mai bună carte a anului 2012” de Salon și „cea mai bună carte a săptămânii” de BBC Radio 4.

alături cu drumu, de Nora Iuga - Recenzie

Editura: Casa de pariuri literare

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 84

„și ei fluierau atât de asurzitor din orga electronică

îmi fluiera trupul întreg în fața muzeului erotic

negrul ăla            iar negrul

adulmecînd parfumul de trandafir amestecat cu sudoare

nările imense rezervoare de gheață

și voluptate ca toate orificiile

așteaptă trenul să intre în tunel

și întunericul compact cînd ești înghițit total

în tine și vrei să faci dragoste pe masa de operație”

N-am să fac o recenzie prea lungă, de fapt, nici măcar n-o să fie o recenzie, ci pur și simplu gândurile mele (ȘI) despre această carte, pe lângă altele scrise de Nora Iuga (ce-i drept, doar de poezii) pe care le-am citit. Am și romane semnate de către această doamnă în bibliotecă, dar nu mă simt, încă, pregătit să le abordez. În schimb, mereu mi-a plăcut lirismul autoarei, mereu mi-au plăcut imaginile pe care le-a creat, scenele cărora le-a dat viață, cu un limbaj plastic, dar nu în sensul efervescenței figurilor de stil, a metaforelor; nu, nu, ci vorbesc despre un lirism pur, visceral, nu știu cum să-l numesc, vorbesc despre o poezie a lucrului, o poezie palpabilă, de multe ori plină de furie & durere & amintiri & timp trecut, ca un manuscris al refulării, al anumitor amintiri. Nu știu cât de înțeles mă fac, în schimb, poezia Norăi Iuga este, după cum autoarea spune (despre ea însăși) „în afara oricărei identități”. Scrisul ei nu are granițe, nu cunoaște bariere psihice, fizice, ci este un stil sui generis, unul al lucrurilor create și increate, un stil frumos & urât (fazual spus) deopotrivă; la o adică, îți place ori nu-ți place, și cam atât. De multe ori poate m-aș fi întrebat „oare ce vrea să zică în poezia asta”?, deoarece poți găsi de multe ori, citind, lacune raționale, o poezie inabordabilă din punct de vedere rațional. Dar mi-am dat seama totuși că poezia nu caută a fi explicată, țesută, ci poezia pur și simplu trebuie trăită, trebuie să te-atingă într-un mod subtil în acel loc pe care-l numim conștiință/suflet/identitate interioară. Și, sincer, asta-mi place cel mai mult la poezia Norăi Iuga, anume faptul că mereu m-a mișcat, m-a emoționat pe alocuri, mereu mi-a dat de gândit și mi-a potențat creativitatea - mi-a extins universul imaginilor și m-a inspirat. Autoarea are stilul aparte de a introduce cuvinte care, într-o măsură, ai spune că-s nepotrivite pentru o „poezie” - însă întocmai maniera în care le introduce, parafrazările, concordanța imaginilor, plasticitatea lor, verosimilul - asta te face să-ți spui că, într-adevăr, nu există bariere de stil, „bariere de identitate”. De fapt, alături cu drumu este de fapt o proză în poezie (sau poezie în proză, depinde de felul în care privești), fiind lipsită de rigorile anumitor caracteristici ale stilului liric. Este ca și cum autoarea a închis ochii fizici și i-a deschis pe cei ai sufletului, și-atunci a luat naștere actul creator - o carte a sincerității, o carte a timpului, o carte a vieții. Și de asta mi-a plăcut, pur și simplu, orice carte scrisă de Nora Iuga, pe care, de-a lungul anilor, am citit-o. 

„pata de grăsime pe care o lasă degetul

rămâne mereu o indecență ți se face rușine

de urma trupului tău în actele oficiale

strecurat abuziv pe ușa din dos

la fel ca pariul că ai să escaladezi everestul

ai să treci înot canalul mânecii ai să iei nobelul

și te lași păgubaș n-ai cum să explici

echilibrul instabil cînd celulele se ciocnesc

ca ouăle de paști ai grijă cum traversezi 

la intersecție unii te lasă să treci alții nu

am uitat ce-am vrut să spun cu ouăle de paști”

Nu pot să nu v-o recomand, dar nu știu câți dintre voi citesc poezie și abordează acest stil. Dar, drept să vă spun, mi se pare mult mai greu să sumezi atâta emoție într-o poezie, decât într-un roman întreg. Eu, deopotrivă, citesc de amândouă (deși, recunosc, poezie ceva mai rar).

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere: Vali Florescu

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 320

Carmen Maria Machado s-a născut în Allentown, Pennsylvania, unde tatăl ei se stabilise cu puțin timp înainte ca ea să se nască. Bunicul din partea tatălui a imigrat din Cuba în Statele Unite, iar bunica, din Austria. Carmen Maria Machado are un masterat în scriere creativă de la Iowa Writers' Workshop și a primit burse și rezidențe importante, de la Michener-Copernicus Foundation, Elizabeth George Foundation, CINTAS Foundation, Speculative Literature Foundation, Universitatea din Iowa, Yaddo Corporation, Hedgebrook și Millay Colony for the Arts. A debutat cu volumul de povestiri Corpul ei și alte desfătări (Her Body and Other Parties), în 2017. Multipremiat și nominalizat, acest volum este privit de critici ca semnalând apariția unui scriitor de anvergură, iar povestirile au fost republicate în reviste și antologii prestigioase: Year’s Best Weird Fiction, Best American Science Fiction & Fantasy, Best Horror of the Year, The New Voices of Fantasy și Best Women's Erotica. Ca eseist și critic, Machado publică frecvent în The New Yorker, Granta, Lightspeed Magazine. În prezent lucrează la un volum de memorii, intitulat House in Indiana, și este artist rezident la Universitatea din Pennsylvania. Trăiește la Philadelphia, împreună cu soția ei.

Povestirile lui Carmen Maria Machado vibrează de originalitate, bizarerie și senzualitate, forțând cusăturile pielii personajelor și ale limbajului în moduri aproape imposibile, de neuitat. Într-un amestec perfect unic de horror erotic cu basm și cultură pop cu mit, Machado reușește să spună o altă poveste a feminității, una nefamiliară, poate șocantă, dar una pe care trebuie să o știm. Un roman fresh în colecția de literatură străină Endorfiction. A se citi în așternuturi de satin.

În Corpul ei și alte desfătări, există o poveste despre o femeie care îi dă unui bărbat totul, dar el vrea mai mult – vrea să știe secretul panglicii verzi care a devenit una cu trupul ei. Există o poveste despre o femeie care începe să dispară, la propriu, din cauza unei epidemii misterioase. Există o poveste despre o femeie care ar face orice să-și hrănească soțul cu o bucată de ficat proaspăt. Există o poveste despre o femeie care s-a născut prea devreme. Există o poveste despre o femeie care a dat naștere în taină unor pui de lup.

Încep această recenzie prin a spune că știam cât de mult îmi va plăcea această carte. De ce? Simplu. Că a fost tradusă de către cei de la Vellant. Că face parte din Endorfiction. Că pur și simplu niciodată n-am fost dezamăgit de o carte din această colecție. Și nu vorbesc în dodii, ci în experiență de caz, întrucât am citit ceva cărți din această tagmă. Și n-o spun ca o strategie, ci e chiar adevărul. Ador, ador pur și simplu cărțile de la Vellant, nu știu de ce nu le citește mai multă lume - evident, nu e de judecat sau ceva, nu-s eu cineva ca să vă spun ce să citiți - fiecare cititor are propria sa zonă, propriile sale cărți de interes și așa mai departe. Și ca să nu intrăm în polemici nedorite și neplăcute, am să mă opresc aici.

Sunt un fan, de asemenea, al prozei scurte, al povestirilor, asta încă de cât am descoperit-o pe Alice Munro, una dintre autoarele mele preferate, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009. Și, cum ați citit probabil în descrierea de mai sus, Corpul ei și alte desfătări cuprinde o serie de povestiri, fiecare reiterând și conturând o anumită idee, un anumit concept, dar fiecare are un punct comun în sensul în care are drept personaj principal o femeie. Și, mai mult decât o femeie, o voce, o „creatură” abisală neînțeleasă, un sentiment și o emoție aparte. Nu știu cum să explic, pentru că, evident, nu vă voi povesti ce se întâmplă în fiecare poveste și cum se întâmplă, ci am să încerc să redau stările prin care am trecut citind această carte, precum și ideile pe care mi le-au lăsat poveștile, întrebările pe care m-au făcut să mi le pun. Ei, bine, la Carmen Maria Machado am observat, dincolo de toate, un realism magic, aș putea spune, am observat un fel de fuziune bruscă a realului, a verosimilului, cu imaginarul neașteptat, plasat într-un moment în care parcă nici nu te aștepți - personajele lui Carmen Machado par desprinse dintr-o oroare umană, par a fi nebune, cu probleme psihice, par a fi neintegrate în ideea de „viață”, par a fi primitive, neaoșe, încât îți este foarte greu s-ajungi să le înțelegi, să le explici. De altfel, cred că nici nu trebuie s-o faci, ci pur și simplu trebuie să citești și, la sfârșit, să tragi sau nu concluzii. 

În unele cazuri, citeam și nu știam ce se întâmplă - pentru că, așa cum v-am spus, nu puteam să-mi explic anumite situații. Pe cât mi se păreau de ciudate, de misterioase, de deplasate, pe atât de mult îmi stârneau curiozitatea, îmi stârneau anumite emoții care nu m-au încercat când am citit alte cărți. De asta mi-a plăcut mult cartea și din acest motiv i-am acordat 5 steluțe - deși, oricum, obișnuiesc să fiu darnic, pot spune că această colecție de povestiri chiar mi-a plăcut mult, deoarece m-a intrigat într-o măsură destul de neașteptată și m-a trecut prin diferite stări existențiale (s-o spun cu cuvinte mari). Am citit-o destul de început pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de personaje, de felul lor de a fi, de construcție lor - de luminile și umbrele care-și iau locul pe rând și conturează un personaj autentic, original, care-ți rămâne în minte. Țin minte că, după ce am terminat cartea, am și-nceput să vorbesc cu o prietenă despre o anumită poveste (prima din carte) pe care, după ce am citit-o, m-am oprit din tot ce făceam și am contemplat tavanul în jur de zece minute. Zău, atât de mult m-a șocat!

Dincolo de altele, în cartea lui Carmen Maria Machado este vorba despre un eros feminin extrem de profund, despre o transformare și o putere feminină nebănuite. Cu un limbaj poetic, efervescent, de multe ori metaforic, autoarea face din povestirile sale nu doar artă, ci viață, viață pură, de multe ori urâtă, neplăcută, „scuturată” de luxul confortului. Personajele lui Machado aleargă după ceva anumite, le simți surescitarea atunci când citești, le trăiești durerile și emoțiile lor nu sunt doar ale lor, ci, într-un mod egoist, devin și ale tale, te încearcă la rându-ți. Intrigile sunt devastatoare, sunt crude, dar stârnesc, deopotrivă, interesul și încântarea cititorului. Cu alte cuvinte, cred că punctele forte ale cărții Corpul ei și alte desfătări ar fi construcția personajului, alături de intriga fiecărei povești. 

Întâmplări neașteptate, de un erotism asexual, personaje puternice, robuste, inexplicabile, limbajul frumos conturat, lipsit de înfrumusețări stilistice care nu-și au loc și care de multe ori ar putea plictisi sau îngreuna lectura, expeditiv și plastic, toate acestea fac din cartea lui Carmen Maria Machado, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Repet, nu-s impresonist, nu-mi place să spun „vai, ce mi-a plăcut, da, o recomand, e super-mega-bună”, fără să dau motive - dar, de multe ori, chiar nu ai motive, iar singurul lucru pe care-l poți face este să recomanzi cartea; cine vrea s-o citească, e câștigat, cine nu, să citească altceva. Nu-i așa? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Corpul ei și alte desfătări, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

Viitorul fericirii, de Amy Blankson - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2019
Traducere: Vasile-Radu Filip 

Amy Blankson a devenit unul dintre principalii experți din lume cu privire la conexiunea dintre psihologia pozitivă și tehnologie. E singura persoană care a fost numită o ,,Pată de Lumină” de doi președinți (președintele George H.W. Bush și președintele Bill Clinton) pentru că a creat o mișcare de activare a schimbării culturii pozitive. O vorbitoare și o consultantă foarte căutată, Amy a lucrat cu organizații precum Google, NASA, armata SUA sau Fundația XPRIZE pentru a ajuta la promovarea unui sentiment de bunăstare în Era Digitală. Amy a absolvit Universitatea Harvard și deține un MBA la Școala de Management de la Yale.

„Cele mai fericite locuri nu sunt cele conectate cu fire fizice, ci cu circuite personale și emoționale profunde”.

Viitorul fericirii depinde de noi. Reflectând deliberat la unde, când, de ce și cum folosim tehnologia, putem începe să modelăm în mod activ scenariile sociale și forțele pieței care ne impulsionează cultura să creeze viitorul pe care vrem să‑l vedem cu adevărat.

„Merită spus că această carte nu este doar pentru cei pasionați de tehnologie. Este pentru oricine are probleme cu numărul tot mai mare de încărcătoare care‑i iau cu asalt noptiera. Este pentru directori și angajați care se străduiesc să‑și crească productivitatea, dar îi ustură ochii și îi doare spatele după ore întregi în care au fixat monitorul. Este pentru mamele cu mașină de tip monovolum, cărora le place cum le ajută dispozitivele să‑și calmeze copiii când sunt în mașină sau în public, dar după aceea au de‑a face cu „istericalele tehnologiei“, când este oprit dispozitivul. Este pentru tinerii profesioniști copleșiți de amprenta lor digitală și care au nevoie să se deconecteze în mod strategic de la dispozitive.” - Amy Blankson 

Am să încep această carte prin a vă (re)aminti că eu nu sunt adeptul cărților de dezvoltare personală, cărților care au tendința de a-ți arăta, spune, de a (te) sfătui ce să faci, cum să faci, pe unde să mergi ca să ajungi mai repede la destinație, să elimini negativismul, să fii cât mai pozitiv, cât mai în regulă cu tine și cu atitudinile tale privitoare la stilul de viață, la dinamismul pe care-l ai și așa mai departe. Dar, că există un „dar”, bineînțeles, sunt unele momente în care am o înclinație să citesc o carte de acest gen. Așa s-a întâmplat și acum, cu Viitorul fericirii, întrucât chiar am trecut prin anumite situații și această carte a apărut exact când a trebuit (ce ironie! mereu am spus că unele cărți parcă știu când să apară în viața unui cititor, parcă simt o energie, un chemotactism care te cheamă spre a le citi). Și această carte nu numai că, pentru mine, a fost una foarte bună (în detrimentul celor trei steluțe pe care i le-am acordat; nu că ar fi o carte care nu mi-a plăcut, ci este o carte care nu face parte din sfera mea literară), dar a fost o carte foarte documentată, foarte bine pusă la punct și practică.

„În acest vortex ultraconectat în care trăim, este esențial să folosim tehnologia în mod conștient, ca să nu devenim codependenți, speriați să respirăm vreo clipă fără un puls electronic lângă noi.”

E drept, nu putem trăi fără tehnologie, deoarece este parte integrantă a vieții noastre. Suntem conectați de tehnologie și prin tehnologie, în măsura în care suntem deconectați -  ca oameni, ca ființe sociale, ajungem să ne pierdem această „virtute”, chiar dacă încetul cu încetul cu încetul, totul într-o direcție sigură și precisă. Da, e normal, ieșim cu prietenii undeva și, bum, în orice moment cineva trebuie să-și verifice telefonul. Messenger-ul, mail-urile, Insta-ul, Facebook-ul, lumea virtuală în care unii chiar ajung să se piardă cu atâta ușurință. Și totuși nimeni nu are nimic împotrivă pentru că, la rândul său, face la fel. Nu spun că internetul nu e util, că rețelele de socializare nu sunt utile, dar, în cele din urmă, toate acestea ajung să stârpească, într-o măsură mică, realitatea noastră de zi cu zi. Și mă refer la realitatea autentică (știu, sună ciudat), nu la o realitate pixelată în care totul e posibil. Relațiile dintre oameni sunt mai greu de legat, la fel cum sunt și mai greu de menținut. Chiar vorbeam cu o prietenă și-i spuneam că pe social media toată lumea afișează o viață frumoasă, afișează acea parte awesome din viața lor - păi, da, bineînțeles, doar n-o să afișeze (de cele mai multe ori, dar sunt și excepții) ceva urât ce-o să i se întâmple. Nu. O să arate cum e în vacanța din India, cât de bine se simte pe plaja în California, ce outfit super are și la ce evenimente imperioase ia parte. Normal, e ordinea și cronologia firească a lucrurilor. Dar toate acestea pun bariere între „realitatea reală” (îmi cer scuze pentru o asemenea asociere) și „realitatea virtuală” - între oameni și oameni, între trăiri și manifestări, între realitate și ficțiune. 

„Oricât de mult ne-ar plăcea noutatea și entuziasmul tehnologiei, a venit vremea să preluăm controlul, astfel încât să putem stăpâni viteza și puterea de sub noi.”

Oricum, sărind peste acest preambul, această carte chiar reiterează foarte bine defectele pe care, odată cu ea, tehnologia le aduce. Ce este greșit în a face abuz de dispozitive smart, cum pune tehnologia monopol peste lume și totuși ce-am putea face pentru a reduce consumul ei și emisiile negative pe care le are (notă, s-au „inventat” noi boli din cauza dispozitivelor tehnologice, noi afecțiuni articulare, noi fobii - fobia de a-ți pierde telefonul etc). Da, asta mi-a plăcut cel mai mult, explicațiile pe care Amy Blankson le aduce în Viitorul fericirii. Ce putem face, în cele din urmă, pentru a putea trăi mai echilibrat înconjurați de tehnologie. Este o carte foarte documentată, care aduce și idei practice pe care oricine le poate pune în aplicare. Uite, spre exemplu, eu când învăț îmi închid telefonul pentru a nu fi distrat. Un singur ochi aruncat peste un mail în timp ce faci altceva și te concentrezi îți poate disturba mecanismul cerebral și este mult mai greu să revii, concentrat, la ceea ce făceai. Am simțit-o pe pielea mea. Este foarte ușor să spunem „nu” anumitor situații care ar implica, nu știu, răspunsul la telefon, folosirea laptop-ului, „hai-să-iau-o-pauză-și-să-mai-verific-feed-ul” - nu, ia o pauză și ieși puțin și te plimbă, ia aer curat, citește o carte, fă cinșpe' genuflexiuni și-ai să te simți mult mai bine. Ce-i drept, parcă, e mai comod totuși să-ți verifici feed-ul de pe Insta, nu? Hehe!

„Deoarece 95% dintre americani petrec cel puțin două ore pe zi sau mai mult folosind un dispozitiv digital personal, tocmai începe să apară o nouă serie de complicații medicale.”

Am să-nchei aici spunând că recomand această carte dacă vreți să aflați ce înseamnă, de fapt, tehnologia: pe cât este de utilă, pe atât poate fi de nocivă. Repet, nu spun că tehnologia nu reprezintă o parte integrantă a vieții noastre, din moment ce suntem înconjurați de ea, o folosim, din moment ce a revoluționat lumea și chiar mecanismele ei. Din moment ce a fost creată de om și, de atunci, folosită în fiecare secundă a existenței. O folosim chiar și când n-o folosim. Dar trebuie să știm cum s-o valorificăm pentru a aduce cât mai multă fericire în viața noastră, pentru a ne fi cât mai utilă, pentru a ne fi un prieten cât mai bun și de nădejde. Pentru că tehnologia nu vine cu rațiune proprie, ci este folosită prin rațiunea noastră. Și trebuie să raționăm momentele în care să spunem „stop”, pentru că este foarte ușor să te pierzi ore în șir într-o lume care încape în câțiva inch.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Viitorul fericirii, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

De unde începe „valoarea” unei cărți?

Salutare, dragi cititori.

Eu am început să citesc de pe la vârsta de zece ani. Citit „în forță”, vreau să spun. Știu prea bine că mergeam la biblioteca din comună și (mă) pierdeam zeci de minute printre puținele cărți pe care le aveam acolo disponibile. În primă instanță, nu prea mă interesa ce carte alegeam, ce gen era - optam însă foarte mult pentru cărți de știință, să le spun așa, pe înțelesul meu, despre amfibieni, reptile, mamifere exotice, pentru că-mi plăcea foarte mult să aflu cât mai multe despre lumea aceasta imensă care mă înconjoară și care știu că înseamnă, de fapt, atât de multe. Și nicio enciclopedie n-ar putea cuprinde efervescența acestei lumi - de aceea nu mă opream doar la cărți despre regnuri de animale, ci am început să citesc și despre mari exploratori ai lumii, despre stele, despre alte planete, despre minuni ale lumii și ape nesfârșite, munți pietroși și puternici, despre corpul uman, mecanismele sale, modul în care funcționează și ne poartă în această viață. Efectiv, la acea vârsă, tot spiritul meu curios s-a manifestat - și, da, am avut cărțile la îndemână, sfetnicii cei mai buni și mereu acolo la nevoie. După ce „am depășit” această perioadă, s-a manifestat în mine acel spirit de detectiv; astfel, am început să citesc cărți polițiste. Foarte-multe-cărți-polițiste. Și-mi aduc aminte de un autor, Anthony King, care pentru mine, în acel moment, era regele genului polițisto-thriller. Am citit toate cărțile sale, eu și cu încă un prieten, și-mi aduc aminte că ne întâlneam amândoi, mergând spre școală, citind aceeași carte în paralel, și ne dădeam cu presupusul, care e criminalul, de ce a făcut asta, cine e suspect. Da, cărțile aproprie oameni, iar cred că aceasta este prima valoare colosală pe care le-o pot acorda, apropie sufletele frumoase și le leagă strâns, strâns, dar delicat. Și-am continuat să citesc, să citesc mult, eram un ahtiat al lecturii, al cărților (de orice gen), al poveștilor fantastice, dramatice, surprinzătoare, al poveștilor cu și despre viață. Și nimic nu mă oprea. Ba îmi aduc aminte o situație în care am vrut să iau de la bibliotecă Anna Karenina, a lui Tolstoi, iar doamna bibliotecară, o femeie minunată, m-a întrebat dacă nu sunt prea mic pentru a o citi. Și, da, eram prea mic, drept care n-am putut s-o citesc (nu mi-a plăcut), dar, reluând-o acum câțiva ani, trecut prin sute de cărți citite, mi-am dat seama că este o capodoperă și că, de fapt, fiecare carte își are propriul timp, iar valoarea unei cărți, întocmai, e consacrată nu numai de predominanța sa în timp, ci și de momentul în care citești acea carte. Da, mi s-a întâmplat foarte des să citesc o carte cândva și-apoi s-o recitesc peste câțiva ani și să-i dau mai mult credit, s-o simt altfel, s-o trăiesc mai mult, s-o înțeleg și să-mi placă. Este vorba, tind să cred, de circumstanțele în care ai citit-o (pe fond de experiență literară și nu numai) și de atenția pe care, în acele momente, i-ai acordat-o. Și cred că exemplul cel mai potrivit este cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, pentru mine, cel puțin, una dintre capodoperele literare ale acestei lumi și cartea la care mereu, dar mereu, mă întorc cu sufletul și pe care o recomand oricui, indiferent de vârstă, indiferent de genul literar care-i este confortabil. Este o carte care te marchează în dezvoltarea ta ca om, este o carte pe care o simți cu sufletul și pe care o păstrezi acolo mereu, poate involuntar, poate fără să știi. Nu este doar o lecție de viață, ci un fel de dicton călăuzitor, uneori. Da, asta este puterea cărților, lecțiile pe care ni le oferă ca niște prieteni mereu acolo, sfaturile pe care ni le dau fără să ne judece dacă nu le luăm, poate, în considerare. Vă las câteva citate pe care mi le-am notat într-un carnețel:

1. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”
2. „A te judeca pe tine însuți este mult mai greu decât a-i judeca pe alții. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un om înțelept.”
3. „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”
4. „Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.”
5. „Toți adulții au fost cândva copii, doar că puțini dintre ei își amintesc.”

Cu timpul, apoi, am început să-mi cumpăr cărți. Da, mi-am dat seama că nu mă mulțumesc doar să le citesc, să le simt în mână, și-apoi să le duc înapoi la bibliotecă. Mi-am spus că vreau să am propria mea bibliotecă, s-o cresc frumos ca pe un copil și s-o îngrijesc la fel de mult. Voiam să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile literare și de activitate. Și, încă, unul dintre visurile mele este să am o cameră plină cu cărți, doar cu cărți, o cameră în care să mă pot simți ca într-o lume a cărților, liniștit, să citesc un roman bun, cu o ceașcă de cafea sau ceai, departe de vijelioasa lume. Îmi aduc aminte că primele cărți pe care mi le-am cumpărat au fost Jocurile foamei, de Suzanne Collins, o trilogie pe care am adorat-o și a cărei ecranizare, pentru mine, este cea mai bună distopie, în momentul de față. Cu timpul am tot cumpărat cărți, uneori pur și simplu cumpăram o carte fără să știu mare lucru despre ea, fără să mai fi citit ceva de la autorul respectiv - pur și simplu cumpăram și cumpăram și cumpăram pentru a se aduna cât mai multe, pentru a-mi mări biblioteca și numărul de cărți. Și în momentul de față am pe puțin o mie de cărți în bibliotecă, lucru de care, într-o măsură, sunt mândru. Evident, nu le-am citit pe toate - timpul a trecut, timpul s-a micșorat, prioritățile, momentan, sunt altele, dar nu uit să citesc cel puțin câteva pagini pe zi, să fiu la curent cu majoritatea aparițiilor literare, cu activitatea literară a autorilor mei de suflet. Și totuși, când am văzut că încep să se adune tot mai multe, m-am gândit la un lucru: oare, din toate cărțile pe care le am, pe câte chiar aș vrea să le citesc în viitorul apropiat? Și mi-am dat seama că tot cumpărând și cumpărând, am pierdut puțin din zona mea literară de confort, să spun așa. Am o mulțime de cărți care nu mă atrag de nicio culoare - nu simt nicio predilecție spre a le citi sau măcar răsfoi, să aflu despre ce este vorba în roman. Și-așa am ajuns să-mi stabilesc niște criterii atunci când îmi cumpăr o carte:

1. Anul apariției și vârsta autorului - pentru mine, nu contează când a apărut o carte. Totuși, îmi dau seama după anul apariției cam în ce gen se încadrează, cam cum ar fi povestea, stilul autorului, felul de a fi al personajelor. Nu putem spune că, în anumite perioade, nu se scria într-un fel, iar în altă perioadă, în alt fel. Evident, existau și acei puțin care spărgeau tipare, erau mai avangardiști. Dar dacă vreau să citesc ceva clasic, știu unde să mă duc, iar dacă vreau să citesc ceva mai actual, de asemenea. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să acordăm o șansă și autorilor noi apăruți. Cine știe, poate un autor a păstrat în el zeci de ani de experiență și sute de întâmplări care merită povestite, și, la o anumită vârstă, se hotărăște să publice. Și vinul devine mai bun pe măsură ce „se învechește”, nu-i așa?
2. Coperta - deși ar putea suna egoist, uneori, pentru mine, coperta face diferența. Mai ales dacă, de multe ori, e în concordanță cu tema cărții, cu stilul ei. Nu știu, nu cred că o copertă se alege pur și simplu la întâmplare, ci trebuie să sugereze, cât mai mult, ideea cărții, emoția ei. Și asta face diferența între a alege două cărți scrise de autori de la care ulterior n-am mai citit nimic: procentajul în care mă atrage coperta. Evident, după cum vă dați seama, am avut parte de experiențe și experiențe - cărți care nu mi-au plăcut dar a căror coperta mi s-a părut genială, și cărți care mi-au plăcut dar a căror copertă lăsa de dorit. Până la urmă, coperțile sunt primul impact cu o carte, nu? Dar, na, cum se zice, prima impresie nu e mereu cea bună. Get inspired...
3. Calitatea (fizică) a cărții - și vorbesc despre hârtie, ilustrații (dacă este cazul), despre greșelile gramaticale și traducerea sa. Hârtia, recunosc, de multe ori nu vreau să fie albă-albă, cum sunt majoritatea cărților, ci să fie un fel de hârtie reciclată, dacă mă înțelegeți, puțin gălbuie (dar doar puțin), să n-o simt lucioasă, mată, ci puțin aspră, dar într-o măsură aproape imperceptibilă. Dacă optez pentru o carte cu ilustrații, aș vrea ca ilustrațiile să fie cât mai efervescente, cât mai aproape de adevăr - să-mi ofere o perspectivă pe care eu însumi o proiectez asupra acțiunii, situațiilor, personajelor. De aceea, drept să vă spun, la Caroca cu povești, librărie online în special pentru copii, am găsit cărțile cu cele mai frumoase ilustrații, iar dintre ele le-aș putea numi pe următoarele: Tu ești comoara noastra, o poveste superbă de familie, Albă-ca-Zăpada, ale cărei ilustrații sunt pur și simplu magice, Oșior își caută un priten (AICI puteți răsfoi câteva pagini din carte), povestea unui schelet mic și singuratic, o poveste despre prietenie, care nu ține cont de diferențe, nu pune bariere, Canarul care făcea pipi în cuib, o carte foarte drăguță și amuzantă, și mai sunt multe - puteți căuta pe site-ul dragilor de la Caroca, multe cărți au și prezentare video, pentru a vă pune la dispoziție mai multe șanse în a alege anumite cărți, funcție de interesele dumneavoastră. Evident, despre greșeli gramaticale nici nu se pune vorba - nu poți da pe piață o carte care abundă de greșeli - da, să zicem, trei-patru scapă oricui, dar dacă este vorba de greșeli gramaticale, de acord între subiect și predicat, greșeli de ortografie (cratime lipsă, virgule puse aiurea, semne de punctuație nepotrivite), nume proprii scrise cu litere mici - ei, bine, cineva ar trebui s-o revizuiască. Neapărat. Legat de traducere, vă pot spune că, pentru mine, traducătorul este un fel de-al doilea autor al cărții. Nu numai că trebuie să redea corect povestea, dar, după părerea mea, trebuie să reușească să redea emoția cărții într-o manieră cât mai autentică, cât de potrivită - de aceea, sunt sigur că mulți autor nu se apucă să traducă o anumită carte fără să se intereseze despre viața scriitorului, despre activitatea sa literară, fără să fi citit și alte cărți (poate) de la respectivul autor. Abia atunci, cu siguranță, va fi reușit s-o traducă mult mai ușor și mult mai aproape de adevăr.
4. Calitatea cognitivă a cărții - pentru mine, o carte trebuie să mă facă să simt. Să plâng. Să râd. Să mă treacă prin diferite stări odată cu trecerea mea prin diferite lumi. Să mă facă să vreau să cunosc cât mai mult, să fiu prieten cu personajele, să iau parte la aventurile lor, să le cert când iau decizii pripite și iraționale, să le cert când iubesc prea mult și nimic altceva nu mai contează. Să mă simt ca și ele când se bucură, când dau greș, când au rateuri și nu mai știu ce să facă cu viața lor. Cum am spus, să mă simt cât mai aproape de ele și de povestea lor. Chiar dacă-s fictive, să-mi spun, ah, cât aș fi vrut să am un priten așa. Nu vreau să citesc o carte care să mă lase rece și eventual doar să-mi placă - și atât. Nu, chiar dacă am citit și astfel de cărți, mereu, pentru mine, efervescența personajelor și a trăirilor lor este ceea ce primează și într-adevăr contează. Și-aici vreau să vă dau două exemple de cărți care, în copilărie, m-au marcat în maniera în care nu doar c-am vrut să fac parte din acea lume, dar am vrut ca, în ziua următoare după ce am citit-o, printr-o minune să am astfel de prieteni: Spărgătorul de nuci și Alice în Țara minunilor. 
5. Prețul - pentru mine, cel puțin, niciodată un criteriu în a alege o carte. Mi s-a întâmplat să cumpăr o carte la un preț mare doar pentru că o cumpără toată lumea, și să fiu dezamăgit până peste cap de ea. Bineînțeles, mi s-a întâmplat și contrariul: să citesc o carte extrem, extrem de bună pe care am dat maximum douăzeci de lei. Totul are și un raționament logic, într-o măsură: de multe ori o carte are un preț mare pentru că are multe pagini, ori coperta este cartonată, ori autorul este foarte cunoscut, deci citit. Și dacă e citit, întocmai, înseamnă că scrie bine. Ei, na, aici e subiectivă treaba - poate doar are un marketing bun, cine știe?! Cărțile cu prețuri mai mici ori sunt scrise de autori mai puțin cunoscuți, ori au puține pagini. Sau, pur și simplu, au un preț mic. Niciodată nu știi. Cel mai sigur este să răsfoiești puțin cartea înainte de a o cumpăra sau să te orientezi puțin după ceea ce îți place, să citești câteva fragmente din carte, să cauți un review pe internet și altele. Personal, mie-mi place să (mă) risc.
6. Autorul - long short story - mereu voi citi cărți de la autorii pe care i-am mai citit și mi-au plăcut. Dar mereu voi acorda o șansă și autorilor de la care n-am citit nimic.

Câteva dintre criteriile pe care le iau în considerare când aleg o carte. Mai sunt și altele, dar acestea ar fi cele mai importante, să spun așa. Încă o dată, fiecare e liber să aleagă o carte după propriile critere - de multe ori, poate aceleași, dar privite dintr-o altă perspectivă. Eu am început să fac asta pur și simplu pentru că, după cum ați citit și mai sus, s-au adunat deja prea multe (și prea multe sunt acolo doar ca să ocupe un spațiu fizic în bibliotecă).

Voi ce criterii luați în calcul atunci când alegeți o carte? Autorul? Coperta? Sau pur și simplu vă lăsați purtați de val și riscați? Sunt tare curios să aflu!

Să aveți o zi cât mai frumoasă și productivă!