Fotograful de la Mauthausen - noutate Corint Istorie

Fotograful de la Mauthausen (colecția Corint Istorie) relatează destinul catalanului Francisco Boix, un supraviețuitor al lagărului de concentrare din apropierea orașului austriac Linz. Mii despanioli republicani au plecat în exil după ce forțele naționaliste conduse de Franco au învins în Războiul Civil (1936–1939). Dintre cei fugiți peste hotare, 7.500 de spanioli au fost capturați de germani în Franța, după ocuparea țării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost luați prizonieri   și   apoi   deportați   în   lagăr,   unde   Boix,   lucrător   în   laboratorul   fotografic   de   la Mauthausen, împreună  cu  alți deținuți   au reușit să  salveze de  la  distrugere  circa  2.000   de negative cu atrocități comise de ofițerii SS. Multe dintre fotografiile colecției au fost utilizate ca probe în cadrul proceselor postbelice intentate foștilor demnitari naziști. La câțiva ani după încheierea războiului, fotograful – a cărui sănătate s-a șubrezit foarte mult din cauza condițiilor inumane din detenție – a murit. Datorită eforturilor tânărului hotărât și curajos, s-au păstrat însă o parte dintre dovezile ce au acuzat și au demascat un sistem concentraționar teribil și o ideologie criminală.

„O carte cu  fotografii terifiante, care a stat la baza filmului cu același nume, disponibil  pe Netflix. Fotograful de la Mauthausen, regizat de Mar Targarona, fără a fi un blockbuster, a reușit să mătulbure și  să mă  sensibilizeze.  La finalul filmului  sunt  prezentate  adevăratele  fotografii ale poveștii. Una mi-a atras în mod deosebit atenția, cea care înfățișează cadavrul șefului lagărului, linșat și aruncat în gardul de sârmă ghimpată. Fără milă, așa cum ar trebui să fie, în numele justiției și al răzbunării.” - Carlos Boyero, El País 

„În   momentul   înfrângerii   germanilor,   dintr-un   hoț   de   fotografii   oficiale,   Boix   a   devenit fotoreporter   al   eliberării   deținuților.   Volumul  Fotograful   de   la   Mauthausen,   ilustrat   cu fotografiile salvate de la distrugere și cu cele realizate de Boix însuși, demonstrează cum este posibil să îmbini în mod armonios mărturiile cu documentele de arhivă, pe baza cercetării riguroase.” - Rafael Núñez Florencio, El Cultural

Variațiuni pe o temă dată, de Ana Blandiana - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 132

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

„Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele.“ – Ana Blandiana

N-am să pot să descriu, vreodată, cât de frumos scrie Ana Blandiana. Cât de sensibile sunt cărțile sale, cât de pur este lirismul pe care-l abordează. N-am cum, pur și simplu! Am crescut cu poeziile Anei Blandiana, poate de la poezii puerile, pentru copii, până la poezii despre viață, iubire, durere, timp. Poate sunt impresionist, dar n-am cum altfel. Îmi place Ana Blandiana prin ceea ce înseamnă ea - nu doar prin cartea de față, ci prin toată activitatea sa literară: poeme, proză, eseistică, critică. Deopotrivă, cartea de față a fost una care m-a apropiat și mai mult de ceea ce Ana Blandiana scrie. Variațiuni pe o temă dată a fost o carte pe care, deși am citit-o rapid, am resimțit-o ceva timp după lecturare. Poeziile sunt profunde, emoționante, sunt, așa, cum să zic, reale, spun adevăruri și pun întrebări, îți dau de gândit și, nu știu, cred că trebuie să ai o oarecare „avizare” literară atunci când le citești. Eu susțin totuși că anumiți autori nu-s pentru oricine - nu la modul că alții nu ar înțelege-o, ci la modul subiectiv, în care se poate ca această carte să ți se pară superbă, emoționantă, sau să nu-ți atingă nicio coardă sensibilă. La o adică, mă refer aici la natura fiecărei persoane, natura de a simți și de a privi lucrurile, perspectiva (subiectivă, prin definiție) asupra lor. Ei, bine, eu fac parte din acea tagmă de cititori care se dă în vânt după cărți emoționante, după emoții (ne)gratuite și manifestări ale frumosului. De asta-mi place Ana Blandiana, pentru că, pentru stimata autoare, cuvântul are o putere inimaginabilă, de necontenit. Iar amintirile sunt izvorul unei nesecate imaginații a simțurilor și a sufletului.

Nu pot spune mai mult, v-am spus, nu sunt critic literar, nu pot aborda mai multe valențe ale poeziei, având în vedere că nu fac studiu de caz sau alte lucruri de acest gen. Vă pot spune doar că mi-a plăcut, și-am să citesc oricând, cu drag, orice scrie Ana Blandiana. Pentru că nu voi putea fi dezamăgit vreodată, întrucât mi-a câștigat, ca scriitor, respectul. Și e unul mare și necondiționat, pentru că Ana Blandiana este, de fapt, una dintre marile scriitoare ale acestei țări, este una dintre figurile de referință ale literaturii românești și ale poeziei noastre naționale. 

Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Lansare Ultimele zile ale aristocrației ruse, de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon

Lansare Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, colecția Istorie cu blazon

Editura Corint vă invită la lansarea volumului Ultimele zile ale aristocrației ruse de Douglas Smith, volum apărut în cadrul colecției Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu. 

Evenimentul va avea loc miercuri, 12 februarie, ora 18:30, la Librăria Cărturești Carusel din București.

Vor lua cuvântul: Georgeta Filitti, istoric, Antoaneta Olteanu, profesor, etnolog, traducător, Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu, coordonatorul colecției Istorie cu blazon.

„Când bolșevicii au ajuns la putere, în 1917, noul regim a început să îi transforme pe aristocrați în pauperi, exilați sau de-a dreptul în leșuri. [...] Douglas Smith, un fost diplomat american și o autoritate în istoria sovietică, autorul câtorva cărți fundamentale, [...] adoptă o perspectivă inedită atunci când optează să scrie istoria revoluției, concentrându-se asupra clasei dispărute: cine au fost membrii ei? Cum a fost viața lor înainte de revoluție? Ce li s-a întâmplat mai apoi? Cercetarea lui Smith este remarcabil de minuțioasă [...]. Percheziții, arestări, concedieri, confiscări, exilări interne, întemnițări, torturi, execuții și chiar profanări de morminte – acestea șimulte alte experiențe sumbre sunt descrise de Douglas Smith în stilul său absolut captivant. Autorul menționează evenimente istorice, dar intenția sa este de a demonstra cum acestea și-au pus amprenta asupra personajelor. El zugrăvește cu o limpezime brutală adevărul exprimat și de Orwell în Ferma animalelor: o nouă aristocrație – una politică – se formează întotdeauna pentru a o înlocui pe cea dispărută și a beneficia de plăcerile traiului pe spinarea altora. Smith redă povești pilduitoare și amare despre politică și putere, dar și despre profunda suferință umană pe care acestea le generează, în mod inevitabil.”- Kirkus Reviews 

„Absolut palpitantă, excelent documentată și cu o distribuție formată atât din aristocrați ruși de-a dreptul flamboaianți, membri a două dintre cele mai mărețe și mai nobile dinastii, cât și din comisari sovietici brutali, Ultimele zile ale aristocrației ruse este o carte de istorie extraordinar deimportantă, dar și o poveste emoționantă despre oameni, despre măreția și dispariția nobilimii ruse și despre supraviețuirea individuală a unora dintre membrii săi.” - Simon Sebag Montefiore

„Nemaipomenită și excelent istorisită!” - Rosemary Sullivan, The Wall Street Journal

„Captivantă... plină de evenimente și anecdote minuțios redate.” - Liesle Schillinger, The New York Times

Lucrare distinsă cu Pushkin House Russian Book Prize 2013, desemnată „cea mai bună carte a anului 2012” de Salon și „cea mai bună carte a săptămânii” de BBC Radio 4.

alături cu drumu, de Nora Iuga - Recenzie

Editura: Casa de pariuri literare

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 84

„și ei fluierau atât de asurzitor din orga electronică

îmi fluiera trupul întreg în fața muzeului erotic

negrul ăla            iar negrul

adulmecînd parfumul de trandafir amestecat cu sudoare

nările imense rezervoare de gheață

și voluptate ca toate orificiile

așteaptă trenul să intre în tunel

și întunericul compact cînd ești înghițit total

în tine și vrei să faci dragoste pe masa de operație”

N-am să fac o recenzie prea lungă, de fapt, nici măcar n-o să fie o recenzie, ci pur și simplu gândurile mele (ȘI) despre această carte, pe lângă altele scrise de Nora Iuga (ce-i drept, doar de poezii) pe care le-am citit. Am și romane semnate de către această doamnă în bibliotecă, dar nu mă simt, încă, pregătit să le abordez. În schimb, mereu mi-a plăcut lirismul autoarei, mereu mi-au plăcut imaginile pe care le-a creat, scenele cărora le-a dat viață, cu un limbaj plastic, dar nu în sensul efervescenței figurilor de stil, a metaforelor; nu, nu, ci vorbesc despre un lirism pur, visceral, nu știu cum să-l numesc, vorbesc despre o poezie a lucrului, o poezie palpabilă, de multe ori plină de furie & durere & amintiri & timp trecut, ca un manuscris al refulării, al anumitor amintiri. Nu știu cât de înțeles mă fac, în schimb, poezia Norăi Iuga este, după cum autoarea spune (despre ea însăși) „în afara oricărei identități”. Scrisul ei nu are granițe, nu cunoaște bariere psihice, fizice, ci este un stil sui generis, unul al lucrurilor create și increate, un stil frumos & urât (fazual spus) deopotrivă; la o adică, îți place ori nu-ți place, și cam atât. De multe ori poate m-aș fi întrebat „oare ce vrea să zică în poezia asta”?, deoarece poți găsi de multe ori, citind, lacune raționale, o poezie inabordabilă din punct de vedere rațional. Dar mi-am dat seama totuși că poezia nu caută a fi explicată, țesută, ci poezia pur și simplu trebuie trăită, trebuie să te-atingă într-un mod subtil în acel loc pe care-l numim conștiință/suflet/identitate interioară. Și, sincer, asta-mi place cel mai mult la poezia Norăi Iuga, anume faptul că mereu m-a mișcat, m-a emoționat pe alocuri, mereu mi-a dat de gândit și mi-a potențat creativitatea - mi-a extins universul imaginilor și m-a inspirat. Autoarea are stilul aparte de a introduce cuvinte care, într-o măsură, ai spune că-s nepotrivite pentru o „poezie” - însă întocmai maniera în care le introduce, parafrazările, concordanța imaginilor, plasticitatea lor, verosimilul - asta te face să-ți spui că, într-adevăr, nu există bariere de stil, „bariere de identitate”. De fapt, alături cu drumu este de fapt o proză în poezie (sau poezie în proză, depinde de felul în care privești), fiind lipsită de rigorile anumitor caracteristici ale stilului liric. Este ca și cum autoarea a închis ochii fizici și i-a deschis pe cei ai sufletului, și-atunci a luat naștere actul creator - o carte a sincerității, o carte a timpului, o carte a vieții. Și de asta mi-a plăcut, pur și simplu, orice carte scrisă de Nora Iuga, pe care, de-a lungul anilor, am citit-o. 

„pata de grăsime pe care o lasă degetul

rămâne mereu o indecență ți se face rușine

de urma trupului tău în actele oficiale

strecurat abuziv pe ușa din dos

la fel ca pariul că ai să escaladezi everestul

ai să treci înot canalul mânecii ai să iei nobelul

și te lași păgubaș n-ai cum să explici

echilibrul instabil cînd celulele se ciocnesc

ca ouăle de paști ai grijă cum traversezi 

la intersecție unii te lasă să treci alții nu

am uitat ce-am vrut să spun cu ouăle de paști”

Nu pot să nu v-o recomand, dar nu știu câți dintre voi citesc poezie și abordează acest stil. Dar, drept să vă spun, mi se pare mult mai greu să sumezi atâta emoție într-o poezie, decât într-un roman întreg. Eu, deopotrivă, citesc de amândouă (deși, recunosc, poezie ceva mai rar).

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere: Vali Florescu

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 320

Carmen Maria Machado s-a născut în Allentown, Pennsylvania, unde tatăl ei se stabilise cu puțin timp înainte ca ea să se nască. Bunicul din partea tatălui a imigrat din Cuba în Statele Unite, iar bunica, din Austria. Carmen Maria Machado are un masterat în scriere creativă de la Iowa Writers' Workshop și a primit burse și rezidențe importante, de la Michener-Copernicus Foundation, Elizabeth George Foundation, CINTAS Foundation, Speculative Literature Foundation, Universitatea din Iowa, Yaddo Corporation, Hedgebrook și Millay Colony for the Arts. A debutat cu volumul de povestiri Corpul ei și alte desfătări (Her Body and Other Parties), în 2017. Multipremiat și nominalizat, acest volum este privit de critici ca semnalând apariția unui scriitor de anvergură, iar povestirile au fost republicate în reviste și antologii prestigioase: Year’s Best Weird Fiction, Best American Science Fiction & Fantasy, Best Horror of the Year, The New Voices of Fantasy și Best Women's Erotica. Ca eseist și critic, Machado publică frecvent în The New Yorker, Granta, Lightspeed Magazine. În prezent lucrează la un volum de memorii, intitulat House in Indiana, și este artist rezident la Universitatea din Pennsylvania. Trăiește la Philadelphia, împreună cu soția ei.

Povestirile lui Carmen Maria Machado vibrează de originalitate, bizarerie și senzualitate, forțând cusăturile pielii personajelor și ale limbajului în moduri aproape imposibile, de neuitat. Într-un amestec perfect unic de horror erotic cu basm și cultură pop cu mit, Machado reușește să spună o altă poveste a feminității, una nefamiliară, poate șocantă, dar una pe care trebuie să o știm. Un roman fresh în colecția de literatură străină Endorfiction. A se citi în așternuturi de satin.

În Corpul ei și alte desfătări, există o poveste despre o femeie care îi dă unui bărbat totul, dar el vrea mai mult – vrea să știe secretul panglicii verzi care a devenit una cu trupul ei. Există o poveste despre o femeie care începe să dispară, la propriu, din cauza unei epidemii misterioase. Există o poveste despre o femeie care ar face orice să-și hrănească soțul cu o bucată de ficat proaspăt. Există o poveste despre o femeie care s-a născut prea devreme. Există o poveste despre o femeie care a dat naștere în taină unor pui de lup.

Încep această recenzie prin a spune că știam cât de mult îmi va plăcea această carte. De ce? Simplu. Că a fost tradusă de către cei de la Vellant. Că face parte din Endorfiction. Că pur și simplu niciodată n-am fost dezamăgit de o carte din această colecție. Și nu vorbesc în dodii, ci în experiență de caz, întrucât am citit ceva cărți din această tagmă. Și n-o spun ca o strategie, ci e chiar adevărul. Ador, ador pur și simplu cărțile de la Vellant, nu știu de ce nu le citește mai multă lume - evident, nu e de judecat sau ceva, nu-s eu cineva ca să vă spun ce să citiți - fiecare cititor are propria sa zonă, propriile sale cărți de interes și așa mai departe. Și ca să nu intrăm în polemici nedorite și neplăcute, am să mă opresc aici.

Sunt un fan, de asemenea, al prozei scurte, al povestirilor, asta încă de cât am descoperit-o pe Alice Munro, una dintre autoarele mele preferate, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009. Și, cum ați citit probabil în descrierea de mai sus, Corpul ei și alte desfătări cuprinde o serie de povestiri, fiecare reiterând și conturând o anumită idee, un anumit concept, dar fiecare are un punct comun în sensul în care are drept personaj principal o femeie. Și, mai mult decât o femeie, o voce, o „creatură” abisală neînțeleasă, un sentiment și o emoție aparte. Nu știu cum să explic, pentru că, evident, nu vă voi povesti ce se întâmplă în fiecare poveste și cum se întâmplă, ci am să încerc să redau stările prin care am trecut citind această carte, precum și ideile pe care mi le-au lăsat poveștile, întrebările pe care m-au făcut să mi le pun. Ei, bine, la Carmen Maria Machado am observat, dincolo de toate, un realism magic, aș putea spune, am observat un fel de fuziune bruscă a realului, a verosimilului, cu imaginarul neașteptat, plasat într-un moment în care parcă nici nu te aștepți - personajele lui Carmen Machado par desprinse dintr-o oroare umană, par a fi nebune, cu probleme psihice, par a fi neintegrate în ideea de „viață”, par a fi primitive, neaoșe, încât îți este foarte greu s-ajungi să le înțelegi, să le explici. De altfel, cred că nici nu trebuie s-o faci, ci pur și simplu trebuie să citești și, la sfârșit, să tragi sau nu concluzii. 

În unele cazuri, citeam și nu știam ce se întâmplă - pentru că, așa cum v-am spus, nu puteam să-mi explic anumite situații. Pe cât mi se păreau de ciudate, de misterioase, de deplasate, pe atât de mult îmi stârneau curiozitatea, îmi stârneau anumite emoții care nu m-au încercat când am citit alte cărți. De asta mi-a plăcut mult cartea și din acest motiv i-am acordat 5 steluțe - deși, oricum, obișnuiesc să fiu darnic, pot spune că această colecție de povestiri chiar mi-a plăcut mult, deoarece m-a intrigat într-o măsură destul de neașteptată și m-a trecut prin diferite stări existențiale (s-o spun cu cuvinte mari). Am citit-o destul de început pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de personaje, de felul lor de a fi, de construcție lor - de luminile și umbrele care-și iau locul pe rând și conturează un personaj autentic, original, care-ți rămâne în minte. Țin minte că, după ce am terminat cartea, am și-nceput să vorbesc cu o prietenă despre o anumită poveste (prima din carte) pe care, după ce am citit-o, m-am oprit din tot ce făceam și am contemplat tavanul în jur de zece minute. Zău, atât de mult m-a șocat!

Dincolo de altele, în cartea lui Carmen Maria Machado este vorba despre un eros feminin extrem de profund, despre o transformare și o putere feminină nebănuite. Cu un limbaj poetic, efervescent, de multe ori metaforic, autoarea face din povestirile sale nu doar artă, ci viață, viață pură, de multe ori urâtă, neplăcută, „scuturată” de luxul confortului. Personajele lui Machado aleargă după ceva anumite, le simți surescitarea atunci când citești, le trăiești durerile și emoțiile lor nu sunt doar ale lor, ci, într-un mod egoist, devin și ale tale, te încearcă la rându-ți. Intrigile sunt devastatoare, sunt crude, dar stârnesc, deopotrivă, interesul și încântarea cititorului. Cu alte cuvinte, cred că punctele forte ale cărții Corpul ei și alte desfătări ar fi construcția personajului, alături de intriga fiecărei povești. 

Întâmplări neașteptate, de un erotism asexual, personaje puternice, robuste, inexplicabile, limbajul frumos conturat, lipsit de înfrumusețări stilistice care nu-și au loc și care de multe ori ar putea plictisi sau îngreuna lectura, expeditiv și plastic, toate acestea fac din cartea lui Carmen Maria Machado, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Repet, nu-s impresonist, nu-mi place să spun „vai, ce mi-a plăcut, da, o recomand, e super-mega-bună”, fără să dau motive - dar, de multe ori, chiar nu ai motive, iar singurul lucru pe care-l poți face este să recomanzi cartea; cine vrea s-o citească, e câștigat, cine nu, să citească altceva. Nu-i așa? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Corpul ei și alte desfătări, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!