Urzeala zorilor (Sânge de stele, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț

„(...) Ești o fată de la sat, Maia. Ești lipsită de experiență în privința lumii. Ți-ai petrecut viața lucrând cu acul în colțul tău din prăvălie.”

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.

„- Încearcă doar să nu vorbești prea mult! Nu atrage atenția asupra ta! a spus el, lăsându-se pe spate cu brațele sub cap. Oamenii vor vedea ceea ce doresc să vadă.”

Când un mesager imperial primește porunca de a-l aduce la palat pe maestrul croitor Tamarin, Maia decide să se deghizeze în bărbat și să îndeplinească sarcina primită în locul tatălui său, bolnav și incapabil să mai coasă. Este unica șansă a tinerei de a-și salva familia de sărăcie și de a scăpa de un mariaj pe care nu-l dorește. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par: Maia este doar unul dintre cei doisprezece croitori siliți să se întreacă pentru a intra în slujba împăratului. Competiția este acerbă, iar Lordul Vrăjitor, mâna dreaptă a suveranului, pare să își fi dat seama de minciuna tinerei. Totuși, nimic nu se compară cu provocarea finală: Maia trebuie să croiască trei rochii primejdios de încântătoare, care o vor duce până la capătul pământului.

„- Dar oare folosirea magiei nu înseamnă că trișează?

- Un avantaj incorect, aș spune. Dar că trișează? a spus Longhai și a început să râdă pe înfundate. Crezi că va fi o competiție doar de îndemânare? (...)

- Ce altceva ar mai fi de pus la încercare?

- Mai ai multe de învățat, a spus el, cu asprime.”

După cum probabil bine știți, I am not into fantasy books that much. Dar, domnule, se-ntâmplă uneori să-mi pice o carte din acest gen în mână, de nu pot s-o mai las decât atunci când o termin. Asta a fost și experiența mea cu Urzeala zorilor, un roman extraordinar de bun, care mie mi-a oferit de toate, chiar dacă nu sunt un fan al genului și nici nu cunosc prea bine, de fapt, această categorie literară. Totuși, trebuie să recunosc, de altfel, că în ultimul an - cel puțin - am ieșit deseori din zona mea de confort: am citit mai multe cărți fantasy decât aș fi crezut vreodată că o s-o fac, și decât am citit în ultimii 7-8 ani. Trebuie să recunosc că nu sunt încă fan, dar în aceeași măsură acest gen de cărți îmi oferă extrem de multe: acțiune, dinamism, un fel de misticism ciudat, nici nu știu cum să-i zic; îmi place să citesc despre vrăji, personaje puternice, situații neașteptate (dar care depășesc limitele riguroase ale realului), ezoterism, creaturi ciudate, bizare, periculoase, situații dintr-alea limită între viață și moarte. Chiar îmi place, recunosc, și acest gen literar chiar mă încântă - deși, încă, nu aș da cărțile din zona mea de confort pe această zonă romanistă. Dar asta nu înseamnă că nu am să o abordez și nu am să încerc, în continuare, să o descopăr.

„Magia era reală. Foarte reală. Și faptul că, într-un fel, mă slujisem de ea mă făcea să mă cutremur de uimire și de teamă.”

Romanul de față mi s-a părut unul dintre cele mai bune romane de acest gen citite vreodată (dar, atenție, eu nu am citit prea mult). Dar din ceea ce am citit până acum, deși pot spune că mă declaram fan convins al seriei Șarpe și porumbel (am citit și volumul doi, Sânge și miere, și abia aștept și ultimul volum), ei, bine, se pare că locul întâi în preferințele mele îl va ocupa această carte. Cum să zic, a fost o carte care mi-a oferit de toate, efectiv: situații periculoase, un Univers fantastic, dominat de umbre, de puteri, magie, personaje delicioase (în special un anumit Lord Vrăjitor), dar și Maia, un personaj puternic, care se dezvoltă și, la sfârșitul cărții, se regăsește mai puternică și mai curajoasă, mai plină de speranță. De fapt, cartea se termină într-un mod atât de ciudat încât, sincer, mi-am dat seama încă o dată de ce, în general, nu citesc serii: că majoritatea pe care le citesc nu sunt încă, integral, traduse la noi. Acum ce voi face cu viața mea până când va apărea și următorul volum? Vreau să știu ce se întâmplă cu Maia. Vreau să știu... ei, bine, multe, fiindcă primul volum m-a lăsat cu foarte multe întrebări. Atât de multe, încât nu am habar la ce să mă aștept de la al doilea volum: dar, sincer, mă aștept la multe, multe lucruri, și mă aștept să îmi placă pe puțin la fel de mult ca și primul volum.

„- (...) Unde vom merge?

- Spre trei colțuri ale continentului, m-a lămurit Edan. Pentru lumina soarelui, vom trece prin valea Samarand, spre deșertul Halakmarat, apoi ne vom îndrepta către miazănoapte, spre granița cu Agoria pentru lumina lunii, iar pentru stele, vom merge spre miazăzi, către Insulele Uitate ale lui Lapzur, adică spre lacul Paduan, a mai spus el, pornind-o către ușă.”

Mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult toată acțiunea acestui roman, modul în care a decurs ea, cât de alertă și dinamică a fost. De fapt, chiar îmi spunea cineva, când am început cartea, că voi observa faptul că se va citi extrem de rapid. Și, sincer, mi s-a părut chiar bizat - să spun așa - cât de repede am putut să o citesc. Nici nu simțeam cum trec paginile, am fost pur și simplu absorbit de tot ce se întâmplă, dar mai ales de stilul de scriere al lui Elizabeth Lim - duios, presărat cu glumițe, dar, atunci când trebuie, plin de emoție, provocator și intens. Îmi aduc aminte de anumite situații în care citeam această carte cu sufletul la gură, fiind, în totalitate, alături de Maia și de Edan (Lordul Vrăjitor) care, în căutarea materialelor pentru croiala celor trei rochii, se aventurează prin locuri sălbatice, periculoase, magice, până aproape de capătul Pământului. Într-un Univers al magiei, o astfel de călătorie nu va fi niciodată una ușoară, dar cu siguranță va fi una efervescentă, antrenantă și plină de situații mai mult sau mai puțin neprevăzute. Chiar m-a convins, mi s-a părut absolut delicios tot ce mi-a oferit, în Urzeala zorilor, Elizabeth Lim. 

„(...) Tu ai trei sarcini: să obții soarele, luna și stelele pentru rochiile Amanei. Aceste sarcini se traduc în trei probe: una a trupului, una a minții și una a sufletului.”

Abia aștept să citesc și următorul volum, să fiu iar trup și suflet alături de personajele pe care, de la început, le-am îndrăgit. Sunt sigur că următorul volum îmi va scoate în față personaje noi și, de asemenea, va aduce la lumină personaje vechi care se dovedesc a fi mai mult decât ceea ce au dovedit a fi în primul volum. Vreau, de asemenea, să am parte iarăși de o aventură care să îmi provoace palpitații și care să mă poarte într-un Univers frumos, magic, în care primejdiile sunt la tot pasul, însă eroii noștri mereu sunt pregătiți să facă față și celor mai întunecate coșmaruri. În special, abia aștept să văd ce se va ântâmpla cu Edan și cu Maia, deoarece m-am atașat enorm de aceste două personaje. După cum v-am spus, primul volum se termină într-o manieră aproape enervantă, și știu că dacă aș fi avut și volumul al doilea în bibliotecă, m-aș fi aruncat imediat în lecturarea lui. Dar, na, dată fiind situația, trebuie să aștept. Dar nu-i problemă: voi lăsa totul să se sedimenteze mai bine, iar atunci când voi începe și al doilea volum, sunt sigur că va fi totul și mai intens.

„Mă bătusem cu fantomele și atinsesem stelele. Urcasem pe un munte până la lună și cuercisem furia soarelui. Cum putea fi aceeași fată care stătea într-un colț, reparând rupturile și brodând cât era ziua de lungă?”

Am văzut că mulți dintre voi ați citit cartea,, și de asemenea știu că multora dintre voi chiar v-a plăcut, de aceea sunt curios ce părere aveți despre ea. Eu chiar o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă ofere multe dintre lucrurile pe care le căutați la o lectură antrenantă, dinamică și plină de magie. Și spun asta pentru că știu multe persoane care chiar citesc, pe bune, fantasy, și cărora chiar le-a plăcut această carte. Vreau să mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Urzeala zorilor, de Elizabeth Lim, pe care o găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, cu spor și de o zi liniștită!

Care e diferența dintre un copil și un laptop?, de Cristian Presură - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: în afara colecțiilor

Domeniu: eseistică, știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 284

Anul apariției: 2020

„Foaia de ceapă s-a dat la o parte, scoțând la iveală o alta. De aceea, realitatea este un fel de «ceapă» care își scoată la iveală «foile» (teoriile), rând pe rând.”

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste și televiziune. Este autorul cărților Fizica povestită (Humanitas, 2014) și O călătorie prin univers (Humanitas, 2019). Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

„Cineva care privește critic Bilbia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem.”

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice. „Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  

„Ca să aflu ce sunt, am părăsit lumea fizicii și am intrat în lumea neuroștiințelor. Curios, eu nu mă definesc prin simpla sintagmă «a fi», ci mai degrabă prin a fi «ceva».”

După cum bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune care abordează teme științifice - o fi din cauza (sau datorită, mai bine spus) domeniului de care ține facultatea pe care o urmez, o fi din cauza faptului că mereu mi-au plăcut științele exacte, mereu mi-a plăcut să știu cum funcționează ceva, de ce funcționează așa. O fi din cauza faptului că, pentru mine, orice lucru are o explicație, un mecanism fundamental după tiparele căruia funcționează, orice poate fi definit drept o suită de interacțiuni fizice, axiome matematice, cumul de elemente chimice și așa mai departe? Se prea poate. Mereu mi-a plăcut literatura științifică de popularizare - adică acea literatură de domeniu care încearcă, pe cât posibil, să se adreseze întregii mase de oameni, chiar și neinițiate, folosind un limbaj cât mai pe înțelesul tuturor și, pe cât posibil, lipsit de (multe și abundente) elemente de jargon - acel limbaj specific anumitor categorii sociale (avocați, biologi, medici, geneticieni șamd). Cartea de față se înscrie într-o astfel de scriere, deși, trebuie să recunosc, deși sunt deja - să spun așa - un inițiat, n-am putut să nu-mi prind urechile la un moment dat, mai ales atunci când am avut de-a face cu teorii și fragmente legate de mecanica, superpoziția și gravitația cuantică (cu alte cuvinte, fizica cuantică); deși manifestă un interes extraordinar asupra mea, mi-s încă, din păcate, greu accesibile. Ceea ce nu-i nicio problemă - am oricând timă să mă interesez și să studiez mai mult în vederea „luminării” mele. Iar cartea de față a fost un impuls necesar de care aveam nevoie, știind că, deja, îmi oferă baza pe care să clădesc, în continuare, un frumos tabernacul științific.

„(...) Privind la microscop creierul, am descoperit decizii mecanice în avalanșă, una după alta, și nicidecum un «suflet» în spatele căruia se află aceste decizii. Nu există suflet, nu există un «eu», dragostea pe care o simțim este o iluzie, în sensul că e doar o descărcare electrică în neuroni, așa cum e și cea a norilor.”

Mi-a plăcut nespus de mult cartea domnului Cristian Presură, pe care îl știam deja de pe Youtube, mai noi și de pe TikTok, platforma aceea de socializare - sau ce-o fi ea - pe care găsești orice vrei și orice nu vrei, dar care deseori se dovedește a fi și extrem de educativă și utilă. Cartea aceasta, Care e diferența dintre un copil și un laptop? are drept „scop” (mult spus, „scop”) suprinderea nu doar a gândurilor și percepțiilor lui Cristian Presură, ci și a convingerilor și credințelor sale privitoare la religie, fizică, neuroștiințe. Bineînțeles, pot spune, cu sinceritate, că am plecat din această lectură cu un enorm și efervescent bagaj de cunoștințe, m-am bucurat extrem de mult să aflu lucruri noi, să-mi reamintesc lucruri pe care deja le știam. Să descopăr alte păreri, alte teorii, să aprofundez anumite aspecte care, pentru mine, „scârțâiau” și nu reușeau să stea în picioare. Știam că are să fie o carte care mă va purta într-o călătorie frumoasă prin Universul acesta nemărginit și infinit, ale cărui limite încercăm, tot mai mult, să le cunoaștem și să le atingem, când însuși Universul continuă să se întindă, datorită energiei întunecate care sălășluiește liberă prin cotloanele sale; cu toate acestea, expansiunea metrică a Universului nostru este un fel de „expansiune intrinsecă”, modificându-se scara spațiului în sine, întrucât Universul nu se extinde „în ceva”, deci nu necesită un spațiu suplimentar pentru a-l ocupa „în afara” acestuia care, bineînțeles, deja există. Nu știu, mi se pare ceva magic și uluitor ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, la fel de magic cum mi se pare și că fizica - deși are limitările sale, pe care chiar și Cristian Presură, fizician la origine, le acceptă - poate explica multe dintre mecanismele lumii în care trăim. Este nevoie doar să-i descoperim frumusețea. 

„(...) Primul lucru pe care am învățat să-l accept, ca fizician, este tocmai opusul motivului pentru care am început studiul fizicii: nu știu care e adevărul «ultim». Paradoxal, tocmai fizica este cea care m-a învățat că tot ce am este o imagine sau alta a realității, ca și cum m-aș uita printr-un geam mai mult sau mai puțin deformat. Ce este cu adevărat realitatea se află dincolo de geam, și, cel mai probabil, la mare depărtare de mine. Nu știu ce este cu adevărat lumea.”

Mi-a plăcut extrem de mult abordarea privitoare la ideea de qualia - filozofii moderni (David Chalmers, spre exemplu, profesor la Universitatea Națională Australiană, specializat în filozofia minții, care a formulat și „problema grea a conștiinței”) consideră că qualia este o formă a ceea ce simțim. Să zicem, nu știu, o durere de măsea are acea „calitate” care se adaugă faptului că avem ceva material (creierul, interconectarea neuronilor, sinapsele, mediatorii chimici șamd) ce poartă informația acestei dureri. Cum se simte durerea, dacă nu, hm, „dureroasă”? Cu alte cuvinte, qualia înseamnă, în cazul nostru specific, „simțirea durerii sub formă de durere”. Materialiștii, pe de altă parte, neagă acest concept, întrucât atomii „nu simt” durerea. Qualia este calitatea unor semnale neuronale de a traduce un influx nervos sub formă de durere. În esență, așa cum și Cristian Presură o spune, „materialiștii sunt adepți ai behaviorismului”: simțim durerea unei măsele, deci vom merge la un stomatolog, nu-i așa? Sau, funcție de cazul specific, o tratăm... cum neaoș știm! O durere de măsea este o experiență subiectivă, în mare parte, iar qualia (din latinescul quāle, care s-ar traduce „de ce tip?”) definește calitatea subiectivă a unei experiențe conștiente. Da, mă doare o măsea, dar durerea mea (cea experimentată, cea care „mă doare”) e extrem de posibil să fie foarte diferită față de durerea ta (cea care „te doare”). Este un mod specific de a experimenta ceva, de multe ori incomplet și imposibil de descris în cuvinte. 

„(...) Pot accepta ca eu să nu fi fost, însă nu pot accepta ca nimic să nu fi fost deloc, nici măcar ideea de existență! Lipsa completă a lumii, lipsa totală a existenței și a noțiunii de existență, înseamnă pentru mine durere. Astfel de exerciții îmi arată cât de greu ne va fi să descoperim cum poate apărea ceva din nimic - desigur, dacă această întrebare își are sens. Ar trebui să mulțumesc nu faptului că eu exist, ci faptului că există ceva dincolo de mine.”

Cine suntem? De ce suntem? Unde mergem? Cum am ajuns aici și în ce direcție se îndreaptă omenirea? Cartea domnului Cristian Presură este una extrem de complexă, extrem de bine scrisă și cercetată. Nu pot decât să fiu bucuros că, în sfârșit, avem literatură științifică de calitate, accesibilă, și sper doar că această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Deși, dacă ești genul meu de cititor, citind o astfel de carte, da, ajungi în cele din urmă să găsești multe răspunsuri, dar ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta mă incită nemărginit de mult, deoarece îmi plac cărțile care mă antrenează și mă soliticită, care-mi dau de gândit, care mă luminează și-mi lărgesc orizontul cultural, îmi deschid ochii și, multilateral, mă ajută să evoluez și să mă dezvolt. Stăteam și mă gândeam, în timp ce citeam, ce n-aș fi dat ca și cursurile de la facultate să fie la fel scrise, cu exemple atât de frumos explicate, practice, pe înțelesul nostru, și nu o înșiruire nesfârșită de cursuri, teorii, scheme exhaustive și greu de înțeles și așa mai departe. „Cum de poate exista ceva” - „problema grea a realității. „Cum de se poate simți ceva?” - „problema grea a conștiinței”. „Chiar dacă nu ne putem imagina răspunsurile”, spune Cristian Presură, avem tot dreptul din lume să încercăm să răspundem al ele, să bănuim, să credem, să speculăm și să creăm teorii. Să avem încredere în fantezia minții. Că, până la urmă, așa s-au descoperit răspunsuri la cele mai frumoase întrebări ale lumii - poate din pură întâmplare, poate dintr-o sclipire de geniu, stând sub un copac, observând pilonii de susținere ai unui pod. Nu știi de unde are să răsară inspirația, niciodată.

„(...) Dacă lumea aceasta ar fi fost nimic, atunci nimic nu ar fi putut apărea în veci, pentru că nu exista nici măcar posibilitatea să apară ceva.”

Suntem oameni limitați, dar înzestrați cu o putere uimitoare de a ne imagina lucruri, de a specula, de a bănui și de a presupune. Lumea de astăzi, cu siguranță, nu va fi aceeași în câțiva zeci de ani. Numeroase întrebări de moment, aparent fără răspuns, își vor găsi răspunsurile cândva în viitor. Poate ni se vor considera răspunsuri banale. Poate, dimpotrivă, aceste întrebări se vor transforma în întrebări și mai mari, și mai persistente. Se vor descoperi mecanisme noi, se vor inventa lucruri noi. Dar legile fizicii, legile Universului întotdeauna vor rămâne aceleași. Putem defini lumea aceasta doar prin câteva teorii fundamentale, toate supuse entropiei, dezastrului, haosului. Alături de Sam Kean, Dawkins, Rutherford, îl adaug în biblioteca mea și pe domnul Cristian Presură, cu a sa carte Care e diferența dintre un copil și un laptop?, mulțumit că am citit o carte bună, o carte care m-a antrenat și mi-a fost prieten câteva zile. Am recomandat-o, de atunci, cu mult drag tuturor celor care știu că-s pasionați. Am primit și câteva feedback-uri, și, la fel ca mine, și alții s-au pierdut în ceea ce privește partea de fizică cuantică. Dar, nu-i bai, și credeți-mă pe mine: s-au iscat niște discuții tare faine atunci când ne-am întâlnit unii cu alții. Deci, pentru Cristian Presură, încă un motiv să-mi fi plăcut cartea - aduce oameni împreună și scoate ce-i mai plin de patos din ei. Le mulțumesc mult celor de la Editura Humanitas pentru acest exemplar; îl găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Lista de invitați, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating. 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco

Lucy Foley este autoarea celebrului roman The Hunting Party, bestseller # 1 Sunday Times și Irish Times. Ideea pentru cel mai recent roman al său i-a venit cu prilejul unei călătorii în Connemara, pe coasta de vest a Irlandei, de unde se trage jumătate din familia ei. Impresionată de frumusețea sălbatică a insulelor din largul coastei – decorul perfect pentru o nuntă și totuși periculos de izolat – Lucy a început să lucreze la schița unui nou roman polițist: o insulă de pe care nu poți pleca, oameni adunându-se laolaltă, emoții care răbufnesc. Astfel a luat naștere Lista de invitați. Înainte de a se dedica total scrisului, Lucy Foley a lucrat ca editor de ficțiune. Romanele ei au fost traduse în 19 limbi, iar articolele sale au apărut în publicații precum Sunday Times Style, Grazia, ES Magazine, Vogue US, Elle, Tatler și Marie Claire.

„(...) fiindcă și invitații sunt oameni rafinați. Sau, mă rog, cel puțin asa le place să creadă despre ei. Vom vedea ce se mai întâmplă după ce li se urcă băutura la cap.”

Fiecare are un secret. Fiecare are un motiv. Pe coasta bătută de vânturi a Irlandei, invitații se adună pentru nunta anului. Prieteni vechi. Dușmănii din trecu.t Familii fericite. Invidii ascunse. Treisprezece invitați. Un cadavru. Unul dintre invitați nu va pleca viu de la nuntă… Decorul e pregătit pentru nunta lui Jules Keegan cu Will Slater. Peisajul e spectaculos, plani-ficarea minuțioasă, atmosfera încărcată de nostalgie în timp ce invitații închină în cinstea cuplurilor celor mai longevive. Totuși sub aparența fericirii, secrete întunecate încep să se ivească și dușmănii vechi ies la suprafață. Iar tortul de nuntă abia a fost tăiat, când cineva este găsit mort. O furtună se dezlănțuie asupra insulei, ținându-i pe toți captivi – în timp ce ucigașul umblă nestingherit printre invitați. Începe cu o petrecere.

„Vezi tu, în meseria mea mă ocup cu orchestrarea fericirii. De asta m-am făcut organizatoare de nunți. Viața e haotică. Știm cu toții. se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viața nu este decât o înșiruire de zile. Nu le poți controla pe toate. Dar una dintre ele o poți controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunții este o mică frântură de timp în care pot crea ceva deplin și perfect, care să fie prețuit pentru tot restul vieții, ca o perlă dintr-un colier stricat.”

Am să-ncep această recenzie prin vă spune că, oh, da, aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales când am văzut că a luat ceva ”Goodreads awards” în 2020 - bănuiesc, astfel, că pentru „cel mai bun thriller”. Ei, bine, nu cred că e cel mai bun thriller citit în ultimul an (și nici anul acesta), dar știu că este o carte chiar foarte, foarte bună. Lista de invitați a fost, înainte de toate, o carte pe care am așteptat-o mult și care mi-a fost destul de des recomandată; deci, mare mi-a fost bucuria când am văzut că, în sfârșit, a fost tradusă de către prietenii de la Editura Trei. Urmează partea interesantă, în care vă spun că romanul lui Lucy Foley ar putea fi unul aparent banal, clișeic, în care te gândești că, mda, o altă crimă, ia să vedem ce și cum. Bun. Dar să ne-oprim puțin aici: mi s-a părut un roman extraordinar de fain scris, cu o atmosferă genial construită, cu o intrigă extrem de bine speculată, acțiunea construindu-se frumos în jurul ideii principlale, și-anume o crimă care are loc în toiul nunții lui Will și a lui Jules, dar despre care nu știm nimic, de fapt, și-aflăm totul abia în ultimele, să zicem, o sută de pagini. Nu m-a deranjat asta, pentru că și celelalte două sute și ceva de pagini au fost, de fapt, pline de lucruri care au potențat, maximal, sfârșitul acestei cărți (care mi s-a părut pur și simplu perfect).

„(...) Nu-mi fac griji că e bântuit. Am propriile mele fantome. Le port cu mine oriunde mă duc.”

Să-ncepem, așadar, cu începutul. Se dă o insulă destul de bizară, ciudată, destul de creepy și dark prin istoria ei. Bun. De la bun început, mi-a plăcut faptul că decorul, deci acțiunea cărții, se limitează la această insulă izolată, în care nu există rețea mobilă, nu există internet și așa mai departe. Să nu mai vorbim, oricum, despre marea învolburată și agitată, care pare, deja, să prevestească situații neașteptate și înfiorătoare. Apoi, ni se dă o nuntă, nunta lui Jules, care deține o revistă online și care și-a clădit, prin forțe proprii, un mic imperiu. O femeie, așadar, care știe ceva, și vrea extrem de mult ca ziua în care este mireasă să fie una memorabilă - totuși, tipa nu ia în considerare și faptul că vremea nu-i de partea ei, astfel că, exact în toiul nunții, exact la momentul tăierii tortului, pam, lumina cade și, evident, se instalează panica și groaza. Și soțul, bineînțeles, că o nuntă n-o faci singur, Will. Well, cu Will treaba stă destul de ciudat: dincolo de a fi un exemplar al frumuseții apolinice masculine, acest Will este chiar și-o vedetă, fiind protagonistul unui anumit show intitulat Supraviețuitorii - deci, bănet cât se poate. La o adică, să-ți permiți o nuntă doar a ta, pe-o insulă pe care o închiriezi pentru câteva zile, într-un castel autentic, nu cred că-i la îndemâna oricui. Cum de fiecare dată faima și renumele aduc cu ele și invidia altora, acest Will poate să aibă mai mulți dușmani (închipuiți), decât prieteni. Bun. Ei doi, în fine, porumbeii care-și vor uni destinele. Dar ce se-ntâmplă când, înainte de nuntă, Jules primește un bilet anonim care-i spune că acest Will nu-i ceea ce pare, și c-ar face bine să nu se căsătorească cu el? Vă zic eu, duduia trece totul cu vederea și nu ia în considerare niște vorbe goale. Dar or fi ele chiar atât de neînsemnate?

„(...) Ridic privirea și îl văd stând acolo: un cormoran imens, cocoțat în partea cea mai înaltă a ruinelor capelei, cu aripile sale negre și strâmbe, atârnând deschise ca să și le usuce, ca o umbrelă stricată. Un cormoran pe clopotniță: ăsta, da, semn rău. Pasărea diavolului, cum i se mai spune în părțile astea. Cailleach dhubh, hârca neagră, vestitoarea morții.”

Mai sunt câteva personaje cheie ale cărții (de fapt, romanul este scris, în cele din urmă, din perspectiva fiecăruia): o mai avem pe Hannah, soția celui mai bun prieten, din copilărie, al lui Jules, apoi o avem pe Aoife, organizatoarea acestei nunți, cea care deține spectaculosul castel care, din când în când, este închiriat diverselor persoane care-și permit și vor să-și facă, un weekend, de cap, și care trebuie să se asigure că totul iese așa cum trebuie, că totul este exact așa cum vor invitații și cei doi soți să fie - nimic nu trebuie să le strige, celor doi, ziua cea mare. O mai avem și pe Olivia, sora vitregă a lui Jules, cea care ascunde anumite secrete, inabordabilă, închisă în sine și taciturnă, depresivă. Marea problemă a lui Jules este că nu știe câtă încredere să aibă în Olivia, astfel încât este mereu atentă cu ea, ca să nu-i strice cea mai importantă zi din viață. Și-l avem și pe Johnno, cavalerul de onoare (de fapt, și Olivia e domnișoara de onoare, cum s-ar spune), cel mai bun prieten din copilărie al lui Will. Interesant, nu? Să-ți trăiești copilăria cu cineva cred că presupune, mai târziu, multe secrete pe care, în comun, le aveți și le păstrați. Care vă leagă. Și care, oricând, ar putea ieși la iveală, devorând prezentul. Ei, bine, e mai mult decât atât, de fapt. Deci, acestea-s personajele (dacă mi-a scăpat vreunul, să-mi fie cu iertare, o să-l descoperiți voi), și cred că, așa cum am mai spus cuiva, personajele reprezintă un punct forte al acestei cărți: sunt personaje extrem de credibile, convingătoare, alcătuite din lumini și umbre, imprevizibile, fiindcă fiecare are propria sa psihologie, propriul său temperament, caracter, mod de a acționa și de a gândi. Fiecare, la rândul său, are un zbucium interior care, în furtuna care se stârnește, acompaniat de valurile care, cu furie, se izbesc de marginile ascuțite ale pietrelor, lăsând alge putrezite în urmă, se potențează, arde, fiind gata oricând să iasă la iveală și să provoace haos.

„Locul ăsta poate să te facă să ajungi să crezi în fantome.”

În toată această atmosferă, se-ntâmplă ceva. Un țipăt în noapte. Nimeni nu știe cine a dispărut, nimeni nu știe cine lipsește, dar cu toții știu că ceva grav s-a întâmplat. Într-un ritm alert, agonizant, această carte este una care, cum să zic, „te fierbe la foc mic”, și-ncetul cu încetul te duce către rezolvarea misterului, te poartă către concluzia acestei cărți. Evident, n-am să vă zic care-i aceasta, dar vreau să vă spun că mi s-a părut extrem, extrem de convingătoare. Știu că de multe ori, atunci când citesc o carte thriller, sau un roman polițist, îmi pun această problemă: oare mă va convinge că motivele au fost atât de întemeiate încât să justifice ideea unei morți, ideea unei crime? O fi fost vorba de gelozie? De probleme psihice? De răzbunare? De invidie? O fi pornit totul dintr-un instinct primitiv, deosebit de greu de stăpânit și controlat? Îmi trec foarte multe prin cap și, de aceea, un punct definitoriu în a trage concluzii privitoare la „mi-a plăcut sau nu” este, întocmai, explicația pe care mi-o aduce scriitorul în această direcție. Informațiile aferente pe care mi le livrează, încercând să mă convingă că, într-adevăr, ce s-a întâmplat n-a fost de amoru' artei. C-am mai pățit să citesc cărți care, în cele din urmă, îmi aduceau niște motive de-a dreptul banale, deloc credibile - și n-a fost fain. Dar cu Lista de invitați n-a fost cazul pentru că, așa cum v-am spus, sfârșitul mie mi s-a părut genial de bun, lăsând un loc așa de nebunie și extaz.

„(...) Mă întreb dacă a auzit sau a văzut ceva. Sau ce-aș fi făcut dacă nu ne-ar fi întrerupt.”

Repet, poate nu cel mai bun thriller citit, dar chiar a fost o carte care mi-a atins așteptările mari pe care, oricum, deja le-aveam. Mi-a plăcut enorm de mult stilul de scriere al lui Lucy Folei - fluid, curgând, atent, alert și dinamic. Nu m-a plictisit deloc, deși parte de acțiune, prin primele o sută și ceva de pagini, nu prea ei. Se insistă mult asupra personajelor, asupra gândurilor lor, astfel încât să-ți faci o idee și să-ncerci să-ți dai seama, din avans, de anumite lucruri. De asemenea, trecutul, iarăși, este ceva ce iese la suprafață, scoțând la iveală faptul că, bineînțeles, nimeni nu e ceea ce pare și fiecare ascunde ceva ce, mai bine, ar fi rămas ascuns. Este o carte care se citește rapid, drept dovadă faptul că am citit-o într-o zi - bine, m-a și prins, dar sincer n-are cum să nu te prindă (așa cum am zis, e genul ăla de roman care te „fierbe la foc mic” și care te face să nu mai ai răbdare, deoarece vrei numaidecât să descoperi ce s-a întâmplat și, mai ales, de ce s-a întâmplat asta). Am înțeles că autoarea a mai scris și alte cărți, și tare mi-ar plăcea să fie traduse și acelea cât de curând. 

„Sper să vadă lama, în lumina lanternei. (...) Teroarea momentului. Vreau să-i fie frică așa cum nu i-a mai fost niciodată până acum.”

Până atunci, vă recomand cu mare drag această carte, Lista de invitați, de Lucy Foley, deoarece chiar cred c-o să vă prindă numaidecât și o să vă placă. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru acest exemplar; îl puteți găsi la ei pe site, AICI, sau în oricare librărie online. Dacă ați citit romanul deja, sunt tare curios carte este părerea voastră referitoare la el? V-a plăcut? Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți și o săptămână liniștită și plăcută!

Dinți de lapte, de Zoje Stage - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Traducere: Alexandru Szöllö

Zoje Stage este realizatoare de film și scriitoare. În 2008, a obținut o diplomă de scenaristă de la New York Foundations of the Arts, iar în 2012, titlul de Emerging Storytellers Fellow de la Indepentent Filmmaker Project. Locuiește în Pittsburg, Pennsylvania. Dinți de lapte este romanul ei de debut.

„(...) Ajutoarele aveau să alerge în spatele ei, în timp ce ea conducea atacul. Sfârteca, izbea, gemea și înjunghia. Sabia ei avea să simtă gustul sângelui.”

În același stil cu Trebuie să vorbim despre Kevin și Cina, Dinți de lapte este un debut „sângeros” despre o mamă disperată să găsească ajutor pentru fiica ei mută, al cărei comportament tulburător devine tot mai periculos. Faceți cunoștință cu Hanna! E un înger drăgălaș, deși mut, în ochii adoratori ai tăticului ei. Acesta este singura persoană care o înțelege, și tot ce-și dorește Hanna este să trăiască fericită, pentru totdeauna, alături de el. Însă mami îi stă în cale, iar fetița va încerca orice truc imaginabil ca să scape de ea. De tot, dacă se poate. Faceți cunoștință cu Suzette. Își iubește sincer fata, însă, după ani de respingeri, școală la domiciliu pentru fiica ei și clipe încărcate de tensiune, sănătatea ei fizică și psihică slăbesc pe zi ce trece. Pe măsură ce șiretlicurile Hannei devin tot mai sofisticate, iar soțul lui Suzette rămâne orb la atmosfera tot mai încordată din sânul familiei, Suzette începe să se teamă că ceva cu adevărat rău se petrece și că, poate, casa nu reprezintă totuși cel mai potrivit loc pentru fetița lor. Dinți de lapte este o poveste despre o familie aparent perfectă și o fetiță mută care nu-și dorește nimic altceva decât să-și ucidă mama.

„Oare avea suficientă dragoste de oferit? Copilul nu ar fi trebuit s-o ducă cu gândul la o baltă de mizerie care tot creștea.”

Alo, poliția literară, poliția scriitorilor, poliția cărților? Voi ați citit cartea asta? Nu de alta, dar face apel la integritatea psihologică a cititorului, e puțin „pă ciuperci” tot ce se-ntâmplă aici. Și, oho, se-ntâmplă multe. Cum să-ncepem? Se ia o fetiță mică-mică, puiu' tatii, ia uite ce scumpă, drăgălașă și inocentă e ea atunci când e tati prin preajmă, deci, așa, se ia o fetiță de genul, tare cumințică, tare ascultătoare, iarăși, fetița lui tati, alea, alea, că tare scumpică mai e atunci când e și tati de față. Dar ce se-ntâmplă atunci când tati e plecat la muncă, și-o lasă pe mami împreună cu Hanna, doar ele două, mami și Hanna, Hanna și mami. N-are să iasă nimic prost, așa-i? Ei, bine, imaginați-vă că aceeași „fetiță dulcică și cumințică a lui tati”, doar atunci când e cu mami, devine un adevărat coșmar. O ia razna. Pare posedată. E, cum se zice, loco-crazy, se crede nu știu ce vrăjitoare, pam, și complotează împreună cu această vrăjitoare în a o ucide pe mami, fiindcă, ei bine, s-o dăm într-un complex oedipian, puțin revizuit (nu fiul e ăla care vrea să-și omoare tatăl, ci fiica e cea care vrea să-și omoare mama), mami nu-l merită pe tati, iar tati ar trebui s-o iubească doar pe ea, pe Hanna, că Suzette nu-i capabilă să-i ofere toată iubirea de care tati are nevoie, că Suzette e o haină și o lacomă și e rea, îl obosește pe tati, îl enervează și îi face scârbă. Deci, cum să zic, Hanna tre' să scape de afurisita de mami, nu? Fiindcă Hanna îi vrea doar binele lui tati. Nimic mai mult. E simplu, e matematică pură: dacă împarți iubirea lui tati la doi - deci și către mami, și către Hanna - e clar că fiecare vor primi o porție „egală” de iubire. Problema și drama intervin atunci când, ei bine, Hanna o vrea pe toată. De aceea mami tre' să dispară. Și dacă nu vrea s-o facă de bunăvoie, nesilită, atunci o vom sili. O, de fapt, chiar o vom omorî pe mami, pentru ca tati să rămână doar pentru noi.

„(...) Dacă o auzise bine pe Hanna... Dacă nu era Hanna... Din nou și din nou, îndoiala și groaza se învârteau în cerc. Oare una dintre ele înnebunea? Oare înnebuneau amândouă? Și ochii ăia inexpresivi o făceau să-i vină să plesnească de spaimă.”

Genial, nu? Da. Agonizant, nu? Da. Al naibii de absurd, nu? Da. Deci, Dinți de lapte a fost, pentru mine (și încă este), o carte tare, tare, tare ciudată. Atât de ciudată încât nu-mi venea să cred ce citesc. Atât de ciudată încât am citit-o într-o zi, fiindcă n-am mai putut să mă dezlipesc de ea. Și-atât de ciudată încât îmi venea s-arunc cu ea de toți pereții, fiindcă-mi ziceam că n-ai cum, ca scriitor, să inventezi un peronaj atât de sadic, atât de urât, atât de enervant, care să te scoată din pepeni de fiecare dată. La fiecare întâmplare. Și care să-ți pară, pe bune, dracu' în persoană. De partea cealaltă a baricadei, o avem pe draga de Suzette, care mi-a stârnit enorm de multă milă - soțul ei, tati, nu voia s-o creadă atunci când îi povestea tot ce se-ntâmplă cu Hanna. În capul lui, n-avea cum ca propria sa fiică să fie atât de dată naibii. Într-adevăr, Hanna era destul de ciudățică, dat fiind faptul că nu vorbea, comunica doar printr-un limbaj limitant - aprobări sau infirmări făcute mișcând capul - dar în niciun caz n-ar fi plănuit s-o omoare, efectiv, pe Suzette, să se descotorosească de aceasta. Știu că citeam și, culmea, la un moment dat parcă începeam să țin scorul: a, i-a dat una, 1-0 pentru Suzette, ah, n-o crede, 1-1 pentru Hanna, ah, uite, niște piuneze în tălpile lui mami, u, ceva sânge, da, clar o doare, 1-2 pentru Hanna și așa mai departe. Deci, cum să zic, a fost o carte ciudată rău de tot, neașteptat de dark și nebună. Cred că, într-adevăr, o carte bună rău de tot, cu un subiect original, cel puțin pentru mine, deși într-adevăr am văzut și filmul Trebuie să vorbim despre Kevin, care tot în direcția aceasta merge, dar în schimb cartea n-am reușit să o mai găsesc pe nicăeri (știu că e tradusă la noi, la o editură dragă mie, dar nici că mai revine în stoc, fiind tipărită acum mulți, mulți ani).

„(...) Fiecare câștig pentru Hanna era o pierdere pentru mami.”

Nu e o carte care să fie, cum să zic, wow prin modul în care e scrisă, sau să fie un thriller inimaginabil de bun. Nu. Am citit altele și mai bune. Dar, de fapt, cred că ceea ce e extrem de bun la această carte este faptul că te poartă printr-un roller-coaster de trăiri și emoții și frustrări, iar asta, pentru mine, ca cititor, înseamnă extrem de multe. Atunci când o carte mă antrenează, atunci când o carte mă poartă printr-o efervescență de stări, atunci când o carte îmi smulge trăiri și-mi stârnește curiozitatea într-un asemenea hal, e clar că e o carte într-adevăr bună. Dincolo de asta, este o carte extraordinar de profundă, care abordează un subiect destul de sensibil - poate depresia postpartum, relațiile familiale, trecutul, modul în care creștem definindu-ne ceea ce, acum, suntem. Este o calte plurivalentă, să zic așa, nu doar un thriller psihologic bun. Poate fi văzută în multe moduri, și nu cred că se limitează la rigorile stilistice și romaniste ale unui anumit gen literar. Dinți de lapte poate fi o surpriză plăcută pentru orice cititor, astfel, nu doar pentru înfocații genului. Chiar vorbeam cu Aida (@unicornulciteste) după ce am terminat cartea și, în mințile noastre bolnave, avide după genul acesta de cărți, era clar că noi am fi vrut un sfârșit mai sângeros, mai exploziv, mai boom. În aceeași măsură, sfârșitul m-a bucurat pentru că, finally, am simțit că se face dreptate. Dar zău că mi-ar plăcea la nebunie să citesc un al doilea volum al acestei cărți, o continuare în care Hanna crește mare și... Ei, nu zic mai multe, vă las pe voi să descoperiți la cel mă refer prin acel „și”. Dar, pe bune, este o carte pe care n-am s-o uit prea curând, sunt absolut sigur de asta.

„- De ce mă-sa n-am putut să am și eu o fiică normală?”

Vreau mai multe cărți de acest gen. Vreau mai multe cărți care să mă facă să trec prin toate stările existențiale posibile: de la bucurie, la furie, angoasă, empatie, milă, iarăși bucurie, și, în sfârșit, gândul că totul a revenit la firescul mult așteptat. La normal, dacă pot să zic așa. Chiar e un roman bun, și e bun prin ceea ce a adus în experiența mea literară - personaje faine, o intrigă genial construită, de inspirație, poate, universală (mitul și complexul lui Oedip, cred că ați auzit de el mai ales în psihologie), cu o scriitură care să te țină captiv și să te convingă. V-o recomand cu mare drag și, dacă ați citit-o, sunt tare curios ce părereți aveți despre ea. Le mulțumesc, bineînțeles, prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Dinți de lapte, de Zoje Stage, pe care o găsiți AICI. Shauki, ma friend, ai făcut o treabă genială, felicitări! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, dragi cititori, și de-o zi pe măsură!

Marile bucurii și marile tristeți, de Augustin Cupșa - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 -Scriitori români contemporani

Anul apariției: 2021

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 220

„(...) A fost profesor de psihologie. Sau realism științific? Totuna.”

Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

„Când era copil, avea o mulțime de fluturi, îi culegea din grădină dimineața după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate și răsucite pe spate, ca niște foițe uscate de ceapă, îi ducea în casă și îi înșira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăși ore întregi și niciodată nu se îndura să-i înțepe cu un ac și să-i fixeze într-un insectar așa cum făceau ceilalți.”

„E ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt, nu până la punctul final sau în dimensiunea completă. În buna tradiție a părinților mei ardeleni, am fost învățat că marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public. Dar e mai mult decât o regulă de bună purtare. Chiar și în fața celor apropiați ratăm să ne spunem acel ceva, fie că e vorba de un gând, de o trăire sau de adevărul nostru individual. Cuvintele se împing în față unele pe altele, stările se erijează în altele, se deghizează, fac piruete sau se topesc pur și simplu ca să scape de mărturisire. Fără să mințim. Pentru că și dacă am reuși să ne spunem tot, în urma celei mai adânci emoții, sau chiar născându-se din împărtășirea ei, mai rămâne ceva. Iar acel ceva ne face să fim, de fapt, singuri cu ceilalți, singuri și ei.“ — Augustin Cupșa

„- Trăim vremuri ciudate, i-a răspuns el, deja împăcat cu rezultatul conversației.”

Mă bucură în chip nemăsurat să văd autori români buni, frumoși, care promit multe, dedicați artei literare și frumosului creației, care scriu cu înflăcărare, cu patos, care scriu cu sufletul și cu inima, cu inima și cu sufletul, care se deschid (sau, dimpotrivă, subtil, se închid, lăsându-i cale deschisă spre meditație, spre intrigă) cititorilor. Augustin Cupșa este un autor român pe care l-am descoperit recent și a cărui proză, sincer, m-a mișcat până la lacrimi. Totuși, poate vă întrebați de ce i-am dat doar trei steluțe (ceea ce, de altfel, mie nu mi se pare deloc puțin, e mai mult de jumătate din maximul acceptat de platforma Goodreads), dacă mi-a plăcut atât de mult? Ei, bine, ideea în sine constă în faptul că, fiind un volum de proză scurtă, bineînțeles că l-am comparat cu alte volume de proză scurtă pe care, de-a lungul timpului, le-am mai citit. Și cum, surpriză, n-au fost tocmai multe, ci doar câteva (din care, iarăși, și mai puține au fost memorabile), pot spune că ștacheta fusese deja ridicată - dacă pot să mă exprim așa - de două autoare care mi-au ajuns în suflet încă de când le-am citit: Alice Munro și Katherine Mansfield. Pentru mine, două nume mari ale prozei scurte, două nume de referință, ale căror creații mi le amintesc cu un drag nețărmurit. Și, na, n-am putut, nu m-a lăsat sufletul să ofer același număr de steluțe și prozei lui Augustin Cupșa, dar asta nu înseamnă că aceasta nu este o proză strălucitoare, profundă, mișcătoare și emoționant. Ba, contrariul, așa cum v-am spus: au fost unele povești care m-au mișcat prin emoția pe care mi-au transmis-o, iar una dintre ele chiar m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și, pentru mine, ca cititor ahtiat, asta înseamnă extrem de multe.

„Se întâmplă lucruri, și-a spus și o emoție vie, ca un câmp electrostratic, i-a împânzit corpul. Încă se întâmplă lucruri simple.”

Proza lui Augustin Cupșa este o proză a meditației, o proză a izolării, a singularității ființei, a memoriei și a marilor tristeți și bucurii. Însăși titlul ne reiterează temele majore ale acestei cărți - bucuriile și tristețile, poate la fel de mari, poate la fel de intense, și citeam și mă gândeam, oare cele două se exclud? Bucuria exclude tristețea? Tristețea exclude bucuria? Îmi aduc aminte, aici, de muzica tradițională portugheză, fado, și-mi aduc aminte de momentul în care am fost la un concert, iar cineva din public, la sfârșitul reprezentației, o întrebase pe artistă cum simte ea muzica fado. Subtil, aceasta i-a spus an unhappy happiness - un fel de „fericire a nefericirii”, sau poate o „nefericire a fericirii”. Nu știu dacă se exclud sau nu, dar știu că bucuriile și tristețele de zi de zi se potențează, evident, una pe cealaltă. Astfel, după cum însuși Augustin Cupșa chiar a afirmat-o, există întotdeauna „ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt”, nu până la a livra cititorului tot - tot personajul, tot sufletul său, toate amintirile și simțămintele și trăirile și dramele sale. Nu. Personajele lui Augustin Cupșa sunt oameni simplu, sunt oameni cu vieți normale, poate banale, neinteresante, dar care mărturisesc (atât lor înșiși, cât și poate altora) ceea ce au pe suflet, ceea ce-i încearcă: poate o fi vorba despre un iubit care nu-și mai dă interesul, poate o fi vorba de un coleg de școală de care, fugitiv, îți amintești cât erai de îndrăgostită, dar nu vrei să accepți asta, poate e vorba despre fratele tău, despre părinții tăi, bunicii tăi, poate e vorba despre acele mari bucurii și mari tristeți pe care le-ai sădit în suflet, asupra cărora te-ntorci ca într-o casă în care te simți în siguranță; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile bucurii; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile tristeți. Te simți în siguranță când îți amintești că viața e o călătorie printre toate emoțiile care definesc natura umană. Care o întregesc și o desăvârșesc.

„Știa prea bine zilele goale în care creierul încearcă să ți se agațe fără succes de pereții capitonați ai unei camere de supraveghere, zvârcolindu-se ca un alcoolic ca să găsească un cui, o idee cât de cât sau măcar un cuvânt, un ochi cât de mic în țesătura care îl strânge, de unde să o desfășoare și s-o arunce pe el.”

Și totuși, personajele sale sunt tăcute, păsrează ceva în suflet, ascund și chiar neagă, poate, anumite trăiri, ca și cum „e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință.” Lasă lucrurile să-și urmeze calea firească, fiindcă, în cele din urmă, tot ce se cuvine a fi frânt, va fi frânt. Dincolo de toate acestea, în spatele prozei sale luminează speranța, acolo, plăpândă și firavă („Totuși ea nu se ferea să iubească oameni”), dar care mereu va pulsa ca o inimă, în conformitate cu natura profundă a omului frumos, a omului sincer: speranța că poate ne vom reîntâlni, speranța că poate ne vom regăsi, iar atunci când ne vom regăsi, speranța că poate totul va fi mai bine, totul se va așterne altfel. Speranța că ne vom aminti cât de mult contează să iubim și să trăim în deplină profunzime umană, unde orice altceva devine o apoziție care precede definiția „vremurilor trecute”, când marile bucurii și marile tristeți, marile tristeți și marile bucurii, ne dădeau impresia că suntem stăpânii absoluți ai acestei lumi. Oamenii deveniți umbrele, ce metaforă frumoasă!, de ei depinzând parcă siguranța și validarea valorii cuiva („Prezența ei însă devenise o umbrelă indispensabilă”), oamenii folosiți, oamenii deveniți anticamere ale memoriei, ale bucuriei și durerii, ale tristeții și efervescenței vârstei. Oameni, amintiri, cărți, memorii, cuvinte, țigări fumate - definiții ale măreției și complexității umane.

„Să ieși să umbli prin ploaie și să arunci cu pietre în râu.

Să împuști un mexican care nu te iubește îndeajuns.

Să fumezi o țigară în întuneric.

Să vezi luminile din Tokyo într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.”

O proză în care singularitatea este firească („  A plecat, i-a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume”), în care memoria este ca un reflux care lasă în urmă un material tinctorial, aproape palpabil - de-aici își trage seva opera lui Augustin Cupșa, din memorie, din profunzimea sufletului; o stare nesolicitată, dar naturală, umană, pe care tu, ca cititor, o simți, o îmbraci precum o haină. Proza lui Cupșa este una care transmite, care atacă, dar în modul cel mai puțin ostil, ba chiar prietenesc, dar atacă și țintește în cele mai fragile părți ale sufletului: citeam și mă gândeam, oh, cât de ușor ar fi ca unul dintre aceste personaje să fiu eu însumi, cât de firesc mi s-ar părea ca fiul și tatăl care merg spre casă să fie poate niște persoane apropiate mie, pe care le cunosc, cu care am stat la masă. O proză adevărată, pe care am simțit-o îndeosebi tristă, mai mult decât bucuroasă. Sincer, acum, că-i scriu recenzia, mă gândesc că merita mult mai mult decât trei steluțe. Dar, așa cum am spus, comparațiile nu-mi permit - și poate nici n-ar trebui să le fac, în cele din urmă, fiindcă poate n-am să-mi amintesc întocmai ce-am citit, sincer să fiu, dar un film memorabil spune că, deseori, nu-ți amintești o anumită situație, dar îți amintești cum te-a făcut situația respectivă să te simți (putem înlocui „situația” cu „cartea”, e același lucru). Iar eu îți spun, Augustin Cupșa, cu tot respectul, îți mulțumesc pentru o carte atât de mișcătoare, atât de frumoasă și atât de profundă! Și mai mulțumesc și prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, o puteți găsi AICI. Felicitări pentru toate titlurile frumoase pe care ni le puneți la dispoziție. Iar voi, dragi cititori, să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!