Sânge & miere (Șarpe & porumbel, #2), de Shelby Mahurin - Recenzie

„(...) Abia după aceea te voi ucide și pe tine, fata mea. Doar atunci când mă vei implora să te omor.”

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2021

Traducere: Adina Rațiu

„- Și, când pentru noi totul e o chestiune de viață și de moarte, miza e cu atât mai mare. Cu cât câștigăm mai mult, cu atât pierdem mai mult.”

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut.

„- (...) E posibil ca oamenii să se nască răi?

Am clătinat din cap.

- Nici eu nu cred. Cred că s-a schimbat pe parcurs. Se întâmplă când lucrezi cu magia.”

Unde mergi tu, vreau să merg și eu. Lou și Reid s-au reunit. Dar, după ce au scăpat ca prin urechile acului de pumnalul lui Morgane, acum sunt vânați din toate părțile de clan, de regat și de Biserică. Însă timpul și norocul lor nu țin cu ei. Unde locuiești tu, vreau să locuiesc și eu. Împreună, erau convinși că vor putea depăși orice obstacol. Dar când Morgane îi momește într-un joc letal de-a șoarecele și pisica, cei doi sunt siliți să apeleze la ajutorul lui La Voisin – Regina Vrăjitoarelor Roșii și inamica declarată a clanului lui Lou. Cât timp vom trăi. În timp ce Lou descoperă o latură întunecată a magiei, despre care crede ca e necesară pentru a-și proteja soțul și prietenii, Reid își cercetează fără nicio tragere de inimă puterea nou dobândită. Iar cei doi sunt legați unul de celălalt pentru tot restul vieții. Dar moartea nu iartă pe nimeni.

„- (...) Magia nu seamănă cu nimic altceva. Chiar și un lucru bun, în cantități exagerate, devine dăunător. Creează dependență. Mama... era îndrăgostită de putere.”

Thanks God că n-a trebuit să aștept prea mult până să citesc și al doilea volum al seriei, Sânge & miere, pentru că nu știam ce fac dacă nu o aveam la îndemână imediat ce am terminat Șarpe & porumbel. Da, bineînțeles, primul volum s-a terminat lăsând loc de ceva intens care urmează să se întâmple și, în același timp, lăsându-l pe cititor în aer. De fapt, nu așa se termină toate? Îmi amintesc că și Urzeala zorilor (recenzia AICI), primul volum al seriei Sânge de stele, s-a terminat exact la fel de intens - dar, na, acum nu pot decât să aștept al doilea volum al seriei (deși primul chiar avea și câteva pagini din al doilea volum incluse, însă n-am vrut să le citesc, că mi-aș fi făcut, cred, și mai mult rău). Și imediat ce-am terminat primul volum al seriei lui Mahurin, m-am apucat instant de al doilea. Și, ei bine, nu cred că pot face comparație între volume, poate doar pot spune că al doilea volum mi s-a părut ceva mai interesant, mai dinamic, dar cred că asta a venit odată cu ordinea cărților, de fapt: primul volum are să lege intrigile, să te atașeze de personaje, să te prindă în lumea creată de autoare, să te pună la curent, de fapt, cu ce urmează să se întâmple. Să te convingă. În al doilea, lucrurile o iau într-o direcție mult mai intensă: ai parte de mult mai multe întâmplări, de situații neașteptate de viață și de moarte, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, și mai periculoasă, și mai intensă, și mai delicioasă. Dar pot spune că amândou volumele, de fapt, creează o lume fascinantă care m-a captivat de la bun început.

„- (...) Magia e frumoasă, sălbatică și liberă. Îți înțeleg reținerea, dar nu te poți feri de ea la nesfârșit. Face parte din tine.”

Sânge & miere chiar mi s-a părut o lectură extrem de efervescentă și puternică. Personajele au prins contur în ochii mei, mi-au demonstrat din ce sunt făcute, mi-au demonstrat că sunt capabile de sacrificii și sunt gata oricând să lupte pentru credințele și convingerile pe care le au. Mi-au demonstrat că sunt alcătuite din lumini și umbre, că sunt imprevizibile și, în același timp, extrem de curajoase, sincere și complete. Lou și Reid chiar sunt două personaje care mi se pare că se completează, că se întregesc unul pe celălalt, deși, în esență, la început erau în tabere diferite. Drama lor tocmai din asta se naște, din faptul că, în genere, ei sunt diferiți, nu aparțin acelorași lumi, dar și-au găsit puterea de a se iubi și de a se proteja, cu prețul vieții, unul pe celălalt. Iar într-o lume care nu ține seamă decât de răzbunare și durere, este clar că cei doi, împreună, nu își pot găsi liniștea și pacea care li se cuvine. Antrenați de situații imprevizibile, de sânge și foc, de moarte și teroare, cei doi sunt nevoiți să treacă prin întâmplări care le vor pune la încercare aptitudinile și chiar propriile lor credințe legate de ceea ce simt și ceea ce, de fapt, sunt. Într-o astfel de lume, pericolul pândește la fiecare colț, este ca un întuneric dens pe care îl poți tăia cu cuțitul și în mrejele căruia, din păcate, oricând ai putea fi prins. 

„- Magia aduce moarte și nebunie.”

Da, mi s-a părut un volum mai dinamic, am avut parte de mai multe situații care m-au ținut cu sufletul la gură și nu îmi dădeau pace - ca și Șarpe & porumbel, am citit acest volum extrem de rapid, pur și simplu nu puteam să-l las din mână fiindcă voiam mai mult și mai mult, voiam să văd ce urmează să se întâmple cu Lou și cu Reid (evident, și cu ceilalți, că nu este vorba, în final, doar despre ei doi și atât), voiam să văd dacă vor putea trece prin încercările la care dragostea dintre ei doi este supusă, voiam să văd dacă vor reuși, în sfârșit, să depășească toate aceste bariere, să supraviețuiască și să fie împăcați cu lumea în care trăiesc. Mi-am pus atâtea întrebări pe parcurs, și a fost totul atât de imprevizibil, atât de fantezist și magic, Doamne, încât chiar aveam impresia că sunt acolo, alături de ei, și trebuie neapărat să fac ceva pentru ca în cele din urmă cei doi să fie liniștiți și în afara oricărui pericol. Bine, mai mult decât atât, este vorba de faptul că, la un moment dat, intervin niște lucruri total neașteptate - se dau pe față anumite ascunzișuri ale trecutului, iar totul capătă niște conotații înfiorătoare: moarte, răzbunare, durere, ritualuri de sânge și creaturi magice. Da, chiar e un fantasy care mi-a oferit cam tot ce - cred eu - îți poate oferi un fantasy de calitate.

„ - Poate pentru că lumea are nevoie de un pic mai puțină ură și un pic mai multă iubire. Mulțumită de răspuns?”

Sfârșitul, normal, m-a lăsat iarăși cu ochii în soare. Abia aștept să citesc și volumul al treilea (și ultimul, din câte știu) al seriei lui Shelby Mahurin. Chiar mă declar un fan și, până acum, aș putea spune că este al doua serie de acest gen, ca loc în topul celor preferate (prima este Urzeala zorilor, care pur și simplu mi-a plăcut la nebunie). Dar și aceasta este o serie memorabilă - o lume uluitoare a magiei, o aventură colosală și splendidă, efervescentă, plină de neașteptat, cu personaje puternice și, oarecum, tragice. Cu întâmplări amuzante și dureroase, cu râsete multe (da, are Mahurin un simț al umorului extraordinar de fain) dar și strângeri de inimă. Mi-a strânit o paletă de emoții - iar atunci când o carte reușește să facă asta, pot spune că într-adevăr este o carte bună, care, să zic așa, a reușit să îmi intre sub piele. Și, până acum, Mahurin a reușit, cu talent și fără prea multe bătăi de cap, să facă asta. Deci, abia aștept și volumul al treilea, și pot spune că, odată citit, în sfârșit citesc și eu prima serie de cărți fantasy din viața mea. Sunt, la o adică, puțin mândru, având în vedere că acum câțiva ani aș fi spus că nu am să citesc vreodată o astfel de carte (sau serie). Și, uite-mă, deja am la activ vreo câteva cărți citite care aparțin acestei tagme literare. Drăguț, nu?

„(...) În schimb, o să mă delectez dezmembrându-i pe frații și surorile Vânătorului tău și-o să ți-i trimit bucățică cu bucățică. O să le adun urletele în sticle și-o să-ți otrăvesc visele. De câte ori vei închide ochii, o să vezi cum își trăiesc ultimele clipe din existența lor jalnică. Iar după ce o să omor și ultimul copil, o să vin după Vânătorul tău, o să-i smulg secretele din minte și o să-l măcelăresc în văzul tău.”

Voi ați citit Sânge & miere? Dacă da, sunt curios care volum v-a plăcut mai mult; așa cum am spus, nu cred că pot face o delimitare clară în ceea ce le privește pe acestea două, dar pot spune totuși că al doilea volum mi s-a părut ceva mai dinamic, mai alert, mai plin de acțiune - mai palpitant. Însă și primul volum mi-e foarte drag, fiindcă m-a introdus, convingător, în lumea romanistă a lui Shelby Mahurin. Nu știu cum mă voi despărți în al treilea volum de personajele care mi-au devenit dragi, dar știu că abia aștept să aflu deznodământul a tot ceea ce s-a întâmplat și a tot ceea ce se întâmplă și, încă, este de nerezolvat. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Sânge & miere, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vreți voi să le aveți, pline de spor și pe placul vostru!

Șarpe & porumbel (Șarpe & porumbel, #1), de Shelby Mahurin - Recenzie

„Există o vreme când jelești și o vreme când mergi mai departe.”

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2020

Traducere: Adina Rațiu

„ - Din păcate, pentru Biserică e mai important rugul decât interogatoriul. E periculos să fii femeie în vremuri ca astea.”

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut.

„(...) Uită de răzbunare. Uită tot ce știi despre lumea aceasta de umbre și de magie. Ești mult prea slab și neajutorat ca să  te poți măsura cu aceste femei. Moartea este cel mai blând dintre chinurile la care te-ar putea supune - un dar oferit doar celor care îl câștigă.”

În urmă cu doi ani, Louise le Blanc a fugit din clanul ei de vrăjitoare, adăpostindu-se în orașul Cesarine, renunțând la magie și ducându-și zilele din ce putea fura. În oraș, vrăjitoarele ca Lou sunt temute, de aceea sunt vânate și arse pe rug. Ca membru al Vânătorilor, ordin sub egida Bisericii, Reid Diggory și-a trăit viața călăuzindu-se după un singur principiu: pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască. Dar când Lou, încolțită, îi întinde o capcană, cei doi sunt siliți la un compromis imposibil – să se căsătorească. Lou, care nu-și poate ignora sentimentele din ce în ce mai puternice, totuși neavând cum să schimbe ceea ce este, trebuie să facă o alegere. Iar dragostea ne prostește pe toți. Doi uniți ca unul, pentru a se iubi, ase onora sau a arde. Odată pătrunși în lumea femeilor puternice, a magiei negre și a iubirilor incredibile din acest prim volum, cititorii vor arde de nerăbdare să-și continue periplul. 

„- O să ne recâștigăm pământurile, Maiestățile Voastre! a strigat ea. V-am avertizat în nenumărate rânduri. Dar nu ne-ați luat în seamă. În curând, vom dansa pe mormintele voastre, cum și voi ați dansat pe ale strămoașelor noastre.”

Trebuie să spun că a durat ceva timp de când am primit cartea și până mi-am făcut curaj să o citesc. O fi fost la mijloc faptul că eu, în principiu, nu prea citesc cărți fantasy, mă feresc oarecum de acest gen - și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar deseori mă gândesc că nu îmi va satisface, pe deplin, așteptările pe care le am de la o carte. În schimb, știu că de cele mai multe ori voi avea parte de o aventură plină de surprize, de multă acțiune și de personaje extrem de plăcute și delicioase, pline de curaj și gata oricând să lupte pentru convingerile lor, pentru ceea ce iubesc și ceea ce vor, chiar cu prețul vieții, să demonstreze și să apere: familie, prieteni, binele și bunăstarea lumii lor. Ei, bine, nu știu cum s-a întâmplat să mă apuc, în sfârșit, de romanul lui Shelby Mahurin - o fi fost faptul că am văzut că aproape toată lumea iubește această serie, or, pur și simplu, am simțit că i-a venit, în cele din urmă, timpul. Și m-am apcuat de Șarpe & porumbel și, între timp, am citit și al doilea volum, Sânge & miere, și abia aștept să apară și al treilea volum (din toamnă, din câte am înțeles). Și pot spune că, da, chiar este o serie care mi-a întrecut toate așteptările (oricum, nu au fost tocmai multe, dat fiind faptul că așa cum am spus eu nu prea citesc cărți care aparțin acestui gen literar - cu alte cuvinte, în general abordez acele cărți care știu ce idee urmăresc, care vorbesc despre „oameni normali”, nu cu puteri magice și miraculoase și fanteziste și alte creaturi etc șamd).

„Conștientă că ochii Vânătorilor erau ațintiți spre mine, m-am silit să zâmbesc și i-am tras un ghiont în șold soțului meu, prefăcându-mă că totul a fost o glumă. Că l-am întărâtat doar ca să văd cum reacționează. Că nu sunt o vrăjitoare într-o biserică, înconjurată de dușmani, și care se roagă la un Dumnezeu străin. Viața este reflexia sufletului nostru. O fi fost ei ipocriți, dar eu eram cea mai ipocrită dintre toți.”

Cartea chiar mi-a oferit o aventură care m-a ținut cu sufletul la gură, m-a antrenat și m-a ținut captiv până la sfârșitul ei. Evident, am avut parte și de niște romance - iarăși, un gen pe care nu îl abordez des (spre deloc, chiar), dar care deseori face parte integrantă a altor genuri de cărți. Dar nu-i bai, că, pe bune, chiar eram extraordinar de nerăbădtor să se întâmple, odată, ceea ce trebuia să se întâmple. În schimb, m-a prins la maximum cartea, acțiunea, ideea ei, în general. Îmi place să citesc, uneori, despre lumi fascinante, care depășesc granițele realului, chestii fantastice și altele de acest gen. Magie, complot, pericol și moarte, ritualuri, lupte. Da, chiar este ceva ce mă atrage și îmi satisface nevoie în ceea ce privește acest gen de carte. Mi-a plăcut mult să fiu martor la întâmplări din ce în ce mai bizare, când au fost scoase la iveală multe secrete, când totul începea să capete o anumită formă și, mai precis, începeam să înțeleg anumite aspecte și să fiu din ce în ce mai prins în acțiune - abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și ce are să-mi mai ofere Shelby Mahurin. Recunosc, a trecut ceva timp totuși de când am citit cartea - implicit, am uitat anumite lucruri, dar am rămas cu esențialul și, sincer, am rămas cu emoțiile și cu stările pe care mi le-a creat această lectură. Nu știu dacă o voi reciti prea curând - sau vreodată - dar știu că abia aștept să citesc și volumul al treilea, ca să închei cu aventura lui Lou și a lui Reid, cei doi eroi ai cărții, plin de surprize și extrem, extrem de efervescenți.

„O vrăjitoare și un vânător de vrăjitoare, uniți într-o sfântă căsătorie. Povestea asta nu se putea sfârși decât într-un singur fel - un rug și un băț de chibrit. M-am blestemat pentru prostia mea - pentru că îmi îngăduisem să mă apropii de el.”

Ca în orice carte de acest gen, atmosfera mi s-a părut una magică, consistentă, cu eroi frumos portretizați și construiți, curajoși și devotați, care se dezvoltă, care-și descoperă puterile interioare, care ard pentru bunăstare și bunătatea lumii în care trăiesc. Povești complicate de dragoste, de prietenie, de speranță și curaj, multă magie ciudată și complexă, toate surprinse în tema - aș spune poate clișeică - a vânătorului neaoș de vrăjitoare, într-o lume puternică și periculoasă, în care secretele ies la iveală și trecutul oricând își face un loc palpabil în prezentul eroilor cărții. Da, chiar mi-a plăcut Șarpe & porumbel, mi-a plăcut surprinzător de mult. Știu că am citit-o extrem de rapid, nu am mai putut să o las și am dat-o gata în aproximativ două zile. Pot spune același lucru și legat de al doilea vomul al seriei, Sânge & miere. Cred că cel mai mult mi-a plăcut, în acest volum, de Lou, eroina principală a romanului - curajul ei, sârguința, spiritul tactic, modul său de a raționa și de a gândi, de a lua decizii. Mi s-a părut o eroină completă, care m-a convins și de care m-am atașat încă din primele pagini ale cărții. În al doilea volum, dimpotrivă, parcă mi-a plăcut mai mult de Reid, care nu este tocmai ce pare a fi, adică un simplu vânător de vrăjitoare, antrenat să le distrugă și să nu dea dovadă de milă în fața celor care au perturbat echilibrul lumii. 

„(...) Fiecare tabără mai infamă decât cealaltă, o pervertire hidoasă a ceea ce ar fi trebuit să fie. Fiecare tabără suferea. Fiecare tabără era capabilă de cruzimi inimaginabile. Iar la mijloc eram eu. Sarea din lacrimi se unea cu iasomia din păr, două fețe ale aceleiași monede nenorocite.”

Nu știu dacă ați citit această serie, dar dacă sunteți fani ai genului fantasy, cu siguranță ați făcut-o. Eu chiar v-o recomand, și asta chiar dacă nu sunteți împătimiți ai acestui gen literar. Da, nici eu nu sunt, dar uneori mai citesc și-o carte fantasy - îmi dau șansa de a descoperi lumi pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată și să cunosc personaje noi, diferite, care deseori conving prin curaj și prin devotamentul pe care îl au. Prin speranță și prin intensitatea trăirilor - bineînțeles, atunci când moartea înseamnă ceva de-o secundă, totul e mult mai alarmant, intens și periculos. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Șarpe & porumbel, pe care îl găsiți AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și, dacă ați citit cartea, sunt tare curios de cum vi s-a părut!

Urzeala zorilor (Sânge de stele, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț

„(...) Ești o fată de la sat, Maia. Ești lipsită de experiență în privința lumii. Ți-ai petrecut viața lucrând cu acul în colțul tău din prăvălie.”

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.

„- Încearcă doar să nu vorbești prea mult! Nu atrage atenția asupra ta! a spus el, lăsându-se pe spate cu brațele sub cap. Oamenii vor vedea ceea ce doresc să vadă.”

Când un mesager imperial primește porunca de a-l aduce la palat pe maestrul croitor Tamarin, Maia decide să se deghizeze în bărbat și să îndeplinească sarcina primită în locul tatălui său, bolnav și incapabil să mai coasă. Este unica șansă a tinerei de a-și salva familia de sărăcie și de a scăpa de un mariaj pe care nu-l dorește. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par: Maia este doar unul dintre cei doisprezece croitori siliți să se întreacă pentru a intra în slujba împăratului. Competiția este acerbă, iar Lordul Vrăjitor, mâna dreaptă a suveranului, pare să își fi dat seama de minciuna tinerei. Totuși, nimic nu se compară cu provocarea finală: Maia trebuie să croiască trei rochii primejdios de încântătoare, care o vor duce până la capătul pământului.

„- Dar oare folosirea magiei nu înseamnă că trișează?

- Un avantaj incorect, aș spune. Dar că trișează? a spus Longhai și a început să râdă pe înfundate. Crezi că va fi o competiție doar de îndemânare? (...)

- Ce altceva ar mai fi de pus la încercare?

- Mai ai multe de învățat, a spus el, cu asprime.”

După cum probabil bine știți, I am not into fantasy books that much. Dar, domnule, se-ntâmplă uneori să-mi pice o carte din acest gen în mână, de nu pot s-o mai las decât atunci când o termin. Asta a fost și experiența mea cu Urzeala zorilor, un roman extraordinar de bun, care mie mi-a oferit de toate, chiar dacă nu sunt un fan al genului și nici nu cunosc prea bine, de fapt, această categorie literară. Totuși, trebuie să recunosc, de altfel, că în ultimul an - cel puțin - am ieșit deseori din zona mea de confort: am citit mai multe cărți fantasy decât aș fi crezut vreodată că o s-o fac, și decât am citit în ultimii 7-8 ani. Trebuie să recunosc că nu sunt încă fan, dar în aceeași măsură acest gen de cărți îmi oferă extrem de multe: acțiune, dinamism, un fel de misticism ciudat, nici nu știu cum să-i zic; îmi place să citesc despre vrăji, personaje puternice, situații neașteptate (dar care depășesc limitele riguroase ale realului), ezoterism, creaturi ciudate, bizare, periculoase, situații dintr-alea limită între viață și moarte. Chiar îmi place, recunosc, și acest gen literar chiar mă încântă - deși, încă, nu aș da cărțile din zona mea de confort pe această zonă romanistă. Dar asta nu înseamnă că nu am să o abordez și nu am să încerc, în continuare, să o descopăr.

„Magia era reală. Foarte reală. Și faptul că, într-un fel, mă slujisem de ea mă făcea să mă cutremur de uimire și de teamă.”

Romanul de față mi s-a părut unul dintre cele mai bune romane de acest gen citite vreodată (dar, atenție, eu nu am citit prea mult). Dar din ceea ce am citit până acum, deși pot spune că mă declaram fan convins al seriei Șarpe și porumbel (am citit și volumul doi, Sânge și miere, și abia aștept și ultimul volum), ei, bine, se pare că locul întâi în preferințele mele îl va ocupa această carte. Cum să zic, a fost o carte care mi-a oferit de toate, efectiv: situații periculoase, un Univers fantastic, dominat de umbre, de puteri, magie, personaje delicioase (în special un anumit Lord Vrăjitor), dar și Maia, un personaj puternic, care se dezvoltă și, la sfârșitul cărții, se regăsește mai puternică și mai curajoasă, mai plină de speranță. De fapt, cartea se termină într-un mod atât de ciudat încât, sincer, mi-am dat seama încă o dată de ce, în general, nu citesc serii: că majoritatea pe care le citesc nu sunt încă, integral, traduse la noi. Acum ce voi face cu viața mea până când va apărea și următorul volum? Vreau să știu ce se întâmplă cu Maia. Vreau să știu... ei, bine, multe, fiindcă primul volum m-a lăsat cu foarte multe întrebări. Atât de multe, încât nu am habar la ce să mă aștept de la al doilea volum: dar, sincer, mă aștept la multe, multe lucruri, și mă aștept să îmi placă pe puțin la fel de mult ca și primul volum.

„- (...) Unde vom merge?

- Spre trei colțuri ale continentului, m-a lămurit Edan. Pentru lumina soarelui, vom trece prin valea Samarand, spre deșertul Halakmarat, apoi ne vom îndrepta către miazănoapte, spre granița cu Agoria pentru lumina lunii, iar pentru stele, vom merge spre miazăzi, către Insulele Uitate ale lui Lapzur, adică spre lacul Paduan, a mai spus el, pornind-o către ușă.”

Mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult toată acțiunea acestui roman, modul în care a decurs ea, cât de alertă și dinamică a fost. De fapt, chiar îmi spunea cineva, când am început cartea, că voi observa faptul că se va citi extrem de rapid. Și, sincer, mi s-a părut chiar bizat - să spun așa - cât de repede am putut să o citesc. Nici nu simțeam cum trec paginile, am fost pur și simplu absorbit de tot ce se întâmplă, dar mai ales de stilul de scriere al lui Elizabeth Lim - duios, presărat cu glumițe, dar, atunci când trebuie, plin de emoție, provocator și intens. Îmi aduc aminte de anumite situații în care citeam această carte cu sufletul la gură, fiind, în totalitate, alături de Maia și de Edan (Lordul Vrăjitor) care, în căutarea materialelor pentru croiala celor trei rochii, se aventurează prin locuri sălbatice, periculoase, magice, până aproape de capătul Pământului. Într-un Univers al magiei, o astfel de călătorie nu va fi niciodată una ușoară, dar cu siguranță va fi una efervescentă, antrenantă și plină de situații mai mult sau mai puțin neprevăzute. Chiar m-a convins, mi s-a părut absolut delicios tot ce mi-a oferit, în Urzeala zorilor, Elizabeth Lim. 

„(...) Tu ai trei sarcini: să obții soarele, luna și stelele pentru rochiile Amanei. Aceste sarcini se traduc în trei probe: una a trupului, una a minții și una a sufletului.”

Abia aștept să citesc și următorul volum, să fiu iar trup și suflet alături de personajele pe care, de la început, le-am îndrăgit. Sunt sigur că următorul volum îmi va scoate în față personaje noi și, de asemenea, va aduce la lumină personaje vechi care se dovedesc a fi mai mult decât ceea ce au dovedit a fi în primul volum. Vreau, de asemenea, să am parte iarăși de o aventură care să îmi provoace palpitații și care să mă poarte într-un Univers frumos, magic, în care primejdiile sunt la tot pasul, însă eroii noștri mereu sunt pregătiți să facă față și celor mai întunecate coșmaruri. În special, abia aștept să văd ce se va ântâmpla cu Edan și cu Maia, deoarece m-am atașat enorm de aceste două personaje. După cum v-am spus, primul volum se termină într-o manieră aproape enervantă, și știu că dacă aș fi avut și volumul al doilea în bibliotecă, m-aș fi aruncat imediat în lecturarea lui. Dar, na, dată fiind situația, trebuie să aștept. Dar nu-i problemă: voi lăsa totul să se sedimenteze mai bine, iar atunci când voi începe și al doilea volum, sunt sigur că va fi totul și mai intens.

„Mă bătusem cu fantomele și atinsesem stelele. Urcasem pe un munte până la lună și cuercisem furia soarelui. Cum putea fi aceeași fată care stătea într-un colț, reparând rupturile și brodând cât era ziua de lungă?”

Am văzut că mulți dintre voi ați citit cartea,, și de asemenea știu că multora dintre voi chiar v-a plăcut, de aceea sunt curios ce părere aveți despre ea. Eu chiar o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă ofere multe dintre lucrurile pe care le căutați la o lectură antrenantă, dinamică și plină de magie. Și spun asta pentru că știu multe persoane care chiar citesc, pe bune, fantasy, și cărora chiar le-a plăcut această carte. Vreau să mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Urzeala zorilor, de Elizabeth Lim, pe care o găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, cu spor și de o zi liniștită!

Care e diferența dintre un copil și un laptop?, de Cristian Presură - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: în afara colecțiilor

Domeniu: eseistică, știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 284

Anul apariției: 2020

„Foaia de ceapă s-a dat la o parte, scoțând la iveală o alta. De aceea, realitatea este un fel de «ceapă» care își scoată la iveală «foile» (teoriile), rând pe rând.”

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste și televiziune. Este autorul cărților Fizica povestită (Humanitas, 2014) și O călătorie prin univers (Humanitas, 2019). Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

„Cineva care privește critic Bilbia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem.”

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice. „Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  

„Ca să aflu ce sunt, am părăsit lumea fizicii și am intrat în lumea neuroștiințelor. Curios, eu nu mă definesc prin simpla sintagmă «a fi», ci mai degrabă prin a fi «ceva».”

După cum bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune care abordează teme științifice - o fi din cauza (sau datorită, mai bine spus) domeniului de care ține facultatea pe care o urmez, o fi din cauza faptului că mereu mi-au plăcut științele exacte, mereu mi-a plăcut să știu cum funcționează ceva, de ce funcționează așa. O fi din cauza faptului că, pentru mine, orice lucru are o explicație, un mecanism fundamental după tiparele căruia funcționează, orice poate fi definit drept o suită de interacțiuni fizice, axiome matematice, cumul de elemente chimice și așa mai departe? Se prea poate. Mereu mi-a plăcut literatura științifică de popularizare - adică acea literatură de domeniu care încearcă, pe cât posibil, să se adreseze întregii mase de oameni, chiar și neinițiate, folosind un limbaj cât mai pe înțelesul tuturor și, pe cât posibil, lipsit de (multe și abundente) elemente de jargon - acel limbaj specific anumitor categorii sociale (avocați, biologi, medici, geneticieni șamd). Cartea de față se înscrie într-o astfel de scriere, deși, trebuie să recunosc, deși sunt deja - să spun așa - un inițiat, n-am putut să nu-mi prind urechile la un moment dat, mai ales atunci când am avut de-a face cu teorii și fragmente legate de mecanica, superpoziția și gravitația cuantică (cu alte cuvinte, fizica cuantică); deși manifestă un interes extraordinar asupra mea, mi-s încă, din păcate, greu accesibile. Ceea ce nu-i nicio problemă - am oricând timă să mă interesez și să studiez mai mult în vederea „luminării” mele. Iar cartea de față a fost un impuls necesar de care aveam nevoie, știind că, deja, îmi oferă baza pe care să clădesc, în continuare, un frumos tabernacul științific.

„(...) Privind la microscop creierul, am descoperit decizii mecanice în avalanșă, una după alta, și nicidecum un «suflet» în spatele căruia se află aceste decizii. Nu există suflet, nu există un «eu», dragostea pe care o simțim este o iluzie, în sensul că e doar o descărcare electrică în neuroni, așa cum e și cea a norilor.”

Mi-a plăcut nespus de mult cartea domnului Cristian Presură, pe care îl știam deja de pe Youtube, mai noi și de pe TikTok, platforma aceea de socializare - sau ce-o fi ea - pe care găsești orice vrei și orice nu vrei, dar care deseori se dovedește a fi și extrem de educativă și utilă. Cartea aceasta, Care e diferența dintre un copil și un laptop? are drept „scop” (mult spus, „scop”) suprinderea nu doar a gândurilor și percepțiilor lui Cristian Presură, ci și a convingerilor și credințelor sale privitoare la religie, fizică, neuroștiințe. Bineînțeles, pot spune, cu sinceritate, că am plecat din această lectură cu un enorm și efervescent bagaj de cunoștințe, m-am bucurat extrem de mult să aflu lucruri noi, să-mi reamintesc lucruri pe care deja le știam. Să descopăr alte păreri, alte teorii, să aprofundez anumite aspecte care, pentru mine, „scârțâiau” și nu reușeau să stea în picioare. Știam că are să fie o carte care mă va purta într-o călătorie frumoasă prin Universul acesta nemărginit și infinit, ale cărui limite încercăm, tot mai mult, să le cunoaștem și să le atingem, când însuși Universul continuă să se întindă, datorită energiei întunecate care sălășluiește liberă prin cotloanele sale; cu toate acestea, expansiunea metrică a Universului nostru este un fel de „expansiune intrinsecă”, modificându-se scara spațiului în sine, întrucât Universul nu se extinde „în ceva”, deci nu necesită un spațiu suplimentar pentru a-l ocupa „în afara” acestuia care, bineînțeles, deja există. Nu știu, mi se pare ceva magic și uluitor ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, la fel de magic cum mi se pare și că fizica - deși are limitările sale, pe care chiar și Cristian Presură, fizician la origine, le acceptă - poate explica multe dintre mecanismele lumii în care trăim. Este nevoie doar să-i descoperim frumusețea. 

„(...) Primul lucru pe care am învățat să-l accept, ca fizician, este tocmai opusul motivului pentru care am început studiul fizicii: nu știu care e adevărul «ultim». Paradoxal, tocmai fizica este cea care m-a învățat că tot ce am este o imagine sau alta a realității, ca și cum m-aș uita printr-un geam mai mult sau mai puțin deformat. Ce este cu adevărat realitatea se află dincolo de geam, și, cel mai probabil, la mare depărtare de mine. Nu știu ce este cu adevărat lumea.”

Mi-a plăcut extrem de mult abordarea privitoare la ideea de qualia - filozofii moderni (David Chalmers, spre exemplu, profesor la Universitatea Națională Australiană, specializat în filozofia minții, care a formulat și „problema grea a conștiinței”) consideră că qualia este o formă a ceea ce simțim. Să zicem, nu știu, o durere de măsea are acea „calitate” care se adaugă faptului că avem ceva material (creierul, interconectarea neuronilor, sinapsele, mediatorii chimici șamd) ce poartă informația acestei dureri. Cum se simte durerea, dacă nu, hm, „dureroasă”? Cu alte cuvinte, qualia înseamnă, în cazul nostru specific, „simțirea durerii sub formă de durere”. Materialiștii, pe de altă parte, neagă acest concept, întrucât atomii „nu simt” durerea. Qualia este calitatea unor semnale neuronale de a traduce un influx nervos sub formă de durere. În esență, așa cum și Cristian Presură o spune, „materialiștii sunt adepți ai behaviorismului”: simțim durerea unei măsele, deci vom merge la un stomatolog, nu-i așa? Sau, funcție de cazul specific, o tratăm... cum neaoș știm! O durere de măsea este o experiență subiectivă, în mare parte, iar qualia (din latinescul quāle, care s-ar traduce „de ce tip?”) definește calitatea subiectivă a unei experiențe conștiente. Da, mă doare o măsea, dar durerea mea (cea experimentată, cea care „mă doare”) e extrem de posibil să fie foarte diferită față de durerea ta (cea care „te doare”). Este un mod specific de a experimenta ceva, de multe ori incomplet și imposibil de descris în cuvinte. 

„(...) Pot accepta ca eu să nu fi fost, însă nu pot accepta ca nimic să nu fi fost deloc, nici măcar ideea de existență! Lipsa completă a lumii, lipsa totală a existenței și a noțiunii de existență, înseamnă pentru mine durere. Astfel de exerciții îmi arată cât de greu ne va fi să descoperim cum poate apărea ceva din nimic - desigur, dacă această întrebare își are sens. Ar trebui să mulțumesc nu faptului că eu exist, ci faptului că există ceva dincolo de mine.”

Cine suntem? De ce suntem? Unde mergem? Cum am ajuns aici și în ce direcție se îndreaptă omenirea? Cartea domnului Cristian Presură este una extrem de complexă, extrem de bine scrisă și cercetată. Nu pot decât să fiu bucuros că, în sfârșit, avem literatură științifică de calitate, accesibilă, și sper doar că această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Deși, dacă ești genul meu de cititor, citind o astfel de carte, da, ajungi în cele din urmă să găsești multe răspunsuri, dar ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta mă incită nemărginit de mult, deoarece îmi plac cărțile care mă antrenează și mă soliticită, care-mi dau de gândit, care mă luminează și-mi lărgesc orizontul cultural, îmi deschid ochii și, multilateral, mă ajută să evoluez și să mă dezvolt. Stăteam și mă gândeam, în timp ce citeam, ce n-aș fi dat ca și cursurile de la facultate să fie la fel scrise, cu exemple atât de frumos explicate, practice, pe înțelesul nostru, și nu o înșiruire nesfârșită de cursuri, teorii, scheme exhaustive și greu de înțeles și așa mai departe. „Cum de poate exista ceva” - „problema grea a realității. „Cum de se poate simți ceva?” - „problema grea a conștiinței”. „Chiar dacă nu ne putem imagina răspunsurile”, spune Cristian Presură, avem tot dreptul din lume să încercăm să răspundem al ele, să bănuim, să credem, să speculăm și să creăm teorii. Să avem încredere în fantezia minții. Că, până la urmă, așa s-au descoperit răspunsuri la cele mai frumoase întrebări ale lumii - poate din pură întâmplare, poate dintr-o sclipire de geniu, stând sub un copac, observând pilonii de susținere ai unui pod. Nu știi de unde are să răsară inspirația, niciodată.

„(...) Dacă lumea aceasta ar fi fost nimic, atunci nimic nu ar fi putut apărea în veci, pentru că nu exista nici măcar posibilitatea să apară ceva.”

Suntem oameni limitați, dar înzestrați cu o putere uimitoare de a ne imagina lucruri, de a specula, de a bănui și de a presupune. Lumea de astăzi, cu siguranță, nu va fi aceeași în câțiva zeci de ani. Numeroase întrebări de moment, aparent fără răspuns, își vor găsi răspunsurile cândva în viitor. Poate ni se vor considera răspunsuri banale. Poate, dimpotrivă, aceste întrebări se vor transforma în întrebări și mai mari, și mai persistente. Se vor descoperi mecanisme noi, se vor inventa lucruri noi. Dar legile fizicii, legile Universului întotdeauna vor rămâne aceleași. Putem defini lumea aceasta doar prin câteva teorii fundamentale, toate supuse entropiei, dezastrului, haosului. Alături de Sam Kean, Dawkins, Rutherford, îl adaug în biblioteca mea și pe domnul Cristian Presură, cu a sa carte Care e diferența dintre un copil și un laptop?, mulțumit că am citit o carte bună, o carte care m-a antrenat și mi-a fost prieten câteva zile. Am recomandat-o, de atunci, cu mult drag tuturor celor care știu că-s pasionați. Am primit și câteva feedback-uri, și, la fel ca mine, și alții s-au pierdut în ceea ce privește partea de fizică cuantică. Dar, nu-i bai, și credeți-mă pe mine: s-au iscat niște discuții tare faine atunci când ne-am întâlnit unii cu alții. Deci, pentru Cristian Presură, încă un motiv să-mi fi plăcut cartea - aduce oameni împreună și scoate ce-i mai plin de patos din ei. Le mulțumesc mult celor de la Editura Humanitas pentru acest exemplar; îl găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Lista de invitați, de Lucy Foley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating. 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Ghiurco

Lucy Foley este autoarea celebrului roman The Hunting Party, bestseller # 1 Sunday Times și Irish Times. Ideea pentru cel mai recent roman al său i-a venit cu prilejul unei călătorii în Connemara, pe coasta de vest a Irlandei, de unde se trage jumătate din familia ei. Impresionată de frumusețea sălbatică a insulelor din largul coastei – decorul perfect pentru o nuntă și totuși periculos de izolat – Lucy a început să lucreze la schița unui nou roman polițist: o insulă de pe care nu poți pleca, oameni adunându-se laolaltă, emoții care răbufnesc. Astfel a luat naștere Lista de invitați. Înainte de a se dedica total scrisului, Lucy Foley a lucrat ca editor de ficțiune. Romanele ei au fost traduse în 19 limbi, iar articolele sale au apărut în publicații precum Sunday Times Style, Grazia, ES Magazine, Vogue US, Elle, Tatler și Marie Claire.

„(...) fiindcă și invitații sunt oameni rafinați. Sau, mă rog, cel puțin asa le place să creadă despre ei. Vom vedea ce se mai întâmplă după ce li se urcă băutura la cap.”

Fiecare are un secret. Fiecare are un motiv. Pe coasta bătută de vânturi a Irlandei, invitații se adună pentru nunta anului. Prieteni vechi. Dușmănii din trecu.t Familii fericite. Invidii ascunse. Treisprezece invitați. Un cadavru. Unul dintre invitați nu va pleca viu de la nuntă… Decorul e pregătit pentru nunta lui Jules Keegan cu Will Slater. Peisajul e spectaculos, plani-ficarea minuțioasă, atmosfera încărcată de nostalgie în timp ce invitații închină în cinstea cuplurilor celor mai longevive. Totuși sub aparența fericirii, secrete întunecate încep să se ivească și dușmănii vechi ies la suprafață. Iar tortul de nuntă abia a fost tăiat, când cineva este găsit mort. O furtună se dezlănțuie asupra insulei, ținându-i pe toți captivi – în timp ce ucigașul umblă nestingherit printre invitați. Începe cu o petrecere.

„Vezi tu, în meseria mea mă ocup cu orchestrarea fericirii. De asta m-am făcut organizatoare de nunți. Viața e haotică. Știm cu toții. se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viața nu este decât o înșiruire de zile. Nu le poți controla pe toate. Dar una dintre ele o poți controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunții este o mică frântură de timp în care pot crea ceva deplin și perfect, care să fie prețuit pentru tot restul vieții, ca o perlă dintr-un colier stricat.”

Am să-ncep această recenzie prin vă spune că, oh, da, aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales când am văzut că a luat ceva ”Goodreads awards” în 2020 - bănuiesc, astfel, că pentru „cel mai bun thriller”. Ei, bine, nu cred că e cel mai bun thriller citit în ultimul an (și nici anul acesta), dar știu că este o carte chiar foarte, foarte bună. Lista de invitați a fost, înainte de toate, o carte pe care am așteptat-o mult și care mi-a fost destul de des recomandată; deci, mare mi-a fost bucuria când am văzut că, în sfârșit, a fost tradusă de către prietenii de la Editura Trei. Urmează partea interesantă, în care vă spun că romanul lui Lucy Foley ar putea fi unul aparent banal, clișeic, în care te gândești că, mda, o altă crimă, ia să vedem ce și cum. Bun. Dar să ne-oprim puțin aici: mi s-a părut un roman extraordinar de fain scris, cu o atmosferă genial construită, cu o intrigă extrem de bine speculată, acțiunea construindu-se frumos în jurul ideii principlale, și-anume o crimă care are loc în toiul nunții lui Will și a lui Jules, dar despre care nu știm nimic, de fapt, și-aflăm totul abia în ultimele, să zicem, o sută de pagini. Nu m-a deranjat asta, pentru că și celelalte două sute și ceva de pagini au fost, de fapt, pline de lucruri care au potențat, maximal, sfârșitul acestei cărți (care mi s-a părut pur și simplu perfect).

„(...) Nu-mi fac griji că e bântuit. Am propriile mele fantome. Le port cu mine oriunde mă duc.”

Să-ncepem, așadar, cu începutul. Se dă o insulă destul de bizară, ciudată, destul de creepy și dark prin istoria ei. Bun. De la bun început, mi-a plăcut faptul că decorul, deci acțiunea cărții, se limitează la această insulă izolată, în care nu există rețea mobilă, nu există internet și așa mai departe. Să nu mai vorbim, oricum, despre marea învolburată și agitată, care pare, deja, să prevestească situații neașteptate și înfiorătoare. Apoi, ni se dă o nuntă, nunta lui Jules, care deține o revistă online și care și-a clădit, prin forțe proprii, un mic imperiu. O femeie, așadar, care știe ceva, și vrea extrem de mult ca ziua în care este mireasă să fie una memorabilă - totuși, tipa nu ia în considerare și faptul că vremea nu-i de partea ei, astfel că, exact în toiul nunții, exact la momentul tăierii tortului, pam, lumina cade și, evident, se instalează panica și groaza. Și soțul, bineînțeles, că o nuntă n-o faci singur, Will. Well, cu Will treaba stă destul de ciudat: dincolo de a fi un exemplar al frumuseții apolinice masculine, acest Will este chiar și-o vedetă, fiind protagonistul unui anumit show intitulat Supraviețuitorii - deci, bănet cât se poate. La o adică, să-ți permiți o nuntă doar a ta, pe-o insulă pe care o închiriezi pentru câteva zile, într-un castel autentic, nu cred că-i la îndemâna oricui. Cum de fiecare dată faima și renumele aduc cu ele și invidia altora, acest Will poate să aibă mai mulți dușmani (închipuiți), decât prieteni. Bun. Ei doi, în fine, porumbeii care-și vor uni destinele. Dar ce se-ntâmplă când, înainte de nuntă, Jules primește un bilet anonim care-i spune că acest Will nu-i ceea ce pare, și c-ar face bine să nu se căsătorească cu el? Vă zic eu, duduia trece totul cu vederea și nu ia în considerare niște vorbe goale. Dar or fi ele chiar atât de neînsemnate?

„(...) Ridic privirea și îl văd stând acolo: un cormoran imens, cocoțat în partea cea mai înaltă a ruinelor capelei, cu aripile sale negre și strâmbe, atârnând deschise ca să și le usuce, ca o umbrelă stricată. Un cormoran pe clopotniță: ăsta, da, semn rău. Pasărea diavolului, cum i se mai spune în părțile astea. Cailleach dhubh, hârca neagră, vestitoarea morții.”

Mai sunt câteva personaje cheie ale cărții (de fapt, romanul este scris, în cele din urmă, din perspectiva fiecăruia): o mai avem pe Hannah, soția celui mai bun prieten, din copilărie, al lui Jules, apoi o avem pe Aoife, organizatoarea acestei nunți, cea care deține spectaculosul castel care, din când în când, este închiriat diverselor persoane care-și permit și vor să-și facă, un weekend, de cap, și care trebuie să se asigure că totul iese așa cum trebuie, că totul este exact așa cum vor invitații și cei doi soți să fie - nimic nu trebuie să le strige, celor doi, ziua cea mare. O mai avem și pe Olivia, sora vitregă a lui Jules, cea care ascunde anumite secrete, inabordabilă, închisă în sine și taciturnă, depresivă. Marea problemă a lui Jules este că nu știe câtă încredere să aibă în Olivia, astfel încât este mereu atentă cu ea, ca să nu-i strice cea mai importantă zi din viață. Și-l avem și pe Johnno, cavalerul de onoare (de fapt, și Olivia e domnișoara de onoare, cum s-ar spune), cel mai bun prieten din copilărie al lui Will. Interesant, nu? Să-ți trăiești copilăria cu cineva cred că presupune, mai târziu, multe secrete pe care, în comun, le aveți și le păstrați. Care vă leagă. Și care, oricând, ar putea ieși la iveală, devorând prezentul. Ei, bine, e mai mult decât atât, de fapt. Deci, acestea-s personajele (dacă mi-a scăpat vreunul, să-mi fie cu iertare, o să-l descoperiți voi), și cred că, așa cum am mai spus cuiva, personajele reprezintă un punct forte al acestei cărți: sunt personaje extrem de credibile, convingătoare, alcătuite din lumini și umbre, imprevizibile, fiindcă fiecare are propria sa psihologie, propriul său temperament, caracter, mod de a acționa și de a gândi. Fiecare, la rândul său, are un zbucium interior care, în furtuna care se stârnește, acompaniat de valurile care, cu furie, se izbesc de marginile ascuțite ale pietrelor, lăsând alge putrezite în urmă, se potențează, arde, fiind gata oricând să iasă la iveală și să provoace haos.

„Locul ăsta poate să te facă să ajungi să crezi în fantome.”

În toată această atmosferă, se-ntâmplă ceva. Un țipăt în noapte. Nimeni nu știe cine a dispărut, nimeni nu știe cine lipsește, dar cu toții știu că ceva grav s-a întâmplat. Într-un ritm alert, agonizant, această carte este una care, cum să zic, „te fierbe la foc mic”, și-ncetul cu încetul te duce către rezolvarea misterului, te poartă către concluzia acestei cărți. Evident, n-am să vă zic care-i aceasta, dar vreau să vă spun că mi s-a părut extrem, extrem de convingătoare. Știu că de multe ori, atunci când citesc o carte thriller, sau un roman polițist, îmi pun această problemă: oare mă va convinge că motivele au fost atât de întemeiate încât să justifice ideea unei morți, ideea unei crime? O fi fost vorba de gelozie? De probleme psihice? De răzbunare? De invidie? O fi pornit totul dintr-un instinct primitiv, deosebit de greu de stăpânit și controlat? Îmi trec foarte multe prin cap și, de aceea, un punct definitoriu în a trage concluzii privitoare la „mi-a plăcut sau nu” este, întocmai, explicația pe care mi-o aduce scriitorul în această direcție. Informațiile aferente pe care mi le livrează, încercând să mă convingă că, într-adevăr, ce s-a întâmplat n-a fost de amoru' artei. C-am mai pățit să citesc cărți care, în cele din urmă, îmi aduceau niște motive de-a dreptul banale, deloc credibile - și n-a fost fain. Dar cu Lista de invitați n-a fost cazul pentru că, așa cum v-am spus, sfârșitul mie mi s-a părut genial de bun, lăsând un loc așa de nebunie și extaz.

„(...) Mă întreb dacă a auzit sau a văzut ceva. Sau ce-aș fi făcut dacă nu ne-ar fi întrerupt.”

Repet, poate nu cel mai bun thriller citit, dar chiar a fost o carte care mi-a atins așteptările mari pe care, oricum, deja le-aveam. Mi-a plăcut enorm de mult stilul de scriere al lui Lucy Folei - fluid, curgând, atent, alert și dinamic. Nu m-a plictisit deloc, deși parte de acțiune, prin primele o sută și ceva de pagini, nu prea ei. Se insistă mult asupra personajelor, asupra gândurilor lor, astfel încât să-ți faci o idee și să-ncerci să-ți dai seama, din avans, de anumite lucruri. De asemenea, trecutul, iarăși, este ceva ce iese la suprafață, scoțând la iveală faptul că, bineînțeles, nimeni nu e ceea ce pare și fiecare ascunde ceva ce, mai bine, ar fi rămas ascuns. Este o carte care se citește rapid, drept dovadă faptul că am citit-o într-o zi - bine, m-a și prins, dar sincer n-are cum să nu te prindă (așa cum am zis, e genul ăla de roman care te „fierbe la foc mic” și care te face să nu mai ai răbdare, deoarece vrei numaidecât să descoperi ce s-a întâmplat și, mai ales, de ce s-a întâmplat asta). Am înțeles că autoarea a mai scris și alte cărți, și tare mi-ar plăcea să fie traduse și acelea cât de curând. 

„Sper să vadă lama, în lumina lanternei. (...) Teroarea momentului. Vreau să-i fie frică așa cum nu i-a mai fost niciodată până acum.”

Până atunci, vă recomand cu mare drag această carte, Lista de invitați, de Lucy Foley, deoarece chiar cred c-o să vă prindă numaidecât și o să vă placă. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru acest exemplar; îl puteți găsi la ei pe site, AICI, sau în oricare librărie online. Dacă ați citit romanul deja, sunt tare curios carte este părerea voastră referitoare la el? V-a plăcut? Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți și o săptămână liniștită și plăcută!