Cabaret Biarritz, de José C. Vales - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2017

Traducere: Marin Mălaicu-Hondari

José C. Vales (n. 1965) e un autor spaniol care a obţinut pentru romanul său Cabaret Biarritz Premiul Nadal unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania. José C. Vales e foarte implicat în lumea editorială, fiind el însuşi editor şi un foarte apreciat traducător din limba engleză. De asemenea, scrie critică literară şi face jurnalism cultural, participând la numeroase dezbateri în media pe teme literare.

În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate. Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani. În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă. Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.

„Însă bănuiesc că nu vă interesează prea tare teoria mea despre morți. Mai am una. Vreți să o ascultați? Sunt absolut convins că morții duhnesc cu atât mai tare cu cât au dus o viață infamă. De ce credeți că sfinții miros a flori când mor? Chestia asta apare în toate cărțile, n-aveți decât să citiți, dacă nu mă credeți.”

Ce mult îmi place când citesc, efectiv la nimereală, o carte despre care n-am auzit nicăieri și pe care am cumpărat-o dintr-un simplu impuls (prețul de doar zece lei), o carte despre care nu știu nimic și de la care nu am nicio așteptare, dar care se dovedește a fi de fapt o carte atât, atât de bună și atât de bine scrisă, fix pe placul meu, care a picat fix la momentul potrivit și pe care am devorat-o de la prima până la ultima pagină - da, așa s-a întâmplat cu romanul lui José C. Vales, Cabare Biarritz, roman care recunosc că mi-a stârnit un oarecare interes în momentul traducerii la noi (2017), când l-am mai văzut pe ici-colo, mai ales datorită faptului că e scris de un autor spaniol, iar eu mă dau în vânt după autorii spanioli. Și, de asemenea, și coperta mi-a plăcut foarte mult. Dar ce-ascunde coperta aceasta este și mai și. Serios, a fost o surpriză romanistă neașteptat de bună, neașteptat de pe placul meu, dar trebuie să fac câteva mici observații, deoarece acest roman este departe de a fi ca oricare altele pe care le-am citit până acum, și-am să vă spun de ce.

„(...) Și totuși, oamenii vorbesc despre morți ca despre fleacuri... Cred că sunt țărână și nimic mai mult; întrebați-i pe topografii din Paris dacă Victor Hugo e mai mult decât un pumn de cenușă.”

Înainte de toate, romanul lui José C. Vales nu este, într-o măsură, un roman - nu știu dacă pleacă de la o premisă adevărată, reală, dar ideea cărții se-nvârte în jurul morții lui Aitzane Palefroi, o tânără de doar șaisprezece ani care este gâsită moartă în niște circumstanțe destul de suspecte, însă toate „dovezile” și „speculațiile” par a indica o „simplă sinucidere” („mă simt nevoit s-o declar vinovată de moartea lui Aitzane Palefroi chiar pe Aitzane Palefroi). Georges Miet, un scriitor, este trimis să investigheze moartea acestei tinere, intrând astfel în contact cu numeroase alte personaje; acum, ajungem la al doilea lucru pe care vreau să îl menționez - romanul lui José C. Vales este unul efervescent de polifonic: avem de-a face cu mai bine de zece voci narative, câteva dintre ele sunt unice, episode, însă altele se reiau de-a lungul capitolelor (cu alte cuvinte, un capitol este reprezentat de „pledoaria” unui anumit personaj, care știe - mai mult sau mai puțin - ceva legat de moartea lui Aitzane Palefroi). În cele din urmă, se dovedește faptul că, la multe dintre personaje, polologhia aceasta nu face altceva decât chiar să aducă noi „dovezi”, speculații și bănuieli (mai mult sau mai puțin viabile) în rezolvarea cazului tinerei, sau dimpotrivă nu face altceva decât să încurce (și mai tare) ițele morții acesteia. Oricum, este foarte interesant de urmărit toate aceste voci - nu doar pentru intriga romanului, ci pentru a vedea cât de bine de fapt reușește José C. Vales să reitereze societatea contemporană întâmplărilor, anumite moravuri și arhetipuri sociale, un fel de panoramă și vedere „de ansamblu” asupra psihologiei umane, a oamenilor de toate tipurile (de la gropari, până la directori și sportivi) - însă fiecare pare-se a avea ceva de spus (evident, mai mult sau mai puțin important).

„Am să vă spun totul, mai puțin ceea ce rușinea și pudoarea nu mă lasă, dacă asta e vrerea Domnului, și vă rog să nu vă folosiți de vorbele mele, să nu-mi pomeniți numele în acea encicliopedie de vicii pe care ați adunat-o, să nu luați în derâdere sfânta menire a acestei mănăstiri, nici ordinul căruia îi aparțin, să nu luați în deșert numele Domnului și să nu-l faceți părtaș la aceste josnicii și destrăbălări (...).”

Recunosc că, la început, cred că am fost puțin reticent - aveam impresia că nu fac altceva decât să ascult plictisitorul monolog al acestor persoanje ale căror voci José C. Vales nu mi le livrează decât o singură dată - dar, credeți-mă, ajunge un singur capitol pentru a reuși să extragi exact esența personajului, exact ideile importante și relevante (deși multe dintre ele, practic, nevorbite, țin un monolog absolut demențial - delicios, deseori, dar și enervant de plin de detalii - și tocmai asta face ca, în cele din urmă, personajele lui José C. Vales să fie atât de verosimile și reale, atât de convingătoare și delicioase). Repet, nu știu dacă, într-adevăr, romanul de față este rezultatul unei munci jurnalistice îndelungate, dar, în aceeași măsură, faptul că la sfârșitul cărții este anexată o bibliografie mă face să îmi pun întrebări și chiar să mă gândesc dacă nu cumva povestea este una inspirată după un caz real. Probabil am să mă documentez după ce termin de scris această recenzie. Și, revenind la ea, că veni vorba, citind Cabaret Biarritz am făcut cunoștință cu un scriitor de primă mână, care are o forță imaginativă și stilistică ieșită din comun. Un fel de investigație jurnalistică cu povești de dragoste, portretizarea unei societății de la acea vreme și o narațiune care provoacă și surprinde cititorul la fiecare capitol (zău, citeam și la un moment dat pur și simplu nu mai știam ce se întâmăplă, așa de neașteptat a fost totul); nu e un thriller, nu, nu are momente dintr-alea de roller-coaster în care intensitatea e de nesuportat. Nu. E un roman care te fierbe la foc mic, a cărui concluzie ți se destăinue încet, încet, iar sfârșitul, trebuie să vă spun, a fost me-mo-ra-bil.

„Și de altfel, domnule Miet, știți cum se spune în revistele pentru femei: că e imposibil să-ți dai seama de cât de tâmpit e un bărbat până când nu se îndrăgostește cu adevărat.”

Încă o dată, consider că acest roman nu este pentru oricine - și nu vorbesc de accesibilitatea sa, ci de faptul că trebuie să ai răbdare pentru a-l citi; nu mulți apreciază „discursul” acesta narativ, polifonic, în care există mai multe voci narative (și vorbesc aici nu de două sau trei, ci de peste zece). Dar mie mi-a plăcut să fac cunoștință cu atâtea personaje, să le-ascult gândurile și să fiu martor vieților lor (fiindcă fiecare dintre ele este de o sinceritate aproape bolnavă), să fiu atent la modul în care José C. Vales reușește să le contureze psihologia, modul în care povestesc, trăirile și emoțiile. Într-adevăr, José C. Vales chiar este un autor care știe cum să jongleze cu personajele sale și știe să aibă grijă de ele. Cabaret Biarritz este o carte la care mă bucur că am reușit - din pură întâmplare, fiindcă n-o aveam în planul de lecturi viitoare - să ajung, deoarece s-a dovedit o carte exact pe placul meu; și, revenind, plăcerile mele literare sunt destul de versatile, întrucât nu mă feresc să citesc, pur și simplu, orice (mai puțin SF, să nu fiu totuși ipocrit). Dar, dacă vă știți fani ai acestui gen de cărți, a acestui gen de scriitură, vă recomand cu mare drag să-i dați o șansă. Sunt sigur că o veți fi găsit la fel de interesantă cum am găsit-o și eu. Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Pacientul H.M., de Luke Dittrich - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 442

Traducere: Raluca Chifu și Emilia Vasiliu

Luke Dittrich este jurnalist câștigător al unui National Magazine Award și editor Esquire. Pacientul H.M. este prima sa carte.

„Totuși, drumul începuse, la fel și transformarea lui Henry în Pacientul H.M., cel mai studiat individ din istoria neuroștiințelor.”

În 1953, Henry Molaison, muncitor într-o fabrică, în vârstă de 37 de ani și suferind de epilepie severă, este supus unei lobotomii. Crizele de epilepsie încetează, însă operația are un efect neașteptat: Henry devine amnezic, incapabil să aibă amintiri pe termen lung. În următorii șaizeci de ani, Pacientul H.M., cum a rămas cunoscut Henry, a devenit cel mai studiat subiect din istoria neuroștiințelor, învățându-ne cam tot ce știm în prezent despre memorie. Pacientul H.M. constituie, pentru Dittrich, pretextul unei călătorii caleidoscopice, care pornește de la primele operații pe creier în Egiptul antic și ajunge până în laboratoarele sofisticate de la Massachusetts Institute of Technology. O poveste tulburătoare, care îmbină biografia, memoriile și jurnalismul social. Cartea a câștigat PEN/E.O. Wilson Literary Science Writing Award și Los Angeles Times Book Prize Winner și a fost desemnată ca una dintre cele mai bune cărți ale anului de către publicații prestigioase precum The Washington Post, New York Post, NPR, The Economist, New York, Wired, Kirkus Reviews, BookPage.

„Istoria științei moderne despre creier s-a bazat în mod special pe creierii defecți și aproape ficare pas semnificativ înainte pe care l-am făcut în direcția înțelegerii localizării cerebrale - adică în descoperirea căror funcții se bazează pe care părți ale creierului - s-a bazat pe revelații generate de studiul indivizilor cărora le lipsea o anumită parte din materia cenușie.”

Pacientul H.M. a fost o carte care cu siguranță mi-a solicitat atenția, deoarece nu este o ficțiune pe care, să spunem, o poți citi ușurel și care doar te prinde și, na, îți place. Este o carte intensă, pe alocuri șocantă, minuțios documentată și extrem de bine scrisă, dar care face apel la atenția cititorului și îi stârnește curiozitatea, și nu doar contextuală - este o carte care necesită, să spun așa, eventuale cunoștințe de domeniu și un interes anume pentru ceea ce livrează Dittrich - este o carte într-o măsură științifică, și într-o altă măsură (poate mai mare), o relatare jurnalistică a unei perioade în care oamenii de știință, medicii și cercetătorii, încercau să afle mecanismele memoriei umane, fiziologia acestor procese ascunse în interiorul creierului uman. Eu ador cărțile științifice, cărțile care-mi oferă răspunsuri și care îmi deschid eventuale uși anterior închise - îmi place când informația este livrată într-o astfel de manieră, în conformitate cu așteptările mele, adică nu mă plictisește, nu mi se pare redundantă și irelevantă. Iar atunci când știința este prezentată din perspectiva viabilă a unui jurnalist, este deosebit de clar faptul că informația este prezentată într-o manieră expeditivă și accesibilă (n-aș spune totuși că Luke Ditrich este un popularizator al științei, dar cu siguranță această carte este una pe care mulți ar găsi-o extrem de interesantă și cu siguranță utilă, mai ales dacă activează într-un astfel de domeniu ce ține de psihologie, psihoterapie sau, în general, „medicina minții”). 

„Este diferența dintre un simplu sunet și o conversație sau o simfonie. Este diferența dintre văz și imaginea unor pătrate colorate și a spectacolului în mișcare al prietenilor care se plimbă, vorbesc și râd cu tine. Una este un simplu element al unei senzații. Cealaltă este o halucinație din amintiri.”

N-are rost să-ncep să răspund întrebărilor ce, cum, de ce, când, cum așa etc., referitoare la această carte. Este o carte pe care n-o pot recenza în maniera tipică a unui roman de ficțiune. Este un fel de biografie, oarecum, în măsura în care este și o carte despre mulți, mulți oameni, pionieri ai domeniului psihologiei, fiziologiei, neurochirurgiei, „psihochirurgiei”, care de-a lungul timpului au încercat să aducă la lumină procesele prin care creierul reușește să stocheze informații, să creeze amintiri, să consolideze detaliile unei întâmplări din trecut, să deslușească mecanismele amneziei, mecanismele prin care se produce epilepsia - oamenii devotați și curajoși care au realizat operații (unele poate chiar bizare) pentru a descoperi anatomia creierului și pentru a identifica structurile implicate în consolidarea memoriilor. De fapt, este o carte care conturează, încă o dată, ideea că ceea ce știm acum nu se datorează altcuiva decât morților („mortui vivos docent/ Morții îi învață pe cei vii”), celor asupra cărora au fost efectuate experimente și lobotomii, celor cărora li s-a ciopârțit și fragmentat creierul, în vederea analizelor histologice, biochimice și anatomice. Le datorăm totul acelor oameni plini de imaginație care au speculat, au presupus și apoi au demonstrat ceeea ce alții n-au reușit să facă, și poate nici măcar n-au bănuit; o carte care te șochează prin documentația detaliată, prin informațiile livrate și prin realitatea scriiturii (autorul fiind chiar nepotul celui care a studiat creierului lui Henry Gustave Molaison). 

„Altfel spus, centrul memoriei, acel mister străvechi, fusese descoperit, iar această revelație, născută din mai mult de jumătate de secol de cercetări, a făcut din articolul celor doi cea mai citată lucrare din știința memoriei. În multe privințe, este textul fondator al domeniului.”

Este o carte dureroasă, care șochează cititorul prin informațiile „de culise” pe care le oferă - ce se întâmpla în acea perioadă, cum erau tratați pacienții care se considera a suferi de tulburări psihice, toate procedurile chirurgicale deseori deosebit de invazive și dureroase, voracitatea cercetătorilor de a afla răspunsuri cât mai rapid, mai rapid decât alții, în vederea faimei și a renumelui. Un exemplu extraordinar de reușit de jurnalism de investigație, prin care Luke Dittrich privește, într-o manieră critică, procesul de investigație științifică, aruncând o lumină asupra relației dintre bunicul său (unul dintre lobotomiștii celebri ai istoriei) și pacientul Henry Molaison, amezicul asupra căruia s-au efectuat operații în urma cărora s-au găsit răspunsurile pe care cercetătorii le căutam de ani buni; în același timp; vorbește despre cum erau tratați pacienții experimentelor, considerați nejustificat un fel de proprietate a domeniului științific, în ahtierea cercetătorilor de a găsi răspunsuri, uitând de etica impusă de către știință în ceea ce privește experimentele realizate pe subiecți umani (și nu numai). O lume întunecată, dominată de oameni lipsiți de scrupule, dar înzestrați cu dorințe care depășeau convingerile lor morale.

„(...) e o persoană [Hery Molaison] atât de importantă pentru modul în care ne înțelegem pe noi înșine! Mi se pare că datele folosite pentru asta sunt aproape o moștenire generală.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Este o carte care m-a mișcat și m-a cutremurat, pe care am citit-o cu multă atenție și care, să spun așa, mi-a îmbogățit mult cunoștințele din acest domeniu. A fost ca un fel de curs de istorie a medicinei, un curs livrat într-o manieră accesibilă și plăcută, deloc plictisitoare. Am citit multe cărți de non-ficțiune științifică, iar aceasta este una pe care cu siguranță o voi recomanda cu drag și altora pasionați de acest gen de literatură. Mulțumesc, de asemenea, prietenilor de la Editura Vellant pentru cartea de față, Pacientul H.M., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi faine!

Jumătatea dispărută, de Brit Bennett - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Roxana Aneculăesei 

Brit Bennett s-a născut și a crescut în California de Sud, a absolvit Universitatea Standford și deține o diplomă în literatură la Universitatea din Michigan, unde a câștigat Hopwood Award pentru proză scurtă. Este una dintre laureatele premiului 5 Under 35, acordat de către National Book Foundation celor mai promițători tineri scriitori din toată lumea. Romanul său de debut, The Mothers, s-a bucurat de un succes uriaș, devenind încă de la apariție un bestseller New York Times. Eseurile lui Brit Bennett au apărut în numeroase publicații, precum The New Yorker, The New York Times Magazine, The Paris Review și Jezebel.

„(...) Cum Desiree nu-și dorise niciodată să facă parte din orașul care era moștenirea ei. Cum considera că poți da deoparte istoria așa cum dai deoparte mâna cuiva de pe umăr. Poți să evadezi dintr-un oraș, dar nu poți să scapi de legăturile de sânge. Gemenele Vignes credeau, cumva, că pot face și una, și alta..”

Desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului 2020 de The New York Times, The Washington Post, Time, NPR, Entertaiment Weekly, USA Today, Vanity Fair, Harper’s Bazaar. Gemenele Vignes sunt de nedespărțit. Dar după ce cresc împreună într-un orășel din Sud, care adăpostește o comunitate de culoare, și fug de acasă la vârsta de 16 ani, nu doar viețile lor se despart, ci totul, inclusiv identitatea rasială. Mulți ani mai târziu, una dintre surori se întoarce cu fiica sa în același orășel din Sud de care a încercat să scape. În alt capăt al țării, cealaltă soră se dă drept albă, iar soțul său alb nu știe nimic despre trecutul ei. Totuși, deși sunt separate de nenumărați kilometri și de tot atâtea minciuni, soarta celor două rămâne strâns împletită. Ce se va întâmpla când viețile propriilor fiice vor ajunge să se intersecteze? Țesând laolaltă fire și generații diferite, din Sudul extrem până în California și din anii 1960 până în anii 1990, Jumătatea dispărută este în același timp o poveste de familie emoționantă și o explorare subtilă a problemelor legate de rasă, gen și identitate.

„(...) Voia să-l facă să creadă orice altceva, doar ca să-i ascundă adevărul: că nu era decât o copilă plictisită care își târâse sora după ea într-un oraș în care se pierduse pe sine însăși.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost desemnată câștigătoarea premiului Goodreads Choice Awards pentru ficțiune istorică - deși nu știam nimic altceva despre ea decât scurta descriere, am fost influențat de rating-ul destul de mare (raportat la numărul de voturi) pe care îl are și trebuie să recunosc că și eu am votat această carte - mă bucur că, în cele din urmă, a fost tradus și la noi și că am avut oportunitatea de a vedea cu cine am votat. Ei, bine, nu regret nimic, nu am nicio mustrare de conștiință, deoarece Jumătatea dispărută chiar este un roman extraordinar de bun, care abordează niște teme destul de sensibile, cu un curaj și o pasiune impresionante. De asemenea, din câte știu, autoarea Brit Bennett și HBO au încheiat un acord prin care și-a oferit drepturile de ecranizare a cărții într-o serie limitată de câteva episoade - abia aștept să văd cum reușesc să redea cât mai precis și viabil ceea ce a surprins autoarea în romanul său - am avut experiențe plăcute cu ecranizări ale romanelor care mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că au fost și unele care au lăsat de dorit și m-au frustrat (fiindcă, după părerea mea, ar fi ieșit ceva destul de interesant din ele; în aceeași măsură, îmi imaginez deja o distribuție și câțiva actori în rolul anumitor personaje, dar nu-mi rămâne decât să aștept și să văd).

„(...) Dacă s-ar fi dat albi, dacă ar fi crescut-o ca albă, totul ar fi fost altfel. Tatăl său nu ar fi fost azvârlit de pe verandă de niciun bărbat alb. Sufrageria lor nu ar fi fost plină de coșuri cu haine murdare ale altor oameni. Ar fi terminat școala, ar fi terminat prima din clasa ei. Poate că ar fi ajuns la o universitate ca Yale și l-ar fi întâlnit pe Blake în niște circumstanțe adecvate. Poate că ar fi fost genul de fată cu care ar fi fost de acord chiar și mama lui. Nu ar fi dus lipsă de nimic în viață, dar i-ar fi avut alături și pe părinții ei, și pe Desiree.”

Romanul lui Brit Bennett ne spune povestea fascinantă a două surori care cresc într-un orășel numit Mallard - un orășel care cu greu, dacă nu chiar imposibil, poate fi găsit pe o hartă. Un orășel fondat de Alphonse Decuir, care a moștenit pământul de la tatăl său, făcând din acesta un fel de „casă universală” a oamenilor de culoare care ori nu sunt acceptați și bineveniți în comunitatea celor albi, ori refuză să fie tratați ca „de culoare”. În anul 1938, aici se nasc două fetițe, gemene identice: Stella și Desiree Vignes. De-a lungul anilor, acestea cunosc realitatea dură cu care se confruntă, trec prin momente grele în încercarea de a-și găsi locul în comunitatea în care trăiesc; Desiree îi spune întotdeauna surorii sale că, în viitor, va găsi o cale prin care să scape de toate greutățile care le încearcă (fetițele sunt nevoite să renunțe la școală, încep să lucreze încă de mici, de la șaisprezece ani, în conacul unor oameni înstăriți, ocupându-se de curățenie, sunt martore ale violenței și a segregării rasiale, și nu este nicidecum ușor să trăiești într-un loc în care oamenii cred că dacă ai pielea mai deschisă, cu siguranță vei avea mai mult noroc în lume). Pe măsură ce timpul trece, Stella începe să-și dorească aceeași viață cu cea a oamenilor bogați pentru care lucrează, în timp ce Desiree ia în calcul alte posibilități pe care le are - când urmărește filmul Roman Holiday (filmul acela cu Gregory Peck și Audrey Hepburn), fata își dă seama că visul ei este acela de a fi actriță și de a deveni celebră, așa că se hotărăște să scape din viața de prizonier pe care o duce în oraș - într-o zi, Desiree, împreună cu Stellla, pleacă cu adevărat din Mallard și se duc la New Orleans, un oraș în care viața se dovedește nu a fi tocmai cum au crezut că o să fie.

„Cu sora ei geamănă, avusese uneori impresia că trăiește alături de o altă versiune a ei. Probabil că pentru oricine exista o astfel de persoană, un eu alternativ care nu trăia decât în minte. Dar a ei era reală. (...) Poate că-și petrecuseră viețile împreună modelându-se una pe cealaltă, compensând fiecare ce-i lipsea celeilalte.” 

Vă puteți da seama, de fapt, cât de greu are să le fie - atât de tinere, fără bani să fără experiență de viață, cu visurile în piept, cele două fete trebuie să facă alegerile cele mai neașteptate pentru a reuși să supraviețuiască: Stella se căsătorește cu un bărbat alb bogat și au o fetiță care se crede albă, iar Desiree, pentru a scăpa de soțul ei abuziv și violent se întoarce, după 14 ani, în Mallard, reîncercând să se integreze în comunitate și fiind martoră bârfelor care se creează în jurul ei. De-aici, este urmărită viața celor două fete (și nu numai), din mai multe perspective narative, autoarea livrând cititorului o poveste plină de profunzime, intensă, dureroasă și emoționantă, o poveste de viață și despre fragilitatea acesteia, despre degradarea inevitabilă a omului, despre natura sa interioară atât de fictivă, cu care nu poți lupta, pentru care termenul de „împotrivă” nu există. O poveste despre singurătate și regăsire, despre ereditate și de identitate („Sinele nu te așteaptă undeva - trebuie să-ți creezi unul. Trebuie să creezi persoana care vrei să fii”). M-a mișcat extraordinar de mult romanul lui Brit Bennett, Jumătatea dispărută, și-abia aștept să fie tradus (poate) și romanul ei de debut, The Mothers, pentru că sunt absolut sigur că este la fel de emoționant și profund. 

„Greșeala pe care o făcuse Stella fusese să creadă că se putea stabili oriunde. Trebuia să continue s-o ia din loc, altminteri trecutul o ajungea din urmă.”

O poveste care mi-a amintit, într-o măsură, de Culoarea Purpurie, fabulosul roman al lui Alice Walker (recenzia o găsiți AICI). Am citit această carte acum mulți, mulți ani, dar am simțit același aer narativ și în povestea lui Brit Bennett. Același stil romanist plin de emoție, de căutare, bine încadrat și livrat cititorului într-o manieră stilistică care reiterează un talent profund al cuvintelor, metaforelor și imaginilor stilistice. O carte care te cutremură și îți dă de gândit, îți atinge sufletul și te luminează. O carte despre iubire, supraviețuire, dorință și izbândă; despre sufletul omului, așa cum este el, atât de fictiv și atât de schimbător, atât de fragil și totuși atât de puternic și atât de curajos și plin de speranță. O poveste despre două surori pe care viața le desparte dar care, în nicio secundă, nu se uită una pe cealaltă - cele două gemene nu se întregesc decât în momentul în care se întâlnesc din nou, dar totuși fracturile pe care le-au acumulat de-a lungul anilor în care au fost despărțite, toate acele dureri se fac simțite între paginile cărții și par să pulseze, în continuare, în sufletele lui Desiree și Stella - două eroine tragice și dramatice. 

„Nu-și imaginase niciodată că Stella ar fi putut să aibă vreun secret față de ea. Nu Stella, care dormise în pat cu ea, cu care împărtășea aceleași gânduri, a cărei voce îi răsuna mereu în cap. Cum putuse să-și petreacă toată vara alături de ea fără să știe că se hotărâse deja să devină altcineva? Nu mai știa cine era Stella sau poate că nu o cunoscuse prea bine niciodată.”

O poveste provocatoare, emoționantă, zdrobitoare și realistă, care face apel la emoțiile și la sentimentele cititorului - sunt absolut sigur că va rămâne în sufletul meu pentru mult, mult timp. Mă bucur că am reușit să o citesc, m-am bucurat de fiecare capitol și mi-a plăcut mult modul în care a fost scrisă, alternanța de spațiu-timp, personajele convingătoare și bine conturate, acțiunea, intrigile subtile și atât de profunde. Sunt sigur că este o carte pe care ar aprecia-o cu toții, pentru că este o carte despre sufletul uman și despre oameni, în cele din urmă, care sunt cele mai fictive creaturi existente pe acest Pământ infinit. Chiar v-o recomand din tot sufletul. Iar eu vreau să le mulțumesc, iarăși, prietenilor de la Editura Trei pentru această carte memorabilă, Jumătatea dispărută, scrisă de Brit Bennett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Autoboyografie. O poveste despre noi, de Christina Lauren - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Traducere: Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2021

Christina Lauren este pseudonimul literar combinat a două prietene, Christina Hobbs și Lauren Billings, autoarele a mai multe bestselleruri New York Times și USA TODAY, printre care seriile Beautiful și Wild, dar și romanele Dating You / Hating You, Love and Other Words, Roomies, Josh and Hazel’s Guide to Not Dating, My Favorite Half-Night Stand și The Unhoneymooners. Cărțile lor au fost traduse în peste 30 de limbi, bucurându-se astfel de un succes extraordinar!

„(...) Așa arătăm ce simțim: aceste mici momente de disconfort, reacțiile pe care nu le putem ascunde.”

Doi adolescenți se îndrăgostesc în timpul cursului de scriere creativă din liceu. Unul provine dintr-o familie cu vederi largi, celălalt, dintr-o comunitate religioasă conservatoare! Cu trei ani în urmă, familia lui Tanner Scott s-a mutat din California în Utah, o mișcare care l-a determinat pe adolescentul dezorientat să își ascundă adevărata orientare sexuală. Ajuns în ultimul semestru de liceu, băiatul plănuiește să treacă prin ultimele cursuri fără cine știe ce bătăi de cap, iar apoi să facă marele salt spre libertate, părăsind orășelul în care se simte prins ca-ntr-o capcană. Atunci când Autumn, cea mai bună prietenă a lui, îl provoacă să se înscrie la Seminar – cursul la care elevii trebuie să scrie o carte în doar patru luni –, Tanner nu poate rezista tentației. Să scrii o carte în patru luni pare simplu, crede el, însă observă cu năduf că  patru luni înseamnă, totuși, o eternitate. De cât timp, însă, are nevoie Tanner să se îndrăgostească? Din câte se pare, o secundă îi e mai mult decât suficient pentru a-l remarca pe Sebastian Brother, un fost elev al școlii care a reușit să vândă unei mari edituri romanul scris în timpul cursului și care acum este mentor pentru liceenii interesați de literatură. Singura problemă în calea fericirii lui Tanner ar fi că Sebastian este mormon și urmează să plece într-o misiune de evanghelizare timp de doi ani.

„- În opinia mea, îi spun cu prudență, un Dumnezeu demn de iubirea ta veșnică nu te-ar judeca pentru cine iubești cât ești aici.”

Înainte de toate, să apreciem cât de superbă este coperta acestei cărți. Și când spun superbă, chiar vreau să zic că e superbă. Așa. În al doilea rând, să lăudăm și faptul că într-adevăr coperta e relevantă pentru conținutul cărții (chiar deosebit de relevantă), deoarece am avut și experiențe în care coperta n-a avut de-a face nici cât negru sub unghia unei fantome cu ceea ce conținea cartea respectivă. În al treilea rând, mereu voi aprecia o carte de genul - indiferent de modul în care este scrisă și indiferent de cât de puțin îmi place -, deoarece este o dovadă de curaj, după părerea mea, să abordezi subiecte sensibile și să riști, deseori, să creezi polemici și chiar vâlve, comentarii nedorite și alte chestii de acest gen - v-o spun din proprie experiență (OK, aici, la noi, bineînțeles că vorbim de un context social și cultural și politic și cum o mai fi el, iar subiectul LGBT+ e destul de obscur și evitat, dar cred că ați înțeles ce vreau să spun). Autoboyografie. O poveste despre noi pot spune că nu m-a dat pe spate, nu mi-a plăcut la nebunie (așa cum am pățit, spre exemplu, citind Roșu, alb și sânge albastru - recenzia AICI), însă a fost o carte care probabil a picat la momentul potrivit și pe care am citit-o cu drag și cu o anumită liniște sufletească, gândindu-mă că, într-adevăr, în această viață există cineva pentru oricine, iar acel cineva este foarte posibil să apară în momente atât de intempestive încât nici să nu-ți dai seama că a trecut pe lângă tine persoana cu care îți vei petrece întreaga viață. 

„- (...) Nu ești neajutorat. Dar trebuie să te lămurești cu privire la ce poți și ce nu poți tolera. Îmi vâră un deget sub bărbie, ridicându-mi-o spre a lui, și mă întreabă: Vrei ca relația voastră să fie un secret? Poate că acum da! E viața ta și se va întinde în fața ta, și ești singurul care poate face ce vrea din ea.”

Pe scurt, romanul ne spune povestea lui Tanner, un tip gay care nu și-a dezvăluit orientarea decât familiei care, în cele din urmă, n-a făcut mare tam-tam în legătură cu acest aspect; dar nimeni dintre prietenii săi (în speță, Autumn, prietena sa cea mai bună, pe care „o iubește, dar doar puțin”). În general, nu i-a fost greu să-și ascundă natura, dar totul se schimbă în momentul în care îl vede pe Sebastian Brother, un scriitor de succes care face parte dintr-o familie cu niște rigori religioase ceva mai exacerbate. Tanner, pe de altă parte, face parte dintr-o familie pentru care fericirea este fericire, indiferent de forma în care vine aceasta. Pentru Sebastian Brother, lucrurile stau puțin altfel - el este nevoit să-și inhibe toate pornirile homosexuale, să fie contra propriei sale naturi (nu e niciun spoiler faptul că și Sebastian e gay, probabil bănuiați asta, nu?). Dar ce-ți rămâne de făcut atunci când simți că îți pierzi mințile, nu știi ce să alegi, fiecare trage de tine din toate direcțiile iar tu ești prins la mijloc și zbuciumat între chemarea religioasă și, de cealaltă parte, dorința de a fi cu persoana pe care o iubești? Da, bineînțeles, se naște o dramă în care, ei bine, lucrurile nu-s atât de ușoare pe cât de fapt ar trebui să fie. Relația dintre Tanner și Sebastian va fi pusă la multe încercări, dar va fi presărată cu scene dulci-amărui, emoționante și amuzante, dar și triste și melodramatice.

„- Chiar nu-mi pasă dacă-mi frângi inima, Sebastian. Am pornit la drum, știind că ar putea să se întâmple, și ți-am oferit inima oricum. Dar nu vreau să ți-o frângi pe a ta. Ai atâta spațiu în inima ta pentru biserică, dar oare ea are loc și pentru tine?”

Recunosc că a fost o lectură care m-a încântat, în primul rând pentru că mi-au plăcut personajele și intriga - Tanner care, fiind nevoit să scrie o carte, de fapt își scrie propria poveste (în cele din urmă, acesta este modul prin care Sebastian, care-l îndrumă, află că Tanner îl place). Și-apoi, cât de diferite sunt personajele și dramele pe care le trăiesc acestea - ideea de religie care îndoctrinează, încorsetează omul și-l pune să meargă pe-un drum care nu este în acord cu convingerile sale proprii, ci cu cele ale bisericii și deja impuse, fără să fi avut șansa anterioară de a alege. Nu vreau să intru în alte discuții, chiar nu-i cazul și nu vreau să creez polemici sau discuții, dar cred că ar trebui făcută o meta-analiză științifică asupra scriiturilor religioase și asupra tips-urilor și tricks-urilor pe care le livrează acestea. 

„(...) trebuie să putem scăpa de sursa durerii înainte să fim slăbiți de ea.”

Autoboyografie. O poveste despre noi vorbește despre explorarea identității, a naturii interioare, a acceptării propriilor emoții și trăiri și sentimente, este despre ce înseamnă să-ți deschizi sufletul cu adevărat și să-ți spui că ceea ce simți nu are cum să fie greșit, niciodată nu a fi greșit sau rău, atât timp cât este adevărat, sincer și pur. Subiectele sunt tratate cu delicatețe și cu curaj, cu emoție și cu putere - într-adevăr, cele două autoare chiar reușesc să creeze personaje frumoase, delicioase și convingătoare, pline de umor și accesibile cititorului. Lectura este una ușoară, deloc plictisitoare, deoarece se-ntâmplă destul de multe chestii care să stârnească cititorul și să-l facă să vrea să citească mai departe. Poate mi-ar fi plăcut mai mult să se insiste asupra anumitor aspecte (spre exemplu, Autumn chiar mi s-a părut un personaj extrem de fain, dar puțin cam neglijat), iar Sebastian, în multe cazuri, m-a enervat la culme fiindcă n-am putut să-l înțeleg; Tanner a fost exact genul de personaj care ar putea intra sub pielea oricui - n-are cum să nu îți placă de el.

„Îmi place să cred că am fost cumva deja pregătit pentru durerea conștientizării. În acest caz, soarele orbitor a ajuns întâi la mine și m-a avertizat în privința semnalului dureros din față - speranța. Mi-a reamintit că, desigur, nu putea fi Sebastian. Eram în LA. El era undeva, în altă parte, să strângă suflete. Desigur că nu era acolo. N-o să fie niciodată aici, m-am gândit. Nu se mai întoarce niciodată.”

Chiar am așteptat mult această carte, am văzut-o deseori pe Goodreads și, când am văzut anunțul cum că urmează să apară, și tot hype-ul și entuziasmul celorlalți cititori, am zis că, neapărat, trebuie s-o citesc și eu. Și chiar a fost o alegere potrivită, a fost o lectură plăcut care nu m-a dezamăgit și de care îmi voi aminti cu drag, pe viitor; deși, recunosc, mai sunt și alte cărți de acest gen pe care le-am citit și mi-au plăcut ceva mai mult (dar asta nu înseamnă că romanul de față nu e bun). Le mulțumesc mult, încă o dată, prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Autoboyografie. O poveste despre noi, scrisă de Christina Lauren, pe care o puteți găsi AICI. Spor la lecturi frumoase să aveți!

Tunele (Tunele, #1), de Roderick Gordon & Brian William - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Doboș

Roderick Gordon locuiește împreună cu soția și copiii în Norfolk, iar Brian Williams, în East London. Amândoi au fost dintotdeauna fascinați de săpăturile arheologice. Brian a copilărit în cartierul Edge Hill din Liverpool. Acolo a avut ocazia să exploreze magnificul șantier arheologic inițiat în secolul al XVIII-lea de un om de afaceri local, Joseph Williamson — tunele destul de mari cât să te plimbi cu trăsura prin ele, care mai există și astăzi. Pentru Roderick Gordon, legăturile cu arheologia sunt și mai directe. Străstrăbunicul lui, William Buckland, este considerat unul dintre întemeietorii geologiei, iar în 1924 a descoperit un dinozaur, care îi poartă numele. Atât Roderick, cât și Brian sunt fascinați de ideea existenței unei adevărate lumi subpământene și citează, ca inspirație, sistemele și construcțiile subterane care există sub atât de multe orașe, cum ar fi: Paris, Roma, Moscova sau New York.

„- (...) Nu simți? Fiecare lopată de pământ scoasă e ca și cum ai face un pas înapoi în timp. Făcu o pauză, zâmbind unui gând. Acolo unde nimeni n-a mai pus piciorul de veacuri... sau poate chiar n-a ajuns niciodată.”

Capătul tunelului este doar începutul! Will Burrows este un băiat de paisprezece ani care locuiește în Londra. Are puține lucruri în comun cu restul familiei sale, cu excepția pasiunii mistuitoare pentru săpături, pe care o împărtășește cu tatăl său. Când acesta dispare brusc, într-un tunel necunoscut, Will decide să investigheze dispariția tatălui său împreună cu prietenul lui, Chester. Curând, se trezesc în adâncul pământului, unde descoperă un secret întunecat și înfricoșător, un secret care i-ar putea costa chiar viața.

„- Noi asta știm, dar a încălcat legea și, odată ce ai încălcat legea, Styx nu se lasă niciodată, chiar dacă ajungi în suprasol. Nu se opresc niciodată. Într-o zi, tot te prind și tot te pedepsesc.”

Vă rog frumos să facă cineva vreo vrajă încât, după ce termin de scris această recenzie, să găsesc volumul al doilea al acestei serii pe raftul din bibliotecă. Insist. Deci, m-am apucat de această carte aseară, și-am citit undeva până pe la pagina optzeci deoarece apoi m-am băgat la somn; sincer, n-am avut așteptări prea mari, pentru că părea genul acela de carte care trebuie citit la o anumită vârstă, cu alte cuvinte, o carte pentru copii pe care n-aveam s-o apreciez așa cum ar fi apreciat-o alții - ce vorbești, domnule? Am citit cartea asta în două reprize - aseară și astăzi, restul de trei sute și ceva de pagini: pur și simplu n-am mai putut să o las din mână și am devorat-o pe toată, fără să-mi dau seama că de fapt e o serie și sufletul meu va agonisi în liniște până când voi afla care este continuarea aventurii lui Will și a lui Chester. De fapt, în fine, se-ntâmplă mult mai multe pe parcurs, dar ideea în sine e că Will și Chester, prietenul său cel mai bun, mi-au intrat sub piele atât de ușor și atât, atât de tare. 

„- Nimic nu mai rămâne pe pământ sau în marile oceane care să nu fie vânat, tulburat sau exploatat. Iar pentru vietățile măcelărite cu miile, acești exploatatori sunt deopotrivă mormântul și mijlocul tranziției. Și când va veni ziua judecății, zise predicatorul coborându-și brațul, care arată acum către membrii adunării, luați aminte la cuvintele mele, judecați vor fi... și mânați cu toții în abis, și pierduți de-a pururi pentru Domnul...”

Mi s-a părut o carte scrisă genial, care promite o serie într-adevăr memorabilă - repet, nu știu dacă e neapărat pentru copii, dar eu cred că, cu siguranță, le-ar plăcea și celor mai mari. Eu am douăzeci și patru de ani, vorba aia, sunt adult, dar nu-mi amintesc să fi citit - cel puțin în ultimul an - o carte care să-mi stârnească atât de tare cheful. Sincer. Și a mers extraordinar de rapid, dat fiind faptul că n-am mai putut să o las din mână. Este o carte alertă, intensă, cu o intrigă extrem de interesantă și remarcabilă (chiar mi-a plăcut nespus atmosfera, chestia cu săpatul tunelelor și ideea de a descoperi obiecte arhaice, lumi noi, drumuri nebănuite, așa, un mister continuu și apăsător), iar aventurile în care se angajează, într-o cocârdășie absolut delicioasă, Will și Chester, au fost exact ce a trebuit - o lume periculoasă, întunecată și extrem, extrem de neașteptată. Mister la tot pasul, personaje care se dovedesc a nu fi ceea ce par, comploturi, intrigi multilaterale, obiecte ciudate și întâmplări și mai ciudate, mirosuri neplăcute și niște secrete care, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie în fața cititorului și te șochează. Chiar a fost o surpriză literară neașteptată, mi-a plăcut la nebunie.

„- Lăcomia lor n-are egal decât în plăcerea pe care o simt pentru moarte, jale, teroare și ruină a tot ceea ce trăiește. Și, în ciuda păcatelor lor, aspiră să se ridice către cer... dar, luați aminte!, greutatea nespusă a păcatelor lor îi va țintui în țărână.”

Mi-a zis cineva că „nu credeam că e de nasul tău fin” (replica viza faptul că i-am scris că chiar îmi place Tunele), și mi-am dat seama că, într-adevăr, chiar nu e genul meu de carte, dar asta nu înseamnă că nu ies și eu din când în când din zona mea de confort. Evident, necitind în mod obișnuit cărți de genul, e oarecum ușor să fiu impresionat chiar și la o lectură pe care alții, poate, ar considera-o banală și basic. Dar, sincer, chiar nu cred că este cazul - Gordon și William chiar au reușit să construiască un erou - Will - extrem de curajos, mânat de dorința de a descoperi și de curiozitate, puternic și muncitor, și totuși atât de tânăr (paisprezece ani), cu o pasiune mistuitoare de a săpa tunele, făcându-l mândru pe tatăl său, dr. Burrows, cu care împarte aceeași pasiune. Totuși, într-o zi domnul Borrows dispare, iar Will se hotărăște să se-aventureze în cotloane întunecate ale pământurilor pe care le-au săpat, alături de Chester, pentru a-l căuta pe acesta. Când se trezesc în adâncul pământului, își dau seama că este foarte probabil să descopere ceva ce, mai bine, ar fi rămas nedescoperit pentru totdeauna. 

„Cei doi băieți priviră ca hipnotizați cum chiar în fața lor o minge de foc de mărimea unui pepene, luminând vibrant fețele lor tinere și reflectându-se în ochii lor holbați, coborî repede în spirală, rotindu-se și aruncând scântei, mișcorându-se în timp ce cădea spre pământ până la dimensiunea unui ou. Plutind chiar deasupra pavajului, globul muribund de foc păru că strălucește puțin mai intens decât înainte și apoi, într-o clipită, dispăru fără urmă.”

O carte plină de aventuri și de situații neașteptate (o, da, îmi amintesc cum m-am oprit la o anumită pagină și-am zis, nop, nu mersi, eu nu vreau să cred așa ceva) și cu personaje delicioase, convingătoare, cu replici amuzante și vii, alcătuite din lumini și umbre. Și-ntâmplările sunt pline de dinamism, de situații tensionate și pline de suspans, astfel încât este imposibil să te plictisești citind-o. Și, pe bune, merge chiar rapid, am citit-o mai puțin de o zi (dacă e să luăm orele, cumulate, cred că sunt doar câteva). Chiar mi-a plăcut și a fost una dintre acele surprize literare ale acestui an. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Corint pentru exemplarul de față din Tunele, scris de Roderick Gordon și Brian William - abia aștept să apară și următoarele volume. Îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!