La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Cantacuzino 

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española, Editura Polirom, 2022, traducere de către Alina Cantacuzino), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.

„Am îngropat-o pe mama cu toate lucrurile ei: rochia albastră, pantofii negri fără toc și ochelarii ei cu lentile graduale. Nu ne-am fi putut lua rămas-bun într-un alt fel. Nu putea fi despărțită de acea ținută. Ar fi însemnat să o redăm pământului incompletă. Am îngropat tot, căci după moartea ei nu ne mai rămânea chiar nimic. Nici măcar una pe cealaltă nu ne mai aveam. În ziua aceea, ne-am prăbușit amândouă răpuse de oboseală: ea, în cutia ei de lemn; eu, pe scaunul fără brațe dintr-o capelă părăginită (...).”

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„(...) Așa trăiam cu toții atunci: uitându-ne în sacoșa de cumpărături a celuilalt și amușinând dacă vecinul găsise ceva greu de obținut, ca să dai repede fuga să mai apuci și tu. Ne transformaserăm cu toții în suspecți și supraveghetori, iar solidaritatea o travestiserăm în jaf. (...)

A trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții.”

Romanul acesta a început ca o durere. Durerea, pe parcursul lecturii, s-a transformat într-o rană. Iar la sfârșit, această rană n-a așteptat decât momentul oportun al sângerării. Chiar și-acum, chiar și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am terminat cartea, simt cum această rană încă face parte din mine. La Caracas va fi mereu noapte, romanul de debut scris de către autoarea Karina Sainz Borgo, este una dintre cele mai bune cărți citite în prima jumătate a anului 2022 - de fapt, știu că va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Aș putea spune o mulțime despre el, însă simt că n-ar avea niciun rost: n-aș putea acoperi sub nicio formă cât de intensă a fost lectura, cât de cutremurătoare, teribilă, înfiorătoare, emoționantă și... puternică. Nu, chiar n-aș putea, și de fapt nici nu vreau să vorbesc despre acțiune, despre poveste, despre ce trebuie să facă Adelaida Falcón pentru a supraviețui într-o țară în care „până și sângerarea se plătește”, într-o țară în care nici morții nu-și găsesc liniștea, și nici în moarte nu poți avea parte de odihna și pacea meritate după o viață plină de dureri.

„În fața trupului inert al Aurorei Peralta am văzut țesându-se firul subțire care vreme de treizeci de ani ne situate se o parte și de alta a aceluiași perete. Casa ei era imaginea în oglindă a casei noastre. Urmaserăm direcții opuse sub același acoperiș. Aurora Peralta era un cadavru, iar eu, Adelaida Falcón, o supraviețuitoare. Legate cu un ghem nevăzut. Un cordon ombilical neașteptat între vii și morți.”

Fiecare capitol mă făcea să-l vreau pe următorul. Nu era vorba, în sine, despre acțiunea cărții, deși chiar există o poveste care, după părerea mea, ar atinge cotele unui thriller formidabil, cotele unei drame care te izbește în moalele capului, ci despre cât de frumos scrie Karina Sainz Borgo, cât de real, cât de palpabil, intens, profund, multistratificat. A fost prima carte la care n-am îndoit colțurile atunci când am găsit citate și fragmente care să-mi fie pe plac, pentru că, sincer să fiu, asta ar fi însemnat să îndoi întreaga carte. Nu spun că autoarea exagerează, ci dimpotrivă, reușește să integreze profunzime chiar și în cele mai aparent banale situații. Este vorba despre ceva, acel ceva pe care nu l-ai putea teoretiza, descrie, explica. Habar n-am dacă romanul este inspirat din realitate, deși știu că a existat o perioadă în istoria Venezuelei în care lucrurile au luat-o razna și, de fapt, la sfârșitul cărții autoarea chiar spune că textul, în sine, este o ficțiune, deși „unele episoade și personaje din acest roman sunt inspirate din fapte reale, dar nu respectă exigențele adevărului”, textul având mai mult „vocație literară, nu testimonială”.

„- Doar ți-am zis. Să te cari, să intri naibii odată în clădire. De ce dracu' a trebuit să te ții după mine? Acum ești și tu băgată până peste cap, pricepi, până peste cap! M-auzi? mi-a zis, desenând cu deget un cerc în jurul capului.

Santiago se înșela. Nivelul rahatului ne trecuse de mult peste cap. Ne îngropase. Pe el, pe mine, pe toți. Și nu mai eram o țară, eram o fosă septică.”

În orice caz, oricum ar fi, pentru mine aceasta este literatură de calitate. Literatură care te sfâșie, care dă cu tine de pământ, care îți dă de gândit și care te face, sincer, să apreciezi mult mai mult ceea ce ai, mult mai mult ceea ce ești, faptul că, în sine, îți permiți să pui liniștit capul pe pernă la sfârșitul unei zile, ai ce mânca și... Of, nici nu știu ce să spun pentru a nu suna bizar. E ciudat că o carte a reușit să mă atingă atât de tare? Că mi-a smuls lacrimi și mi-a făcut pielea de găină, m-a sensibilizat și m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile? Eu zic că nu. Uneori am impresia că există unele cărți pe care nu le citești pentru acțiune, pentru poveste, pentru personaje, ci pur și simplu pentru că trebuie. Vin la momentul oportun, exact când ai fi avut nevoie să citești așa ceva. La Caracas va fi mereu noapte este cartea pe care nu am recomandat-o nimănui în mod direct de când am citit-o, ci pur și simplu am menționat, când venea vorba, că „știi, eu am citit-o carte care mi-a plăcut enorm, scrisă de Karina Sainz Borgo”, și doar dacă persoana respectivă mă întreba cum se numește, abia atunci îi ziceam cum.

„În vreme ce tu erai în agonie, țara a luat-o razna. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea (...).

Viața noastră, mamă, a fost plină de femei care au măturat ca să dea un sens singurătății lor. Femei în negru care presau frunze de tutun și adunau cu lopata grămezile de fructe căzute pe jos în timpul nopții.”

De ce? Nu știu, chiar nu știu. Cred că romanul acesta are două extreme - fie îl iubești de nu mai poți, fie îl urăști pentru cum te-a făcut să te simți. Da, pentru că mi se pare absolut imposibil să rămâi rece la ceea ce se întâmplă în carte. Nu vorbesc despre violență explicită, despre triggers warning sau altceva de această natură (deși, în esență, chiar este o carte violentă), ci despre cât de mult îți dă de gândit - atât după ce o termini de lecturat, cât și pe parcurs. Nu, chiar nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui, dar, de asemenea, este o carte la care aș vrea să ajungă mult mai multe persoane. Chiar merită, merită cu adevărat, pentru că este imposibil să nu te atingă. Chiar tind să cred că este imposibil ca o asemenea carte să nu te atingă și să nu te miște, să nu te cutremure. După cum am spus, probabil aș mai putea „bate câmpii” mult vorbind despre La Caracas va fi mereu noapte, dar am să mă opresc aici, având certitudinea că, într-adevăr, o voi include în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022. Sunt absolut sigur de acest lucru. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Castelul de hârtie, de Miranda Cowley Heller - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Popescu

Miranda Cowley Heller a fost vicepreședinte și director pentru seriale dramatice la HBO, unde a lucrat la dezvoltarea și coordonarea mai multor seriale, printre care s-au numărat Clanul Soprano, Sub pământ SRL, Cartelul Crimelor, Deadwood și Dragoste Mare. Castelul de hârtie (Editura Trei, 2022, traducere de către Andreea Popescu) este romanul ei de debut. În copilărie, și-a petrecut vacanțele de vară în Cape Cod, iar acum locuiește în California.

„(...) de parcă viața mea a încetat să mai existe și nu mai înseamnă decât timpul dintre momentele când sunt cu el. Mă înfurie toată ciorovăiala asta. Îmi imaginez cavitatea stomacului plină ochi cu bucățele de unghii roase. O durere cât pentru o viață, care n-a fost niciodată digerată. Când o să mă taie, asta o să găsească. Depuneri ciudate, ascuțite și sfărâmicioase.”

Retrasă în tabăra de vară rustică a familiei din Cape Cod în timpul vacanței de vară, Elle Bishop se află la o răscruce, obligată să aleagă, în decursul a 24 de ore, între cele două mari iubiri ale vieții ei. Să fugă cu cel mai bun prieten, de care o leagă încă din copilărie o pasiune pe cât de puternică, pe atât de dramatică? Sau să rămână cu soțul ei, față de care simte o dragoste profundă și cu care are trei copii? O poveste care acoperă o zi și 50 de ani, în care moștenirile de familie, dragostea, minciunile și secretele o aduc pe Elle în pragul unei hotărâri cruciale. Delicat și în același timp devastator, romanul pune în balanță tensiunile între dorință și fidelitate, traumă și reziliență, trecut și iertare.

„Ciudat e că nu s-a schimbat nimic. Nu văd urme de violență, nu miroase a teamă. Podeaua mea galbenă e strălucitoare și veselă. Mama a adus un teanc de cearșafuri curate de bumbac și fețe de pernă înflorate pe care le-a pus la capătul saltelei. Nimic nu s-a schimbat în afară de mine.”

Există cărți pe care, pur și simplu, vrei să le citești. Există cărți despre care nu ai auzit nimic în viața ta, le vezi pentru prima dată, nici măcar nu le-ai citit descrierea, dar știi că-ți vor plăcea. În aceste situații, intuiția-ți nu dă greș. Ei bine, așa mi s-a întâmplat cu romanul de debut scris de către Miranda Cowley Heller, Castelul de hârtie - încă din prima clipă în care am văzut că a fost tradus la noi, am știut că o să-mi placă. Mai mult decât atât, coperta mi se pare extraordinar de sugestivă: am știut că n-am să citesc un romance cute, că nu o să fie o carte light, ușoară, care să mă relaxeze și să nu lase urme pe suprafața sufletului meu. Pe cuvânt, am știut asta! Și, într-adevăr, s-a dovedit că așteptările mele nu doar că au fost atinse, dar și întrecute. Romanul de față este un tur de forță literar care, după părerea mea, merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. N-am să spun că pe Goodreads are un rating destul de mare (și știu că mare parte din popularitate se datorează faptului că a făcut parte dintr-o ediție a clubului de carte inițiat de către fabuloasa Reese Witherspoon), pe care chiar și-l merită, dar aș vrea să observ mult mai des această carte la noi (deși, sincer, chiar am observat-o pe Bookstagram în ultimele luni). În orice caz, eu am citit cartea aceasta acum ceva timp, și încă simt că lucrurile n-au sedimentat cum trebuie pentru a putea vorbi (scrie) așa cum trebuie despre ea. În orice caz, I will give it a try...

„Vreau să-i povestesc totul, să mă descarc de povară, dar nu pot. Abia a împlinit 14 ani și trebuie să port singură după mine tot stolul ăsta de ciori din măruntaiele mele. Rănile dinăuntru se vor cicatriza și vindeca, oricât de diform o să arate. Iar data viitoare voi fi pregătită, înarmată nu numai cu pilule. Aud în depărtare dangătul unui clopot de avertizare.”

Înainte de toate, știți ce mi se mai pare relevant și extrem de bine ales la această carte? Titlul. Un castel făcut din cărți de joc - dacă una cade, totul are să se prăbușească. Exact cum se întâmplă și în viața lui Elle, în vârstă de 50 de ani care, pe parcursul a 24 de ore, își retrăiește întreaga viață, după un interludiu sexual cu cel mai vechi prieten al ei, în timp ce soțul și cei trei copii se află înăuntru, în casă, în „castelul de hârtie”. Pentru Elle, acest castel este reprezentat, de fapt, de casa de vară din Cape Cod (aluzie și la locul unde, de fapt, a copilări autoarea). Evenimentul respectiv l-am perceput ca fiind epicentrul care are să distrugă toate fundamentele pe care Elle și-a clădit viața. În cele din urmă, ne este relevată o poveste multistratificată, în esență deosebit de tristă, care reiterează poveștile din interiorul unei familii fragmentate, cu toate sacrificiile care au fost făcute, de-a lungul anilor, pentru a menține „coeziunea” acesteia: egoismul deciziilor proaste, aroganța nejustificată, compromisurile care au dus la pierderea identității. Acum, la 50 de ani, Elle pare că nici nu mai știe cine este. Într-o familie îmbătrânită, unde timpul pare că ar sta uneori în loc, nimic nu este ceea ce pare a fi. Iar oamenii se schimbă, deseori uitând să-și spună unul altuia că s-au schimbat. 

„(...) Dar de data asta, e dureros să mă îndepărtez de el. Nu l-am găsit, dar îl pierd. Mă opresc și rămân pe marginea amintirii, dorindu-mi cu disperare să cad în ea și știind că nu pot. Jonas aparține regnului animal, Peter e mineral. Iar eu am nevoie de o stâncă.”

Pe scurt, romanul scris de Miranda Cowley Heller mi s-a părut nu doar bun, ci extraordinar de bun. Echilibrat dozat, cu o scriitură impecabilă, profund, extrem de profund, plin de emoții și trăiri dintre cele mai verosimile, palpabile. Propozițiile luxuriante, dialogurile superbe, deloc false, foarte convingătoare. Povestea, la început, ar putea suna destul de simplu: totul începe, în fapt, cu o aventură extraconjugală, după care Elle începe să-și povestească „istoria de o viață” - de când era copilă, incluzând și volatilitatea căsniciei părinților ei, până în momentul de față, când a făcut sex cu prietenul ei din copilărie, Jonas. Totuși, într-o oarecare măsură, pare că vrea „să justifice” alegerea aceasta: motivele pentru care s-a lăsat sedusă de către acest bărbat, deși ea are soț și trei copii. Nu este vorba despre un triunghi amoros banal, ci, de fapt, este vorba despre conflictul care se dă în sufletul unei femei pierdute, care are coordonatele lumii răsfirate. Elle se află într-o barcă fără catarg. Iar barca se află în mijlocul unei furtuni: ajunsă în acest punct, nu știe dacă să-l aleagă pe Jonas, iubirea vieții sau, sau să rămână cu Peter, tatăl copiilor ei, un bărbat bun, stabil și cumpătat. 

„Tragem trecutul după noi ca pe o greutate, însă înlănțuiți de ea, dar suficient de îndepărtată ca să nu fim nevoiți să-l vedem, să recunoaștem deschis cine am fost cândva.”

Totuși, ce te mișcă cel mai mult este cât de tulburătoare și plină de traume este viața lui Elle. Mama ei, Wallace, o ființă îngrozitoare, pare a-și justifica modul în care reacționează fiindcă, de mică, n-a avut parte chiar de cea mai bună educație - o femeie egoistă, superficială, acidă și caustică. De asemenea, Elle și sora ei, Anna, n-au avut parte de iubire paternă, tatăl lor fiind deosebit de neglijent. Totuși, cele două au avut de suferit enorm din cauza multiplelor căsătorii ale părinților lor și, implicit, a numeroșilor frați vitregi. Din aceste motive, au rămas mereu în umbră, iar faptul că, în cele din urmă, Elle a reușit să se angajeze într-o relație sănătoasă, cu un bărbat bun, este o dovadă evidentă a forței interioare pe care o are. Din prisma amintirilor lui Elle, și a rememorării anilor apuși, ne dăm seama cât de complicat din punct de vedere emoțional este totul: căsătoria, viața care e oricum, numai nu fluidă, lină, alegerile complicate pe care, de-a lungul anilor, trebuie să le facem. Cât de puțin timp ne mai rămâne pentru a ne asculta sufletul și a avea grijă de natura noastră interioară...

„Alunec pe apă pe o plută albastră de cauciuc. Țin ochii închiși și stau cu fața către soare. În jurul pleoapelor îmi dansează pete negre, pe un fundal roșu opac. Plutesc în derivă și ascult sunetul aerului care intră și iese din plămâni; las briza sărată să mă ducă în mijlocul lacului. Nu mai există nimic în afară de mine. Nimeni altcineva. Un moment perfect. Îmi las brațul să atârne peste marginea plutei, întind degetele și simt rezistența apei când trece printre ele.”

Castelul de hârtie nu mi-a dat nici măcar o secundă impresia unui roman de debut. După părerea mea, este un roman scris de către un autor cu experiență - stilul impecabil, foarte bine dozat, echilibrat, personajele puternice, complexe. Cadența frazelor, modul în care acestea au fost construite, dialogurile convingătoare, extrem de reale, profunzimea anumitor fragmente și sensibilitatea care pulsează de-a lungul întregii cărți. Nu știu, pe mine m-a fascinat pur și simplu totul la acest roman, și de-atunci l-am recomandat oricărei persoane care știu că rezonează cu ceea ce eu, în general, citesc. De altfel, nu știu dacă vi l-aș putea recomanda în mod direct, aș putea spune că este un roman care se citește greu, care are nevoie de timp, care trebuie citit „în tihnă”. Totuși, dacă vreți să aveți parte de o lectură memorabilă, o lectură care să vă cutremure și să vă dea de gândit, atunci reprezintă titlul pe care îl căutați. În rest, nimic nu mai este de spus, fiindcă n-ar avea rost: este o carte care chiar merită citită! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mistralul ucigaș (Roger Blanc, #1), de Cay Rademacher - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2022

Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (n. 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc. 

„Blanc se uită lung prin parbriz. Avea un cadavru ars pe cap și în mașină, lângă el, un coleg care cânta melodii de la Edith Piaf. Spera să se trezească la un moment dat în patul său din Paris, cu Geneviève alături. «Nu poate fi decât un vis nebun», își spuse el, «doar un vis, un vis, un vis, merde». Dar continuă să conducă de-a lungul drumului departamental, ajunse în Gadet la secție și știu că nu visează.”

Căpitanul Roger Blanc, personajul central al seriei fascinante de romane polițiste semnate de Cay Rademacher, a fost cândva anchetator în cadrul unității anticorupție a jandarmeriei pariziene. Cu toate că și-a îndeplinit foarte bine atribuțiile, el s-a trezit exilat peste noapte din Paris în sudul Franței, departe de puterea politică. Sau cel puțin așa părea. În timp ce încearcă să gestioneze despărțirea de soția sa și să se acomodeze cu noua viață din Provence, într-o casă veche de 200 de ani, pe jumătate ruinată, Blanc este însărcinat cu primul său caz de crimă: un om fără prieteni și cu mulți dușmani, un străin, a fost găsit împușcat și ars. Când un al doilea bărbat moare în circumstanțe suspecte în pitorescul ținut francez, căpitanul din Paris este nevoit să investigheze părțile ascunse și întunecate ale regiunii. Rezultatele anchetei îl surprind apână și pe experimentatul Roger Blanc.

„Blanc se opri. Întotdeauna era atent cu primele piste. «Nu te angaja niciodată prea devreme într-o anumită versiune a cursului evenimentelor, a motivului, a suspectului. Rămâi deschis. Să nu-ți închizi niciodată ochii și urechile înainte de vreme».”

Well, de unde să-ncepem această recenzie? Ah, da, simplu: spunând că mi-a-plăcut-la-nebunie! Efectiv, cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize romanești când vine vorba de genul thriller. Și asta nu pentru că nu este, neapărat, un thriller, ci un roman clasic care adună laolaltă polițiști și situații bizare: aici, trebuie să menționez faptul că, de obicei, acest gen de cărți chiar nu prea mă atrag. În esență, este vorba despre faptul că ancheta „polițienească” tinde să mă plictisească, iar deseori mă prind care-i faza și încotro se-ndreaptă lucrurile. Cu un thriller, ei bine, lucrurile stau diferite, întrucât cărțile din acest gen (evident, cele care sunt bune), reușesc să-ți transmită un oarecare sentiment bizar, de angoasă și chiar teamă, frică și tensiune care atinge cote aproape insuportabile (în special spre final, așa cum se-ntâmplă de obicei). Totuși, Mistralul ucigaș a fost o lectură impresionant de plăcută (recunosc, nu știu de ce nu m-am așteptat la asta, deși coperta, de la bun început, mi-a plăcut la nebunie), care mi-a oferit tot ce n-aș fi așteptat de la o carte cu anchetatori și, în esență, un personaj masculin în rolul de protagonist angajat în ancheta un caz (OK, Harry Hole chiar e un badass, dar nici Roger Blanc nu-i de lepădat): un roller coaster de trăiri dintre cele mai efervescente.

„- Acesta este celebrul mistral? întrebă el.

- Rău famatul mistral. Va urla așa toată ziua acum, dacă avem noroc. Sau următoarele trei zile. Sau șase. Sau nouă. În orice caz, un număr divizibl cu trei dacă nu se epuizează în prima zi.

- Asta e o certitudine sau o superstiție?

- Superstiție. Dar ar trebui să credem în asta. Apropo, e destul de periculos să te prindă mistralul în pădure. De fapt, e interzis să fii aici în iulie și august.”

În esență, tind să cred că atuul acestei cărți nu este doar faptul că, cel puțin după părerea mea, Cay Rademacher a reușit să dozeze foarte bine aspectele unei cărți „thriller” de succes, creând tensiune, o intrigă foarte, dar foarte bine fructificată, reiterând culoarea locală a cadrului în care se desfășoară acțiunea (descrierile chiar nu m-au deranjat, ci au reușit să mă apropie și mai mult de poveste), ci și faptul că personajele mi s-au părut absolut delicioase: de la glumele amuzante, dialogurile verosimile, obișnuite (prin urmare, convingătoare), până la replicile incisive, conflictele interioare (și, evident, externe), precum și faptul că evoluția acestora (și în special a anchetatorului Roger Blanc) s-a făcut simțită de-a lungul cărții. Chiar mi-a plăcut acest aspect și, sincer, ajunsesem în punctul în care nu prea mă mai interesa așa-zisa anchetă, ci eram atent la modul în care reacționează personajele, care sunt gândurile și trăirile acestora și, de altfel, ce secrete ascund. Acțiunea, după cum am zis, are epicentrul într-o situație care, ulterior, a fost bine dezvoltată: moartea unui tip care, de fapt, nu era pe placul nimănui, astfel încât dispariția sa definitivă nu ridică prea mari probleme. Totuși, cum o crimă este, în esență, o crimă, iar legea nu face discriminare (mai mult sau mai puțin), cazul trebuie rezolvat.

„- O să-mi cadă copacii în cap din cauza vântului?

- Nu. Dacă un foc izbucnește undeva aici, va devora lemnul uscat ca un monstru frenetic. Flăcările sunt mai rapide decât dumneavoastră. Nu vreau să ajungeți ca tipul ăla din groapa de gunoi.”

Dar ce pare a fi o simplă moarte (viabil fiind și scenariul unui accident), mai târziu se dovedește a fi întrețesut în „pânza unui păianjen” de-a dreptul diabolic. Este vorba despre jocuri de putere, despre minciuni, secrete, duplicitate și, în cele din urmă, corupție. Pe scena unor astfel de motive cheie ale cărții, anchetatorul Roger Blanc, încetul cu încetul, dând dovadă de inteligență și spirit justițiar, caută indicii care l-ar ajuta în identificarea criminalului. Bineînțeles, lucrurile nu pot fi (și nu vor fi) niciodată atât de simple, însă experimentatul Roger Blanc n-are să se lase, la rândul lui, atât de ușor copleșit de numeroasele întrebări care apar și tot apar și tot apar pe măsură ce ancheta evoluează. Pe mine, unul, nu m-a surprins întocmai „deznodământul”, însă trebuie să recunosc că finalul cărții (și vorbesc aici despre ultimele propoziții), chiar m-a făcut curios în ceea ce privește următorul volum (abia aștept să se traducă). Abia aștept să văd cum va evolua Roger Blanc (și relația sa cu un anumit personaj), dar și care sunt cazurile pe care se va mai gândi Rademacher să i le pună în cârcă. Sincer, cred că am ajuns în punctul în care, uneori, am impresia că le-am citit cam pe toate, motiv pentru care personajele ajung să mă intereseze mai mult decât acțiunea în sine.

„- Acesta este mistralul, spuse Le Bruchec cu o notă de bucurie răutăcioasă în voce. E la fel ca vinul: unii oameni îl suportă, în timp ce alții se capătă cu o durere de cap.”

Concluzionând, Mistralul ucigaș chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai genului. După cum am zis, eu am citit mult, și rareori mai sunt surprins (plăcut) de anumite cărți. În schimb, primul volum din această serie chiar mi-a întrecut așteptările și m-a făcut tare curios în ceea ce privește încotro se vor îndrepta lucrurile. Rademacher abia mi l-a prezentat pe Roger Blanc, dar am certitudinea faptului că acest protagonist, deși experimentat într-ale anchetelor, încă ascunde multe înlăuntrul ființei sale: slăbiciuni, dureri, frici. Despre carte simt că aș putea spune mai multe, însă am să mă opresc aici deoarece sunt sigur că dacă rezonați cu lecturile mele, atunci îi veți da, în viitor, o șansă. Repet, chiar a fost o surpriză literară deosebit de plăcută și mă bucur că de data aceasta intuiția mea n-a avut dreptate. De asemenea, se citește foarte rapid și nu este solicitantă, deși v-aș recomanda „s-o digerați” încetul cu încetul, doar pentru a vă bucura de cât de cool și fain este Roger Blanc. Ah, da, și de cât de bine scrie Rademacher! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

„- Aveți dreptate: lăcomia este cel mai vechi motiv din lume. Setea de putere și setea de câștig.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Rademacher, Mistralul ucigaș, prin care ne dorim ca această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Găneț

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020, traducere de către Mihaela Găneț), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.

„Adriana era prea departe de moarte ca să o simtă și, la fel ca toți tinerii, era încredințată că părinții sunt veșnici.”

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Eu eram și mai orfană de cât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m-am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase.”

Voi fi scurt în această recenzie, iar asta din mai multe motive: 1) sunt deosebit de obosit, însă lista de task-uri zilnice îmi spune că trebuie (fazual spus, trebuie) să fac o recenzie pentru a o bifa (✓) drept finalizată; 2) nu este o carte despre care pot spune foarte multe, întrucât am citit-o acum ceva timp și tot ce-mi amintesc, de fapt, e că mi-a plăcut, și nu acțiunea în sine (care, de altfel, oricum nu e tocmai efervescentă); 3) există cărți despre care n-are sens să vorbești, pentru că, înainte de toate, nu știi de ce te-ai putea lega (să vorbesc despre personaje, despre cele două surori, acțiune, conflictele lor interioare...?) și 4) după cum am mai spus, nu-mi amintesc prea multe din carte, însă îmi amintesc ce am simțit în momentul în care am citit-o: cum autoarea, într-o formă estetică splendidă, îmi livrează viețile celor două surori - două femei „ale dezamăgirilor”, care parcă încearcă să se rupă de satul Abruzzo „ce le-a crescut sălbatic și le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de șanse unei schimbări în viață, iar cealaltă să plece pur și simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească”. Romanul de față a fost nu doar o experiență literară plăcută, dar și o surpriză - cred că anul acesta, mai mult decât oricând, am citit autori italieni, și mi-am dat seama că mulți dintre ei sunt maeștri ai cuvintelor.

„Nouă urma să ne ia mult mai mult ca să ne separăm viețile. În acel moment nu eram pregătită să exist într-un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi-am impus-o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credință.”

În esență, chiar mi-a plăcut romanul, deși nu am citit Cea care se întoarce. Din câte am înțeles, Borgo Sud urmărește oarecum cronologia primului roman, spunându-ne povestea Adrianei, sora mai mică. Totuși, cred că această carte poate fi citită și ca atare, fără a fi nevoie să fi citit primul roman publicat la editură. Având un stil concis, aproape dominat de austeritate, Donatella Di Pietrantonio ne livrează o proză reală, palpabilă, iar personajele sale sunt de-o complexitate uimitoare: rotunde, alcătuite din lumini și umbre, cu conflicte interioare care, deseori, se concretizează în situații de ordin exterior (nu vorbesc despre violență, pe cât vorbesc despre o anumită aciditate a limbajului, o incisivitate care, deși subtilă, se face deseori resimțită în vocile personajelor). După ce am citit romanul, trebuie să recunosc că m-am întrebat, pentru puțin timp, „ce-am citit?”, pentru că am rămas destul de confuz. În schimb, mi-am dat seama că experiența literară, în sine, „experiența cititului” m-a captivat mult mai mult decât acțiunea în sine. Da, Donatella Di Pietrantonio chiar scrie bine și are un stil anumite, are un stil al ei, reușind să pătrundă în sufletul omului și să-i răstălmăcească până și cele mai ascunse cotloane ale. 

„(...) Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert.”

Așadar, sunt multe de spus, și sunt absolut sigur că alții au spus-o mult mai bine decât mine. Am această carte de ceva timp pe birou, mi-am spus că-i voi face recenzia, doar ca să o salvez aici, pe blog, neștiind dacă va fi citită vreodată de către cineva. Acum, o voi așeza în bibliotecă gândindu-mă, sincer, că în viitor cu siguranță voi ajunge și la Cea care se întoarce, fiindcă sunt tare curios cum se leagă poveștile și care este „epicentrul” motivelor din spatele alegerilor făcute de cele două surori. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi destul de intense, dar în același timp subtile și, în aceeași măsură, puternice, atunci cu siguranță acest roman v-ar plăcea. Totuși, chiar vă recomand să începeți cu primul volum (deși, după cum am mai zis, nu este vorba de o serie, ci despre viața celeilalte surori, dacă am înțeles bine), deoarece astfel veți înțelege mult mai bine dinamica evolutivă a cărții. Acum, spre exemplu, recitind citatele din carte (da, mereu îmi marchez citatele îndoind colțurile paginilor), îmi dau seama și mai mult că, într-adevăr, această lectură chiar m-a făcut să mă simt într-un anumit fel: m-a emoționat, m-a mișcat, și m-a făcut să realizez, încă o dată, că există scriitori care chiar au un har. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Actual 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022 

Traducere: Mariana Bărbulescu

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019) şi volumele de proză Minciuni de vară (2011) şi Evadări din iubire (2003, 2014).

„- Îl iubești?

- Atât cât sunt în stare. Mi-am ratat iubirea din tinerețe și, dacă nu înveți să iubești când ești tânăr, nu mai înveți niciodată. Tu trebuia să fii iubirea mea din tinerețe.”

Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă. Povești care ne inspiră, ne sunt lecții, ne pot sta drept dicton călăuzitor. Bun cunoscător al firii umane, al naturii interioare - uneori atât de ascunsă, atât de obscură, atât de fictivă -, Bernhard Schlink reușește să livreze o proză care este foarte aproape de a atinge perfecțiunea stilistică.

„- Să mă culc cu tine - pe atunci nici măcar nu visam așa ceva. Voiam să te îmbrățișez, să te sărut, să-ți simt sânii pe pieptul meu, să stau lungit lângă tine, în piscină, pe canapeaua ta, în patul meu - și uneori mă trezeam dimineața și patul era ud și te visasem, nu că m-aș fi culcat cu tine, ci pe tine, pur și simplu. Se gândea la ce spusese ea. Te-ai culcat cu mulți bărbați?”

De la Bernhard Schlink cred că am mai citit și Evadări din iubire, dacă nu mă îndoiesc (am un vag sentiment că am citit acel volum), dar am certitudinea că am citit Cititorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă este și va fi întotdeauna una dintre cărțile mele de suflet. Așadar, m-am bucurat că am putut avea din nou contact cu proza sa, deoarece știam, oricum, că o să-mi placă. Nici nu exista loc de alt scenariu, din moment ce știu cum scrie Schlink: cizelat, „curat” și totuși de-o profunzime evidentă, păstrând fluxul realității drept sursă de inspirație. În volumul de față, Schlink vorbește despre despărțire, despre amintirea iubirii, despre „formele” modului în care ne luăm adio: fie că vorbim despre un divorț, fie că vorbim despre o ceartă care capătă proporții dezastruoase, fie că vorbim despre moarte. În această carte, „despărțirea” devine un lait motiv - ceea ce este sfârșitul unei povești, poate însemna începutul alteia. De multe ori, poate mult mai frumoasă. Poate, de fapt, adevărata poveste.

„Tandrețea mamei, atingerile fetelor, soarele care îl încingea pe băiat și fericirea care îl inunda - acea vară a simțurilor nu i-a rămas decât ca o amintire, ci a hrănit un dor purtat în fiecare iubire pentru vreo femeie. Iubirea trebuia să fie ce fuseseră pentru el simțurile acelei veri.”

Volumul cuprinde nouă povestiri, fiind un volum de proză scurtă. Recunosc, eu iubesc proza scurtă, asta de când am descoperit-o pe Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2013. Când vine vorba de proză scurtă, ea și Clarice Lispector reprezintă „puncte de referință”, etaloane pentru mine. Astfel, chiar sunt de părere că Schlink nu se ridică la măreția celor două, însă asta nu-i știrbește din calitate (este, ce-i drept, o chestie pur subiectivă, de gusturi). În schimb, dincolo de calitatea poveștilor, am apreciat extraordinar modul în care autorul a reușit să-și creioneze personajele, să le facă reale, convingătoare. În esență, poveștile sale ar putea fi, la fel de bine, poveștile oricăruia dintre noi - cu regrete, resentimente, dureri refulate, conflicte interioare, oameni care trăiesc doar din amintiri, care sunt ținuți în viață, de fapt, doar de scenariile a „ce-ar fi fost dacă”. Oameni care visează și care, la un moment dat, ajung să fie loviți din plin de absurditatea realității, de toxicitatea acesteia. Culorile despărțirii este un volum care îți dă de gândit și care, implicit, incită la meditație: este o carte plină de înțelepciune, despre cât de fragilă este de fapt natura umană și cât de limitați suntem noi pe acest pământ, blestemați de alegerile pe care le facem... De cuvintele pe care, la timpul potrivit, nu le spunem...

„- Ce vrei de la mine?

- Să știu cum îți amintești vara noastră. Că n-am fost pentru tine doar egoist și lipsit de scrupule. Că mă ierți dacă am fost așa. Că ai fost fericită, la fel de fericită ca și mine. Că mă ierți că am distrus fericirea, deși asta nu se poate ierta. Că te gândești cu îngăduință la întâlnirea noastră, câțiva ani mai târziu. Că ți-am pricinuit doar durere, dar că nu te-am și vătămat. A tras adânc aer în piept. De ce n-am reușit s-o fac atunci? Fiindcă mi s-ar fi desfăcut viața în bucăți? Oare ce am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?”

Aș putea spune și alte lucruri despre această carte, începând să vă prezint fiecare povestioară în parte, însă n-are niciun sens, nu? N-am să fac rezumate, n-am să spun ce și cum, fiindcă nu-i spre interesul nimănui. De fapt, nu-ncerc să vă spun să citiți această carte, dar dacă rezonați cu ceea ce citesc eu, dacă sunteți de părere că această recenzie a reușit să vă transmită (măcar) o mică parte din experiența pe care am avut-o eu lecturând volumul lui Schlink, atunci chiar trebuie să-i dați o șansă. De altfel, este și o carte care se citește rapid - simplă în limbaj, fără efervescențe stilistice ieșite din comun. Totuși, pentru a putea fi „înțeleasă”, trecută puțin prin filtrul rațiunii, deci simțită mult mai puternic, cred că ar trebui citită în reprize. Pentru ca personajele, poveștile, acțiunile lor să sedimenteze și, implicit, „să fie înțelese”. De altfel, poate fi citită doar din simplă pasiune - eu cred că, uneori, o scriitură de calitate face bine doar prin forma pe care o are, nu neapărat prin ceea ce transmite. După părerea mea, Schlink se pricepe atât la formă, cât și la a livra cititorului emoții dintre cele mai palpabile. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!