Noutăți de la Editura Lebăda Neagră

Copiii Frasinului și ai Ulmului - Neil Price (traducere de către Sigrid Crasnean)

Declarată în 2020 Carte a de Istorie a Anului de Times & Sunday Times Marea Britanie. Inclusă în selecțiile New Yorker și History Today „Cele mai bune cărți de citit în 2020”!

Neil Price ne invită într-o călătorie printre povești, atestări și descoperiri arheologice, pe meandrele unei analize culturale, sociale și politice. Ținând cont de dovezile incomplete, îmbinând istoria consacrată și cea netradițională, autorul introduce cititorul în literatura nordică veche și încurajează cu entuziasm lectura acesteia, oferind comentarii (cu elemente speculative și controversate) legate de lumea pre-vikingilor, vikingilor și a diasporei, atât în jurul Mării Nordului, cât și dincolo de ea. 

„Copiii Frasinului și ai Ulmului. O istorie a vikingilor de Neil Price este o relatare cuprinzătoare și captivantă a Epocii vikingilor. Fără a se eschiva niciun moment de faptele violente ale vikingilor, Price are talentul de a înțelege detalii prozaice, astfel încât spune o poveste îndrăzneață a unei societăți total diferită de a noastră.” (Jóhanna Katrín Friðriksdóttir, History Today)

Mar del Plata - Claudio Fava (traducere de către Ingrid Beatrice Coman-Prodan)

Bazat pe o poveste adevărată, romanul lui Claudio Fava definește prietenia, solidaritatea, sacrificiul și libertatea în Argentina asuprită de discreționarul Videla. Jucătorii echipei de rugby din Mar del Plata reprezintă poporul oricărui regim dictatorial. Fava aduce în prim-plan teme încă dezbătute în procese pentru crime împotriva umanității. 

„O poveste puternică și sfâșietoare despre sacrificiu și curaj.” (Le Monde)

Mulțumim, Editura Lebăda Neagră, pentru cărți așa de frumoase!

Nimeni nu vorbește despre asta, de Patricia Lockwood - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Domnica Drumea

Patricia Lockwood (născută în anul 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta (Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction, 2022, traducere de către Dominica Drumea) este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Trăiește în Savannah, Georgia.

„Văzuse cum secolul se învolburase către propria-i concluzie și știa cum se desfășuraseră lucrurile. Sentința o dăduse un cer în robe lungi, negre, de judecător, și ea plutea deasupra și vedea totul, totul, și mult în urmă, și a întors spatele, înfricoșată, zilei sale senine și luminoase.”

Roman câștigător al Dylan Thomas Prize. Finalist al Booker Prize 2021. Finalist al Women’s Prize for Fiction 2021. Tânăra naratoare a acestui roman a cunoscut recent celebritatea datorită postărilor sale de pe internet, iar în prezent călătorește în toată lumea pentru a-și întâlni fanii. Pe fundalul unei astfel de existențe sclipitoare revine însă gândul obsedant că un cor de voci anonime îi dictează gândurile în timp ce navighează și-și întreține imaginea în ceea ce ea numește „Portalul". Însă când un eveniment tragic din lumea reală îi solicită cu totul prezența, tânăra va fi izbită de bunătatea, empatia și dreptatea ce există în lume din abundență, dar și de avalanșa de dovezi contrare acestora. Fragmentar și omniscient, incisiv și onest, Nimeni nu vorbește despre asta constituie o meditație profundă asupra iubirii, limbajului și relațiilor interumane. Patricia Lockwood este, fără îndoială, o voce unică în literatura americană contemporană.

„«Fluxul conștiinței!», a strigat ea pe scenă în Jamaica, unde apa avea cea mai pură nuanță de turcoaz. Deși poate nu pentru multă vreme, s-a gândit ea în secret. «Cu multă vreme în urmă, fluxul conștiinței a fost dobândit de un bărbat care voia ca soția lui să tragă vânturi pe el. Dar cum rămâne cu fluxul conștiinței care nu este în întregime al tău?»”

Booker Prize 2021? Hmm... Nu știu ce să spun, poate știi alții s-o spună mai bine, dar pe mine nu m-a convins mai deloc faptul că acest roman chiar ar merita laureat cu Booker Prize. Evident, spun asta bazându-mă pe experiența literară pe care am avut-o cu Patricia Lockwood, una care m-a dezamăgit în primul rând pentru că aveam așteptări mari. În primul rând, cartea chiar are premisele și potențialul de a fi profund emoționantă - cu toate acestea, n-am avut parte decât de o lectură fragmentată, plină de fragmente și fraze pe care le-am considerat inutile & irelevante, chestii gratuite, fără sens, despre această „eră” digitală în care ne-am pierdut și ne pierdem cu toți capetele, în care identitățile se vând pe internet sub un status și un avatar, femeile devin bărbați, bărbații devin femei, copii devin adulți, adulții devin copii; pe scurt, o lume a posibilităților în care nimicul are sens în tandem cu un tot unitar la fel de plin de sens. Romanul este împărțit în două, și trebuie să recunosc că a doua parte mi-a plăcut mult, mult mai mult, mi s-a părut mult mai personală și profundă, chiar emoționantă. Naratorul este, de fapt, o tânără „obsedată” de internet („portalul”), și decide să ne prezinte o pledoarie lungă de postări și chestii ciudate de pe Twitter, cum percepe ea faza asta cu internetul, și cum internetul duce comunicarea digitală la o „comunicare umană” mult deficitară, disfuncțională. Și așa mai departe.

„Încă există o viață reală care să fie trăită, încă sunt lucruri reale care să fie făcute, s-a gândit ea într-o noapte, în timp ce-și ajuta o prietenă să-și curețe mâinile, fața și părul de sânge de oposum. Încă sunt chestii gata stabilite, încă sunt chestii în alb și negru.”

În esență, calitatea și efectele media și digitalului, internetului, depind de competențele fiecărui utilizator, nu? La o adică, dacă obișnuiești să te uiți la televizor nu ești neapărat mai prost, dacă citești ziare nu te face neapărat mai deștept și tot așa. Legat de perspectiva autoarei asupra acestora, nu știu ce să spun... M-a lăsat rece și nu m-am putut conecta cu tot ce se-ntâmplă (dacă se întâmplă!), cu tot ce spune, face, povestește, monologhează. Nu. Nu am văzut nimic amuzant în carte, ci doar pe alocuri, și cam încep să mă îndoiesc de ce spune exegeza, fiindcă de obicei chiar obișnuiesc să citesc ceea ce spun alți autori sau reviste de renume. În fine. Prima parte, așadar, nu mi-a plăcut mai deloc, și partea ceva mai interesantă este faptul că, într-adevăr, sunt unele lucruri care îți dau de gândit - și doar atât, că îți iei gândul destul de rapid de la ele -, și că romanul se citește fără a te solicita (l-am citit cap-coadă într-o singură repriză de lectură). Sau, de fapt, ar fi trebuit să mă solicite? Asta-i buba, faptul că nu l-am citit cum ar fi trebuit să fie citit? Nu știu și, în orice caz, nu-mi pasă. Eu cred că Patricia Lockwood ne poate oferi ceva cu adevărat emoționa, precum și o perspectivă mult mai profundă asupra acestei idei. 

„O să fii atât de înțeleaptă! O să înțelegi totul despre vremurile noastre! Și n-o să știi nimic despre noi!”

De altfel, această perspectivă profundă despre care vorbesc am regăsit-o în partea a doua, în care ni se livrează o poveste emoționantă despre familia naratoarei lovită de durere din cauza unei situații nu doar imprevizibile, ci și inevitabile, neschimbabile. Dar faptul că prima parte este atât de lungă, atât de superficială - cu asta nu m-am putut obișnui și m-a enervat extrem de tare. Am simțit un efort inegal din partea lui Lockwood, irosindu-și jumătate din carte vorbind despre aceste platitudini twitteriene, când ar fi putut să provoace emoțional și să atingă, să miște mult mai mult cititorii - așa cum o face în a doua parte, de exemplu. Un roman care s-a vrut a fi satiric, tăios, incisiv, acid și sulfuric, prin observațiile pe care Lockwood le face. Un roman direct și real, autentic în special datorită temei abordare - un roman despre Twitter, emoji, reclame perverse, oameni care se vând pe internet, într-o parodie a realității pe care o trăim. Mai degrabă decât parodie, un roman care-ți lasă un gust amar și care reușește să trateze - deși cu superficialitate, după părerea mea - importante subiecte ale societății actuale: conștiința comună a societății care „hiperuzează” internetul, chiar fără să-i știe adevăratul potențial. Trump („dictatorul”), social media, „spălarea liberală a creierului” - totul pare să aibă sens, dar în același timp pare să nu aibă.

„Când a părăsit portalul, Firul a tras-o înapoi. N-a putut să nu-l urmeze. Poate că asta lega totul laolaltă, contopind-o într-o coerență indestructibilă.”

Cartea pare a fi despre identitatea socială, într-o „comunitate online” care estompează rapid și sigur granițele realității - care te face să fii părtaș, care te face să fii activ, să participi la discuții, să postezi pe social media și să rămâi în permanență la curent cu ce se vehiculează în acest mediu. Chiar dacă scriitura este fragmentată - în stilul unor tweet-uri -, Lockwood tot reușește oarecum să surprindă ceea ce și-a propus. Dar, și probabil am să repet anumite lucruri, schimbarea dramatică, violentă, între cele două registre - partea I și partea a II-a - mi s-a părut mult prea stridentă, deși ne-am putea gândi că întocmai asta a vrut și autoarea să reitereze în Nimeni nu vorbește despre asta: diferența exacerbată dintre „viața din online” și „viața din realitate”, șocul brusc care zdruncină, te-aduce la realitate. Ar putea fi un truc destul de inteligent, ce-i drept, subliniind un șoc emoțional al protagonistei, în tandem cu un șoc emoțional pentru cititor. În concluzie, romanul Patriciei Lockwood, aflat pe lista scurtă pentru Booker Prize 2021, cu siguranță este un roman care ar fi putut fi mult mai bun, având tot potențialul necesar. Totuși, pentru mine n-a fost să fie, și a fost doar o lectură care pe alocuri a scârțâit, dar în cele din urmă a fost îndeajuns de interesantă pentru a o citi până la sfârșit.

Omul cu marioneta, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Serii de autor

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2022

Traducere: Cristina Guler

Jostein Gaarder s‑a născut în Oslo în anul 1952 într‑o familie de profesori. A urmat cursurile de teologie, filozofie şi limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981 a predat timp de zece ani filozofie şi istoria religiilor. În acelaşi timp a început să scrie şi a publicat cărţi de specialitate, apoi a debutat în literatură cu volumul Diagnosticul şi alte nuvele (1986). În 1991 a apărut Lumea Sofiei, cu subtitlul „romanul istoriei filozofiei“, care a devenit peste noapte un bestseller internaţional. Tradusă în 53 de limbi, această carte a atins recordul de vânzări pe plan mondial în 1995, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare, şi s‑a bucurat de un succes extraordinar în fiecare ţară unde a fost publicată. Cartea a fost adaptată într‑un film și într‑un joc pe computer. În seria de autor Jostein Gaarder, publicată de Editura Univers, au mai apărut romanele Lumea Sofiei, Misterul de Crăciun, Fata cu portocale, Ca într‑o oglindă, în chip întunecat..., Misterul cărţilor de joc, Vita Brevis, Castelul din Pirinei și Pur și simplu perfect.

„- Sub smârcurile de aici e posibil să se găsească o veche vatră, sau două, peste care glia aceasta a uitării s-a așternut de mult. Dar, pe timpuri, aici alergau copii pe pajiște, jucându-se și cântând. Acum nu mai este așa. Acum numai cocoșii de munte se joacă pe aici.”

Jakop este un bărbat singuratic, divorțat, fără niciun prieten în afară de Pelle, despre care aflăm, la un moment dat, că este o marionetă. În afară de pasiunea sa pentru lectură și studiul legăturilor dintre limbile indo-europene, Jakop mai are un hobby neobișnuit: merge la înmormântările unor oameni necunoscuți, doar pentru a avea pentru scurt timp sentimentul apartenenței la un grup familial. Omul cu marioneta este un roman emoționant, care te pune pe gânduri, despre singurătate, adevăr și despre căutarea unui loc și a unui sens în lume.

„(...) Bineînțeles că acest lucru putea fi și pură închipuire. Câteodată sunt în stare să îmi acord o importanță mai mare decât în realitate.”

Sincer să fiu, îmi este destul de greu chiar și să încerc să descriu care a fost experiența mea când vine vorba de citirea acestei cărți. Totuși, de la bun început am putut simți că va fi o carte destul de tristă, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, întrucât acest „păpușar”, acest „om cu marionetă” mi-a lăsat impresia (pe care o resimt chiar și-acum, la ceva timp după ce am terminat de citit cartea), că undeva, în întunericul & liniștea nopții, el încă așteaptă ceva. Pentru că Gaarder a reușit să creeze un personaj deosebit de complex și interesant, care te intrigă și îți dă de gândit, dar care este precum o prismă - din ale cărei raze refractate putem înțelege ce înseamnă singurătatea aceea cronică, singurătatea ființei, lipsa unui loc & sens în lume. Jakop este de o tristețe sfâșietoare, despre care chiar pot afirma că este un singuratic convins. Totuși, în această singurătate a sa, el are un prieten - un anumit Pelle despre care aflăm la un moment dat că este o marionetă. Această singurătate a lui Jakop este reiterată parcă și de plăcerea macabră (dar justificată, dat fiind că ar fi singurul context în care este înconjurat de oameni) de a merge la procesiuni funerare. Funebru, dar totuși parcă atât de „normal” dacă este să vorbim despre domnul Jakop! Un roman foarte interesant, dar căruia parcă i-a lipsit ceva.

„M-am gândit la motivul pentru care tinerii eroi de război erau singuri și mi-am dat seama că poate și eu mă simțeam puțin singur - dar fără să fac vreo comparație.”

El află despre aceste înmormântări în urma anunțurilor date în ziare. Întrucât îl incită ideea unei mari adunări în jurul răposatului, precum și numărul mare de oameni care se adună pentru a aduce omagii celui decedat, el obișnuiește să se recomande drept un „prieten” necunoscut. Crescut de o mamă singură și de un tată mai mult absent, într-un sătuc de mici dimensiuni, subiect al bârfelor și discuțiilor celorlalți săteni, știm că Jakop nu a avut o copilărie prea frumoasă - de fapt, încă de mic obișnuia să-i vorbească lui Pelle, unicul & cel mai bun confident al său. Cu ajutorul lui Pelle, Jakop a putut să facă față singurătății, neștiind că, de fapt, are să se retragă într-o singurătate și mai profundă. Într-un fel, Jakop pare că „trăiește” pentru a ne demonstra că „se poate” - chiar și atunci când ești singur, se poate! Devenit profesor la maturitate, cu un interes deosebit pentru cuvinte și relațiile dintre diferitele limbi (origine, etimologie), el este și un bun observator al oamenilor și psihologiei acestora. Este foarte interesant faptul că Jakop totuși nu se prezintă la înmormântări fără a se documenta înainte de a se prezenta la diferitele înmormântări sau priveghiuri, ca un fel de „arhivă personală” a decedatului. Bine, deși la un moment dat se întâmplă o situație destul de amuzantă când omite un lucru foarte, foarte important privitor la răposat, deși povestea sa de prietenie cu respectivul ar fi indicat un cu totul alt aspect - mi-a plăcut mult partea aceasta în care, în sfârșit, Jakop se declară prins, și totuși nu renunță.

„Limbile au legătură unele cu altele. Sunt ca o mare familie sau ca o familie lărgită. Mă simt mișcat gândindu-mă că aparțin acestei familii uriașe”.

Aș spune că un lucru tipic la cărțile lui Gaarder este plăcerea sa pentru litere și filozofie, precum și o clară preocupare privitoare la degradarea permanentă a mediului înconjurător, reiterată și în alte volume (deși, bineînțeles, nu ca temă principală). În orice caz, Omul cu marioneta este un roman de-a lungul căruia se împletesc foarte multe sensuri și idei, un roman care stimulează, aduce noi perspective și aruncă noi lumini asupra anumitor idei, percepții. Într-un fel, tristețea profundă a lui Jakop este mascată și personajul nu apare sub forma unei victime, în niciun caz - el și-a dăruit sufletul, mintea și inima unui obiect, acestei marionete care nu mișcă, nu vorbește, decât sub motorul mânuirii de către maestru. Adesea, personajul fictiv subminează sau chiar distruge viața reală a păpușarului, a celui care are puterea de a-l pune în mișcare. În singurătatea sa sfâșietoare, Jakop se scufundă atât de adânc într-un fel de lume inventată încât își sacrifică viața reală, o dă deoparte și pare prins într-o transă omniprezentă, de parcă n-ar putea ști niciodată încotro duc drumurile, încotro îl trage destinul... Un personaj pe cât de subtil, inteligent și complex, pe atât de ciudat, pe atât de greu de înțeles și inaccesibil. Cu toate acestea, un personaj fascinant care m-a intrigat și mi-a creat, de-a lungul lecturii, numeroase stări.

„Luna a fost cea care măsura timpul și o lună era timpul scurs de la o lună nouă la alta. Ciudat că mă gândesc acum la asta: a trecut, de altfel, exact o lună de când tu și eu ne-am întâlnit în Arendal. Și atunci era lună nouă.”

Omul cu marioneta este un roman chiar bun, însă știu că nu am avut starea necesară pentru a-l citit exact cum trebuie. Pentru a-i oferi toată atenția și tot timpul necesare. Chiar dacă poți foarte ușor deveni confuz de jocul lui Jakop și înclinația sa de a atribui sensuri „familiale” anumitor cuvinte, acest lucru nu face interesul principal al cărții. Totuși, nu pot să nu apreciez excepționala muncă pe care traducătoarea acestei cărți a făcut-o, reușind să livreze foarte bine acest „joc de cuvinte” pe care autorul l-a creat. Mă gândesc că trebuie să fie foarte dificil, având în vedere că este vorba de un conținut nu prea prietenos pentru un traducător, de limbi locale și altele de acest gen. În ciuda dificultăților de acest gen, pe alocuri am reușit să înțeleg ideile lui Gaarder, dar cred că a și exagerat puțin. O carte cu și despre singurătate, despre un om care apelează la o strategie în esență bizară pentru a face față acesteia. Povestea unui om care iubește cuvintele, care iubește poveștile. Pentru el, cuvintele sunt precum o casă, precum o familie pe care o va căuta în permanență, dar la care cred că nu va ajunge niciodată. Jakop mereu va rămâne un personaj singur, iar marioneta sa însăși esența acestei singurătăți care te atinge până la os. Nu pot decât să vă spun că acest roman este unul diferit, însă în sensul bun al cuvântului. Cu un final surprinzător, cu o poveste complexă și puternică, pot spune că aș fi dorit doar ca unele lucruri să-mi fi plăcut mai mult!

Cititoarea, de Raymond Jean - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2022

Traducere: Muguraș Constantinescu

Raymond Jean (1925–2012) a publicat mai mult de 40 de cărți în genuri diverse și a obținut Premiul Goncourt pentru nuvelă în 1983, pentru volumul său Un fantasme de Bella B. Romanul Cititoarea a fost ecranizat într-un film de mare succes, cu Miou-Miou în rolul principal. O tânără femeie care și-a abandonat studiile de Litere și se plictisește acasă dă un anunț la mica publicitate prin care își oferă serviciile de cititoare la domiciliul clientului. Cei care o plătesc pentru a le citi ajung dependenți de vocea ei muzicală și plăcută, cu inflexiuni joase. Iar ea le citește din Maupassant, Lewis Carroll, Marguerite Duras, Marchizul de Sade – pentru fiecare un autor diferit. Vocea ei și alegerile de lectură dau viață fantasmelor unui adolescent, înviorează o fetiță singuratică, oferă un sens nou după-amiezilor unei bătrâne văduve de general. Dar, așa cum se va vedea, literatura nu e niciodată inocentă, jocurile ficțiunii se insinuează în realitate, iar tânăra cititoare ajunge să fie supravegheată de poliție.

„Începe să mă cam exaspereze. Am tot mai mult impresia că m-am băgat într-un borcan cu clei. Într-adevăr. Cine să mai dorească astăzi o cititoare la domiciliu, dacă nu niște excitați, niște anormali, niște bolnavi?”

O altă carte despre care nu știam nimic, dar pe care am vrut neapărat să o citesc pentru că titlu mă duce cu gândul la una dintre cărțile mele preferate (Cititorul, de Bernhard Schlink). Mai mult decât atât, au început să îmi placă foarte mult autorii francezi - și pot spune că această carte a avut potențialul (și pe alocuri chiar registrul) unei spumoase & efervescente comedii franceze. Un roman care, deși are mici dimensiuni, ne oferă „de toate”: o femeie atrăgătoare care se recomandă drept „cititoare la domiciliu”. Ei, bine, de aici începe nebunia: citind din Maupassant (ah, ce-mi place autorul acesta!), Perec, Papa Clement al VII-lea, Karl Marx mai multor persoane, printre care un adolescent în scaun cu rotile, unui corporatist însetat de sex, unei „generălese” aristocrate, cu înclinații marxiste, unei fetițe care nu a avut vreodată parte de distracție. Deși la început a crezut că această încercare nu va avea cale de succes, în scurt timp protagonista noastră ajunge să-și da seama că lucrurile merg mai bine decât ar fi crezut... Și, de fapt, poate chiar prea bine. Însă nu va avea parte doar de așa ceva - lecturi frumoase și liniștite - pentru că acești „solicitanți” pe care îi are încep să nu fie chiar pe cum ar fi crezut.

„Mă încearcă nostalgia acelor locuri unde altădată mă simțeam atât de bine. Dar ele s-au schimbat. Atunci erau peste tot afișe și manifeste și mirosea a revoluție. Acum e plin de pahare de plastic și bucăți de șervețele și miroase a coca-cola.”

Un roman colorat, un roman savuros & spumos, în general destul de amuzant și efervescent. Mi s-a părut că aici s-au adunat tot felul de tipologii, tot felul de oameni și situații și atitudini și circumstanțe socială. De departe, personajul meu preferat a fost contesa excentrică, în vârstă, comunistă, expatriată, dar extrem de cochetă și aristocrată, unguroaică de origine, al cărei stil de viață și mod de a percepe lectura, mod de a vorbi și de a se prezenta mi s-au părut delicioasă. Chiar dacă povestea mi s-a părut pe alocuri lipsită de profunzime, de un substrat anume, recunosc că m-au convins personajele și, în sine, chiar mi s-a părut o lectură lejeră, relaxantă, exact așa cum trebuie unele cărți să fie. Nu prea înțeleg de ce are un rating atât de mic pe Goodreads, dar cum acestea sunt subiective, cred că Cititoarea s-a dovedit a fi - cel puțin pentru mine - o carte binevenită. Și o lectură încântătoare, mai ales din prisma unei intrigi destul de interesante, chiar autentice, și a personajelor extrem de colorate, polifonice, unele mai diferite decât altele. Aș menționa și că stilul de scriere al autorului mi-a fost pe plac - amuzant, jovial, dar și serios & profund atunci când este necesar. De fapt, într-o astfel de lume, totul pare a fi posibil - este o lume a ficțiunii până la urmă, nu-i așa?

„(...) Dar nu porți verighetă? Nu port, dar sunt căsătorită. Are din nou un aer năucit, nefericit: Dacă nu ești liberă, totuși, ești cât de cât liberă? Îl întreb ce înțelege prin asta. Răspunde imediat: Câteva clipe din viața dumitale pentru mine... ar fi minunat, e excepțional... să te țin în brațe... ce vis... ce nebunie... Se năpustește asupra mea, mă strânge, mă îmbrățișează, îmi caută buzele. Mă feresc, încerc să scap. Pare de-a dreptul necăjit, nenorocit: Deci nu ești decât cititoare?... Îl privesc drept în ochi: Da, cititoare. Lasă mâinile în jos (în sensul propriu): Bine, atunci citește!”

Personajul nostru - eroina - este Marie-Constance, care „are o voce atrăgătoare” și decide să dea un anunț în ziar pentru a-și oferi serviciile de cititoare plătită. După prima ședință - ca într-un orășel mic - veștile circulă rapid, așa că începe să aibă tot mai multe solicitări. Primul ei client este Eric, un băiat paraplegic a cărui mamă este de părere că măcar așa fiul ei ar putea avea contact cu „lumea exterioară”. Ulterior, „distribuția clienților” se extinde, și se pare că Marie-Constance se împrietenește foarte ușor cu fiecare - chiar dacă absolut fiecare are ceva ciudat. În fine, cu unii se împrietenește chiar mai mult, poate mult mai mult decât ea însăși și-ar fi dorit. De avut în vedere acest lucru! Mai târziu, alte lucruri încep să devină interesante, cum ar fi modul în care autorul Raymond Jean reușește să analizeze diferite situații, chiar contexte politice (evident, în mare parte prin intermediul lui Marie-Constance). Nu, să nu înțelegeți greșit, cartea nu are o valență politică, pe cât își propune să fie o gură savuroasă de aer: atât să amuze, cât și să emoționeze, să-l poarte pe cititor de-a lungul unei interesante călătorii în care încetul cu încetul ne sunt relevate tipologii & tipare, situații & circumstanțe, respectiv modul în care oamenii tind (sau nu) să reacționeze în conformitatea acestora.

„(...) Un înger este într-adevăr aici, poate e unul dintre cei doi copii - dar care? - el plutește, e între noi, deasupra noastră, prezență imaterială, de o concretețe fizică totuși surprinzătoare, o adiere, un foșnet de aripi, impalpabil, mătăsos, la urechea mea, pe gâtul meu, pe pielea mea și o lumină care se cerne, strălucește, tremură între noi.”

Nu mai am multe de spus, pentru că n-aș vrea să vorbesc despre ce se-ntâmplă în roman. Pot spune, drept o scurtă concluzie, că Cititoarea chiar a fost un roman interesant, o lectură captivantă și îndeajuns de lejeră, ușoară, pentru a o citi „dintr-un singur foc”. Eu aș recomandat-o chiar oricui, însă rating-ul mic de pe Goodreads mă face să cred că s-ar putea să am gusturi ceva mai diferite decât majoritatea cititorilor. Și poate tocmai acest lucru este ceea ce face ca lectura să fie și mai interesantă, să fie și mai specială. În general, și eu încerc să urmăresc părerile altora privitoare la o carte - și în special a celor cu care știu că sunt pe aceeași lungime de undă. Totuși, și în ultimă instanță, nu mă pot convinge în totalitate decât după ce eu voi fi citit respectiva carte (chiar dacă mi s-a spus de foarte multe persoane că nu este o carte bună și nu merită timpul meu). Am pățit de nenumărate ori să apreciez extrem de mult o carte care multora nu le-a plăcut; și, evident, și contrariul este valabil - să nu-mi placă deloc o carte extrem de lăudată și apreciată de alte persoane. Așadar, cel mai bine ar fi să-i dați o șansă doar dacă sunteți de părere că ne aflăm pe aceeași lungime de undă când vine vorba de lecturi. Eu chiar cred că povestea o să vă prindă și Marie-Constance & prietenii ei chiar vă vor fi pe plac!

Memoria aerului, de Caroline Lamarche - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 80

Anul apariției: 2022

Traducere: Irinel Antoniu

Memoria aerului începe cu un vis. Naratoarea privește o femeie moartă: este chiar ea, însă cu mai mult de douăzeci de ani înainte, „ca şi cum aş fi petrecut tot acest timp murind“. Visul deschide o fantă spre trecut și amintirile se dezvăluie în forma unui monolog: relația de șapte ani cu un bărbat depresiv, cruzimea jocurilor amoroase pe care le-a trăit împreună cu el și, în cele din urmă, povestea despre momentul când a auzit un alt bărbat spunându-i: „Dacă țipi, te omor“. Caroline Lamarche (Liège, 1955) este romancieră, poetă, scenaristă și autoare de dramaturgie radiofonică. În 2019, a primit prestigiosul Prix Goncourt pentru colecția sa de povestiri Nous sommes à la lisière (Gallimard, 2019).

„Tristețea bărbaților este o boală de care mă molipsesc destul de ușor, nu sunt nici de marmură, nici de cauciuc, nici de săpun sau de nor, descurajarea lor nu alunecă peste mine, ci pătrunde, pielea mea este un burete. Semnalez în trecere că anumite persoane mă iau drept martoră ca și cum aș fi complet lipsită de viață personală (...). Preferă să stau tăcută și liniștită ca o moartă zâmbitoare.”

Am subestimat totul la această carte, și nu mă simt decât rușinat! Iar acest „tot” începe cu faptul că nu aș fi crezut în viața mea că „o poveste” de doar 80 de pagini m-ar putea distruge atât de tare. M-ar putea lovi precum un tren. Ar mătura pe jos cu mine. Mi-ar rupe sufletul și ar lăsa pierdute bucățele, pe care nici acum, la câteva luni după ce am terminat de citit cartea, nu le-am găsit. Când mă gândesc la povestea lui Caroline Lamarche, mă încearcă un cronic sentiment de tristețe. Mi se strecoară printre viscere, sălășluiește în inimă și-mi dă de înțeles că viața este atât de imprevizibilă, și totuși atât de așezată. Că este atât de hazardată, și totuși atât de plină de voință. Într-un monolog hipnotic, adoptând un stil de scriere care îmi amintește de laureata Premiului Nobel pentru Literatură de anul trecut, Annie Ernaux (simplu, oarecum auster, dar totuși atât de direct, atât de plin de forță și expresie), Lamarche a reușit să spună povestea unui strigăt, povestea unei dureri palpabile, dar învelită într-o formă parcă greșit atât de frumoasă! Vă pot spune că este una dintre cele mai mari surprize literare ale anului trecut, și chiar nu m-aș fi putut aștepta la așa ceva: a avut asupra mea impactul unui tsunami devastator, tradus printr-o forță literară nebănuită, printr-o expresivitate cum rar mi-a fost dat să descopăr.

„Nimeni nu va ști, nici eu, fără îndoială, dacă povestirea mea se referă la o entitate androgină - două ființe în mine - sau temporală - două ființe care au existat cu adevărat împreună într-un moment din viața lor (...). Povestirea mea va decide asta. Pe de altă parte, păianjenii au opt picioare, vom vedea că acest lucru nu este lipsit de legătura cu Dinainte, despre care vorbesc fără să știu dacă, făcând asta, îl inventez sau mă inventez.”

O carte despre traumă. O carte absolut hipnotizantă, povestea unei femei care povestește despre viața petrecută alături de un partener violent, pe care alege să-l numească simbolic „Dinainte” („mâinile lui Dinainte erau grele”) și cu care lucrurile nu prea au mers - nici n-aveau cum. De altfel, însăși femeia își asumă vina comportamentului partenerului, reacția disproporționată, totul datorându-se faptului că nu a putut vreodată să treacă peste ce i s-a întâmplat în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. De aici, povestea capătă o tentă tragică, dar totuși Lamarche reușește să-i ofere atât de multă profunzime și atât de multă emoție. Pur și simplu m-a mișcat totul la această carte, și după ce am terminat-o, după ce am citit ultima propoziție, m-a regăsit cu lacrimi în ochi - în primul rând, gândindu-mă cât de real ar putea fi ceea ce a povestit și, de fapt, cât de reală este trauma, ce impact patologic are asupra calității vieții și cât de rapid, intempestiv, o întâmplare poate să-ți dea peste cap toată viața, obligându-te să-ți reconsideri coordonatele pe care cândva le credeai obișnuite. Iar asta i s-a întâmplat și personajului principal al cărui nume nu-l știm, dar care cu siguranță nu rămâne anonim în tot acest demers ficțional. Dimpotrivă, întocmai faptul că nu are nume face ca povestea să aibă potențialul de a deveni universală.

„Aerul a primit această frază. Aerul îi păstrează memoria. Memoria aerului păstrează toate gesturile noastre, toate cuvintele noastre și chiar gesturile și cuvintele la care până la urmă renunțăm.”

Am citit cartea cap-coadă fără să mă pot opri. Nu pentru că ar fi vorba despre o poveste în sine, ci pentru că este mai mult vorba despre o profundă & emoționantă radiografie a unei vieți - a unei vieți care a trecut printr-o inimaginabilă traumă, cu flashback-uri intense, zvâcninde, coșmarești, cum numai parcă proza franceză este capabilă s-o livreze. În ciuda faptului că este o carte de mici dimensiuni - 80 de pagini -, este mai tulburătoare decât nenumărate alte cărți pe care le-am citit. Toată suferința provocată de respectiva experiență traumatizantă se poate simți în cuvintele personajului principal - nevoia de a expurga, de a elimina, de a vindeca o rană ce nu se va vindeca niciodată; de fapt, necesitatea vitală de a face acest lucru - toate acestea ține „închegată” și totuși în mișcare o narațiune care altfel ar fi ușor haotică, dezrădăcinată, fără vreun scop precis, o narațiune fragmentară care se transformă într-o narațiune capabilă să incite la reflecție. Narațiunea este împărțită în flashback-uri, cu un limbaj pe cât de profund, pe atât de incisiv pe alocuri (și mai ales spre propria-i persoană), și în conversații halucinante cu propriul cadavru, jocuri riscante ale seducției în care joacă atât rolul unui călău, cât și rolul celui ce urmează a fi decapitat. O lectură curajoasă, dar și dificilă, o lectură care chiar are puterea de a stârni anumite trăiri & stări în sufletul cititorului. Nu m-aș fi așteptat vreodată la asta, după cum am mai spus, dar știu că este o carte pe care nu o voi uita vreodată.

„Restul mai trebuie povestit? Poate sunt prea obosită sau în starea pe care am avut-o câteva săptămâni după viol. Nu mă mai mișcă nimic, nici zâmbetele copiilor mei, nici plânsetele lor, nici atențiile tatălui lor, cum nu mă mai mișcă astăzi amintirea bărbatului de dinainte.

Se spune că trupul supus unei mari dureri își produce propria morfină, cred că și mintea la fel.”

Din lupta împotriva memoriei, împotriva traumei, am găsit-o pe Caroline Lamarche ieșind triumfătoare. Nu știu, chiar sper și îmi doresc ca această carte să nu aibă conotațiile personale pe care le-ar putea avea (referindu-mă la anumite experiențe de viață ale lui Caroline Lamarche), dar știu că astfel de lucruri, din păcate, se întâmplă. Și s-au întâmplat dintotdeauna. Farmecul cărții este de necontestat - nu o fi o carte excepțională pentru alții, și nici revoluționară (de altfel, cred că nici nu-și propune asta); de fapt, cred că farmecul cărții constă mai degrabă în fatalitatea absolut sfâșietoare a vocii narative, în care forța epică este presărată cu sensibilitatea lirică, poetică pe care o putem regăsi în povestea din Memoria aerului. Am fost încercat de momente de amărăciune, de tristețe, de noduri în gât, în măsura în care, așa cum am spus, sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Însă am fost încercat și de momente de bucurie și speranță, optimism și lumină. Traumele din trecut nu mor niciodată - noi înaintăm, iar trecutul înaintează alături de noi. Fără a cădea în sentimentalism, fără a se victimiza, Caroline Lamarche își înzestrează personajul cu tărie de caracter, dar nu se poate lepăda de suferința cronicizată din cauza experiențelor din trecut. Mereu acolo, mereu prezente, niciodată complet depășite. O carte pe care o voi păstra în suflet și cu siguranță o voi reciti - cu siguranță!