Paradis, de Abdulrazak Gurnah - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2022

Număr de pagini: 336

Traducere: Andreea Năstase

Abdulrazak Gurnah s-a născut în anul 1948 și a fost profesor de limba engleză la Universitatea din Kent. Este autorul a zece romane: Memory of Departure (1987), Pilgrims Way (1988), Dottie (1990), Paradis (Paradise, 1994, finalist la Booker Prize și Whitbread Award), Admiring Silence (1996), Pe țărm (By the Sea, 2001, nominalizat la Booker Prize și finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (Desertion, 2005, finalist la Commonwealth Writer's Prize), The Last Gift (2011), Gravel Heart (2017) și Vieți în derivă (Afterlives, 2020, finalist la Orwell Prize for Fiction și nominalizat la Walter Scott Prize). În anul 2021 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente”. Locuiește în Canterbury.

„(...) Tatăl se aplecă la nivelul lui și-i strânse mâna. Îi vorbi câteva minute, iar la sfârșit în ochi îi apărură lacrimi. După aceea, Yusuf nu-și putu aminti ce-i zisese, dar fără îndoială fusese vorba de Dumnezeu.”

Yusuf duce o viață liniștită cu familia sa într-un orășel din Africa de Est, iar când e înștiințat că urmează să plece departe de casă primește vestea senin. Nu-i trece prin minte să întrebe de ce trebuie să-l însoțească pe unchiul Aziz și de ce a fost organizată atât de rapid expediția; nu întreabă nici măcar când se va întoarce. Adevărul este că „unchiul“ e un negustor bogat și puternic, iar Yusuf i-a fost încredințat drept zălog pentru datoriile tatălui său. Paradis este o tapiserie complexă în care se întrețes mituri, vise și tradițiile biblică și coranică, povestea maturizării unui băiat într-o Africă măcinată de colonialism și violență.

„(...) Țânțarii roiau în jurul lor, cerând sânge cu tânguiri ascuțite. Dacă cearșafurile le alunecau de pe trupuri, țânțarii se adunau instantaneu să se bucure de festin. Yusuf visă că le putea vedea săbiile cu margini zimțate pătrunzându-i în carne.”

După ce am terminat de citit romanul lui Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2021, mi-am zis: „Dumnezeule, ce lectură”! Pentru că a fost o carte pur și simplu minunată, atât de minunată încât nu cred că aș putea surprinde într-o recenzie acest lucru. A fost o carte spectaculoasă, emoționantă și profundă prin tematica abordată; și, să fim serioși, pe cine nu ar emoționa o carte în care este vorba despre un copil slav? Într-o lume a comerțului cu caravane, Tanzania de astăzi, sud-estul Africii, o lume a negustorilor din diferite părți ale Indiei, Arabiei, Africii, sub dominația colonială germană, în care totul este tradițional - de la tragedie, până la ură și durere, risc și romantism, viață și dinamica lumii. Cu o culoare locală impresionantă prin care Gurnah reușește să redea atmosfera cărții - o atmosferă efervescentă, palpabilă, imediată -, romanul de față reușește să te poarte într-o călătorie minunată la capătul căreia te regăsești cu lacrimi în ochi, sperând la o viață mai bună pentru dragul de Yusuf, copilul devenit adult înainte de vreme, copilul pentru care viața înseamnă un singur lucru: a-și sluji „mai marii” și a asculta „de unchiul”.

„- Nu-i plăcut să te gândești că așa o să fie și în rai? întrebă șoptit Hamid pe fundalul sonor al apei învolburate. Cascade mai frumoase decât orice închipuire a noastră. Chiar mai frumoase decât asta de aici, dacă-ți vine să crezi, Yusuf. Știai că de acolo izvorăsc toate apele de pe pământ? Cele patru fluvii ale paradisului. Curg în direcții diferite, spre miazănoape, spre miazăzi, spre răsărit și spre apus, împărțind grădina lui Dumnezeu în sferturi. Și e apă peste tot.”

Este primul meu contact cu laureatul Premiului Nobel, dar cu siguranță nu va fi ultimul. Am descoperit o proză extrem de bine gândită, emoționantă și profundă, în care se întrețes mai multe registre stilistice, mai multe teme și „substraturi”: mitologie, religie, tradiție biblică & coranică, într-o poveste care îl are în centru Yusuf (nume cu semnificație biblică?!), într-un roman curios și surprinzător, complex și complet aș putea spune. Prietena lui Yusuf cu Khalil m-a emoționat profund, dar m-a șocat și mai mult ce se întâmplă cu Yusuf pe măsură ce crește și se transformă într-un băiat atrăgător atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Și într-un grup în care sunt doar bărbați, oare ce se poate întâmpla? Întâlnindu-se cu oameni bizari, dar și oameni minunați, fizicul lui Yusuf începe să devină un blestem și o binecuvântare în același timp. O poveste bogată, efervescentă, dar în care pulsează o amenințare deși absentă, silențioasă, deosebit de vibrantă și violentă: europenii. Nu am putut să nu simt și eu acest lucru, pe măsură ce Yusuf continua să crească și să învețe despre oameni, locuri, despre clase sociale și coexistența mai multor religii, existența mai multor „zei” cărora să te supui. 

„- Nu vrea să te audă, bwana tajiri, explică în grabă Nyundo, străduindu-se să țină pasul cu șuvoiul de vorbe ce ieșea din gura lui Chatu. Zice: N-o să așteptăm până când ne luați în robie și ne înghițiți lumea. Când cei asemenea vouă au venit prima oară în ținuturile astea, erau flămânzi și goi, i-am hrănit. Unii erau bolnavi, și noi le-am purtat de grijă până ce s-au înzdrăvenit. Apoi ne-ați spus minciuni și ne-ați păcălit. Astea-s cuvintele lui! Ascultați-l cum vorbește! Cine spune minciuni acuma? Zice: Credeți că suntem niște dobitoace care ar trebui să accepte la nesfârșit un asemenea tratament? Toate bunurile pe care le-ați adus cu voi ne aparțin, deoarece tot ce produce pământul ăsta e al nostru. Deci, vi le luăm. Asta a zis.”

O poveste de viață, o poveste despre inițiere, care relevă cum arăta viața personajului principal Yusuf, vândut de către familia sa, în Tanzania natală de la începutul secolului al XX-lea. Comerciantul bogat, musulman, devine însuși „Domnul” lui Yusuf, iar acesta este încredințat că trebuie să facă tot ce i se spune, trebuie să i se supună. De-a lungul cărții, aflăm lucruri foarte interesante despre diferite practici și tradiții musulmane, despre dogme dezbătute, superstiții încă crezute. Este o carte a poveștilor, în care bogăția orală se face resimțită din gurile personajelor mai mult sau mai puțin importante, cu povești despre locuri și tradiții, obiceiuri magice, efervescente, în care fiecare își dă frâu liber imaginației în jurul focului, la adunările din fiecare seară. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial (scris cu litere mici, pentru că denumirea niciunui război nu ar merita scrisă cu literă mare), Yusuf încearcă să se adapteze într-o lume în care însăși coordonatele au fost distruse: se simte pierdut în derivă, într-o lume crudă, nedreaptă, ambiguă, deși romanului Paradis nu cred că i s-ar putea atribui o valență a criticii politice - sub nicio formă. Este un roman despre lumea unui copil, Yusuf, și despre modul în care acesta o percepe, modul în care poate încearcă să o înfrunte, să facă pace cu aceasta.

„ - (...) Când oamenii ăștia spun «ești al meu», «îmi aparții», e precum căderea ploii sau apusul soarelui la sfârșitul zilei. A doua zi soarele o ă răsară iar, indiferent dacă le place sau nu. La fel și cu libertatea. Pot să te închidă, să te lege cu lanțuri, să-și bată joc de toate micile tale dorințe, dar libertatea nu e ceva ce poate fi luat. Când termină cu tine, sunt la fel de departe de a te poseda ca în ziua în care te-ai născut. Mă înțelegi? Asta e munca ce mi-a fost hărăzit s-o fac, ce poate să-mi ofere cineva ca să fiu mai liber de atât?”

Titlul romanului meste unul idilic. Nicidecum un paradis, pe cât o lume crudă și periculoasă în care se întâmplă ravagii, prevalând asupra moralității și elementului istoric al întâmplărilor. Romanul lui Abdulrazak Gurnah te poate șoca, te poate enerva, căpătând valențe tragice din prisma a ceea ce se întâmplă cu Yusuf, băiatul care pur și simplu vrea să trăiască mai bine, vrea „mai mult”, să își găsească un loc al său în această lume care se prăbușește în jur. Cu un final destul de neașteptat, cu descrieri detaliate și precise, într-un ritm relaxat și cadențat, armonios, cu o eleganță aparte, Abdulrazak Gurnah a scris un roman frumos, atmosferic, colorat, pe care îl citești în tihnă și care te bucură, în aceeași măsură în care te întristează și îți dă de gândit. O călătorie în inima sălbatică a Africii, povestea unui copil vândut drept sclav, care la sfârșitul cărții cu siguranță nu mai este același: o călătorie de formare, inițiere, în care băiatul se transformă în bărbat, de-a lungul unor experiențe care își vor lăsa amprenta asupra devenirii & formării sale. Așadar, un roman pe care îl recomand cu multă încredere tuturor care vor să aibă parte de o lectură profundă, tulburătoare, în inima omului & naturii.

Promisiunea, de Damon Galgut - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2022

Traducere: Mariana Piroteală

Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei... Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție. Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.

„(...) se simte contopit emoțional cu compatriotul său negru, i se pare că sunt egali în fața lui Dumnezeu, deși ar trebui să stea mereu pe banchete diferite în mașină. Așa a lăsat Dumnezeu, la fel cum a lăsat ca Rachel să moartă în ceasul în care a murit și să i se umple casa de cei care o plâng, este vrerea Lui (...).”

Un roman ca o rană. O rană profundă. O rană care se infectează, supurează, clocește, infectează. Un roman pe care îl porți în inimă mult, mult timp după ce l-ai terminat - sau, mai bine zis, după ce el „te-a terminat pe tine” (pleonasmul este voit și își propune nu-știu-ce-își-propune dar vreau să zic că eu am fost victima cărții, nu cartea a fost victima faptului că a fost citită). Sincer, chiar cred că Galgut a meritat cu înverșunare Booker Prize-ul din 2021, și nu știu care au fost celelalte cărți de pe lista scurtă, însă chiar este o carte căreia nu-i găsesc cusur. Un splendid roman, extrem de bine scris, care ne aduce în vizor o familie disfuncțională, cu o acțiune plasată în anii imediat dinainte și imediat de după instaurarea Apartheidului. Romanul urmărește viața de familie - soarta membrilor de-a lungul timpului, după o întâmplare care într-un mod absolut firesc le zdruncină viețile: dar totul „se macină” din cauza faptului că Maine, soțul lui Rachel, amână an de an să-i împlinească „promisiunea”: aceea de a-i oferi lui Salome - menajera de culoare care a lucrat pentru familie timp de mai mulți ani, servind-o cu credință - actele de proprietate asupra casei. Dar, bineînțeles, promisiunile nu sunt uneori decât vorbe aruncate în vânt, raze de soare care sfârșesc pe răceala cronică a pământului de iarnă...

„Acum e atentă la posibilitatea schimbării, dar nimic altceva nu mai pare altfel. Nici poarta, nici drumul cu pietriș, nici vârful koppie-ului, marcat de copacul negru, contorsionat, care îți atrage imediat privirea. Ei bine, acesta este un loc la care te-ai întors, în gând și în vis, cât erai plecată.”

Membrii familiei, preocupați de propriile vieți, de propriile drame, uită de această promisiune, și mai mult decât atât, promisiunea chiar iscă și naște tensiuni între membrii familiei. Dintre aceștia, doar fiica cea mai tânără, Amor, care a fost martoră la momentul morții mamei sale, implicit a promisiunii, ține să le reamintească insistent faptul că promisiunea trebuie onorată. Sincer, cred că acest roman are o profunzime mult mai intensă, mult mai „adâncă” decât cea pe care am perceput-o eu, vorbind despre termenul de „moștenire” într-un registru metaforic, despre „promisiune” într-un registru poate chiar de ordin politic. Totuși, cred că romanul în sine, dincolo de faptul că este impresionant prin narațiune, prin stilul autorului (care este, după părerea mea, neașteptat de fluid), surprinde în primul rând prin măiestria cu care sunt împletite diferitele perspective și vieți, navigând cu repeziciune prin diferite scene, diferite „minți” și puncte de vedere. Lucru care te-ar putea ușor dezorienta, deoarece tranzițiile de (de)focalizare se fac foarte rapid încât uneori ești nevoit să urmărești cu foarte mare atenție ceea ce citești, și doar un gând fugitiv te-ar putea „deconecta de la lectură”.

„- Ce s-a schimbat, Amor? Nu crengile negre sau pietrele, nici peisajul, în mare. Nu, tu te-ai schimbat, ochii cu care privești. Nimic din toate astea nu mai pare ca pe vremuri, proporțiile sau groaza. Priveliștea impresionantă este destul de banală, de fapt. Un loc și atât. Un loc în care ți s-a întâmplat ceva. Și unul din care ar trebui să pleci curând...”

Totuși, odată ce te obișnuiești, lectura devine pur și simplu hipnotizantă (pentru scurt timp, mi-a venit să zic că „mesmerizantă”, și nu știu de ce termenul acesta parcă se potrivește mai bine; poate pentru că „hipnotizant” mă duce cu vântul că ar fi vorba de o acțiune involuntară, care implicit ar putea implica și deprecieri, pe când „mesmerizant” este ceva ce te vrăjește, îți mișcă sufletul, îți place). Dacă te lași prins de stilul lui Galgut, în acest flux fluid al timpului, dacă te lași convins de limbajul său poetic, de personajele de o forță literară incontestabilă, de poveste, acțiune, emoții, cu siguranță nu ai cum să nu consideri Promisiunea o adevărată capodoperă literară, un roman puternic, atât de luminos și în același timp atât de întunecat, atât de duios și în același timp atât de violent. Nu poți să nu apreciezi viziunea lui Galgut asupra familiei Steward, care pare să devină un fel de metaforă a însăși societății disfuncționale, g-r-e-ș-i-t-e, a unui loc sub soare în care razele nu au cum să mângâie, nu au cum să aducă căldură, să mângâie și să ofere pace. Prin intermediul cărții sale, ajungem să înțelegem, poate câtuși de puțin, adevărata criză dintr-o țară în care segregarea „legalizată” poate că a luat sfârșit, însă această dihotomie tragică dintre oameni rămâne evidentă. 

„- Ce ți s-a întâmplat?

- Viața. Asta mi s-a întâmplat.”

O lectură incontestabilă, perfectă aș putea spune. Nu sunt eu cel mai pretențios cititor, dar sunt sigur că Damon Galgut chiar a scris o carte pe placul „pretențioșilor”. Este o carte scrisă foarte priceput, cu un talent pe care nu ai cum să îl negi. O carte care îți atinge sufletul și îți dă de gândit, cu o intrigă bine pusă la punct și dezvoltată corespunzător. Nu este cea mai dinamică lectură, asta-i clar, dar poate nici nu s-a vrut de fapt acest lucru. Este un roman „de stare”, dar în același timp un roman care spune multe și în care se întâmplă multe. Un roman care te mângâie și pe care, după ce l-ai dat gata, nu-l poți uita prea ușor. Este de o forță literară cum rar mi-a fost dat să văd, și poate este printre singurele dăți în care pot spune că sunt de acord cu exegeza - un roman care chiar a meritat premiat cu Booker Prize. De la prima până la ultima pagină, Promisiunea lui Galgut a fost cea a unei lecturi memorabile: exact așa cum, de fapt, și este - o lectură pe care o porți în suflet și asupra căreia periodic revii, pentru a reciti fragmente, pentru a o strânge în brațe, pentru a-i mulțumi! Și atât am avut de spus! Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru!

Patru regine moarte, de Astrid Scholte - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Karla Dedu-Fotescu

Astrid Scholte a știut de la o vârstă foarte fragedă că vrea să fie înconjurată numai de lucru fantastice. A petrecut ultimii zece ani lucrând în domeniul cinematografiei și animației, dar și în televiziune, ca artist și manager. Momentele de vârf ale carierei sale includ contribuția la peliculele Avatar a lui James Cameron, Aventurile lui Tintin a lui Steven Spielberg și Happy Feet 2: Mumble dansează din nou a lui George Miller. Este o scriitoare care se bazează mult pe vizual, țelul ei fiind să surprindă și să redea exact imaginile vii care-i rulează ca niște filme în minte. Când nu scrie, pictează personajele fictive preferate și le face toate poftele stăpânilor ei blănoși, Lilo și Mickey. O puteți vizita la astridscholte.com.

„Națiunea divizată a Quadarei era un ecosistem, fiecare sector având propriul rol. Archia asigura recoltele și resursele naturale; Eonia dezvolta medicina și tehnologia; Ludia asigura arta, moda și divertismentul, iar Toria aranja importurile și exporturile între sectoare. Iar Codul Reginelor susținea sistemul.”

Keralie Corrington are 17 ani și poate părea inofensivă, însă, de fapt, este una dintre cele mai abile hoațe din Quadara și o mincinoasă redutabilă. Pe de altă parte, Varin este un cetățean onest din Eonia, cea mai dezvoltată regiune a Quadarei. Acesta intră în conflict cu Keralie atunci când tânăra îi fură un pachet, punându-i viața în pericol. Când băiatul încearcă să-și recupereze bunurile, el și Keralie se trezesc implicați într-o conspirație care va duce la uciderea celor patru regine ale Quadarei. Rămași fără opțiuni și nevoiți să fugă de fostul angajator al lui Keralie, tinerii se hotărăsc să-și unească forțele din dorința de-a descoperi cine le-a omorât pe suverane și de a-și salva totodată și propriile vieți. Când parteneriatul lor, inițial marcat de temeri și șovăieli, începe să se transforme într-o firavă poveste de dragoste, cei doi trebuie să cadă la pace cu tainele întunecate ale trecutului, în speranța unui viitor împreună, care, cu doar câteva zile în urmă, părea imposibil. Dar, înainte de toate, trebuie să rămână în viață și să descâlcească misterul din spatele morții celor patru regine ale țării. Un murder mystery alert și captivant, în care planurile făcute de personaje se bat cap în cap și au consecințe letale, romanul Patru regine moarte anunță apariția unui nou și interesant talent în literatura pentru tineri.

„- Să ai ceva, chiar și să fi avut în trecut, e mai bine decât să nu ai nimic.

- Ș icrezi că amintirile sunt suficiente ca să ne susțină? a întrebat. Prin întuneric?”

Să fiu surprins că mi-a plăcut așa mult? Neh! Să fiu surprins că n-am mai putut s-o las din mână din momentul în care m-am apucat de ea? Neh! Să fiu surprins că i-am dat 5 steluțe, deși e o carte fantasy și eu și fantasy-ul nu prea facem „casă bună”? Neh! Pe bune, chiar a fost o lectură neașteptat de bună și chiar extrem de tensionată, pentru că efectiv nu mai aveam răbdare să descopăr care este faza și cine este cel (sau cea) responsabil(ă) de moartea pe capete a reginelor. Și mai ales de ce! Cu alte cuvinte, eu cred că această carte poate fi citită și ca un fel de thriller fantasy destul de tensionat, cu un mister foarte bine dezvoltat și pus la punct de către Scholte. De personaje nici nu mai zic, fiindcă mi-a plăcut la maximum de Keralie. Bineînțeles, mi-a plăcut și universul magic în care se desfășoară totul, și parcă într-un fel m-a dus cu gândul la un roman distopic în care totul este împărțit pe districte, iar oamenii sunt într-un fel axați pe un anumit tip de activitate și trăiesc din asta. Cam aceasta ar fi ideea și în cartea lui Astrid Scholte, în care fiecare regină domnește asupra unui anumit „pământ”, și poate nu se înțeleg ele neapărat prea bine, dar cu siguranță fiecare are ceva de ascuns, fiecare are ceva de tăinuit!

„- Aceasta nu e o vendetă împotriva reginei Iris, ci - și-a dres glasul -, cred, un plan de a scăpa Quadara de toate reginele ei.”

Însă lucrurile încep să o ia razna în momentul în care acestea încep să fie asasinate. Încetul cu încetul, viața fiecăreia este pusă în pericol, și niciuna n-are să scape. Cine este responsabil de toate acestea și, mai ales, care este motivul pentru care reginele cad pe capete? Aici intervine Keralie, care se trezește deodată în această conspirație bizară, în această luptă întunecată și periculoasă în care nu s-a vrut vreodată a fi pusă, dar pe care acum este nevoită să o oprească. Încetul cu încetul, Astrid Scholte creează o premisă complexă, o acțiune foarte faină și tensionată, dinamică, de nici nu îți dai seama cum trec paginile, cum se întâmplă lucrurile și cum, în cele din urmă, ajungi la sfârșitul cărții și îți zici că, zău, chiar asta chiar a fost bună! Și a fost, recunosc, deși nu-s neapărat fan al genului, însă am reușit să găsesc în lectură foarte multe lucruri care m-au convins și mi-au fost pe plac: înainte de toate, acțiunea, iar apoi modul în care s-a conturat totul, intriga & desfășurarea acțiunii, personajele și tensiunea aceea bizară, neașteptatul, și parcă prindeai drag de reginele astea și voiai să fie salvate la timp, să nu se întâmple ceea ce Keralie a văzut că o să se întâmple...

„Acum mă puteam plimba prin palat fără să las în urmă o dâră de sânge, pentru că cine știe cine ar fi urmărit-o.”

Patru regine moarte este un roman care te prinde de la bun început și te ține captiv pe întreg parcursul lecturii. De altfel, și lectura este una foarte lejeră, rapidă, fiindcă îți este ușor să urmărești firul epic, iar Scholte s-a asigurat de faptul că-i oferă cititorului o doză de suspans la fiecare capitol. Chiar muream de curiozitate să văd cine este vinovatul, care este motivul, și mai ales ce o să se aleagă de Keralie care ajunge în niște circumstanțe destul de neplăcute și periculoase. Mi-a plăcut mult și povestea de dragoste din carte, care bineînțeles că era de nelipsit, dar care mi s-a părut că îi dă cărții o anumită esență, un anumit aer binevenit. N-a picat ca din pom, ci a fost și o poveste de dragoste ceva mai efervescentă, care a făcut casă bună cu restul acțiunii. De asemenea, au mai existat în carte și niște povești de dragoste mai puțin importante, dar la fel de frumoase, poate, și la fel de intense, chiar dacă n-au fost punctul de interes al autoarei. Iar la sfârșit, ei bine, când afli de fapt care-i toată faza, nu-ți spui decât că a meritat așteptarea, pentru că fiecare pare să se-așeze acum la locul său, exact așa cum trebuie!

„Nu trebuia să mai existe niciun fel de comunicare până când fapta nu era săvârșită. Până când erau moarte.

Toate.”

Chiar mi-a plăcut foarte mult cartea - și pe mine m-a surprins acest lucru -, fiind o lectură rapidă, ușoară și deosebit de plăcută, și pe-alocuri o lectură tensionată, misterioasă, plină de dinamică și acțiune. Nu spun că nu mă așteptam să-mi placă, ci spun doar că nu am avut așteptări. Pur și simplu am vrut să o citesc pentru că simțeam nevoia să citesc ceva fantasy (i-auzi?! și totuși zic că nu prea mă înțeleg cu acest gen?!), ceva care să-mi ofere o doză superbă & efervescentă de imaginație, pentru a mă minuna încă o dată de cât de multe este capabil creierul omului. Și uite, domle, că am primit un mistery deosebit de bun, în condițiile în care nu mă așteptam deloc la așa ceva. Dacă sunteți fani ai genului și vreți să citiți un fantasy bine dozat, cu tentă de mistery & thriller, atunci cu siguranță romanul lui Astrid Scholte este pentru voi - dinamic, tensionat, extrem de rapid, cu o poveste foarte bine dezvoltată și mai ales personaje & intrigi pe care nu ai cum să nu le iubești. Chiar vi-l recomand cu mare căldură! Să aveți parte de lecturi cât mai plăcute și pe placul vostru!

Toate fetele dispărute, de Megan Miranda - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Szőke

Meg Miranda este autoarea romanului Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam), bestseller internațional, recomandat de actrița Reese Witherspoon în cadrul clubului ei de carte și publicat în limba română la Leda Edge, dar și a altor romane de succes, precum The Perfect Stranger, The Girl from Widow Hills și Such a Quiet Place. De asemenea, a scris mai multe cărți pentru publicul tânăr. A crescut în New Jersey, a absolvit MIT și locuiește în Carolina de Nord, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitează MeganMiranda.com. Urmărește-o pe Megan Miranda pe Instagram pe @MeganLMiranda.

„Însă nu a dispărut, de fapt. Mai era ceva. O părticică pentru fiecare dintre noi, pe care o păstram ascunsă (...). 

Eram un oraș plin de temeri, în căutare de răspunsuri. Însă eram și un oraș plin de mincinoși.”

Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers! Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta. Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

„Bârfele (...). Sunt primejdioase, pentru că pornesc de la ceva adevărat, de la o sămânță sădită în pământ, căpătând apoi viață proprie. Se amestecă laolaltă - adevărul și ficțiunea -, iar uneori devine foarte greu să mai faci distincție între ele. Uneori devine foarte greu să-ți mai amintești care parte mai există cu adevărat.”

De unde să încep, de unde să încep? Cred că voi spune că that was unexpected, și nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre această carte și autoare, și nici n-am citit descrierea de pe a patra copertă înainte de a mă aventura în lectură. Cu toate acestea, am fost plăcut surprins să descopăr o poveste destul de faină, interesantă, și cel puțin îndeajuns de plăcută încât să mă țină acolo de la început până la sfârșit, fără să-mi dau seama cum trec paginile și cum, încetul cu încetul, ajung la sfârșitul poveștii. Chiar a fost un thriller bun, după părerea mea, dat fiind faptul că în ultima perioadă am avut de-a face doar cu thrillere basic & banale, că deja încep să mă enervez și, în fine, nu contează! Romanul lui Megan Miranda mi-a plăcut, deși nu a fost memorabil sau waw-cine-știe-ce-carte. A fost un thriller chiar bun, care a reușit să mă poarte de-a lungul unei povești total neașteptate - mai ales când pleci cu premisa că „nimic neașteptat nu are să se întâmple”. Mi-au plăcut și personajele foarte mult, însă și acest cadru al acțiunii destul de ciudățel, tensiunea pe care Miranda a reușit să o creeze, însă și partea de profunzime pe care a reușit s-o insereze în carte. Îmi plac thrillerele care reușesc să îmbine acțiunea cu o tentă mai profundă, emoționantă - mi se pare că-i dau cărții cu totul alt aer!

„Umbrele se mișcau odată cu norii ce alunecau prin fața lunii. Formele întunecate, pe care le surprindeam cu coada ochiului, se strecurau precum niște monștri.”

Evident, avem de-a face oarecum cu intriga obișnuită și arhicunoscută, folosită foarte des de către autorii de thriller (oare ar trebui să fiu așa rău?): s-a întâmplat ceva în trecut, cineva se întoarce, tralalala, încep să iasă la iveală chestii, tralalala, nimic nu prea este ceea ce pare și pam, factorul declanșator - un cadavru. Dar mi-a plăcut tare mult modul în care Megan Miranda a ales să spună această poveste: în ordine cronologică invers. E foarte fain să știi „punctul de plecare” și apoi să ai ocazia de a urmări „ce s-a întâmplat înainte”, când tu de fapt știi încotro se îndreaptă deja toate lucrurile. Parcă încerci altfel să pui cap la cap lucrurile, să fii atent la detalii & indicii, să fii atent la ce spun și ce fac personajele. În orice az, chiar mi-a plăcut direcția în care au luat-o lucrurile, dar partea cea mai bună este că într-adevăr Megan Miranda a reușit să mă convingă de idee - că mai am o mică mare problemă și cu acele thrillere care nu reușesc să mă convingă îndeajuns de „motivul pentru care toate astea s-au întâmplat”. Mă bucur că n-a fost cazul și cu Toate fetele dispărute, căreia i-am dat patru steluțe și sincer să fiu - mai ales că vorbim despre thrillere, genul meu preferat - 4 steluțe sunt foarte, foarte multe, și înseamnă că respectiva carte chiar mi-a plăcut.

„Distanța, ca și timpul, doar un lucru pe care-l creăm noi.”

După cum bine știți, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărții în recenziile mele. La o adică, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce se întâmplă, ce face x și cum îl cheamă pe y, încotro se îndreaptă z și, waw, sfârșitul ăla în care s-au întâmplat w lucruri și care m-a dat peste cap. Mi se pare că nu are niciun sens să fac acest lucru, și sunt absolut sigur că sunteți de acord. În general, încerc să descriu modul în care m-a făcut respectiva carte să mă simt (și dacă a reușit să mă facă să simt ceva), respectiv cum am perceput eu lectura: în funcție de gen, dacă m-a prins sau nu, dacă m-a emoționat sau nu, dacă a reușit să stârnească ceva în mine - sau nu. În cazul romanului lui Megan Miranda, chiar pot spune că, pe bune, m-a prins. M-a prins chiar de la bun început și m-a captivat îndeajuns de mult pentru a zbura pur și simplu printre pagini, deoarece voiam neapărat să știu încotro se îndreaptă, în sfârșit, lucrurile. Și chiar nu m-am așteptat ca romanul să ia această întorsătură, ceea ce înseamnă un punct în plus pentru romanul lui Megan Miranda. Chiar a fost o lectură interesantă și extrem de plăcută.

„Pădurea are ochi, monștri și povești.

Noi suntem ea la fel de mult pe cât și ea este noi.”

Pe scurt, îndeajuns de plăcută încât să vreau să citesc și celălalt roman al autoarei, Ultimul oaspete (2020, LedaEdge, traducere de către Maria Adam). Chiar cred că și acela este destul de bun, poate chiar mai bun decât cel de față - iau în considerare faptul că acesta este un roman de debut și, cel puțin în general, de obicei cărțile de debut se subclasează față de restul (dar sub nicio formă nu este un lucru obligatoriu, și știu numeroase exemple care „se abat de la regulă”). Chiar vă recomand cu mare căldură această carte, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller. Este un roman tensionat, foarte dinamic, cu o acțiune gândită și foarte multe întorsături de situație. Lucrurile sunt destul de întortocheate, și este greu să-ți dai seama încotro se îndreaptă toate. Dar, în cele din urmă, te lași bătut și lași acțiunea s-o ia pe traiectoria ei haotică și nebunească, și nu-ți mai rămâne decât să aștepți să vezi dacă, într-adevăr, Megan Miranda nu o gafează cu sfârșitul cărții: și, vă zic eu, chiar nu o gafează! Lecturi frumoase și pe placul vostru să aveți!

Ultima casă de pe strada Needless, de Catriona Ward (Crime Club) - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: Carmen Ion

Catriona Ward s-a născut în Washington, DC, și a copilărit în SUA, Kenya, Madagascar, Yemen și Maroc. A studiat engleza la Universitatea din Oxford și a petrecut câțiva ani la New York, unde și-a câștigat existența ca actriță. Odată întoarsă la Londra, a începutul lucrul la primul său roman, în timp ce lucra pentru o fundație care luptă pentru drepturile omului și absolvea un masterat în screre creativă la Universitatea din East Anglia. Primul ei roman, Rawblood, a fost publicat în anul 2015 și a figurat pe lista descoperirilor literare WHSmith. Ward a câștigat premiul August Derleth pentru cel mai bun roman de groază în 2016 la British Fantasy Award pentru Rawblood și, din nou, în 2018, pentru Little Eve, devenind astfel prima femeie care a obținut de două ori prestigioasa distincție. Romanul Little Eve a fost recompensat, de asemenea, cu faimosul Shirley Jackson Award pentru cel mai bun roman și a fost desemnat „Cartea anului 2018” de publicația britanică The Guardian. Cel mai recent roman, Sundial, a fost publicat de Viper în 2022. 

„Am dat jos oglinzile din casă acum câțiva ani pentru că o supărau pe Lauren. Dar n-am voie de oglinzi ca să știu cum arăt. Vorbele ei m-au durut (...). Burdihanul meu e un sac de cauciuc. Stă atârnat de corpul meu ca prins în curele. Mă îngraș pe zi ce trece. Am pierdut șirul kilogramelor. Dărâm lucruri, mă izbesc de uși. Nu m-am obișnuit cu spațiul pe care îl ocup în lume.”

N-ai să crezi ce se ascunde în ultima casă de pe strada Needless! Aceasta este o poveste despre un criminal. Un copil furat. O răzbunare. Aceasta este povestea lui Ted, care locuiește împreună cu fiica sa, Lauren, și pisica lor, Olivia, într-o casă obișnuită de la capătul unei străzi obișnuite. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Totuși, o parte dintre ele sunt minciuni. Crezi că știi ce se află în ultima casă de pe strada Needless. Crezi că ai mai citit povestea asta. În pădurea întunecată de la capătul străzii e îngropat ceva. Dar nu este ceea ce crezi… O poveste extraordinară care îi va captiva și emoționa pe cititori în egală măsură, Ultima casă de pe strada Needless este un roman de o frumusețe sfâșietoare, în care scriitoarea face dovada nestăvilitei sale imaginații. 

„- În fiecare dintre noi se află un monstru, Ted, zice el. Dacă l-ai lăsat pe al tău să iasă, s-ar putea să descoperi că n-o să te înghită. 

Dintr-odată nu mai e aceeași persoană. Pare un cărăbuș otrăvitor, nu un gândac mic și inofensiv. Am dificultăți de respirație. Cum de și-a dat seama? Doar am fost foarte precaut.”

Cred că e printre puținele dăți când mă simt așa după ce termin de lecturat un roman, iar prin așa ar trebui să se înțeleagă faptul că nu-știu-dacă-mi-a-plăcut-de-mor-sau-nu-mi-a-plăcut-deloc. Dat fiind faptul că nu pot ajunge la un consens cu mine, am să-i las cărții - cel puțin momentan - doar trei steluțe, calea de mijloc, că-s drăguț și nu voi rotunji 2,5 la 2, ci la 3. În sine, povestea a avut un minunat și foarte bun punct de plecare. Pe parcurs, în schimb, m-a pierdut. Rău de tot. M-a pierdut de ajunsesem într-un punct în care nu mai știam încotro s-o iau, care-i faza cu personajele, cine face ce, de ce, cum, când, unde și așa mai departe. Bun, la un moment dat am înțeles pe deplin cum stă treaba - dar până la acel la un moment dat, nu am fost deloc convins de ce se-ntâmplă în carte. Bun, bun, înțeleg, și chiar nu pot să nu apreciez că este în sine vorba despre o carte de ficțiune (deși autoarea, în secțiunea de mulțumiri, chiar aduce în lumină „punctul de inspirație” al cărții); fiind vorba despre o carte de ficțiune, cam orice se poate întâmpla și nu prea ai cum să spui „ei, dar așa ceva n-are cum să fie posibil”. Apreciez faptul că într-o carte un autor poate scrie despre orice, dar apreciez și faptul că eu pot considera oricum respectiva lectură. Iar cu romanul lui Ward, lucrurile au cam scârțâit...

„(...) În noaptea asta sunt parte din pădure. Pădurea mă păstrează în inima ei.”

În aceeași măsură, simt că mi-a plăcut la nebunie romanul de față. Motivele? L-am dat gata extrem de rapid, chiar am citit cartea aceasta pe repede înainte fiindcă m-a atras maxim povestea, mi-au plăcut maxim personajele, artificiile pe care autoarea le-a folosit, dar și modul în care a scris-o: avem parte de o poveste bine pusă la punct (chiar dacă haotică pe alocuri de nu mai știi de unde s-o iei), de acea parte profundă & emoționantă pe care eu, unul, o caut la anumite cărți thriller, de tensiune, scene care reușesc oarecum să-ți provoace o stare bizară, descrieri interesante. În fine, acțiunea chiar este interesantă, dar nu am putut scăpa de sentimentul că „îi lipsește ceva”. Și acest ceva cred că este întocmai credibilitatea pe care nu i-am putut-o oferi. Repet, la sfârșit „se face lumină”, și începi să-ți dai seama de niște lucruri, totul se leagă și-ți spui „ah, deci asta era treaba”. M-a șocat, recunosc, dar după șocul acesta extrem de plăcut am început să mă gândesc dacă, într-adevăr, a reușit să mă convingă de ce a vrut de fapt să spună. Nu pot să-mi răspund la această întrebare, iar acest lucru implică și faptul că nu pot să spun dacă ori mi-a plăcut la nebunie, ori a fost pur și simplu o lectură mediocră. O lectură care, da, mi-a stârnit interesul, dar care m-a lăsat și rece când vine vorba de anumite aspecte.

„Știu cum s-o rănesc la rândul meu. Știu locul de care se teme cel mai tare.”

I-am împrumutat-o unei prietene și am întrebat-o cum i se pare. „Nu știu ce să zic, este destul de ciudată, ceva cu o pisicuță care vorbește, s-o întâmplat ceva în trecut, o fetiță care o dispărut, nu știu, nu-mi dau seama dacă-mi place sau nu, e bizară”. Și cam așa este... O carte bizară. O lectură destul de atipică, aș spune, și m-a bucurat partea aceasta de noutate, autenticitate, fiindcă multor autori de cărți thriller le lipsește. Să spun că este thriller - hmmm, poate aș greși, fiindcă este o carte care reușește să abordeze și alte subiecte, subiecte destul de sensibile, aș putea spune. Dar gama de personaje bizare, acest nesfârșit tandem între trecut-prezent, tralalala, secrete, păduri întunecate, urmăriri, personaje care caută și au nevoie de răzbunare, lucruri pe care nu ți le poți explica, fraze bizare, întâmplări la fel de ciudate și inexplicabile - a fost prea multă „lipsă de sens” până când totul s-a legat, și este ca și cum totul a venit mult prea violent și din acest motiv nu-mi dau seama - repet - dacă sunt într-adevăr convins de ce a vrut Catriona Ward să spună în Ultima casă de pe strada Needless. 

„De câte ori poate îngenunchea cineva înainte de a se lăsa distrus pe vecie? Când ai de-a face cu lucruri distruse, trebuie să te porți cu mare grijă; uneori ele se prăbușesc și în cădere le distrug, la rândul lor, pe celelalte.”

Să zic că aș fi vrut less lipsă de sens și more raționament? Da, Catriona, ai voie să faci orice vrei cu romanul și povestea ta, cu personajele și secretele lor, cu nebuniile și problemele lor. Dar, pe bune, ce-ar fi fost ca totul să fie mai bine închegat, să știu și eu una bună, vorba aia, și să nu mă porți într-un roller coaster de ciudățenii? Poate atunci chiar aș fi apreciat romanul acesta la adevăratul potențial pe care sunt absolut sigur că îl are. Cum să spui, chiar nu-i o lectură rea, este o lectură foarte bună care merge rapid și care te poartă printr-o serie de stări. Dar mi-e atât de greu să am o părere clară, fiindcă sunt atât de confuz de tot ce am citit și toată povestea, încât cred că am nevoie de timp pentru ca lucrurile să se așeze în mintea mea. Sunt sigur că voi reveni peste 1-2 săptămâni la această recenzie și mă voi întreba cum stă treaba, dacă până la urmă mi-a plăcut sau nu. În consecință, fie voi modifica rating-ul la unul mai mare, fie îl voi lăsa așa, că-i bine cât e acum. Nu știu, momentan chiar nu mă pot pronunța. În schimb știu că este o carte care cu siguranță te captivează și te face să vrei să afli mai rapid care-i faza și cum stau lucrurile. O lectură ușoară, interesantă, plină de mister și tensionată pe alocuri, dar care nu a reușit să mă convingă întocmai de anumite lucruri.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catriona Ward, Ultima casă de pe strada Needless, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!