Crimă în familie, de Cara Hunter - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Monica Vlad

Cara Hunter este autoarea seriei bestseller de romane cu detectivul-inspector Adam Fawley și echipa lui de la poliția din Oxford. Din serie, Close to Home a fost finalist pentru Crime Book of the Year la British Book Awards 2019, iar No Way Out a fost selectată de Sunday Times drept unul dintre cele mai bune 100 de romane crime de după 1945. Cărțile ei s-au vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume. Locuiește la Oxford, pe o stradă care nu diferă prea mult de cele prezentate în cărțile ei. Crimă în familie (traducere de către Monica Vlad) este primul roman scris de autoare apărut și la noi, în limba română.

🎬 ȘI VOM FI AFLAT CRIMINALUL ÎN DIRECT. FĂRĂ A FI FOST NIMIC REGIZAT. UN CADAVRU. ȘASE EXPERȚI. POȚI REZOLVA MISTERUL ÎNAINTEA LOR?🎬

Un thriller care te absoarbe cu totul, scris ca un scenariu de televiziune și care îl face pe cititor să-și pună întrebări și să cerceteze fotografii, hărți, rapoarte de autopsie și alte dovezi. Dar poate să-și dea seama cine minte? A fost o crimă care a ținut o țară întreagă cu sufletul la gură. În decembrie 2003, Luke Ryder, tatăl vitreg al celebrului regizor Guy Howard, a fost găsit mort în grădina casei, iar poliția nu a arestat niciun suspect. Însă unele cazuri nu pot fi date uitării niciodată… Iar emisiunea Notoriu lansează o serie dedicată investigării — și poate rezolvării — misterului și aduce o echipă de experți să revadă dovezile. Iar rezultatele sunt șocante. Oare echipa știe mai multe decât lasă să se vadă? Adevărații iubitori ai genului crime pot examina dovezile și mărturiile în același timp cu experții. Oare pot să rezolve cazul înaintea lor?

„Sunt de acord - jumătate dintre investigațiile mele se bazează tocmai pe acest lucru. Credeți-mă: n-ar trebui să subestimați niciodată cât de repede pot detona banii chiar și familiile așa-zis fericite. Și, din câte văd, familia asta nu era chiar fericită.

(îi aruncă o privire lui Guy)

Fără supărare.”

Ah, finally, un thriller bun, bun, bun, bun, bun! Cât am așteptat acest moment - după nenumăratele rateuri din trecut. De fapt, chiar știam că are să-mi placă, și n-a fost nicio surpriză faptul că, după primul capitol, pur și simplu n-am mai putut să-l las din mână? Sau, mai degrabă, ar trebui să spun „după primul episod”? Pentru că, de fapt, cam așa este scrisă cartea - în stilul unui reality-show live, în care totul se desfășoară în fața ochilor cititorului. Nu am să vorbesc neapărat despre acțiune, fiindcă nu are niciun sens, ci am să-ncerc mai mult să spun de ce mi-a plăcut atât de mult acest thriller, spre deosebire de alte lecturi anterioare pe care le-am avut. Pentru mine, aceasta a fost „rețeta câștigătoare” - avem muuuultă dramă, multe întorsături de situație, multe lucruri total neașteptate, într-o carte care se citește rapid, care nu te plictisește deloc și care a fost scrisă într-un format aparte. Ni se dau niște personaje care, în direct, lucrează la un caz vechi, încercând să descopere misterul din spatele morții lui Luke Ryder. Ah, da, emisiunea este produsă în exclusivitate de către Guy Howard, fiul vitreg al lui Luke.

„(...) cineva despre care descoperim acum că nu știam absolut nimic (...).”

De-aici, până la o poveste de-a dreptul nebunească, este doar un mic pas. Pentru că, pe măsură ce înaintezi în lectură, ajungi să afli din ce în ce mai multe despre ce s-a întâmplat de fapt. Apar noi dovezi. Apar noi martori. Noi piste. Noi teorii & noi persoane implicate - într-un fel sau altul - în ceea ce s-a întâmplat în trecut. Emisiunea Notoriu tocmai asta își propune - să aducă, în exclusivitate, cazul în lumină, și chiar să-ncerce să-l rezolve. Rezultatele? De-a dreptul șocante. Îți dai seama, pe parcurs, că „specialiștii” implicați în acest caz se prea poate să știe mai multe decât o arată. Evident, de fapt, că fiecare știe mai multe... Dar așteaptă momentul oportun pentru „a arunca bomba”! Mi-a plăcut foarte mult modul în care a fost scrisă cartea, și chiar mi-a dat impresia că m-aș uita la un documentar dintr-ăla de pe vreo platformă de streaming - ni se dau detalii despre cadru, despre cine apare în cadru și cum, detalii despre „imagini” care rulează pe ecran, iar la începutul fiecărei replici este menționată și persoana care spune replica potrivită. Ca și cum ai citi o piesă de teatru, sau ceva de genul!

„Timp de 20 de ani, moartea lui Luke Ryder a fost un mister. Adevărul a scăpat nu numai Poliției Metropolitane, ci și miilor de detectivi amatori care au investigat cazul online.

Dar acum, tot ceea ce credeam că știm despre acest caz a fost pus sub semnul întrebării (...).

Oare adevărul adevărat e pe punctul de-a ieși la iveală?”

Ritmul a fost unul foarte rapid, în măsura în care cu greu am putut să las cartea din mână. Evident, fiecare episod are tendința de a se încheia cu o „mare bombă”, astfel încât neapărat vrei să citești mai departe și să afli ce urmează. Chiar nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat, și nici n-aș fi avut cum, de fapt, să mă aștept la asta. Într-un anumit punct, chiar îmi propusesem să încerc să descopăr cum a stat de fapt treaba și cine-i „vinovatul”! N-am ghicit, evident, și nici motivele care au dus la întâmplarea respectivă nu mi-au fost accesibile până când nu mi-au fost livrate de către Cara Hunter. Dap, chiar a fost un thriller foarte bun, din punctul meu de vedere, pe care cu încredere l-aș recomanda absolut oricui. Are tot ce-i trebuie pentru a fi unul de succes și chiar sper să se bucure de acest succes și printre cititorii din România. Pentru că autoarea are mai multe cărți scoase și, cel mai probabil, apariția unor alte eventuale traduceri depinde în mare parte de succesul (sau lipsa succesului) cărții Crimă în familie. Dacă sunteți iubitori de thriller, vi-l recomand cu mare încredere; și dacă n-ați mai avut de-a face cu acest gen literar până acum, tot cu mare încredere vi-l recomand!

„JJ NORTON

(pe un ton batjocoritor)

Și ai putea să descoperi vinovatul, în direct în fața camerei de filmat, ca un fel de Hercule Poirot modern îngâmfat.”

Mă voi opri aici, pentru că nu mai are niciun sens să continui. Un thriller foarte, foarte captivant, ingenios și cu un punct de plecare foarte, foarte fain. Pe care Cara Hunter chiar a știut cum să-l valorifice. Dincolo de toate, mi s-a părut interesant și modul în care această carte a fost scrisă, prezentată, forma pe care a luat-o - cu toate „artificiile” acesteade genul e-mail-urilor, paginilor de ziar, micile inserții legate de decor & atmosferă... Chiar a fost ceva ce am savurat cu cea mai mare plăcere. Și, dacă nu am menționat deja, am citit cartea aceasta deosebit de rapid, poate în maximum trei reprize de citit, pentru că am vrut să aflu cât mai rapid încotro se duc toate și care este „deznodământul”. Recunosc, m-au întristat puțin anumite lucruri, dar mi s-au părut „viabile” pentru tot ceea de, de fapt, s-a întâmplat, și pentru direcția în care au luat-o lucrurile. Repet, este un thriller aparte, cel puțin pentru mine, pe care l-am citit cu mult interes și care chiar mă bucur că nu doar că mi-a îndeplinit așteptările, ci chiar le-a și depășit. Să aveți lecturi cât mai frumoase și, dacă aveți ocazia, să nu uitați să treceți pe listă și romanul Carei Hunter. Sunt convins c-o să vă placă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Cara Hunter, Crimă în familie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Secretul pacientei, de Lorett Anne White - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela-Magdalena Dumitru

Loreth Anne White este autoare de thrillere și de cărți de suspans și mister ajunse pe listele de bestsellere de pe Amazon și din Washington Post, printre ele numărându-se In the Dark, In the Deep, Beneath Devil’s Bridge, Secretul pacientei (The Patient’s Secret), The Maid’s Diary și The Unquiet Bones. Are peste trei milioane de cărți vândute în toată lumea, a fost de trei ori finalistă a Premiului RITA pentru ficțiune literară, câștigătoare a Premiului Daphne du Maurier, finalistă a Premiului Arthur Ellis și i s-au decernat diferite alte premii ale industriei literare. Fostă jurnalistă care a lucrat atât în Africa de Sud, cât și în Canada, acum consideră Canada căminul ei. Locuiește în zona Pacificului de Nord-Vest, împărțindu-și timpul între Victoria, pe Insula Vancouver, stațiunea de schi Whistler din Munții Coastei și o cabană rustică de pe malul unui lac din districtul regional Cariboo. Când nu scrie și nu născocește intrigi literare, o veți găsi pe lac, la ocean sau pe traseele turistice, împreună cu câinele ei, încercând – și nereușind – să evite urșii. Pentru mai multe informații despre cărțile sale, vizitați site -ul www.lorethannewhite.com.

🩸VIAȚA EI PERFECTĂ NU MAI ESTE UN REFUGIU ÎN CARE SĂ SE SIMTĂ ÎN SIGURANȚĂ. CÂND CADAVRUL PLIN DE RĂNI AL UNEI FEMEI IEȘITE LA ALERGAT ESTE GĂSIT LA BAZA STÂNCILOR DE PE COASTA DE LA MARGINEA UNUI ORĂȘEL IDILIC, VECINII IDEALI NU MAI PAR DINTR-ODATĂ CHIAR ATÂT DE IDEALI 🩸

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși. Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze. Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.

„Acesta este parțial motivul pentru care a devenit psiholog - înțelege dintr-o experiență personală, intimă, ce efecte debilitante poate avea trauma pe termen lung asupra unui copil și cum îl pot modela pe un adolescent sau chiar adult incidentele traumatizante. Scopul ei în viață este să-i ajute pe ceilalți să facă față problemelor mintale, să demonstreze că efectul unui eveniment oribil din trecut nu este iremediabil. Scopul ei zilnic, săptămânal, lunar, anual este să arate, din nou și din nou, că un om poate alege să-și schimbe povestea, să rescrie tiparul istoric. Că o persoană nu trebuie să se lase definită de trecut. Sau de factorul genetic. Că oamenii se pot schimba.

Este vocația ei. Țelul ei. Oricine are nevoie de un țel în viață.”

Oh, da, ăsta numesc eu thriller bun! Un thriller pe care n-am mai putut să-l las din mână, efectiv, după ce am citit primul capitol. Ideea e că totul a mers din aproape în aproape în așa fel încât să nu pot renunța la lectură, pentru că prea curios eram de ce mai urmează & ce mai urmează. Pe lângă asta, a avut și capitole foarte fain dozate, cu mister, dar și cu lucruri privitoare la viețile personajelor care nu făceau decât să îmi stârnească și mai mult interesul. Dap, chiar a fost o lectură thriller reușită - după multe nereușite anterioare -, ceea ce parcă, într-un fel, mi-a mai dat speranța că încă mai există autori de cărți thriller care știu cum să scrie și știu cum să ofere ceva „nou”. Secretul pacientei chiar a fost un thriller pe care îl recomand cu cea mai mare încredere oricui - chiar și celor care deja cochetează de ani buni cu acest gen și, în sfârșit, au impresia că le-au citit cam-pe-toate și au citit cam-despre-toate. Mă regăsesc în această situație, dar uite că, cu acest volum, Lorett Anne White chiar a reușit să mă surprindă și să mă facă să vreau să mai citesc și alte cărți scrise de ea (sper din suflet să se mai traducă).

„Neîncrederea, suspiciunea înfloresc între ei ca o prezență groasă și tangibilă și schimbătoare și crescândă, iar Lily știe că viața lor nu va mai fi nicicând la fel. Ziua în care Arwen Harper a intrat în oraș cu Volkswagenul ei albastru, pictat cu imenși fulgi albi de zăpadă, împreună cu fiul ei adolescent pe post de mână dreaptă, a fost ziua în care totul s-a schimbat. A fost începutul sfârșitului.”

Mie-mi place cam orice gen de thriller, dar întotdeauna mi-au plăcut și mai mult acele cărți care mizează pe comunități și spații restrânse. Nu știu, mi se pare că astfel se creează mult mai bine sentimentul acela de claustrofobie, o stare așa de ușoară angoasă, sufocare. De asemenea, atunci când vorbim de comunități restrânse, implicit vorbim și despre un număr oarecum limitat de personaje. Ceea ce înseamnă că, deseori, „vinovatul” se află printre acestea. Cu toate acestea, o clipă nu mi-a trecut prin cap cum stă, de fapt, treaba. Iar plot twist-urile pe care Lorett Anne White le-a introdus (fiindcă, oh, da, avem mult mai multe) chiar m-au dat peste cap și m-au făcut, în cele din urmă, să-mi spun că ăsta chiar a fost un thriller bun, un thriller care am meritat tot timpul meu. Nu m-a plictisit nici măcar o secundă și, după ce am postat la story pe Instagram că citesc această carte, mai multe persoane mi-au spus că, într-adevăr, chiar e un thriller bun. De asemenea, mă bucur că au fost persoane care chiar mi-au spus că așteptau să vadă ce părere am, pentru că auziseră păreri împărțite privitoare la această carte. Le-am spus că mi-a plăcut și, cum de obicei au încredere în gusturile mele, și-au cumpărat numaidecât cartea!

„Pentru că amândouă știm, nu-i așa, Lily, că, deși mintea blochează trauma, corpul nu uită niciodată. Corpul păstrează amintiri disfuncționale. Se manifestă în comportamente autodistructive, ca dependența de sex (...). Ca abuzul de substanțe, comportamentul psihotic. După un moment de șovăială adaugă: Și încercările de a-ți lua viața.”

Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că nu-i de interes - puteți afla despre ce este această carte citind descrierea de pe a patra coperta! În schimb, am să vă spun că, după părerea mea, descrierea nu aduce prea mulți lauri cărții - romanul are muuult, mult mai multe de oferit. Tensiune? Bifat. Dramatism? Bifat. Întorsături de situație? Bifat. Personaje chiar faine? Bifat. Acțiune & dinamism? Bifate. După părerea mea, cartea asta chiar a avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller de succes. Și nu o spun doar eu, ci și rating-ul chiar mare (mai ales pentru o carte thriller!) de pe Goodreads. Nu am verificat să văd ce rating au și celelalte cărți ale autoarei, dar nici nu vreau s-o fac. De fapt, abia acum am văzut ce rating mare are această carte, când am intrat să verific câte steluțe i-am dat (bănuiam că 5, dar eram puțin în dubii deoarece rareori se-ntâmplă să dau 5 steluțe unei cărți thriller). Deci, dacă i-am dat 5, asta chiar înseamnă că mi-a plăcut - ceea ce, de altfel, este și adevărat. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că o să vă surprindă (are chestia aia de „Wow!” pe care o căutăm mulți cititori de thriller) și, de asemenea, o să vă țină acolo pe întreg parcursul lecturii.

„Măcar pentru a fugi de ea însăși, de lucrurile pe care le știe despre propria căsnicie și care o înspăimântă. 

Și poate c-o să i le arate.” 

Mă voi opri aici, pentru că n-aș mai putea spune și altele (nu că aș fi spus prea multe relevante). Mă bucur mult că mi-a plăcut, în primul rând petnru că am avut de-a rateuri cu cărți thriller & mistery în ultimele luni de am zis că am să zic „pas!” o perioadă acestui gen de cărți. Dar, uite, surpriza a apărut când mă așteptam cel mai puțin - și ce surpriză plăcută! E bizar că, în aceeași zi în care m-am apucat, o prietenă chiar m-a întrebat dacă am citit Secretul pacientei. Instant i-am răspuns că „nu, nu încă, dar tocmai ce m-am apucat de ea, am să revin cu păreri imediat ce o termin”. Nu mare i-a fost mirarea când, câteva ore mai târziu, i-am spus că „(...) neapărat tre' să citești cartea asta”! Așadar, chiar este o carte pe care, zic eu, neapărat trebuie să o citiți, și mai ales dacă în general vă plac cărțile thriller. Eu am recomandat-o și o s-o continui s-o recomand tuturor care îmi cer recomandări de cărți thriller, pentru că, după părerea mea, este o carte care își merită toate laudele! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Oaspetele misterios, de Nita Prose - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Serea

Molly Gray este cu adevărat unică. Grație predilecției pentru curățenie și etichetă, a avansat în carieră, până la respectatul post de cameristă-șefă la elegantul hotel de cinci stele Regency Grand. Dar când nici că putea să-i meargă mai bine, lumea ei este bulversată de un eveniment tragic: J.D. Grimthorpe, renumit autor de romane polițiste, cade mort în ceainăria hotelului. Când detectiva Stark, vechea inamică a lui Molly, începe să investigheze moartea neașteptată a autorului, devine numaidecât limpede că a fost vorba despre o crimă. Sunt mulți suspecți, iar întrebarea de pe buzele tuturor este: „Cine l-a ucis pe J.D. Grimthorpe?” Să fi fost Lily, noua cameristă în formare? Sau Serena, secretara personală a scriitorului? Ar putea domnul Preston, îndrăgitul și stimatul portar al hotelului, să ascundă un secret teribil? Și să fie, oare, Molly chiar atât de inocentă pe cât pare? Pe măsură ce moartea celebrului autor amenință să întineze reputația ireproșabilă a hotelului, Molly știe că doar ea deține cheia rezolvării cazului. Dar acea cheie e adânc îngropată în trecutul ei, căci, pe vremuri, l-a cunoscut pe Grimthorpe. Iar acum Molly trebuie să dezlege cât mai rapid cu putință misterul, căci știe prea bine că secretele nu rămân îngropate pentru totdeauna.

💡UN ROMAN DESTUL DE INTELIGENT; DAR NU ÎNDEAJUNS DE INTELIGENT PENTRU A REUȘI SĂ MĂ SURPRINDĂ💡

Dacă e să mă gândesc la Oaspetele misterios - primul meu contact cu Nita Prose, fiindcă nu am citit și celălalt volum tradus, deși a fost foarte în vogă -, pot spune că a fost o experiență destul de plăcută. Nu memorabilă, nu nemaivăzută, dar plăcută. I-aș fi dat patru steluțe, să fiu sincer, asta dacă nu m-aș fi prins destul de rapid de anumite lucruri. Iar când un mistery s-a dovedit a fi previzibil, tind să scad foarte mult din rating. În cazul de față, am scăzut o steluță. Și am mai scăzut o steluță pentru că, ei bine, nu prea mi-a plăcut stilul de scriere, și am avut în vedere alte thrillere pe care le-am citit și cărora le-am dat tot patru steluțe, deși mi-au plăcut mai mult. Așadar, ar fi fost destul de nepotrivit ca și acesteia să-i dau tot la fel de multe - dar, all in one, chiar a fost o experiență plăcută, a fost o carte care m-a ținut acolo și chiar m-a antrenat în lectură. Iar în ultima vreme chiar am avut de-a face cu cărțile mistery & thriller nu prea plăcute, care m-au făcut să-mi pierd tot mai mult speranța în faptul că voi mai citi ceva autentic, ceva care să mă facă să exclam „Wow!” din acest gen literar. Mi se pare că am ajuns în punctul în care le-am citit cap pe toate, și restul nu sunt decât variațiuni (dintre cele mai nereușite) pe teme deja cunoscute...

„- Criminal, spune Angela în timp ce mă fixează cu ochi sumbri, ieșiți din orbite.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Nu sări la concluzii, ca să nu te împiedici și să cazi», punctez eu.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Cască bine ochii», răspunde Angela. Așa că eu, una, asta fac.”

Cartea lui Nita Prose a avut un punct de plecare chiar fain, și mi-a plăcut foarte mult cadrul în care s-a desfășurat acțiunea. Molly a fost o dulce, așa sarcastică și ironică și inteligentă și înțeleaptă cum e, mi-a plăcut mult saltul în trecut, când era alături de bunica ei, și cum a ajuns ea ce este în momentul de față. Evident, m-am gândit că inserarea părții acesteia „din trecut” depășește interesele de a consolida caracterul actual al lui Molly, poate chiar de-al justifica, dat fiind faptul că aceasta a avut foarte multe de învățat de la bunica ei. Bun. În acest punct, oarecum începeam să mă gândesc mult mai mult la „ideea de bază”, chipurile ce s-a întâmplat și de ce. Am cobit, într-adevăr, un anumit aspect, deși cel poate principal - și anume moartea lui Grimthorpe, respectiv vinovatul - nu am reușit să-l cobesc. Bănuiam la un moment dat, dar mi-am zis că mai bine o las pe Nita Prose să mă surprindă, ceea ce de fapt a și reușit să facă. Mi-a plăcut mult munca asta detectivistă care a avut loc în carte, implicit faptul că Molly, sincer, a făcut cea mai mare parte din treabă (după cum era și de așteptat, de altfel).

„- E o chestiune care ține de lustruire, spun eu. Cu cele mai multe lucruri, în special cu capodoperele, este vorba despre eliminarea petelor pentru a dezvălui strălucirea.”

Mi-a plăcut mult și că a fost o lectură destul de rapidă, că s-a citit ușor și nu m-a solicitat. N-am avut parte de (prea multe) scene inutile și descrieri care poate nu-și aveau rostul, astfel încât dinamismul să nu fie șubrezit cu detalii inutile. Da, partea asta mi-a plăcut, fiindcă în general cam asta aș căuta la un thriller sau mistery. Mi-au plăcut și câteva dintre personajele secundare, iar dialogurile au fost pe alocuri chiar amuzante, cu o tentă de ironie pe care n-am putut să nu o apreciez. Ce nu mi-a plăcut, în schimb, a fost faptul că pe alocuri mi s-au părut ușor grăbite lucrurile, că anumite lucruri „din trecut” mi s-au părut a fi ușor trase de păr, forțate, și faptul că a lipsit oarecum dimensiunea profundă a cărții (da, eu caut și asta într-un thriller, fiindcă am citit multe thrillere care, deși în esență sunt despre crime și restul, chiar reușesc să fie foarte emoționante și dramatice). Dar, așa cum am mai spus, nu s-a dovedit a fi o carte (chiar) rea, ba chiar mi-a plăcut în cea mai mare parte. A mers rapid, a fost o lectură lejeră, o lectură dintr-aia „pocorn thriller”, cum spunea cineva, care chiar te-ar putea scoate dintr-un reading slump, cum ar spune unii. 

„Credeam că așa ceva se întâmplă doar în filme, genul clasic alb-negru la care eu și Buni obișnuiam să ne uităm împreună în serile de film din apartamentul nostru, ghemuite una lângă alta pe canapeaua ponosită. Dar acum știu că se poate întâmpla și în realitate, că o frântură din trecutul tău poate să revină ca într-un montaj cinematografic, că viața îți poate fulgera prin fața ochilor, amintindu-ți de ce ai trăit și de tot ce te-a adus în momentul prezent, de tot ce te-a făcut ceea ce ești.”

Aș recomanda-o cu încredere, însă doar persoanelor care abia descoperă genul thriller. Dacă sunteți fani ai acestui gen și aveți deja la activ câteva zeci de titluri (poate chiar sute, ceea ce este și cazul meu), atunci s-ar putea să nu vă surprindă cu mare lucru (da, chiar și după nenumărate cărți thriller citite, eu încă sunt în căutarea componentei aceea care să dea totul peste cap într-o carte de genul). Totuși, ar fi o lectură OK chiar și pentru cei care cochetează cu acest gen - pentru că merge rapid, pentru că are personaje chiar faine și, după cum am spus, totul evoluează foarte fain în această carte. Mă bucur mult că în sfârșit am reuști să citesc și eu ceva scris de Nita Prose și că, în esență, Oaspetele misterios chiar s-a dovedit a fi o lectură cât de cât OK. Nu neapărat memorabilă, pentru că am citit muuulte alte thrillere sau cărți mistery mult mai bune. Dar a fost o lectură care nu m-a solicitat, alături de care mi-am petrecut câteva ore și care, deși a scârțâit pe alocuri, eu zic c-a mers și a meritat tot timpul investit. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Sfârșitul poveștii, de A.J. Finn - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

A.J. Finn a scris pentru numeroase publicaţii, printre care Los Angeles Times, Washington Post şi Times Literary Supplement. Romanul lui de debut, Femeia de la fereastră (The Woman in the Window, 2018, apărut și la Editura Litera, 2021), a fost publicat în peste patruzeci de ţări din întreaga lume şi ecranizat în regia lui Joe Wright, cu Amy Adams, Julianne Moore şi Gary Oldman în rolurile principale. Sfârşitul poveştii (End of Story, 2024) este cel de-al doilea roman al său. Născut în New York, Finn a locuit în Anglia timp de zece ani înainte să se întoarcă în oraşul natal.

🪶 CÂND TE OBLIGĂ CONTRACTUL SĂ SCOȚI CÂT MAI RAPID ÎNCĂ O CARTE SAU CHIAR N-AI AVUT INSPIRAȚIE DA AVEAI DE PLĂTIT FACTURI 🪶

Aşa îi scrie Sebastian Trapp, renumit autor de romane poliţiste, lui Nicky Hunter, veche parteneră de corespondenţă şi expertă în ficţiunea detectivistică. Trapp o invită pe Nicky la vila lui extravagantă din San Francisco, rugând-o să-i scrie povestea vieţii. Aici, tânăra face cunoştinţă cu superba Diana, a doua soţie a scriitorului, şi cu fiica lui mereu protectoare, Madeleine. Sebastian Trapp este el însuşi un mister. Şi, probabil, un criminal. Cu douăzeci de ani în urmă, prima lui soţie şi fiul său adolescent au dispărut, iar cazul n-a fost rezolvat niciodată. Iar când un cadavru apare în heleşteul cu peşti koi din grădina vilei, toţi îşi dau seama că trecutul n-a dispărut, ci doar aşteaptă.

Bun, se prea poate ca cealaltă carte a autorului să fie ceva - dar, My God, ce-a vrut autorul să spună în această carte? I-am dat două steluțe, dar ar fi meritat doar una... Una singură! A doua a fost pentru mine, fiindcă am avut răbdarea necesară & nervii necesari pentru a duce la bun (rău!) sfârșit această carte. Un thriller oribil, lipsit de esență, sec, un thriller atât de banal și atât de enervant încât, sincer să fiu, deși a avut un plot twist interesant, pur și simplu am trecut peste el, fiindcă mă plictisise mult prea mult. Îndeajuns de mult încât să nu-mi fi dorit decât s-o termin odată cu această carte, și s-o las deoparte. Mda, am mania aceasta de a nu putea abandona cărți, chiar dacă știu că n-o să-mi placă. Însă, la această carte primele 100 de pagini chiar au fost OK, m-am gândit că, na, suntem în punctul ăla în care se consolidează figura personajelor, se pun bazele a ceea ce urmează șamd. Însă, undeva pe la 150, mi-am dat seama că așa are s-o țină autorul de-a lungul întregii cărți... Și nu c-ar fi prea scurtă, că are aproape 600 de pagini! 600 de pagini de plictiseală pură și, sincer, de o scriitură de-a dreptul deplorabilă.

Înainte de toate, eu am citit multe thrillere la viața mea. Îndeajuns de multe încât să am grade de comparație, să pot să îmi setez așteptări și să știu ce-mi place și ce nu-mi place. Îndeajuns de multe încât să pot spune, fără nicio urmă de nesiguranță, fără niciun dubiu, că romanul de față a fost pur și simplu un rateu - și nu cred că doar pentru mine, dat fiind că are un rating infim pe Goodreads. Nici nu știu de ce să mă leg, în primă instanță. Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că puteți foarte ușor afla despre ce este această carte doar citind descrierea de pe a patra copertă. Totuși, citind descrierea, se prea poate să te gândești „hmmm, ce interesant”. Da, chiar pare interesantă, nu-i așa? O rețetă destul de nice. Dar, dacă ajungem la partea de execuție - cam aici e buba buboasă & infectată. Dialogurile sunt groaznice, în viața vieților mele n-aș putea crede vreodată că „oamenii reali” vorbesc așa. Modul în care totul este prezentat este pur și simplu out of the context - adică îmi spui tu mie că au avut vreun rost toate comparațiile alea atât de nenaturale & artificiale în vreun fel sau altul? Nici măcar nu au avut o adecvare logică. Nu voi da exemple, deși volumul de față abundă de ele.

De asemenea, mi s-a părut că A.J. Finn s-a vrut puțin cam prea pretențios în Sfârșitul poveștii. Iarăși, ne putem lega de scris - nu înțeleg de unde toată nevoia asta de a încerca să pari chiar academic pe alocuri, până în punctul în care ajungi să enervezi cititorul? Serios, chiar am simțit că mă enervez, și n-am mai pățit asta până acum (cel puțin nu în timp ce citeam o carte). Legându-ne cât de cât și de acțiune (foarte greoaie și foarte, foarte, foarte, foarte lentă), pot spune că a lipsit cu brio componenta tensiunii - care pentru mine ar trebui să primeze într-un thriller (bun). Mi s-a părut totul mult prea lent, lent de tot, și să nu mai zic cât de greoi am simțit că avansează lucrurile, acțiunea, cronologia. Multe chestii de umplutură, multe fragmente și întâmplări care n-au avut nicio finalitate în ceea ce privește direcția în care s-au dus toate. Explicații, dialoguri, hai să bem un ceai, hai să mai cităm din nu-știu-cine, haide să-ți mai povestesc cu ce m-am încălțat vara trecută și cum m-au bătut pantofii fiindcă a fost prima dată când îi purtam. Mai lasă-mă... De ce au fost necesare 600 de pagini pentru așa ceva? I s-a impus vreo limită de cuvinte? A mai băgat ca să crească prețul de vânzare al cărții? Habar n-am!

Acum, pentru că simt că ar trebui să fac și această mențiune, eu cred că al doilea roman semnat de A.J. Finn este mai mult pentru „începătorii” din genul thriller. Pentru cei care nu prea au mai citit cărți de acest gen până acum, dar care vor încetul cu încetul să-l descopere. Da, poate dacă aș privi această carte prin ochii unei persoane care nu a mai citit (sau a citit foarte puțin) cărți thriller până acum, s-ar putea să-mi placă ceva mai mult. Dar nu pot face asta, așadar voi fi subiectiv cu desăvârșire, și mă voi raporta implicit la experiența mea cu cărți & autori thriller. Prin urmare, nu greșesc când spun că această carte chiar nu mi-a plăcut, pentru că, într-adevăr, chiar nu mi-a plăcut. D-e-l-o-c! Nu pot găsi absolut niciun aspect pozitiv - în afară de faptul că fontul este destul de mare, dar asta nu se datorează lui A.J. Finn, ci editurii care a ales acest format. În fine, cam asta a fost experiența mea cu această carte, din păcate una deloc neplăcută - dar, sincer nici nu aveam așteptări. Deloc. Dar, chiar și fără așteptări, tot nu mi-a plăcut, pentru că m-a enervat, m-a chinuit și tot ce pot găsi bun... Este faptul că s-a terminat. Pe de altă parte, parcă aș vrea să-ncerc și volumul de debut al autorului... Rămâne de văzut! Lecturi faine să aveți!

Tăcerea vine prima, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

💜 TĂCERILE CARE VORBESC CÂND NU MAI SUNT & NICI N-AU FOST CUVINTE 💜

N-au trecut mai mult de 2 ore de când am terminat Tăcerea vine prima, primul meu contact cu autoarea Ioana Stăncescu. Știu că nu voi scrie o recenzie, pentru că nici nu vreau să fac asta, cel puțin nu în sensul (chiar, oare care-i sensul până la urmă?) tipic. Pentru că nu pot. Efectiv nu pot. Nu pot să vorbesc cum poate ar trebui despre o astfel de carte. Voi umple câteva paragrafe doar din dorința de a încerca să vă conving că, într-adevăr, merită să aveți această carte în vedere. Merită să o citiți și să o iubiți și să o lăsați să vă mângâie și să vă ridice, să vă îmbrățișeze și să vă țină cald. Cald la suflet! O lectură pe care am resimțit-o până în adâncul sufletului și pe care, de la început până la sfârșit, pur și simplu am iubit-o. Nu știu de ce, înainte să o încep, mă reținea ceva - nu știu ce -, însă după primele rânduri mi-am dat seama că voi avea parte de o adevărată experiență literară. Și că Ioana Maria Stăncescu scrie splendid, scrie cu suflet și pentru suflet, scrie cu emoție și pastelat, și-n același timp dă dovadă de o sinceritate de-a dreptul debordantă. Am iubit fiecare pagină din această carte și, sincer să fiu, parcă aș fi vrut să nu se mai termine. Mi-a dat curaj să cred în autorii români și în faptul că, într-adevăr, și ei pot scrie bine!

„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit (...), bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.”

Am avut ocazia să o întâlnesc pe Ioana Maria Stăncescu la FILIT, unde a avut un eveniment în cadrul căreia și-a prezentat primul volum, Tot ce i-am promis tatălui meu. Îl am și pe acela, chiar cu autograf, și abia aștept să ajung și la el. Însă nu-l voi începe imediat (deși, imediat ce am terminat Tăcerea vine prima, am avut tendința de a face acest lucru), pentru că vreau să-mi pot oferi ocazia de a mai citi cărți atât de bune - cel puțin de la autori români - și în viitor. Sper ca între timp să mai publice, pentru că Ioana Maria Stăncescu chiar are o voce literară aparte. În această carte o avem pe Dora, o mamă singură care își crește fiica și, în același timp, care duce lupte interioare (sau poate prea mult spus „lupte”) - relația cu mama ei, relația cu propria-i fiica, relația cu Toma (bărbatul care este prezent în carte pur și simplu dintr-o absență) cu care vorbește doar în online. În fine, multe altele, și n-am să vorbesc neapărat despre acțiunea cărții, pentru că nici nu are un fir epic & cronologic specific (eu, unul, am putut observa o oarecare cronologie doar în dinamica Dora-Toma). Totuși, pentru mine nu despre asta a fost vorba, în cele din urmă, ci despre cu totul altceva.

„(...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.”

A fost vorba despre cum & despre ce scrie Ioana Maria Stăncescu. A fost vorba despre nenumăratele pagini ale căror colțuri le-am îndoit, deoarece acolo am găsit citate și fragmente care mi-au mișcat sufletul. Care au stârnit ceva în mine și m-au făcut să simt. Cuvinte înșirate negru pe alb (gălbui?!), care au reușit să-mi stârnească emoții & trăiri dintre cele mai frumoase, dintre cele mai reale și sincere. Dintre cele mai viscerale & profunde. Simt că sunt „impresionist” scriind această „recenzie”, și că scriu fără a spune nimic relevant, dar nu prea-mi pasă. Dacă reușesc să conving măcar o persoană să citească această carte - și, totuși, se pare că deja am convins destul de multe persoane s-o facă -, atunci eu sunt mulțumit. Și nu este vorba decât despre faptul că știu că această carte nu are cum să nu-ți placă, și iubesc să împărtășesc cu alți cititori cărți care mie, unul, mi-au plăcut. Iar această carte nu doar că mi-a plăcut, dar, cel puțin până în momentul de față, a fost cea mai frumoasă surpriză literară a anului 2024. O carte sinceră, o carte scrisă atât de frumos, atât de cald și duios, și totuși încă atât de dur și incisiv pe alocuri. Nu știu, cred că această carte chiar este o adevărată comoară și este de o profunzime formidabilă!

„Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte - zdrăngănea oale și capace, fâșâia câte un ziar să curețe legumele pe el, troncănea prin cămară, pleoscăia cu mâinile prin apa cu detergent, hârșâia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratițelor, clămpănea cu papucii pe scara blocului -, tata tăcea, pur și simplu, mic și nevăzut între pernele de pe canapea.”

Ei, probabil am să mă opresc aici. Repet, simt că am scris multe, dar spus puține, și nu-mi mai rămâne decât să vă spun că probabil Tăcerea vine prima este cartea despre care nu poți vorbi, ci pe care doar trebuie să o citești și atât. Trebuie să o citești ca să o simți, ca să o lași să te-îmbrățișeze și să-ți mângâie, pe alocuri zgârie sufletul. Sunt tare bucuros că am citit-o și că am ajuns la ea, pentru că a fost o lectură cu adevărat specială - poate una dintre cele mai speciale pe care le-am avut în ultimul an. Și, că uitasem să menționez, a fost o carte care m-a făcut să plâng. Dap! Uitasem, chiar, cum este să plângi atunci când citești. De asemenea, nu prea știu de ce am făcut-o - poate pentru că m-am regăsit în anumite lucruri? Poate pentru că a fost destul de ușor să „extrapolez” ceea ce a scris Ioana Maria Stăncescu - și despre ce a scris - asupra propriei vieți? Asupra vieții mamei mele? Bunicii mele? Poate pentru că totul a fost atât de frumos scris, atât de profund și sincer, încât am simțit că această carte are o componentă autoficțională? Nu știu. Cert este, în schimb, că am dat peste o nouă autoare care s-ar putea să devină, de ce nu, una dintre preferatele mele. Mai vedem... Însă începutul a fost unul cu adevărat promițător!