Ora albastră, de Paula Hawkins - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandra Fusoi

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, s-a mutat în 1989 la Londra, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. La Editura Trei au apărut Fata din tren (2016, traducere de către Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, traducere de către Camelia Ghioc), Focul Mocnit (2021, traducere de către Bogdan Ghiurco)  și Unghiul mort (2022, traducere de către Liviu Szöke).

🎨ORA LA CARE TOATE CELE DIN URMĂ IES LA IVEALĂ ÎNTR-UN NEAȘTEPTAT TABLOU🎨

Bun-venit pe Eris: o insulă cu o singură casă, un singur locuitor, o singură cale de ieșire. Inaccesibilă de pe uscatul scoțian timp de 12 ore pe zi. Cândva, a fost căminul Vanessei: o pictoriță celebră, al cărei soț, cunoscut pentru infidelitățile lui, a dispărut cu 20 de ani în urmă. Acum este căminul lui Grace: o ființă solitară legată de maree, mulțumită în izolare. Însă când o galerie de artă din îndepărtata Londră face o descoperire șocantă, pe insulă vine un vizitator. Iar secretele de pe Eris amenință să iasă la lumină… Un roman ingenios, pe care nu-l poți lăsa din mână, dar și tulburător, Ora albastră consolidează locul Paulei Hawkins printre cei mai buni dintre cei mai nuanțați și stilați povestitori.

„(...) Nu meritați să stați în bucătăria ei, să vă plimbați pe insula ei. Nu meritați să atârnați nici măcar o singură lucrare de-a ei pe pereții voștri. Asta credeți voi despre ea? Că a... ce? Că și-a omorât bărbatul și a făcut o sculptură din el?”

Când am deschis Ora albastră de Paula Hawkins, am fost intrigat de premisă – un mister cu accente gotice, o insulă izolată, o artistă enigmatică ale cărei opere ascund ceva sinistru. Aparent, toate ingredientele pentru un thriller psihologic captivant. În schimb, am fost surprins să descopăr un roman mult mai lent, o poveste care se furişează pe lângă tine mai degrabă decât să te prindă de guler şi să te zguduie, așa cum m-aș fi așteptat (bine, nici nu aveam pe mine ceva care să aibă guler...). Hawkins alege să construiască romanul prin trei perspective diferite: prezentul lui Becker, curatorul de artă obsedat de Vanessa Chapman, trecutul lui Grace, fosta prietenă şi confidentă a artistei, și jurnalele Vanessei, care ne oferă perspectiva „gândirii” și „vieții sale”. Această structură, deşi interesantă pe hârtie, a fost unul dintre motivele pentru care cartea mi s-a părut lungită artificial. Fiecare perspectivă adaugă nuanțe poveștii, dar ritmul suferă, mai ales când secvențele din trecut se simt ca un obstacol pus în fața unei concluzii pe care o intuiești de la jumătatea cărții.

„Durerea e clară, suferința, o ceață.

Singurătatea e și ea clarificatoare, revelatoare.

Dragostea, ca și suferința, ascunde.

Creația din distrugere necesită curaj, este un act de voință, este violentă, ca o speranță.”

Personajele sunt bine conturate, dar dificil de plăcut. Becker este obsedat de opera Vanessei până la punctul în care pare să nu aibă o identitate proprie. Grace este o prezență spectrală, un amestec de admirație și resentimente, un personaj care ar fi putut fi extrem de interesant, dar care se pierde în pagini de introspecție care devin redundante. Vanessa, prin intermediul jurnalelor sale, este fascinantă în teorie, dar distanța emoțională pe care o impune narații face ca miza poveștii să se dilueze. Un alt aspect care mi-a dat senzația de stagnare este felul în care insula Eris este utilizată ca decor. Am sperat la o atmosferă gotică, la un peisaj copleşitor care să devină un personaj în sine. În schimb, insula pare redusă la câteva camere şi un peisaj care, deşi frumos descris, nu contribuie la tensiunea romanului. Nu am resimțit acel fior pe care l-am simțit citind Shirley Jackson sau Daphne du Maurier, deşi stilul lui Hawkins pare să aspire (nereușit) la acel tip de atmosferă.

„- Vezi tu, totul e pentru protecția ei. Tot ce am făcut, tot ce fac.”

Finalul vine brusc (prea brusc), aproape ca o eliberare după ritmul lent al romanului. Dezvăluirile sunt interesante, dar nu la fel de surprinzătoare pe cât par să creadă personajele. De fapt, m-am trezit gândindu-mă dacă Hawkins chiar a vrut să scrie un thriller sau mai degrabă o explorare a relațiilor complexe dintre artă, obsesie și posesivitate. Dacă cineva caută un roman rapid, plin de surprize, aș  zis ce că Ora albastră nu va fi alegerea potrivită. Dar pentru cititorii care iubesc ritmul lent, explorarea psihologică minuțioasă și personajele defecte, acest roman ar putea fi o experiență plăcută. Hawkins nu mai este autoarea care a scris Fata din tren, și poate că nici nu şi-a dorit să fie, poate că a vrut să încerce ceva nou, o nouă rețetă, s-a săturat de „mâncărurile vechi”. 

„Totul e permis în dragoste și război, iar prietenia e tot dragoste, nu? Și uneori și un fel de război.”

Romanul de față este un roman care cere răbdare și o anumită dispoziție. Pentru mine, a fost o lectură care a oscilat între interes și dezinteres maxim spre plictiseală, dar pentru altcineva, ar putea fi exact genul de carte care să-l prindă în mrejele sale misterioase. Pentru că le are, chiar le are, dar dacă ești obișnuit cu acest gen, implicit ai și așteptări - eu, unul, am prins „ideea” cam undeva după jumătatea cărții, așadar nu m-a surprins prea mult finalul. În general, îmi plac thrillerele acelea ale căror final pur și simplu dă cu tine de pereți. Evident, n-a fost cazul. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Paula Hawkins, Ora albastră, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Paula Hawkins, apărute și pe blog:

 | Focul mocnit | În ape adânci | Fata din tren |

Eurotrash, de Christian Kracht - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Mariana Bărbulescu

Christian Kracht s-a născut la Saanen, Elveția, pe 29 decembrie 1966. După terminarea studiilor (Sarah Lawrence College, New York), a studiat cinematografia în SUA, a lucrat ca jurnalist și apoi a călătorit în Asia, Africa și Pacificul de Sud. Este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă germană. Romanele sale, Faserland, 1979, Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten, Imperium și Morții au fost traduse în 30 de limbi. A primit Wilhelm Raabe-Literaturpreis în 2012 și Hermann-Hesse-Literaturpreis 2016 pentru romanul Morții. Eurotrash (2021) este ultimul roman din lista celor șaisprezece cărți publicate. El a fost adaptat pentru scenă în stagiunea 2023–2024 și s-a numărat printre finaliste la Deutscher Buchpreis și Schweizer Buchpreis.

🪶 UMOR (NEGRU!), SATIRĂ (SOCIALĂ & POLITICĂ?), ABSURDITATE (I NEED MORE!) 🪶

Protagonistul romanului Eurotrash merge de urgență la Zürich chemat de mama bolnavă, tocmai externată din clinica de psihiatrie. Luptând cu trecutul întunecat, căci bunicul său fusese membru de partid în anii 1930 și locotenent SS, încercând să protejeze echilibrul precar al legăturii emoționale cu mama alcoolică și senilă, pleacă împreună cu ea, fără prea mare tragere de inimă, într-o excursie prin Elveția. Călătorind cu un taxi, cei doi încearcă să scape de averea pe care familia o acumulase investind în acțiuni la o firmă elvețiană de armament dând bani trecătorilor. Într-un periplu halucinant printre demonii amintirilor, între o tentativă de jaf și teama de supradoza de fenobarbital, perechea mamă–fiu urmărește firul poveștii până la final. Eurotrash este o comedie amară, o carte tulburătoare, dar și o poveste a culturii contemporane urmărită cu ochi neîncrezători.

„(...) Fiindcă tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin.”

Când am început să citesc Eurotrash am simțit că mă îmbarc într-o călătorie ciudată, asemenea unei plimbări cu o barcă fragilă pe un râu al memoriei, unde realitatea și ficțiunea se împletesc într-o țesătură greu de separat. Am apreciat mult acest roman pentru că este mai mult decât o simplă poveste – este o disecție a trecutului, o analiză a traumei și o satiră acidă a privilegiului și a ipocriziei sociale. Kracht reușește să creeze o atmosferă suprarealistă, presărată cu umor negru și momente de pură introspecție, transformând o simplă călătorie cu mama sa într-un road trip existențial prin însăși fibra identității europene. În centrul romanului se află naratorul – un alter ego fictiv al lui Kracht însuși – și mama sa octogenară, o prezență excentrică, alcoolică și aproape oraculară, care își petrece zilele între instituții psihiatrice și vile luxoase din Zürich. Cei doi pornesc într-o călătorie prin Elveția, pe urmele unei istorii de familie încărcate de secrete și traume, în care nazismul, bogăția moștenită și abuzurile sunt țesute într-un covor grotesc al decadenței europene.

„Poate că azi chiar voi vorbi cu ea, poate că azi nu va trebui să mă las mânat mereu de trecut, poate că azi chiar voi reuși să-i accept starea, nu doar să mă prefac, și să nu dispar apoi în nesfârșitul labirint al amintirii, ci să fiu receptiv față de clipa aceea, față de nebunia ei, în fața căreia să mă pot deschide așa, pur și simplu. Ce anume voia?”

Mama naratorului este un personaj memorabil, aproape mitologic: posedă o garderobă de blănuri în trei locații diferite, își petrece zilele bând vodcă și vin alb ieftin și are o stomă – un detaliu anatomic care devine simbolic pentru o întreagă Europă în descompunere. Ea este simultan o victimă și o complice a istoriei, o femeie care a moștenit nu doar averea familiei, ci și cicatricile lăsate de trecut. Deși romanul este în mod clar o continuare a lui Faserland, se poate citi independent. Aici, Kracht nu mai este tânărul cinic care călătorea prin Germania încercând să înțeleagă o societate alienată, ci un bărbat matur care își privește propria familie printr-un filtru de sarcasm, furie și, poate, o urmă de compasiune. Dacă Faserland din câte am citit era despre alienarea individului într-o lume superficială, Eurotrash este despre imposibilitatea de a scăpa de umbrele trecutului. Una dintre cele mai surprinzătoare calități ale romanului este umorul său. În ciuda temelor grele – nazism, moștenire familială, abuz, elitism –, romanul de față este adesea hilar. Kracht are un talent incredibil pentru a transforma scene de o tristețe copleșitoare în momente de comedie absurdă. Ce altceva decât un umor negru delicios ar putea descrie o scenă în care naratorul și mama sa se trezesc prizonieri într-o telecabină, în timp ce își contemplă existența decadentă?

„(...) Și eu mă întrebasem uneori dacă nu cumva toată familia mea, și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință a apartenenței la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai mult decât propria origine proletară.”

Critica socială este, de asemenea, prezentă peste tot. Kracht creionează o imagine nemiloasă a Elveției ca refugiu al celor bogați, unde averile sunt păstrate în siguranță, indiferent de sursa lor. Într-o scenă emblematică, personajele ajung într-o comunitate nazistă vegetariană, o satiră a tendinței de a ascunde trecutul fascist sub un strat subțire de respectabilitate și stil de viață eco-friendly. La fel de acide sunt observațiile despre luxul exagerat, de la Van Dyck-urile care decorează vilele opulente până la obsesiile ridicole pentru branduri ca Hermès și Bulgari. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului este modul în care joacă cu realitatea și ficțiunea. Cititorul este constant pus în fața întrebării: cât din ceea ce citim este adevărat? Cât din trecutul lui Kracht este real și cât este o construcție literară? Într-un moment postmodern savuros, naratorul este confundat cu scriitorul Daniel Kehlmann, un meta-gag care adaugă un strat suplimentar de ambiguitate identitară. Aici se simte influența lui Jorge Luis Borges, la al cărui mormânt ajunge naratorul – un gest care pare să semnaleze că Kracht își revendică locul într-o literatură a jocului identitar și a realităților multiple. Eurotrash este un roman al confruntării – o încercare de a privi în ochi ceea ce, timp de decenii, a fost ascuns „sub covor”. Iar sfârșitul, să fiu sincer, mi s-a părut de o absurditate atât de tristă încât, n-am să mint, am lăcrimat.

O familie de micinoși (Mincinoșii, #0), de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Chiriță

E. Lockhart a absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. În 2013 a fost președinta juriului la secțiunea Young People's Literature pentru National Book Awards. La Editura Trei, de aceeași autoare au apărut: Lista iubiţilor mei (2016, traducere de către Teodora Constantinescu, distins, în 2006, cu ALA Best Books for Young Adults), Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks (finalist National Book Award 2008 şi nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), Mincinoșii (bestseller New York Times), Cum să fii o fată rea (scris în colaborare cu Sarah Mlynowski şi Lauren Myracle) și Impostoarea.

⌛ CÂND TRECUTUL IESE - ȘI TREBUIE SĂ IASĂ - LA IVEALĂ ⌛

Povestea unei alte veri, a unei alte generații – și secretele care o vor bântui vreme de decenii. O insulă privată bătută de vânturi, din largul coastei Massachusetts. Un ocean flămând, clocotind de secrete și tristețe. O moștenitoare temperamentală, dependentă. Un băiat irezistibil, imprevizibil. O vară plină de trădări de neiertat și de greșeli teribile. Bine ai revenit în familia Sinclair. Au fost mereu niște mincinoși.

„(...) îmbătată de licoarea fierbinte a dorinței de-a le face pe plac părinților,

disperată după iubire și prețuire,

automutilată,

văd în surorile mele niște rivale.

Sângeroasă.”

O familie de mincinoși de E. Lockhart este genul de carte care îți intră în sânge, care se simte ca un vis febril, ca un cântec de sirenă pe care îl auzi de la distanță, dar care, odată ce te prinde, nu îți mai dă drumul. Nu este doar o poveste despre minciuni și secrete – este un labirint de oglinzi sparte, un vis de vară care începe cu o adiere caldă și se sfârșește în furtună. M-am apropiat de această carte cu emoție și teamă, sincer, pentru că Mincinoșii fusese „un cutremur literar” pentru mine (la vremea aceea, ohoh - iar dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o poveste care m-a lăsat fără aer și cu ochii umezi, iar acum aveam ocazia să pășesc din nou pe insula Sinclair, de data aceasta într-un alt timp, printre alte umbre și alte destine frânte. Mă întrebam: va putea și cartea aceasta să-mi răscolească sufletul la fel? Va putea să adauge ceva nou și esențial în mitologia familiei Sinclair? Răspunsul a fost un „da” devastator, dar și un „nu” șoptit, căci această carte este mai subtilă, mai psihologică, mai îmbibată în melancolie decât în șoc. Nu are un twist care să-ți arunce inima în hău, dar are un crescendo de disperare care crește (pleonasm?) treptat, până când simți că ești captiv în poveste, respirând același aer sărat, trăind aceeași durere mocnită.

„De fapt, îmi pare mai rău pentru trădarea asta, decât pentru orice altceva.”

Caroline Sinclair – Carrie – este ghidul nostru prin acest trecut, prin această vară fierbinte a anului 1985, o vară în care durerea și dorința se amestecă într-un cocktail amar. Ea este doar o adolescentă, dar deja cară un munte de vinovăție pe umeri, o vinovăție sculptată de moartea surorii sale mai mici, Rosemary. Este ciudat cum absențele pot fi mai grele decât prezențele – cum golurile lăsate de cei pierduți pot fi mai apăsătoare decât orice povară. Rosemary este fantoma care bântuie această poveste, un spirit care nu vrea să fie uitat, care dansează la marginea vederii, un simbol al trecutului pe care familia Sinclair încearcă să-l îngroape sub un munte de aparențe perfecte. Dar moartea lui Rosemary nu este singurul lucru care o macină pe Carrie. Ea însăși este prinsă între a fi copil și a fi adult, între a dori să fie iubită și a se teme că iubirea este doar o altă minciună. Pfeff, băiatul misterios și carismatic care apare pe insulă alături de Yardley și ceilalți invitați-surpriză, este cel care îi trezește aceste dorințe interzise. El este periculos de fermecător, genul de băiat care știe exact cum să îți facă inima să bată mai tare, dar și genul care poate transforma orice vară într-o furtună. În preajma lui, Carrie este prinsă între dorință și frică, între a-și dori să fie văzută și a-și dori să rămână invizibilă.

„Fac exact ceea ce le-am cerut. Ceea ce facem întotdeauna noi, cei din familia Sinclair.

Ne prefacem. Mințim. Încercăm să ne simțim bine.”

Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale cărții este felul în care explorează tema dependenței – nu doar de substanțe, ci și de minciuni, de aparențe, de iluzia perfecțiunii. Carrie își găsește alinarea în pastile, iar în fiecare înghițitură simțim nevoia ei disperată de a amorți durerea, de a îngropa adevărul, de a deveni exact ceea ce familia Sinclair a fost întotdeauna: o cascadă de zâmbete false și secrete murdare. Ceea ce diferențiază O familie de mincinoși de Mincinoșii s nu este doar lipsa unui plot twist exploziv, ci și atmosfera ei – mai densă, mai apăsătoare. Dacă cartea anterioară a fost o furtună care a lovit pe neașteptate, cartea de față este (ca) o ceață care se insinuează încet, pătrunde prin crăpăturile sufletului și se instalează acolo, nelăsându-te să mai respiri în voie. Stilul fragmentat al lui Lockhart, frazele scurte și lirice, toate contribuie la această stare de vis febril, de poveste spusă cu jumătate de gură, de adevăruri ascunse printre rânduri. Și apoi, desigur, este mitologia familiei Sinclair. Această familie nu este doar o familie – este o dinastie, un imperiu construit pe aparențe, pe putere, pe tăcere. A fi un Sinclair înseamnă a fi frumos, a fi impenetrabil, a nu arăta niciodată slăbiciune. Dar Carrie ne arată fisurile din acest imperiu. Ne arată cât de mult costă această mască, cât de mult doare să fii parte dintr-o familie în care dragostea este condiționată, în care greșelile sunt îngropate sub covor, în care adevărul este doar un accesoriu, nu o valoare.

„Nu consider că trebuie

să te prefaci

nu te preface

nu te preface

nu te preface

Nu te preface că n-ai răni pe nimeni, niciodată.”

M-am trezit absorbit de această carte într-un mod diferit față de Mincinoșii. Nu am fost răvășit de un singur moment, de o singură revelație – în schimb, am fost tras încet într-o mlaștină de melancolie, de nostalgie, de durere mocnită. Dacă Mincinoșii a fost o explozie de suferință, O familie de mincinoși este un foc care arde lent, care mocnește mult timp după ce ai închis cartea. La final, rămâne întrebarea: a fost necesară această carte? Nu, poate că nu. Nu schimbă fundamental povestea originală, nu rescrie nimic din ceea ce știam deja. Dar adaugă profunzime, adaugă straturi noi de înțelegere, adaugă umbre și lumini pe chipurile deja familiare. Iar pentru mine, a fost suficient. Pentru mine, această călătorie în trecutul familiei Sinclair a fost ca și cum aș fi deschis o cutie veche de amintiri, plină de scrisori nescrise și visuri frânte. O poveste care poate că nu trebuia spusă, dar care, odată spusă, este imposibil de uitat. Și poate că, la fel ca orice Sinclair, și noi avem nevoie uneori să ne înecăm în povești frumoase și mincinoase, doar pentru a putea supraviețui adevărului.

Alte recenzii ale cărților scrise de E. Lockhart, apărute și pe blog:

 | Mincinoșii | Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks |

Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Stan

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

🌹UN ROMAN DE-O FORMIDABILĂ ȘI GREU EGALABILĂ FRUMUSEȚE🌹 

Aș putea să spun că Mereu cu gândul la ea este o carte despre iubire, despre destin și despre inevitabilitatea trecutului, dar ar fi mult prea simplu. Este o lucrare mult mai complexă decât atât, o meditație asupra fragilității umane, a alegerilor, a sacrificiilor și a relațiilor care se formează atunci când două lumi diametral opuse se întâlnesc. Așa cum se întâlnesc și cele două personaje centrale, Mimo și Viola, cu vieți ce par imposibil de reconciliat, dar care, la un moment dat, se intersectează într-o poveste care lasă urme adânci în inimile celor ce o trăiesc. Recunosc, cartea lui Jean-Baptiste Andrea m-a captivat din primele sale pagini. Am fost imediat absorbit de universul său dens, pe care autorul l-a construit cu o măiestrie rar întâlnită, cu o frumusețe glorioasă. M-am simțit ca un călător care pătrunde într-o pădure misterioasă, unde fiecare pas adâncește taina și mă apropie de esența unei povești ce se dezvăluie cu fiecare rând, dar într-un mod subtil, aproape tăcut. Iar aceasta este o poveste care îți pătrunde adânc în suflet și care nu te lasă să o uiți - de altfel, nici n-ai vrea s-o uiți. Însă, recunosc, domnule Jean-Baptiste Andrea, ați făcut o colosală nedreptate cu acel sfârșit care mi-a rupt inima-n zece (încă sunt în căutarea bucăților, pentru a mi-o reîntregi).

„ – Cuvintele au un sens, Mimo. Să numești înseamnă să înțelegi. «Bate vântul» nu spune nimic. E un vânt care ucide? Un vânt care împrăștie semințe? Un vânt care îngheață plantele sau le încălzește? Și ce fel de deputată aș fi eu dacă n-ar avea sens cuvintele? Cu ce m-aș deosebi de ceilalți?”

Am apreciat cum Jean-Baptiste Andrea a reușit să contureze aceste personaje atât de diferite, dar totuși complementare, asemenea două linii paralele care, într-un anumit punct al vieții, reușesc să sfideze legile gometriei (a se citi: legile universului) și se se unesc. Mimo, cu visurile sale neîmplinite, cu rănile trecutului și cu un talent nativ pe care îl ascunde ca pe un secret bine păzit, și Viola, o tânără prinsă între convențiile unei lumi pe care nu o poate înțelege pe deplin și dorința de a găsi o libertate autentică. Iar când aceste două lumi se ciocnesc, între ele se naște o tensiune, o vibrație ce nu poate fi ignorată. Fascinația mea pentru această carte a fost alimentată nu doar de relațiile dintre personaje, dar și de atmosfera pe care autorul o creează. 

„A închis ușa încetișor. Vântul s-a stârnit, luând cu el ultimii vălătuci de ceață. Dar ce vânt? Siroco? Ponant, mistral, grecale? Ori poate altul pe care nu-l cunoșteam fiindcă Viola nu pomenise de el? Când m-am reîntâlnit cu ea, am crezut că totul avea să fie simplu. Dar ce-i simplu într-o lume în care vântul are o mie de nume?”

Fiecare descriere, fie că vorbim despre peisaje sau despre locuri istorice, este asemenea unei picturi delicate, în care detaliile sunt meticulos adăugate pentru a da naștere unui tablou viu, palpabil. Am simțit că locurile descrise - Piața San Marco din Veneția, străzile înguste ale Florenței sau ruinele Romei - au devenit, pentru mine, nu doar cadre pentru acțiune, ci adevărate personaje, care respiră și vibrează alături de cei care le străbat. Ceea ce m-a impresionat mult a fost capacitatea autorului de a îmbina realitatea istorică cu profunzimea unei povești personale, intime. Nu este doar o lectură despre evenimentele care au zguduit Italia înainte și după al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu majuscule, fiindcă niciun război nu merită acest lucru), ci este și o poveste despre cum arta, iubirea și umanitatea pot supraviețui în ciuda celor mai grele încercări. Aici, în acest roman, fiecare detaliu, fiecare alegere a personajelor are o încărcătură simbolică, iar când ajungi la final, ai senzația că ai parcurs nu doar o poveste, ci o întreagă viață.

„Mi-au trebuit optzeci și doi de ani, opt decenii de rea-credință și o lungă agonie ca să recunosc ceea ce știam deja. Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

M-am simțit ca un martor al acestei lumi, privindu-i pe Mimo și Viola cum își trăiesc destinul, învăluiți în umbre și lumini, în iluzii și adevăruri dure. Fiecare pagină era un pas mai adânc în inima unei povești care îți taie respirația. Și, pe măsură ce descoperi treptat complexitatea acestui roman, te simți tot mai legat de el, ca și cum o parte din tine ar fi fost acolo, la fiecare întâlnire, la fiecare alegere. De asemenea, faptul că Mereu cu gândul la ea a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt în 2023 este complet justificat. Este o lucrare care impresionează prin profunzimea emoțională și intelectuală, dar care nu se lasă niciodată prinsă în capcana teoriei. Este o carte despre oameni, despre iubire și suferință, despre dorința de a înțelege și de a trăi adevărat, despre conflictele interioare care iau naștere din această „neputință”. O adevărată capodoperă care, fără îndoială, va ajunge în topul celor mai bune cărți pe care le voi citi în acest an (și e abia luna martie, dar am această certitudine). Cartea lui Jean-Baptiste Andreea este un dar literar pe care orice iubitor de cărți ar trebui să și-l facă. Este o poveste care te pătrunde, care îți lasă o amprentă adâncă și care te va face să vibrezi la unison cu cuvintele sale.

„ – Mimo Vitaliani, jurați în fața lui Dumnezeu, dacă există, s-o ajutați pe Viola Orsini să zboare și să n-o lăsați niciodată să cadă? 

– Jur. 

– Și eu, Viola Orsini, jur să-l ajut pe Mimo Vitaliani să devină cel mai mare sculptor din lume, egal cu Michelangelo, al cărui nume îl poartă, și să nu-l las niciodată să cadă.”

În sfârșit, vorbim despre, zic eu, punctul forte al romanului. Relația - niciodată consumată - dintre Mimo și Viola. Povestea lor de dragoste nu este una clasică, ci mai degrabă o forță destabilizatoare, care îi împinge pe amândoi într-un teritoriu periculos, unde încrederea și vulnerabilitatea se întrepătrund în moduri neprevăzute. Mimo o ajută pe Viola să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea, dar și sacrificiul pe care aceasta îl presupune. Totodată, Viola devine pentru Mimo o sursă de inspirație, chiar dacă, la început, o vede ca pe un simbol al unei lumi inaccesibile. Cei doi se transformă unul pe altul, iar această metamorfoză este punctul culminant al poveștii lor, care, în ciuda diferențelor lor fundamentale, ajung să se completeze în moduri pe care nu le-ar fi putut anticipa. 

„ – Oh, sunt prea bătrân pentru cuțite. Dacă mă refuzi, o să plec singur și trist. Și o să-ți spun că poate va veni o zi când conștiința ta o să valoreze mai mult decât ceasul pe care-l porți la mână. Și în ziua aia o să înțelegi că e singurul lucru din lume pe care tot bănetul nu-ți va permite să-l răscumperi.”

În mijlocul acestui labirint emoțional, mai există și un al treilea element care joacă un rol esențial – arta lui Mimo, în special ultima sa lucrare, Pietà Vitaliani, care devine cheia înțelegerii întregii povești. Sculptura este mult mai mult decât o simplă operă de artă; ea este o alegorie a întregii relații dintre Mimo și Viola, un simbol al iubirii lor imposibile, dar adânc umane, și al sacrificiilor pe care le fac pentru a-și înfrunta propriile temeri și vulnerabilități. Pe măsură ce Pietà prinde viață în mâinile lui Mimo, povestea lor se apropie de un punct de cotitură, iar întrebările despre ceea ce înseamnă adevărata iubire, despre limitele artei și despre prețul libertății se conturează cu o claritate tot mai mare. Recomand această carte absolut oricui, fără să stau pe gânduri măcar o secundă!

Angélique, de Guillaume Musso - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Urian

Născut în 1974 în Antibes, pe Riviera Franceză, Guillaume Musso s-a îndrăgostit de literatură de la o vârstă fragedă. Mare parte din timpul liber și-l petrecea citind cărți de la biblioteca unde lucra mama lui, iar concursul de povestiri la care a participat în gimnaziu l-a ajutat să descopere plăcerea scrisului, care nu l-a mai părăsit de atunci. La 19 ani, a plecat în Statele Unite, unde a petrecut câteva luni la New York și în New Jersey, vânzând înghețată și locuind împreună cu muncitori din diverse țări. Cu mintea doldora de povești, s-a întors în Franța, și-a luat licența în științe economice și a fost o vreme profesor. Cu cărți traduse în 44 de limbi și vândute în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume, Musso este unul dintre cei mai apreciați autori francezi de thrillere. La Editura Trei, de același autor au apărut romanele Fata şi noaptea, Viața secretă a scriitorilor, Viața e un roman, Necunoscuta din Sena, Altcineva.

𓆰𓆪 ALEGERILE CARE NE (RE)MODELEAZĂ 𓆰𓆪

Chiar și îngerii au demonii lor… Paris, Crăciunul anului 2021. După un atac de cord, Mathias Taillefer se trezește într-un salon de spital. O fată necunoscută stă la căpătâiul lui. Este Louise Collange, o studentă venită voluntar să le cânte la violoncel pacienților. Din vorbă în vorbă, ea află că Mathias este polițist și îi cere să redeschidă un caz mai ciudat. La început reticent, el acceptă în cele din urmă să o ajute. Din acest moment, amândoi sunt prinși într-un angrenaj mortal. Intens, neașteptat, captivant, un labirint de emoții în care certitudinile de pe o pagină nu sunt niciodată și cele de pe pagina următoare.

„- O să-ți dau un sfat, zile el așezându-se pe scaun. Dă pagina și mergi mai departe. Mama ta a murit, e un lucru trist, dar acceptă-l. Și, crede-mă, un simulacru de anchetă n-o să ți-o aducă înapoi.”

Sunt cărți care se citesc ușor, ca un pahar de vin sorbit într-o seară liniștită (alături de o carte bună, asta-i clar), și sunt cărți care te fac să te pierzi în ele, ca un labirint întunecat unde fiecare cotitură ascunde o nouă revelație, un nou drum pe care urmează să calci. Angélique este ambele. Am început să o citesc cu senzația că intru într-un joc al umbrelor, unde fiecare adevăr ascunde altul, fiecare personaj poartă o mască, iar trecutul se împletește cu prezentul într-un dans periculos. Musso știe să îmbrace misterul într-un ritm alert, să te prindă în mrejele poveștii și să nu-ți dea voie să evadezi decât atunci când ultimele pagini îți scapă din mână, lăsându-te cu un amestec de uimire și melancolie. Mi-a plăcut? Da, fără îndoială. A fost perfectă? Nu, dar poate tocmai imperfecțiunile ei o fac să rămână cu tine mai mult decât ai crede.

„Sunt cam nebună fiindcă mă îngrețoșează mediocritatea din jurul meu și mă simt prizoniera ei. sunt cam nebună fiindcă eu cred că viața este mai bogată de cealaltă parte a barierei. Sunt cam nebună fiindcă nu înghit povestea cu fericirile mărunte ale existenței care ar trebui să dea toată savoarea vieții. Cam nebună, fiindcă vreau să fug, fiindcă îmi spun că este posibilă o altă viață (...).”

Totul începe într-un spital parizian, în zilele tăcute și înghețate ale iernii. Mathias Taillefer, un fost polițist, un om marcat de regrete și de o inimă care nu-i mai aparține (la propriu), se trezește într-o cameră de spital învăluit de acordurile unui violoncel. Cea care le face să prindă viață este Louise, o tânără care își cară în privire povara unui mister: moartea mamei sale. Oficial, a fost un accident. Oficial, viața trebuie să meargă mai departe. Dar adevărul se ascunde, iar Louise știe că Mathias este singurul care poate să-l scoată la lumină. Ce urmează este o investigație care se transformă într-o călătorie prin secretele trecutului, prin iluziile artei și prin abisurile sufletului uman. Decorul se schimbă – Parisul rece, luminile stinse ale scenei de balet, un oraș al iubirii care ascunde crime. Personajele dansează în acest spațiu ca niște fantome ale destinului, iar printre ele, silueta lui Angélique se conturează ca o himeră fascinantă și tragică.

„Sunt conștientă de faptul că va exista un înainte și un după.

Că tocmai am depășit un prag și că nu mai pot da înapoi.

Dar că acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi redobândi viața.”

Cine este Angélique? O femeie care a dorit mai mult de la viață, care a vrut să evadeze din banal, să strălucească, să fie admirată, să fie nemuritoare. O ființă prinsă între frumusețe și disperare, între dorința de a se reinventa și blestemul propriilor alegeri. M-a fascinat această femeie – nu pentru că este perfectă, ci pentru că este umană, vulnerabilă, gata să-și joace ultimele cărți într-o lume care nu iartă greșelile. Scriitura autorului este fluidă și captivantă - Musso are un stil care te prinde de la primele pagini. Nu e nevoie de artificii inutile, de fraze complicate – povestea curge, te înghite și te face să o trăiești. Personajele imperfecte, dar reale, au fost un alt punct forte - Mathias este un detectiv atipic, marcat de trecut, dar încă în căutarea unui sens. Louise este lumina care străpunge întunericul. Iar Angélique… ei bine, Angélique este enigma care te bântuie și după ce ai închis cartea. Misterul bine dozat, iarăși, a fost pe placul meu, deoarece nu vorbim despre un thriller clasic, dar vorbim despre o poveste plină de răsturnări de situație, de întrebări care își găsesc răspunsul exact când trebuie.

„(...) Și dacă, într-o zi, un pericol le va amenința familia, el o va apăra cu trupul lui. Va încasa loviturile de pumn, loviturile de cuțit, proiectilele, gloanțele. Știa să facă așa ceva.”

Și totuși, ce mi-a lăsat un gust amărui?  Unele fire narative par abandonate; Musso deschide uși pe care nu le închide complet. Am simțit că anumite detalii au fost lăsate în suspans, ca și cum ar fi fost fragmente dintr-o poveste care merita să fie spusă pe deplin. Finalul… prea grăbit. M-a surprins, dar parcă a venit prea repede. Aș fi vrut câteva pagini în plus, un moment în care să pot respira după atâta tensiune. Iar, în final, un antagonist care „dezgustă” mai mult decât intrigă. Deși este bine construit, perspectiva lui mi-a lăsat un sentiment de repulsie. Ceea ce, desigur, poate fi un semn că Musso a reușit prea bine să-l facă (mult prea) real. Angélique este o poveste care te prinde ca un vals amețitor - frumos, hipnotic, dar și periculos, și totuși la un moment dat parcă puțin cam plictisitor (nu prea te-mpaci cu persoana cu care dansezi, să zic așa). Este o carte despre alegeri și consecințe, despre fragilitatea succesului și despre cum adevărul, oricât de bine ar fi ascuns, iese mereu la suprafață. Mi-a plăcut? Da și nu. O recomand? Da, sincer, mai ales dacă ești în căutarea unei cărți relativ lejere, care să-ți țină companie pentru câteva ore (dap, am citit-o dintr-un singur foc, cum s-ar spune). Lecturi faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Guillaume Musso, Angélique, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillaume Musso, apărute și pe blog: 

| Vei fi acolo? | Și după... |