Fără vârstă. Cum să înaintezi în vârstă fără să îmbătrânești, de Andrew Steele - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Ianina Marinescu

Andrew Steele a obţinut un doctorat în Fizică la Universitatea Oxford, apoi a decis că îmbătrânirea este cea mai mare provocare știinţifică a vremurilor noastre și și-a schimbat domeniul de activitate, alegând biologia informatică. A lucrat la Institutul Francis Crick, unde s-a folosit de inteligenţa artificială pentru a decoda ADN-ul și pentru a prevedea, pe baza fișelor medicale ale pacienţilor, apariţia unui infarct. În prezent locuiește la Londra și se ocupă de popularizare știinţifică în formă scrisă și audiovizuală. A apărut la BBC și la Discovery.

🧬NE STĂ SCRIS ÎN GENE SĂ O LUĂM LA VALE. ȘI CU GENELE NU TE PUI DECÂT DACĂ EȘTI JENNIFER DOUDNA SAU EMMANUELLE CHARPENTIER🧬

O poveste impresionantă, scrisă de un cercetător tânăr și pasionat, care te poartă dincolo de frontierele știinţei îmbătrânirii, dezvăluind cât suntem de aproape de uluitoarea prelungire a vieţii, care să fie marcată de o enormă îmbunătăţire în ultimii săi ani. Îmbătrânirea – nu cancerul sau afecţiunile cardiace – este adevărata cauză a majorităţii deceselor și a suferinţei umane. Acceptăm ca inevitabil faptul că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, corpul și mintea noastră încep să se deterioreze și că e din ce în ce mai probabil să fim doborâţi de demenţă sau de tot felul de boli, fără să ne întrebăm vreodată dacă îmbătrânirea este cu adevărat necesară. Biologii, pe de altă parte, își pun această întrebare de ani întregi. Până la urmă, există ţestoase și salamandre al căror risc de deces este același, indiferent de vârsta pe care o au. Oare ar putea oamenii, cu ajutorul știinţei, să găsească o cale de a îmbătrâni fără să se șubrezească, adică să beneficieze de fenomenul care se cheamă „nemurire biologică”? În Fără vârstă, autorul ne invită într-o călătorie prin laboratoarele în care oamenii de știinţă studiază fiecare sistem organic ce intră în declin odată cu vârsta – ADN-ul, mitocondriile, celulele stem, sistemul imunitar – și creează terapii care să inverseze această tendinţă. Cu claritate și pasiune, Steele scoate la lumină o revoluţie despre care nu se știe mare lucru și care a început deja.

„Acesta este motivul fundamental al existenței procesului de îmbătrânire - incapacitatea evoluției de a menține în formă animalele vârstnice, întrucât e mai puțin probabil ca ele să aibă urmași. Să nu uităm că toate acestea sunt în continuare posibile fără a invoca procesul propriu-zis de îmbătrânire - animalele mai vârstnice sunt mai puține doar din cauza mortalității extrinseci.”

Tare dor mi-a fost de o carte marca Editura Publica, Co-Lecția de Știință, fiindcă întotdeauna aceste cărți vor avea un loc special pe rafturile bibliotecii mele. După cum bine știți, eu nu prea citesc non-ficțiune, iar dacă o fac, de obicei optez pentru cărții din domeniul științific. Tare mult am vrut să citesc și cartea lui Andrew Steele, deoarece știam că voi avea de-a face cu ceva, sincer să fiu, relativ nou - biogerontologia, știința care se ocupă cu studiul procesului de îmbătrânire (cu tot ce presupune acesta, în toată complexitatea sa) și, în același timp, cu studiul a ceea ce ar putea fi potențial făcut pentru a interveni în dinamica acestui proces. Nu auzisem de biogerontologie până acum, fiindcă este vorba despre un domeniu relativ nou, și din știință, de fapt, poate fi divergentă o gamă deosebit de variată de alte „subștiințe” și „subdomenii”. Dar, dincolo de posibilitatea teoretică, multe științe se fundamentează, în esență, doar pe lucruri care, izolat, ar funcționa. După cum bine știm, organismul este un tot unitar complex, în care totul lucrează în sinergie - și nu izolat - pentru a susține, în cele din urmă, viața, cu toate funcțiile & complexitățile & ascunzișurile sale, încă nedescoperite și neteoretizate. Iar viața, așa cum o știm, are propria-i evoluție, deseori dictată de noi înșine, dar uneori și datorată hazardului - putem da noi piept, cu brio, acestui proces „vechi de când lumea?” Oare putem?

„Cercetările moderne în domeniul îmbătrânirii sunt denumite adesea biogerontologie, subdomeniul biologic al gerontologiei care se ocupă de toate, de la asistența medicală a celor în vârstă la aspectele sociale ale îmbătrânirii. Ar fi imprudent să alegem o dată precisă pentru debutul unui domeniu științific, dar apariția biogerontologiei ca disciplină distinctă și dimensiuni considerabile a avut loc probabil în anii 1990, șocant de recent pentru un domeniu care se ocupă de fenomenul cel mai important și aproape universal ce afectează ființele vii.”

Pe scurt, dincolo de faptul că în cartea sa Andrew Steele ne prezintă ce-aduce cu sine îmbătrânirea și înaintarea în vârstă, lucruri absolut firești, de la schimbări biochimice, până la schimbări morfologice, anatomice și fiziologice, el ne prezintă ce-ar putea fi făcut - fie la nivel teoretic, fie deja chiar pus în practică - pentru a opri aceste procese. Aceste schimbări. Într-adevăr, îmbătrânirea vine la pachet cu foarte multe - de la riscul crescut de afecțiuni și neurodegenerescență, cu risc crescut de declin cognitiv, până la șubrezirea anumitor funcții fiziologice, cum ar fi auzul. Iar totul se fundamentează, în cele din urmă, pe faptul că celulele o cam iau razna, că-s obosite și ele, și se-ntâmplă acolo niște schimbări biochimice care se concretizează în ceea ce, în esență, aduce îmbătrânirea cu sine. Dar, de fapt, oare am putea opri aceste schimbări? Le-am putea reprograma? Am putea interveni asupra „dinamicii” firești a vieții? Teoretic, bineînțeles că se poate. Până la urmă, există deja capacitatea de a modifica gene și de a insera fragmente de cod genetic pentru a preveni și chiar trata anumite boli altfel incurabile. Vorbim despre ADN, care este una dintre cele mai mici molecule din organism - păi, dacă am ajuns în acest punct, ce-ar face imposibil să lucrăm pe „structuri” și „molecule” mai mari? Ce anume? Păi, în esență, lucrurile sunt mult mai complicate decât (nu) ar părea. 

„Este dificil să identificăm motivele exacte pentru care cercetările despre îmbătrânire au rămas atâta vreme marginale în biologice. Scepticismul preexistent, conform căruia îmbătrânirea este prea complicată pentru a fi studiată serios, consolidat de o înțelegere evoluționistă a îmbătrânirii care presupunea că aceasta implică un număr aproape infinit de procese care contribuie la apariția ei au avut, desigur, rolul lor.”

De obicei, încerc să fiu cât mai pretențios, mai sceptic, când vine vorba de cărți științifice, fiindcă mai știu și eu una, alta, așadar nu iau de bun cam tot ce citesc. Într-adevăr, au fost numeroase teorii interesante pe care Andrew Steele le-a prezentat, dar până vor fi ajuns a fi puse în practică (DACĂ vor ajunge vreodată), cred că va mai dura ceva timp, poate prea mult timp pentru „a mă bucura” de toate acestea. Dar, în cele din urmă, nu despre mine-i vorba, ci despre generațiile care urmează generației-generației-generației etc. viitoare. Însă, cine știe ce se va mai fi întâmplat până atunci? Chiar mi-a plăcut cartea, sincer să fiu, și dincolo de teoriile care sunt prezente, abordările actuale în această direcție - da, pentru că chiar se desfășoară studii și observații clinice, experimente in vitro și altele -, cred că cel mai mult mi-a plăcut sfaturile pe care Steele le dă - astea mult mai practice, mult mai viabile - privitoare la cum să îmbătrânești frumos, cum să îmbătrânești cât mai sănătos și să reduci riscul de afecțiuni asociate etății. De fapt, cred că deseori înțelegem și diferit acest concept de „bătrânețe”: chiar dacă este vorba deseori și despre o degradare fizico-cognitivă, a îmbătrâni este și despre a fi, în sfârșit, rupt de dinamica hazardată, obositoare, grea, solicitantă, poate chiar greșită, a societății actuale. De ce-ai vrea să oprești acest proces când, în cele din urmă, cu toții „suntem datori cu o moarte”? 

„Chiar dacă performanțele anterioare nu sunt o garanție a viitoarelor succese, astfel de tendințe fac să pară plauzibil faptul că vom avea și cantități uriașe de date, și aparatura necesară pentru a le procesa în vederea creării unor modele detaliate ale biologiei umane. Ținând seama cât de departe am ajuns în ultimii 50 de ani, ar fi ridicol să credem că în următorii 50 nu va fi posibil să creăm acel tip de biologie a sistemelor de care avem nevoie pentru vindecarea îmbătrânirii.”

Or, nu este neapărat despre a opri procesul, pe cât este despre a încerca să se reducă afecțiunile asociate îmbătrânirii. Este subînțeles, există patologii clinice pentru care vârsta înaintată este principalul factor de risc și care, de fapt, sunt exclusiv întâlnite la persoanele în vârstă. Iar astfel de entități nu se datorează decât schimbărilor care au loc progresiv în organism, de natură biochimică în special, asociate înaintării în vârstă și proceselor care se declanșează odată cu acest proces. Nu voi trece prin teoriile pe care le prezintă Andrew Steele, fiindcă n-are sens, și v-aș lăsa pe voi să-i descoperiți ideile, să îi apreciați munca de cercetare. Recunosc, după ce am citit cartea am fost destul de interesat de acest subiect, astfel încât am ajuns să mă pierd vreo 2-3 zile citind articole de specialitate și încercând să-mi formez o părere mult mai clară, mult mai bine consolidată, privitoare la biogerontologie - această știință cu un potențial extraordinar, care abia își fundamentează pilonii. Și sunt sigur că biogerontologia nu este doar despre procesele îmbătrânirii, ci este despre un fel de „prevenție” sau „profilaxie” a îmbătrânirii. Promite multe, dar, cel puțin pentru o anumită perioadă (relativ lungă, am tendința de a crede), multe vor fi rămas la stadiul de teorie. Însă, cine știe ce ne rezervă viitorul...? Ah, da, știu eu: înaintarea în vârstă și, încet și sigur, îmbătrânirea. Cu tot ce aduce aceasta la pachet! În Fără vârstă. Cum să înaintezi în vârstă fără să îmbătrânești, Andrew Steele ne prezintă foarte bine ce presupune și această etapă firească a vieții.

Astfel de lucruri mărunte, de Claire Keegan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2023

Traducere: Iulia Anania

Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New Yorker, The Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007. Nuvela ei, Foster (în pregătire în seria Anansi. Contemporan), a fost publicată de Faber and Faber în 2010 și a devenit bestseller internațional, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlul The Quiet Girl.

🌟 Roman nominalizat la Booker Prize 2022. Câștigător al Orwell Prize for Political Fiction 2022. Nominalizat la Dublin Literary Award 2023 🌟

Suntem în anul 1985 și se anunță o iarnă foarte grea. Într-un oraș nenumit din Irlanda, Bill Furlong, negustor de lemn și cărbune, se pregătește de Crăciun, perioada cea mai aglomerată pentru el. Într-o dimineață, în timp ce transportă o încărcătură la una dintre mănăstirile din afara orașului, face o descoperire care-l împinge să se confrunte cu trecutul și cu forțele tăcute ce controlează orașul și viața locuitorilor săi. Devenit la scurt timp de la apariție bestseller pe ambele maluri ale Atlanticului, Astfel de lucruri mărunte este primul roman al lui Claire Keegan, scriitoare cunoscută până acum pentru proza ei scurtă.

„Ca să obții ce-i mai bun de la oameni, trebuie să-i tratezi întotdeauna bine, spunea doamna Wilson. Era bucuros, acum, că le luase întotdeauna pe fetele lui la ambele morminte, de Crăciun, ca să pună coroane pe piatra ei de mormânt, ca și pe a mamei lui; că măcar atâta le învățase.”

Aș putea spune că romanul lui Claire Keegan, ca urmare a dimensiunilor sale, ușor ar putea fi considerat o nuvelă. Eu, unul, l-am citit dintr-un foc, întrucât este și destul de aerisit și, drept urmare, lectura nu este una grea... Cel puțin din acest punct de vedere. Cu toate acestea, lectura devine dificilă în momentul în care îți dai seama care este subiectul abordat, și devine și mai dificilă când citești că, de fapt, este inspirat din fapte reale. Iar, în cele din urmă, deși are doar puțin peste o sută de pagini, are tăria și forța și puterea și anvergura unui roman - uneori, nu ai nevoie de sute de pagini pentru a spune o poveste care îți pătrunde în suflet și care îți stârnește cele mai palpabile și puternice emoții. Pentru mine, această lectură a fost una deosebit de emoționantă, extrem de profundă, m-a mișcat și m-a învățat o lecție: da, astfel de lucruri mărunte vor face întotdeauna diferența și, implicit, astfel de lucruri mărunte ne sunt necesare pentru a fi mai buni... Pentru a ne face bine, ca oameni, ca specie care se proclamă a fi „cu inteligență superioară”! Astfel de lucruri mărunte sunt cele care mai țin umanitatea în viață, care ne mai dau speranță că.... Va fi bine... Chiar va fi bine, poate!

„- Nu-i treaba mea, înțelegi, dar știi c-ar fi bine să ai grijă la ce spui despre ce-i acolo? Ține-ți inamicul aproape, câinele rău cu tine, iar câinele bun n-o să muște. Știi și singur.”

În acest micuț orășel a cărui identitate nu ni se specifică, Bill Furlong este cel care încearcă să ofere familiei sale tot ce este mai bun. Însă, în curând, Bill Furlong va fi cel care va schimba cu totul viața din acest orășel, în special ceea ce se întâmplă la una dintre mănăstirile situate în afara orașului (și, cu siguranță, nu doar la aceea). Te întrebi, ce s-ar putea întâmpla într-un orășel micuț în care pare că și timpul s-a plictisit să tot treacă? Ei bine, poate tocmai într-un astfel de loc s-ar putea întâmpla mult mai multe lucruri decât într-o metropolă sau un orășel mai mare...! Și, cum altfel, decât sub acoperământul unei mănăstiri, poate locul în care, mai mult decât în orice altă parte, astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple. Oricum, nu am să vă spun mai multe în această direcție, fiindcă sunt sigur că nu este de interesul nimănui să afle, încă dinainte, care-i treaba de fapt. Vă pot spune doar că, după ce am citit această carte, chiar am căutat mai multe informații pe internet - și mai bine nu o făceam, sincer să fiu. Claire Keegan mi-a pus în față o realitate pe care, sincer, mai bine nu aș fi știut-o. 

„(...) se întrebă dacă avea vreun rost să trăiești fără să ajuți și să fii ajutat. Era posibil să o duci așa toți anii, zecile de ani, o viață întreagă fără să fii măcar o dată suficient de curajos încât să te împotrivești lucrurilor care se petreceau, și totuși să te numești creștin și să te privești în oglindă?”

În ceea ce privește stilul de scriere, pot spune că Claire Keegan m-a cucerit: un stil rafinat, atent, sensibil și profund, emoționant și aparte. Ca o mângâiere, aș putea spune. De fapt, dată fiind și direcția în care s-au dus, în cele din urmă, lucrurile, chiar am simțit această poveste ca fiind plină de lumină, iar lucrurile s-au așezat exact așa cum ar fi trebuit să se așeze și în viața reală. Un volum plin de speranță, plin de lumină, plin de bunătate. Astfel de lucruri mărunte sunt cele care ar trebui să ne definească viețile, sunt cele care ne pot face mai buni & mai frumoși & mai receptivi la ce se întâmplă în jurul nostru. Fiindcă se întâmplă multe, și multe poate n-ar fi trebuit să se întâmple vreodată. Însă, atât timp cât nu le știm, sau poate atât timp cât nu vrem să le știm, vor continua să se întâmple. Ajutându-ne, întinzând o mână, putem să învingem întotdeauna răutatea din oameni, să facem ca sămânța urii să zacă acolo, fără a fructifica vreodată. Singura dată când ai voie să te uiți de la cineva de sus este atunci când îi întinzi o mână de ajutor...

„Vremurile erau grele, însă Furlong se simțea cu atât mai hotărât să-i dea înainte, să-și țină capul în pământ și să nu calce pe nimeni pe bătături, să le asigure mai departe cele necesare fetelor lui și să le vadă cum își continuă și-și termină studiile la St. Margaret, singura școală pentru fete bună din oraș.”

Nu pot decât să vă recomand cu tot sufletul acest volum, deoarece sunt absolut sigur că îl veți iubi. Că îl veți simți (cel puțin) așa cum l-am simțit și eu. Că, la sfârșitul cărții, vă veți regăsi mult mai plini de iubire, mult mai plini de compasiune. Poate cu mai multă speranță în lumea din jurul nostru. Poate cu gândul că, da, încă mai există frumosul și bunătatea în această lume. Poate chiar asta a vrut și Claire Keegan să transmită, însă fără a pica într-o extremă romantică, pioasă - faptul că există bunătate, și că bunătatea poate se manifestă în forme tot mai variate. Este atât de ușor să fii bun, să iubești, să ajuți, să zâmbești, să întinzi o mână de ajutor - atât de multor oameni care se află în nevoie. Un roman cu un mesaj universal, care ar trebui să ajungă la cât mai multă lume. Iar când un astfel de mesaj ia o formă atât de frumoasă, cu atât mai mult merită ascultat. Abia aștept și alte cărți semnate de Claire Keegan, pentru că sunt sigur că are cel puțin la fel de multe de oferit - povești de viață, povești despre oameni frumoși, povești despre bunătate... Sub formă de lecții viabile pentru oricare dintre noi!

Viol. O poveste de iubire, de Joyce Carol Oates - Recenzie

Editura: Curtea Veche 

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Oana Zamfirache

Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, Lockport, New York) a publicat prima carte în 1963. De atunci i-au apărut în jur de 58 de romane, piese de teatru, nuvele, povestiri, poezie, precum și nonficțiune. I-au apărut romane și sub pseudonimele Rosamond Smith și Lauren Kelly. Multe dintre romanele sale au fost bestsellere New York Times. A avut, de asemenea, povestiri selectate atât în Best American Short Stories of the Century, cât și în Best American Mystery Stories of the Century. A fost nominalizată la Premiul Pulitzer. A câștigat National Book Award, O. Henry Award, Premiul Bram Stoker, National Humanities Medal și Jerusalem Prize. A condus, împreună cu soțul ei, revista literară Ontario Review. La Curtea Veche Publishing a mai apărut și romanul Pustiul din Pine Barrens. Un roman de suspans (2022, traducere de către Cornelia Florea, colecția Byblos). 

𓍯 CÂND IUBIREA IA FORME DIN CE ÎN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE 𓍯

O poveste care ne va conduce departe de zona noastră de confort, în lumea violatorilor, a celor care vor să îndrepte ceva ce nu mai poate fi îndreptat, a salvatorilor ce se cer salvați, dar și a celor mulți și vocali de pe margine, care privesc spectacolul traumei cu indiferență sau ostilitate.

„Acestea sunt unele dintre lucrurile care se vor spune despre mama ta, Teena Maguire, după ce a fost violată în grup, lovită, bătută și lăsată să moară pe podeaua mizerabilului hangar pentru bărci din parcul Rocky Point, în primele minute ale zilei de 5 iulie 1996.”

Este primul meu contact literar cu Joyce Carol Oates - care, apropo, mereu am crezut că este bărbat, dar nu mă întrebați de ce, fiindcă nu mi-s singurul -, dar sunt absolut sigur că nu ultimul. Iar asta nu datorită faptului că am și celălalt roman al autoarei, pe cât a faptului că prevăd cum își va fi câștigat un loc printre autorii mei preferați. Poate este puțin prematur să mă pronunț deja în această direcție, însă am (aproape) certitudinea că, dacă va continua în aceeași manieră subscrisă romanului de față, Viol. O poveste de iubire, sunt sigur că așa va fi. Un roman cutremurător, un roman care te lasă mască încă de la primele pagini, care îți dă de gândit și care se joacă cu mintea ta, care te face să-ți pui întrebări, care te face să treci prin cele mai agasante & acute & patologice stări... Un roman pe care nu îl voi uita, sunt sigur, niciodată, și nu mă manifest impresionist, sau poate o fac, dar dacă o fac, este pentru că simt că nu sunt îndeajuns cuvintele pentru a descrie cum, de fapt, este această carte. Această carte la care, dacă dai deoparte stilul superb de scriere, dacă dai deoparte abordarea stilistică, vei descoperi un întuneric dens, un întuneric care își are originea în sufletul omului, în ceea ce, din păcate, este omul capabil să facă. Și ce putem face, deseori, în fața unei uri atât de diabolice, atât de neostenite...?

„Teena Maguire nu trebuia să o apuce pe scurtătură spre casă în noaptea aceea. Nu după miezul nopții, nu prin parcul Rocky Point. La cum era îmbrăcată: maiou, blugi scurți, sandale cu toc. Nu cu Bethie, fiica ei de doisprezece ani. Nu printre hoardele locale clocotind de hormoni, furie și alcool. Victimă a unui viol în grup, lăsată să-și dea suflarea în hangarul de bărci din parcul Rocky Point, Teena Maguire nu poate decât să-și dorească să nu fi supraviețuit.”

Pe scurt, cartea de față spune, după cum și titlul ne-o indică, povestea unui viol. Povestea lui Teena Maguire, o mamă care, într-o seară, alege să plece de la o petrecere împreună cu fiica ei, însă de data asta se hotărăsc, din dorința de a admira peisajul, să meargă prin altă parte... Și, aici, ajungem în acest punct: este vorba, deseori, despre decizii de doar o secundă, despre decizii care, uneori, nici nu pot fi ridicate la acest „rang” al deciziilor, ci sunt simple alegeri, alegeri banale despre care, nu-i așa?, crezi că nu vor afecta cu nimic dinamica vieții tale. Că-s infime, nu este ca și cum ai alege cu cine să îți petreci viața sau dacă să te lași de fumat sau nu. Dar, pentru Teena Maguire și fiica ei, această decizie a fost cea care a dus, în cele din urmă, la hazard. La teroare. La frică. La violență. Într-o comunitate mică, ceea ce s-a întâmplat va scoate la iveală dramele familiilor, va scoate la iveală conflicte, va scoate la iveală demoni & demoni & demoni. Pentru că Teena, făcând această alegere, a sacrificat copilăria fiicei sale pe altarul violenței, și-a sacrificat viitorul și, aproape, chiar viața. De fapt, poate chiar și-a sacrificat și viața, oricum, date fiind cele întâmplate. Cu greu am citit paginile în care efectiv a fost descris acest viol, ceea ce s-a întâmplat. Dar ce-a urmat violului, după părerea mea, este cel puțin la fel de dramatic ca ceea ce i s-a întâmplat lui Teena.

„Ai auzit cum o loveau pe mama ta. Bufnituri înăbușite care întâlneau o carne docilă. Au apucat gleznele subțiri ale mamei tale, i-au desfăcut picioarele cu atâta violență, de parcă ar fi vrut să i le rupă din trup. Au râs de țipetele ei de durere, de teama ei. Au râs de slabele ei încercări de a se apăra. Erau nesăbuiți, euforici (...). I-au rupt hainele, de parcă hainele de femei îi înfuriau. Au scuipat-o în față, de parcă frumusețea ei îi înfuria. Au tras-o de păr, de parcă ar fi vrut să i-l rupă din rădăcini.”

Pentru că, uneori, răzbunarea ia forme tot mai puțin cunoscute, extrem de neașteptate. Iar în cartea de față, vreau să cred că vorbim despre un fel de „spirit purificator”, în care fiecare, în cele din urmă, va primi ceea ce i se cuvine. Iar povestea de iubire - pentru că și despre asta este vorba - nu este, de fapt, chiar una tipică, iar asocierea dintre „Viol” și „O poveste de iubire” bineînțeles că nu este întâmplător aleasă. Dar nu vă voi spune (mai) multe despre asta, fiindcă aș strica plăcerea lecturii. În aceeași măsură, chiar cred că această iubire este, de fapt, cu totul alta față de ceea ce definim noi folosind acest termen. Joyce Carol Oates chiar a reușit extrem de bine să consolideze ceea ce a vrut, de fapt, să transmită. Iar la sfârșit, când totul se va fi așezat - parcă de la sine - îți dai seama că, așa cum se-ntâmplă și în viața reală, orice lasă urme: de la oameni, până la alegerile pe care le face. Oricât de neînsemnați și, respectiv, oricât de neînsemnate ar părea. Uneori, poate este mult mai bine să faci aceleași lucruri pe care le-ai făcut întotdeauna, poate e mai bine să mergi pe același drum pe care ai mai făcut-o, știindu-l sigur. Dar ce-am fi noi dacă nu ne-am asuma decizii? Dacă nu am încerca ceva nou? 

„(...) așa că pe parcursul vieții tale ți se va părea că mama ta chiar murise și că asistaseși la moartea ei și că muriseși și tu.

Viața de după va dura ani întregi. Încă mai trăiești viața de după. Adică tot restul vieții mamei tale.”

Viol. O poveste de iubire, este un roman pe care nu l-aș putea recomanda mai mult decât am făcut-o deja. Scriu această recenzie din dorința că, poate, va ajunge la și mai multe persoane. Deși abordează un subiect foarte sensibil, și are o violență de nedescris, pot spune că, bineînțeles, nimic nu este glorificat în această carte, ci redat în așa fel încât, poate, să fie tras un semnal de alarmă mult mai răsunător. Apreciez extrem de mult curajul pe care Joyce Carol Oates l-a avut, tăria de care a dat dovadă descriind acele scene, deoarece nu cred că este întocmai ușor să faci acest lucru. Să-ți asumi această alegere! Din păcate, astfel de lucruri chiar se-ntâmplă - și nu este vorba doar despre această fărădelege, ci și despre ceea ce, atât pentru victimă, cât și pentru cei inculpați, urmează. Este vorba despre întregul cumul, despre „boala” ulterioară... Tare, tare mult mi-a plăcut, și probabil nici nu mai trebuie să menționez nimic despre componenta de suspans & tensiune a cărții, fiindcă „au fost la mama lor acasă”, cum s-ar spune. Primul contact literar cu Joyce Carol Oates chiar a fost o reușită și tare, tare mă bucură acest lucru.

Începuturi fără sfârșit, de Rebecca Yarros - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana Purgaru

După un divorț brutal, Georgia Stanton trebuie să lase în urmă aproape totul – viața din New York, prietenii, mândria. Întoarsă la casa copilăriei din Colorado, îl cunoaște din întâmplare pe Noah Harrison, un celebru autor de romane de dragoste, extrem de chipeș, dar și extrem de arogant. Iar lucrurile se complică atunci când se dovedește că Noah este cel ales să termine ultimul roman pe care străbunica Georgiei, și ea o foarte cunoscută scriitoare, nu a mai apucat să îl încheie. Noah se află la apogeul carierei, dar nu poate refuza să contribuie la ceea ce ar putea fi cea mai bună carte a secolului – cea pe care idolul său, Scarlett Stanton, a lăsat-o neîncheiată. Să aducă un final care să se ridice la standardele legendarei autoare este dificil, însă și mai dificil pare să se înțeleagă cu superba, dar încăpățânata ei strănepoată. Pe măsură ce Noah și Georgia citesc manuscrisul, dar și scrisorile legate de acesta, încep să înțeleagă motivul pentru care Scarlett nu a terminat niciodată cartea – este bazată pe povestea de dragoste pe care ea a trăit-o în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, iar finalul nu este unul fericit. Georgia știe prea bine că dragostea aduce numai durere și lasă în urmă răni adânci; și deși atracția dintre ea și Noah este de netăgăduit, este hotărâtă să învețe din greșelile trecutului – chiar dacă asta înseamnă să distrugă cariera lui Noah și speranța unui nou început.

„Era conștientă că ceea ce avea să urmeze pentru ei putea foarte bine să le zdrobească acest sentiment nou, feroce, care îi umplea pieptul, dar în această clipă erau în siguranță, erau împreună și erau îndrăgostiți.”

Cu siguranță știți că nu mi-s mare fan romance, dar probabil la fel de bine știți și că, totuși, mai introduc printre lecturile mele și cărți din acest gen. De obicei, nu am așteptări, pentru că din start, de fapt, știu că nu mă voi fi dat în vânt după o astfel de lectură, și că, de cele mai multe ori, se va dovedi una destul de banală, dar ușoară - ceea ce-i bine, în unele cazuri -, destul de departe de ce-se-întâmplă-de-fapt-în-realitate, și partea asta e aceea care, de obicei, reușește să mă țină relativ departe de acest gen literar. Nu-mi plac cărțile prea siropoase, prea dramatice, care nu au o oarecare viabilitate și versomilitate, și-s scrise doar ca să te facă să visezi la unicorni și mult, mult roz, când lucrurile, în realitate, deseori sunt departe de a fi așa. Well, se pare că romanul lui Rebecca Yarros, Începuturi fără sfârșit, s-a dovedit a fi într-un alt registru, deși a avut și componenta aceasta romance. Dincolo de poveste, cred că cel mai mult am apreciat modul în care a fost scrisă, povestea complexă, partea istorică și, în sfârșit, tot misterul care a învălui, de fapt, întreaga carte: cap-coadă, am fost măcinat de întrebări și voiam, neapărat, să aflu cum stă treaba în cele din urmă.

„- O să-i ofer acel au-trăit-fericiți-până-la-adânci-bătrâneți pe care îl merită.

Mâna mi se încordă pe clanță.

- O, nu. Ăsta-i singurul lucru pe care nu îl poți face.”

Una peste alta, un roman chiar bun. Surprinzător de bun, pentru gusturile mele. Cred că e printre puținele cărți de această sorginte căreia i-am dat 5 steluțe, fără să stau pe gânduri. M-a prins, și deși și celelalte cărți romance deseori mă prind, aceasta a reușit să-mi ofere și altceva în afară de sentimentul ăla de relaxare și bucuria de a citi ceva ușor, ceva care nu face apel la emoțiile și trăirile mele, ceva care nu mă solicită intelectual. Mi-a plăcut să urmăresc în special firul epic anterior prezentului, care se axează pe povestea de dragoste dintre străbunica Georgiei, Scarlett, și un soldat care a luptat în cel de-al doilea război mondial (îmi voi asuma faptul că scriu cu litere mici denumirea, întrucât sunt de părere că niciun război nu merită majuscule în „denumirea” sa). Mi-a plăcut mult aerul clasic pe care l-a luat această poveste, faptul că am putut să pătrund într-o lume altfel inaccesibilă, într-o manieră atât de frumoasă, atât de relaxantă. Și mi-a plăcut, poate mai mult, misterul pe care Rebecca Yarros l-a consolidat încă de la bun început - cartea neterminată a străbunicii ei, care, din motive necunoscute, nu a mai fost dusă la bun sfârșit de către Scarlett. Oare care este motivul și, de fapt, ce anume ascunde - între paginile scrise până atunci - această frumoasă & inspirațională poveste de dragoste?

„După ce mă lăsă acasă, mi-am scos telefonul și l-am sunat pe Dan. În decurs de o oră, am înaintat o ofertă pentru prăvălia domnului Navrarro.

Pariam totul.”

În prezent, povestea se axează pe Georgia și Noah, un autor de romane de dragoste care dorește - în primul rând, fiind nevoit să primească aprobarea Georgiei - să termine povestea pe care Scarlett a început-o. Reticentă la început, Georgia acceptă în cele din urmă, însă nu știe că urmează a fi țesută o frumoasă poveste de dragoste (și război) între ea și Noah. Mi-a plăcut micile tachinări dintre cei doi - evidente, de altfel, și deloc neașteptate într-un roman de dragoste -, mi-a plăcut evoluția, dinamica progresivă a relației lor. Nu, chiar nu m-a plictisit și nu m-a făcut să-mi dau ochii peste cap, fiindcă mi s-a părut că Rebecca Yarros chiar a reușit să consolideze, într-o valență reală, toată această poveste. Nu am avut parte de citate dintr-alea siropoase de fără-el-nu-pot-respira sau este-tot-ce-mi-am-dorit-vreodată-dar-este-așa-greu-să-îl-am, ci am avut parte de dialoguri reale, de scene reale și emoții dintre cele mai justificate. Chiar mi-a plăcut asta și, tind să cred, cam asta îmi place în general la o carte romance, și nu chestiile alea siropoase de-mi cresc glicemia, à jeun, la 200 de miligrame. 

„- Sunt pe partea greșită a lumii.”

În sfârșit, nu pot să spun decât că a fost o lectură (improbabilă) reușită, o lectură căreia i-am dat 5 steluțe cu cel mai mare drag, și, poate dacă mai multe cărți de dragoste ar fi în aceeași direcție, poate aș citi mai des cărți din acest gen literar. Am avut parte de emoție reală, am avut parte și de mister, și de râsete, și de chestii mai profunde - pe scurt, am avut parte de tot spectrul necesar pentru a o considera o lectură nu bună, ci foarte bună. Așadar, dacă sunteți fani ai acestui gen, cu siguranță n-ar trebui să vă scape Începuturi fără sfârșit, de Rebecca Yarros, iar dacă nu sunteți fani ai acestui gen - poate din aceleași considerente ca și mine -, poate ar merita să-i dați o șansă, pentru că există o șansă relativ mare să vă placă și, de ce nu, să vă facă să reconsiderați puțin genurile. Mă consider un cititor versatil (dar fără SF, nu-mi place deloc SF-ul), așa că încerc să introduc cărți tot mai variate în lista mea de lecturi. Rar, ce-i drept, aleg și cărți de dragoste - dar dacă aș face-o mai des, aș vrea ca toate să fie ca romanul scris de Rebecca Yarros. Pentru că a fost o lectură, pe bune, de-a dreptul reușită și foarte faină!

Grupul supraviețuitoarelor, de Grady Hendrix - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 380

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Toma

Grady Hendrix a fost inclus în topurile New York Times cu romanele How To Sell a Haunted House, Grupul supraviețuitoarelor (The Final Girl Support Group, Armada, 2023, traducere de către Ruxandra Toma), The Southern Book Club’s Guide to Slaying Vampires, My Best Friend’s Exorcism, We Sold Our Souls și Horrorstör. Cartea sa despre istoria creșterii popularității romanelor horror în format paperback în anii ’70 și ’80, intitulată Paperbacks from Hell, a câștigat premiul Stoker pentru Realizare Excepțională în Nonficțiune. Hendrix este și autorul scenariilor filmelor Mohawk (2017) și Satanic Panic (2019). Puteți afla mai multe informații inutile despre el la adresa www.gradyhendrix.com.

🩸Câștigător Goodreads Choise Awards 2021 pentru Cel mai bun roman horror.🩸

În filmele de groază, supraviețuitoarea este cea care rămâne în picioare atunci când apare genericul de final. Cea care s-a luptat, l-a învins pe ucigaș și apoi și-a răzbunat prietenii. Cea care iese plină de sânge, dar învingătoare. Însă după ce sunetele sirenelor mașinilor de poliție se estompează și publicul merge mai departe, ce se întâmplă cu ea? Lynnette Tarkington este o astfel de supraviețuitoare. În urmă cu douăzeci și doi de ani, ea a scăpat dintr-un masacru, iar acel moment i-a definit fiecare zi ce a urmat. Timp de peste un deceniu, ea s-a întâlnit cu alte cinci femei asemeni ei și cu terapeuta lor, într-un grup de sprijin pentru cele care au supraviețuit inimaginabilului, refăcându-și viața bucățică cu bucățică. Până la o ședință de la care una dintre ele lipsește, iar cele mai mari temeri ale lui Lynnette devin realitate: cineva știe despre grup și este hotărât să le dezintegreze viețile din nou. Bucățică cu bucățică. Dar puterea supraviețuitoarelor stă în faptul că acum se au una pe cealaltă și, indiferent cât de mici le sunt șansele, cât de întunecată este noaptea, cât de ascuțit este cuțitul, ele vor lupta până la capăt.

„- V-am spus tuturor asta zic eu. Cum adică, nu mai avem nevoie de ședințele de grup?! Cum adică, s-a terminat?! Cineva va dori întotdeauna să ne omoare! Nu se termină niciodată!”

Dacă aș fi știut ce urmează să-mi ofere această carte, cu siguranță m-aș fi pregătit mai bine. Dar n-am știut, din păcate, și am plătit prețul: tensiune maximă, tahicardie, palpitații. My God, totul s-a desfășurat în fața ochilor mei cu viteza luminii, și n-am mai putut lăsa această carte din mână. Nu mă așteptam, și trebuie să recunosc, să-mi placă atât de mult. La o adică, mă așteptam să-mi placă, dar parcă prea mult mi-a plăcut și prea tare m-a prins. Nici nu știu cum au trecut cele 380 de pagini, dar perfect știu cum m-au făcut să mă simt: neputincios, mi-au stârnit frică, mi-au stârnit tot felul de trăiri bizare, și la un moment dat nici nu mai știam încotro se vor îndrepta toate, ce urmează să se mai întâmple. Personaje ciudate, o acțiune și mai ciudată, traume și conflicte interioare (și exterioare), personaje cu probleme și dezaxate... Well, asta-i rețeta de succes, nu? Și, bineînțeles, componenta horror care reiese nu neapărat din imagini înfricoșătoare, din figuri deformate și scheletice, ci din întocmai întunericul profund, profund și abisal al sufletului omenesc: ce sunt oamenii capabili să facă și ce preț sunt capabili să plătească pentru a-și atinge idealurile.

„(...) trebuie să ai foarte multă grijă atunci când privești în abis, pentru că, altminteri, abisul se va uita și el la tine.”

Din start, ne dăm seama că avem de-a face cu niște circumstanțe destul de bizare: supraviețuitoarele care, oricum, niciodată nu vor fi trecând în totalitate peste traumele trecutului. PTSD-ul este ceva adevărat, o entitate clinică aparte, care se manifestă în forme din ce în ce mai necunoscute. Iar cineva care are de-a face cu PTSD-ul, și nu îl ține eficient sub control, poate evolua foarte ușor spre alte forme de afectare psihologică. Din acest punct de vedere, Lynnette mi s-a părut cu adevărat că nu are toate țiglele pe casă și că a fost profund (și iremediabil) afectată de tot ce s-a întâmplat. Dar, dincolo de toate acestea, Lynnette a avut și foarte multă dreptate, în legătură cu foarte multe privințe. Ea este protagonista cărții și, de fapt, tot ea este cea care transformă totul într-o adevărată nebunie - are certitudinea că cineva este pe urmele supraviețuitoarelor și vrea să-și ducă la bun sfârșit ceea ce cândva a fost început: să le ucidă odată pentru totdeauna și să pună capăt acestei „povești inspiraționale” cu femeile care au reușit să scape din ghearele criminalilor... Și, din această perspectivă, totul se transformă într-un adevărat film de acțiune care îți accelerează pulsul și frecvența respiratorie...

„Toți monștrii sunt, de fapt, unul și același: monstrul-mascul. Lupul Bzou (sau vârcolacul), vampirul, trolul, căpcăunul. Bannik, demonul din Rusia care călătorește noaptea și jupoaie copiii obraznici; Barbă-Albastră, care își ucide soția foarte tânără (...). Nașterea și moartea. Femeile dau naștere copiilor, deci bărbații trebuie să se mulțumească cu moartea. Și au devenit experți în această privință.”

Pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult și cum a fost construită cartea, adică inserțiile grafice din ea, ideea aceasta cu evoluția filmelor horror, articolele de ziar. Nu știu, i-au dat un aer mult mai autentic, mult mai special, ca și cum chiar fi trăit în perioada respectivă și erai martorul unei pline ascensiuni (sau, dimpotrivă, decăderi) a unui anumit titlu. După povestea supraviețuitoarelor s-au făcut filme, s-au tras documentare, s-au făcut interviuri și s-a scris multe, multe articole. Însă, oare, a știut vreodată cineva, cu adevărat, ce s-a întâmplat acolo? Oare nu doar supraviețuitoarele sunt cele care, într-adevăr, sunt în măsură să își dea cu părerea? Iar fiecare, la rândul ei, are de-a face cu un anumit criminal - care fie este viu, fie este (mai mult sau mai puțin) mort. Nu știu, cred că această carte m-a surprins cel mai mult din perspectiva faptului că totul a fost atât de ciudat, încât la un moment dat devenea inadecvat din punct de vedere logic - dar deosebit de delicios -, dar totuși atât, atât de fain conturat și dezvoltat în dinamica romanului, încât chiar nu mi-a mai păsat ce și cum.

„Oare se va termina vreodată tot coșmarul ăsta? Oare va fi întotdeauna cineva care să-i transforme în monștri pe băiețeii mici? Oare vor mai exista Supraviețuitoare? Oare monștrii nu vor mai conteni niciodată să ne urmărească și să ne ucidă? Cum am putea să împiedicăm șarpele să-și mănânce coada?”

Tensiune (✔), suspans (✔), personaje ciudate (✔), atmosferă (✔), și mai multă tensiune (✔) - da, le avem pe toate, adică toate ingredientele alea a must pentru un thriller bun, pentru un thriller alert, care te ține acolo și se joacă cu așteptările tale. Probabil știți că-s mare fan thriller, și cam toate persoanele pe știu că au citit această carte sunt, de fapt, mare amatoare de thrillere - și niciuneia dintre ele nu i-a displăcut această carte. Grupul supraviețuitoarelor a fost un thriller foarte, foarte bun, unul de care aveam nevoie și care vine la fix după foarte multe dezamăgiri de cărți care se recomandau a fi thrillere, dar au sfârșit prin niște basics și non nova sed nove. Grady Hendrix a aduce ceva nou, ceva nebunesc, ciudat, care pe mine m-a convins și care mi-a plăcut cap-coadă. Chiar n-aș putea găsi vreo ceva care să nu îmi fi plăcut la această carte, și-mi asum când spun că, probabil, chiar n-are nimic care să nu placă. Evident, dacă sunteți în căutare de ceva cu adevărat horror, în conformitatea definiției cuvântului, mai bine încercați la Stephen King sau John Saul. La Hendrix, de fapt, horror-ul are o altă valență...