duminică, 29 noiembrie 2015

„În aerul rarefiat” de Jon Krakauer- Recenzie

Editura: Humanitas Fiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Ioana Vîlcu
Număr de pagini: 304
Colecția: Raftul Denisei

Jon Krakauer s-a născut în 1954 în Brookline, Massachusetts, şi a crescut în Corvallis, Oregon, fiind încă din copilărie un împătimit al drumeţiilor şi al alpinismului. După ce a absolvit Hampshire College, Massachusetts, în 1976, şi-a câştigat o vreme existenţa ca tâmplar, pescar şi vânzător de somon.

Mi-era dor să citesc așa un roman, așa o poveste care să mă facă să călătoresc, să trăiesc în alte locuri și, prin stilul foarte natural al autorului, totul să-mi fie atât de palpabil. Îmi aduc aminte că eram la școală și mi-am scos cartea din ghiozdan, iar o colegă a venit la mine, s-a uitat la carte, apoi iarăși la mine, exclamând: Cartea astaaaa! Și, evident, cum se face că citesc cărți așa bune? Nu s-a dat înlături să se laude, normal, că mereu e cu un pas înaintea mea, aici raportându-ne la alte cărți pe care ea mi le-a recomandat și de care eu abia am reușit să fac rost. Așa, să nu mă depărtez prea tare de rostul acestei postări. În aerul rarefiat a fost un roman viu, un roman veridic, evident, din moment ce este inspirat dintr-o poveste reală, o poveste despre supraviețuire, despre prietenie, solidaritate, perseverență, ambiție și despre continua încercare a omului de a-și măsura forțele cu natura, Doamne, atât de misterioasă și eternă. În dezacord cu condiția sa umană limitată, omul nu s-a mulțimit doar să constate anumite lucruri, ci s-a hotărât să le cerceteze, să le migălească și să le afle modul de funcționare. Astfel, poate, este mult mai bine ca unele întrebări să rămână, pentru totdeauna, întrebări. Căutarea răspunsurilor ar putea aduce cu sine lucruri nebănuite și, implicit, nedorite. 

În aerul rarefiat ne poartă prin munții Acoperișului Lumii, pe culmile ninse de zăpadă și strălucinde de gheață, unde aerul este un moft, este aur, undeva în anul 1996, când începutul „comercializării” Everestului adusese cu sine zeci de împătimiți și curioși - navi care, la o adică, erau de părere că până și cel mai neexperimentat om ar putea atinge culmile lumii. Astfel, pentru o sumă de câteva zeci de mii de dolari, numeroase companii turistice își prestează serviciile pentru a ajuta alpiniști - cu sau fără experiență - să parcurgă, în siguranță, cei opt mii opt sute patruzeci și opt de metri înălțime. Deci, dacă până în 1996 Everestul le era accesibil doar alpiniștilor cu ani de antrenament în spate, cu suport financiar bine defenit și sănătos, cu echipamente de maximă siguranță, din acel moment schimbarea de perspectivă a lucrurilor nu are să aducă cu sine numai dezastre, ci și o înlănțuită serie de drame umane sfârșite în tragedii.

Totul începe când Rob Hall, un alpinist neo-zeelandez își propune, alături de noua sa companie - Adventure Consultants - să cucereacă, alături de alți opt alpiniști (activi sau, dimpotrivă, care n-au mai avut niciun contact cu munții de ani buni) să cucerească vârful Everestului, pe data de zece mai 1996, după un intens și lung antrenament de pregătire a ascensiuni. Apoi, dincolo de sensul literar, veridic, scris a poveștii lui Jon Krakauer, mi-a plăcut ceea ce a transmis el: emoție, nu exagerarea ei. Nu superficialitate, nu suprafață, ci profunzime, groază, teamă, frică, tot ceea ce a însemnat această expediție. Krakauer n-a urmărit să-și plasticieze scrierea, ci a lăsat totul să curgă de la sine, exact așa cum a fost. Pe mine, unul, m-a fascinat. Krakauer nu s-a sfiit să afirme că, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat pe Everest a fost o luptă pentru supraviețuire, ba chiar la sfârșit romanul, din note ale autorului, își cere iertare pentru asta și se simte vinovat pentru moartea unui alpinist din expediție Dați-mi voie să vă citez un pasaj: „Am încercat s-o ridic pe Yasuko. S-a agățat de mâna mea, dar era prea slăbită și s-a ridicat doar în genunchi. Am început să merg și am târât-o un pas sau doi, apoi și-a slăbit strânsoarea și a căzut. Cineva trebuia să ajungă la corturi și să aducă ajutoare, altfel ar fi murit cu toții. (...) Era atât de mică. Încă îi simt degetele ei cum alunecă de-a lungul brațului și cum îi dau drumul. Nici măcar nu m-am uitat în urmă.” Ei, cam așa este stilul lui Krakauer. Nimic acoperit, nimic sub prelată, totul relevat exact așa cum s-a întâmplat. Este de la sineînțeles, de altfel, că această carte avea să aducă niște controverse, în special pentru familiile care, în expediția morții, fie și-au pierdut fii, fie fiice, nepoți și copii. În lupta omului cu natura, Krakauer detaliază cititorului riscurile ascensiunii și senzațiile, trăirile alpiniștilor în lupta cu gerul neîmblânzit, cu lipsa aerului și presiunea și rarefierea sa (care, după cum bine știți, aduce cu sine numeroase probleme la nivel psihic, cum ar fi halucinațiile, amețeala, aberațiile). Krakauer reușește să-și transforme personajele transpuse pe hârtie în adevărați oameni, în oameni cu familii, cu sentimente, cu nevoi și principii, reușind să depășească această barieră manufacturală, să-i zic așa. Alături de ambiția și idealul de a urca pe Acoperișul Lumii, cititorul simte și durerea, groaza, neputința, frica, teroarea, regretul pe care această experiență unică are să le aducă cu sine. 

O furtună groaznică aduce totul cu sine, moarte, confuzie, dar speranța pulsează în acei alpiniști, în acei oameni precum o inimă: „De fapt, vijelia din data de 10 mai, chiar dacă puternică, nu ieșită din comun; era ceva tipic pentru Everest. Dacă ar fi început cu două ore mai târziu, se prea poate să fi scăpat cu toții. Dimpotrivă, dacă ar fi început cu o oră mai devreme, ar fi putut ucide cu ușurință 18-20 de alpiniști - inclusiv pe mine.” Așadar, moartea era ceva de-o clipă, de-o secundă, o simplă cădere de zăpadă, alunecare de gheață sau un vânt de-un minut aducând, pe aripile sale, dezastrul. Frica era ceva permanent în sufletul alpiniștilor, însă, luptând continuu cu ambiția, cea din urmă prima. Și, dacă-mi amintesc bine, spunea Krakauer la un moment dat ceva legat de acest lucru: „Am știut dintotdeauna că alpinismul este un sport foarte riscant. Am acceptat pericolul ca pe o componentă principală - fără el, alpinismul nu ar fi prea diferit de alte sute de activități banale. Era incitant să te apropii de enigma moralității, să arunci o privire în partea interzisă a frontierei. Credeam cu tărie că alpinismul este o activitate extraordinară, nu în ciuda pericolelor inerente, ci tocmai datorită lor.” Așadar, pot spune că scrierea lui Krakauer se constituie într-un sens moral destul de pronunțat: alpiniștii nu doreau, neapărat, să atingă vârful Everestului din considerențe sociale, să afirme că au reușit s-ajungă acolo, ci-și doreau acest lucru mai mult în accepțiunea lor cognitivă, psihologică, ca o confirmare a incertitudinii conform căreia omul nu-și poate depăși sfera limitată. Odată atins vârful Everestului, alpiniștii ar fi plecat cu satisfacția învingătorului, a celui care și-a depășit limitele și și-a demonstrat că, într-adevăr, poate.

Reliefând dramele alpiniștilor, pot să vă spun doar că unele pagini sunt atât de reale, atât de greu de parcurs încât e imposibil, zău, să nu simți un nod în gât atunci când citești. Și, mai ales, când știi că barierele ficționale nu s-au făcut cunoscute în acest roman, ci totul a fost înșirat pe hârtie exact așa cum s-a petrecut, exact așa cum realitatea a descris întâmplările: „Fața îi era grotesc de umflată; nasul și obrajul îi erau acoperiți cu degerături întunecate. Furtuna îi suflase ambii saci de dormit, lăsându-l expus vântului și temperaturii de -17 grade, și, pentru că avea mâinile înghețate, nu putuse să se acopere din nou sau să închidă ușa la cort.” Nu știu, vreau doar să vă imaginație puțin scena citată mai sus, pentru că pur și eu nu pot să fac asta, fiindcă mă doare, parcă simt chinul, groaza, neputința de a acționa atunci când condițiile o cer. Totul e atât de real, de tangibil, încât acest roman te dă peste cap și, evident, îți dă de gândit. „- Piatra l-a nenorocit pur și simplu, spuse Beidleman, care se afla puțin mai sus când a avut loc incidentul./ - A fost îngrozitor, își amintește Klev Shoening. Ai fi zis că l-a lovit cineva cu o bâtă de baseball, așa s-a auzit.” Iar dramele lor sunt mult mai multe, dar nu-i cazul să le citez pe toate. Încerc să-mi dau seama ce putere a avut Krakauer atunci când a descris aceste orori ale celorlalți alpiniști. Dar mi-e imposibil.

Mai sus de opt mii de metri nu-ți permiți să ții cont de morală.”

Cred că citatul de mai sus închide romanul întocmai. Poate așa este: această aventură a schimbat oameni, a distrus oameni, a rescris oameni și a transformat. Drama celor care au vrut să ajungă pe cel mai înalt vârf de pe glob nu este doar o dramă locală, ci una legendară, a omului în genere care se luptă cu natura, cu intemperiile, în dezacord cu limitarea noastră telurică. Mie mi-a plăcut mult acest roman pentru că a fost altceva față de ce-am citit în ultima vreme; chiar uitasem cât de mult îmi plac cărțile de genul. Acum, evident, voi citiți ce vreți, eu am simțit nevoia să vorbesc despre acest roman așa cum am știut mai bine. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda romanul În aerul rarefiat, de Jon Krakauer, de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O zi plăcută și lecturi frumoase!

4 comentarii:

  1. Interesantă carte! Mulțumesc de recenzie.
    Am vizionat filmul , mai recent, la cinema, " Everest " . Am văzut cu proprii mei ochii ceea ce ai pus tu în citate mai sus... Doare. Nespus. Îmi venea să urlu acolo, crede-mă! Dar m-am abținut, fiind mai multe persoane în sală. :))
    Îmi place mult că ai conturat minunat conținutul cărții şi se vede că chiar îți place ceea ce citești. Felicitări!
    Si îți mai urez un " La mulți ani " , încă o dată, pentru că eşti un om deosebit! Lectură plăcută în continuare!
    Daria

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Daria. Mulțumesc și eu tare mult pentru vizită. Și eu văzusem filmul la cinema, am zis că ajung dar n-am reușit. Dar l-am văzut chiar vineri seara, sau sâmbătă, și am rămas... În fine!
      Mulțumesc pentru comentariul frumos și pentru felicitări! Pentru urări, te pup și să ai parte de lecturi frumoase.

      Ștergere