duminică, 2 octombrie 2016

„Delicatețe”, de David Foenkinos- Recenzie


Editura: Nemira
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200

Am vrut să citesc acest roman încă de când i-am văzut coperta, dar am avut ocazia doar acum câteva luni să-l primesc. M-am bucurat foarte tare și, deși am spus că-l voi citi imediat ce termin cartea pe care o citeam atunci, abia acum câteva zile - alaltăieri - am reușit să mă apuc de roman și să îl și termin. De ce? Nu știu, dar sunt sigur că anumite cărți sunt făcute pentru a le citi într-o anumită perioadă. Trebuie pur și simplu să simți că lectura respectivă te cheamă: nu tu alegi, adică, ci ea pe tine. Și așa a și fost, pentru că acest roman a căzut fix într-o perioadă în care, vă rog să mă credeți, trebuia să citesc ceva de genul. De ce? Timpul, cu siguranță, îmi va fi oferit un răspuns curând. 

Delicatețe, bineînțeles, mi-a plăcut enorm de mult. Știam că o să-mi placă încă de când am văzut coperta, am avut această certitudine, tocmai de asta am și vrut atât de mult să am romanul în bibiliotecă. David Foenkinos ne spune o poveste dragoste destul de simplă, după părerea mea, dar prezentă în doar câteva pagini a cărții. François și Nathalie par a fi un cuplu perfect, viața lor se circumscre în jurul a ceea ce ei simt, trăiesc, experimentează și visează. Frumos, romantic, nu poți spune nimic, dar am știut de la bun început, parcă, că nu despre asta vrea Foenkinos să scrie. Și nu m-am înșelat, dat fiind faptul că, la un moment dat, François, plecat să alerge într-o dimineață, este accidentat mortal. Și, din acel moment, am simțit că adevărata scriere a lui Foenkinos urmează să se facă simțită în paginile cărții. Cu o predilecție de cititor înrăit, nu m-am înșelat.

„Nathalie a zâmbit. Adora să i se propună să se joace. S-a îndreptate spre copac, a închis ochii și a început să numere. Markus a pornit în căutarea unei ascunzători bune. O ambiție zadarnică: era felul lui Nathalie. Era limpede că știa cele mai bune locuri. Tot căutând s-a gândit la toate cotloanele pe unde se ascunsese deja. Mergea de-a lungul vârstelor lui Nathalie. La șapte ani evident că s-a ascuns îndărătul acelui copac. La doisprezece ani, în mod necesar în spatele acelui tufiș. Adolescentă fiind, respinsese jocurile copilăriei și trecute pe lângă muri bombănind. Iar vara următoare se așezase pe bancă, tânără femeie, visătoare și poetă, cu o speranță romantică în inimă.”

Nathalie este distrusă, simte că viața ei nu mai are nicio direcție fără marea ei iubire, François. Trece prin perioade depresive, se închide în sine precum sub o carapace, se îngroapă în muncă și așteaptă momentul în care toate aceste lucruri vor trece prin viața ei, lăsând durerile în urmă, acele dureri sufletești, acele răni adânci pe care doar anii le pot acoperi. Totuși, fiind o femeie înfiptă, care știe ce vrea, ambițioasă, fără a părea vulnerabilă și atât de afectată (cum, de fapt, este) de dispariția și moartea soțului ei, Nathalie ajunge să fie promovată la serviciu, moment în care devine mai apropiată de un coleg, Markus Lundell, un personaj, zic eu, destul de surprinzător prin modul în care recunoaște și trăiește lucrurile. Mi-a plăcut de el, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul de a se apropia de Nathalia. Nu am să vă povestesc firul epic al cărții, pentru că mi se pare aiurea și de prisos - trebuie să citiți romanul, asta-i tot ce pot spune.

Punctul forte al lui David Foenkinos și al cărții Delicatețe este întocmai acea autenticitate franțuzească, ce te poartă prin cafenele parisiene frumos parfumate, cu mâncăruri deosebite, cu oameni frumoși, amuzanți, de care te simți apropiat chiar dacă nu ai vreo treabă cu ei. Nu știu dacă asta se poate descrie, teoretiza, pe cât se poate simți. Pe mine, într-o carte, mereu mă atrag personajele și gândurile lor, modul în care acestea simt - aici, nu știu, am impresia că nu autorul le controlează, le pune pe scenă, ci personajele au viața lor proprie, ele decid, iar ceea ce scre autorul se datorează hazardului. Voinței, dimpotrivă, ceea ce reușește să nu scrie. E o chestie de perspectivă, dar când un autor mă lasă cu această impresie, abia atunci știu că am citit o carte într-adevăr bună. Iar Delicatețe a fost una dintre aceste cărți. Nu mi s-a părut nimic chinuit, tras de păr, fugar, ci totul a curs liniștit, relaxat, echilibrat, fără a face o obsesie din drama lui Nathalie, o traumă exacerbată, fără a epuiza dorința lui Markus de a fi alături de Nathalie, trecutul acestuia destul de ciudat și amuzant. Cei doi formează o pereche su-per-bă, reușesc să scoată la iveală aproape totul unul din celălalt - descoperindu-se, astfel, reciproc, în timp ce trecutul, cu ce-ar fi însemnat el, cu toate supărările-lacrimile-surescitările-dezamăgirile-și-restul, se închide în urma lor precum cortina unui spectacol hollywoodian american și prost. De urmărit acest aspect, dacă veți citi cartea!

 „Viața ei de femeie tânără lăsase numeroase urme în mai multe mai multe locuri și, poate, chiar făcuse amor printre aceste flori? F. alergase după ea, să-i smulgă cămașa de noapte, fără să facă prea mult zgomot ca să nu-i trezească pe bunici, urmele unei curse dezlănțuite și tăcute prin grădină. Apoi o prinsese. Încercase să se zbată, fără să fie prea convingătoare. Întorsese deodată capul visând la sărutările lui. Se rostogoliseră și pe urmă s-a trezit singură. Unde era F.? Se ascundea pe undeva? Nu mai era aici. Nu va mai fi niciodată aici. În acel loc nu mai creștea iarba. Nathalie o smulsese pe toată cu furie. Aici, rămăsese într-o stare de apatie ore în șir, iar în încercările bunicii sale de a o convinge să intre în casă nu modificaseră cu nimic situația. Markus, îndreptându-se chiar spre acel loc, îl călca în picioare durerea. Trecea prin lacrimle iubirii sale. Și totodată căuta ascunzătoarea spre care Nathalie se va îndrepta mai târziu. Cumva, pe sărite, era emoționant să-ți închipui femeia în vârsta care va fi.”

Vorbind de stilul autorului, eu pur și simplu m-am îndrăgostit de el. Am rezonat, deci mi-a plăcut, motiv pentru care i-am dat și cele patru steluțe pe care le-a meritat din plin. Cartea Delicatețe mi-a spus o poveste despre oameni fragili, oameni care-și caută răspunsurile, care-și caută identitatea pierdută în timp ce se retrag în sine, în meningele și sufletul lor. Da, au fost lucruri care au durut, dar trebuie să le epuizăm. Da, au fost lucruri care nu s-au simțit tocmai frumos, dar asta nu însemană că nu au fost bune, nu înseamnă că nu am învățat nimic din ele. Da, au fost lucruri care au adus lacrimi de bucurie, dar nu va fi tot timpul la fel. Și, când nu va fi, atunci vom ști că omul trebuie să treacă prin viață cu armele predate, dar cu sufletul la înaintare. Pentru că, în cele din urmă, despre asta este: alegem cu sufletul, uneori, nu doar cu mintea. Alegem cum poate nu e tocmai bine pentru noi, dar mereu trebuie să alegem. Și să învățăm, mergând înainte cu lacrmi în ochi. Iar Foenkinos sunt sigur că a reușit să facă asta cu desăvâșirea unui artist adevărat.

Vă recomand romanul Delicatețe cu toată căldura, sunt sigur că o să vă placă. Mie mi-a plăcut, îl pun la loc sigur printre cărțile asupra cărora, cu siguranță voi reveni. Lecturi frumoase și un început de săptămână pe măsura dorințelor voastre! :)

6 comentarii:

  1. se vede ca ti-a placut cartea!felicitari andrei!

    RăspundețiȘtergere
  2. frumoasa recenzia ! nu aveam cartea pe lista, dar acum, datorita tie, o am :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, chiar mă bucur să aud asta!

      Ștergere
  3. Frumoasă recenzie, Andrei! N-am auzit de această carte, dar pare destul de interesantă. :D
    Lecturi frumoase şi spor în tot ce faci! ❤

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Dariaaa, ți-o recomand cu mare, mare drag!

      Ștergere