Editura: Trei
Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2024
Traducere: Liviu Ornea
Scriitorul francez Jean-Baptiste Del Amo s-a născut în 1981, la Toulouse. Fiul omului (2021) e al cincilea său roman, după O educație libertină (2008; Prix Goncourt du premier roman), Le sel (2010), Pornographia (2013; Prix Sade) și Regne animal (2016; Prix du Livre Inter 2017, finalist la Prix Goncourt, Prix Femina, Prix Médicis și Prix Wepler).
🩸SÂNGELE CARE NE LEAGĂ & NE DEZLEAGĂ🩸
„După mai mulți ani de absență, un bărbat își face din nou apariția în viața partenerei sale și a fiului lor, de vârstă școlară. Îi duce la Roches, o casă veche, izolată în munții unde crescuse el însuși alături de un părinte nemilos. Înconjurați de natura sălbatică, mama și fiul îl văd pe bărbat punând stăpânire pe ei și dictând legile misterioase ale noii lor existențe. Bântuit de propriul trecut, ros de gelozie, bărbatul alunecă treptat în nebunie. Curând, nu mai există cale de întoarcere.”
„Oare inima lui nu i-ar putea sfâșia acum pieptul ca să țâșnească în liniștea luminoasă a bucătăriei, lăsând în urmă un corp inutil și pustiu?”
În toate romanele scrise de Jean-Baptiste Del Amo pe care le-am citit, am putut identifica interesul său pentru violență – în diferite forme & cu ceea ce implică. În cartea de față, care m-a convins că, într-adevăr, Del Amo este un geniu măreț, autorul scormonește adânc în trauma de familie – taie în aceasta, îndepărtează țesuturi, sfâșie membrana subțire dintre barbarie și siguranță, dintre familie și prăpastia lăuntrică a sângelui care leagă & desparte, parcă în același timp. Romanul nu impresionează printr-o poveste complexă și complicată sau prin întorsături narative spectaculoase – de altfel, acestea nu sunt prezente nici în celelalte cărți pe care le-am citit – ci își consolidează anvergura pe o intensitate emoțională aparte, latentă, care „fierbe”, pe un fir narativ aparent simplu, dar în realitate profund & dens precum straturile unui trunchi de copac bătrân, un trunchi noduros, bine închegat. O carte care vorbește despre traume moștenite, despre bărbați care nu știu să nu devină tații lor, despre băieți care cresc în umbra acestor tați și, implicit, a tuturor celor dinaintea lor.
„Când ajunge la liziera pădurii, bărbatul face un popas. Întoarce privirea către hambarul care deja nu se mai vede. Totul pare neclintit, nicio boare nu unduiește pajiștea. În liniștea asta aparentă, pe copil îl izbește deodată conștiința singurătății și, în același timp, a prezenței sale în lume, a naturii ce se desfășoară în jurul lui, a imensității și multitudinii în care existența lui a luat formă și se află în acest moment precis.”
Romanul se deschide cu un prolog foarte interesant, cu o componentă arhaică – plasat într-o preistorie nu mitică, ci reală, într-un trib de vânători-culegători, unde a pătrunde în viață presupune un ritual crud de inițiere, sânge, violență. Această introducere – care poate părea, într-adevăr, stranie sau chiar deconectată de restul poveștii – devine cheia în care cred că ar trebui citită această carte-simbol. Ea conturează esența tematică a romanului: brutalitatea ca instinct sui generis, și nu instinctul de conservare, de supraviețuire. Brutalitatea perpetuată pe linie filogenetică, de la o generație la alta, care infectează aproape orice tentativă de a fi diferit, de a te opera de ea. Del Amo, pe de altă parte, pare să nu caute în cartea sa să judece această violență, nici să o justifice, ci să o dezvăluie cu o luciditate aproape nebunească, împachetând-o într-un lirism sumbru, transformând romanul într-o meditație pe marginea (și parcă niciodată în profunzimea) masculinității disfuncționale și a memoriei corporale a durerii. Am citit această carte ca într-o transă și, sincer să fiu, la început mi s-a părut ușor diferită de celelalte cărți scrise de Del Amo pe care le-am citit. Însă, pe parcurs, i-am putut regăsi aceeași voce originală și specifică – o voce pe care, fără doar și poate, aș putea-o recunoaște dintr-o mie. Are acel ceva pe care nu l-am putut găsi la alți autori, dar care pentru mine funcționează și reușește să mă convingă.
„Pentru că oamenii, mai mult decât orice alt animal de pe pământul ăsta nenorocit, se nasc cu golul ăsta în ei, prăpastie amețitoare pe care se zbat fără încetare s-o umple în răstimpul scurt cât durează jalnica lor trecere prin lume, paralizați cum sunt de propria lor vremelnicie, absurditate, de propria lor vanitate, de parcă ceva le-a vârât în cap ideea stupidă că ar putea găsi într-unul dintre semenii lor cu ce să umple golul, lipsa asta care există în ei încă de dinainte de început.”
Povestea propriu-zisă are o dinamică foarte lentă, în esență pentru că nu asta face interesul autorului. În schimb, este extrem, extrem de intensă. Avem un băiat care trăiește împreună cu mama sa într-un oraș mic, într-un apartament modest, unde cotidianul este tern, dar măcar este previzibil Tatăl – un om care a plecat când băiatul era prea mic pentru a-și aminti clar chipul său – revine brusc după o absență de șase ani. Intempestiv. Fără explicații. Fără a cere permisiunea. Fără a se scuza. Tatăl apare. Tatăl impune. Îi ia pe amândoi, mamă și fiu, și îi duce într-o cabană părăginită, pierdută în munți – Les Roches – unde intenționează „să refacă” familia. Acolo, în mijlocul naturii reci & necunoscute, izolarea capătă sensuri multiple – o izolare nu doar fizică, ci și una emoțională, care permite scenarii inimaginabile. În acest spațiu auster, pe care tatăl îl percepe drept un fel de fortăreață a masculinității primordiale, tensiunea începe să se închege, picătură cu picătură cu picătură, țigară fumată după țigară fumată după țigară fumată. Atmosfera devine, deopotrivă, hipnotică și sufocantă. Narativ, romanul pendulează între prezentul acestei conviețuiri forțate, niciodată permise ci mai mult impuse, și trecutul tatălui – care, treptat, se dezvăluie la rândul său ca fiind unul traumatizant. Într-un fel, întocmai această structură narativă creează un efect „de ecou”: între tată și fiu nu există neapărat o legătură biologică, ci există mai degrabă o moștenire dureroasă, o spirală a repetiției care devine inevitabilă.
„– Ce-ți spun acum e pentru cel care vei fi mai târziu: ferește-te să iubești, n-o să-ți aducă nimic bun.”
În acest cadru natural – care cântărește foarte mult în roman – tatăl impune reguli, impune o disciplină aproape militară și, mai ales, o viziune rigidă a masculinității: bărbatul ca vânător, bărbatul ca stăpân, bărbatul ca un ultim bastion al ordinii și puterii în fața haosului. Însă, în spatele acestei figuri autoritare în care tatăl se postează, există de fapt o fragilitate profundă, o frică nespusă de eșec, de emasculare, de lipsă a sensului. În tăcerile sale lungi, în țigările fumate una după alta, în gesturile brutale, în refuzul de a oferi explicații, de a oferi tandrețe și protecție, poți citi o disperare ajunsă la limită. Încercarea lui de a reconstrui familia nu este sub nicio formă una care are la bază dorința de a face ca lucrurile să fie mai bune, ci are la bază o obsesie patologică, o obsesie dirijată de o logică neaoșă a controlului și a refacerii unei ordini care, de altfel, oricum n-a existat vreodată. Întreg romanul este dominat de o violență pasivă, căreia nu-i ia foarte mult pentru a deveni activă, pur și simplu palpabilă. Iar mama, prinsă parcă între două lumi – trecutul abandonului și prezentul dominației – este un personaj foarte important, chiar dacă „rolul” ei este adesea redus de perspectiva fiului. Însărcinată cu copilul altuia (un detaliu foarte important, care amplifică și mai mult tensiunea și dramatismul), ea se transformă treptat într-o figură aproape spectrală, înspăimântată și nu înspăimântătoare, dar mânată de dorința de a-și proteja fiul.
„– Atunci de ce-ai venit cu mine?– De ce-am venit cu tine? Tu chiar îți pui întrebarea asta? Am venit cu tine de frică. Am venit cu tine pentru că mi-e frică de tine. Până și propriului tău fiu îi e frică de tine.”
În mijlocul acestui conflict cognitiv, având cele două modele parentale diametral opuse, băiatul nu dispune de coordonate clare. El este martor de cele mai multe ori, dar și participând, într-un ritual straniu și forțat de maturizare. Atracția și repulsia față de tată se bat cap în cap, iar dinamica în care acestea interacționează amintește, fără niciun dubiu, de aceeași dinamică a abuzului emoțional. Băiatul nu înțelege tot ce se întâmplă, dar cu siguranță simte & interpretează tot ce se întâmplă. Și exact această perspectivă – parțial inocentă, parțial contaminată – face ca romanul să capete o putere viscerală. Proza lui Del Amo se remarcă prin densitatea frazelor, prin textura senzorială a descrierilor, prin lentoarea calculată a ritmului. Fiul omului nu este o lectură „ușoară”, ci este una densă, una solicitantă, și poate tocmai de asta una cu sens, cu rost. Pădurile, stâncile, animalele, cabana în ruină – toate acestea „vorbesc” despre o lume în care echilibrul este iluzoriu, iar violența nu este opțională, la mâna liberului arbitru, ci este o constantă a existenței umane. Spațiul domestic se transformă într-un câmp de luptă, iar familia devine scena unei tragedii care se desfășoară lent, dar inevitabil. Totuși, cartea nu este lipsită de compasiune sau de momente de grație umană – în schimb, acestea pălesc rapid. Într-o „epocă literară” saturată de formule și structuri repetitive, eu chiar cred că Del Amo reușește să transforme fiecare carte într-o experiență literară aparte – povești care te ating, care îți dau de gândit, te fac să simți, te fac să-ți amintești. Un roman despre oameni care nu știu cum să fie oameni – în exact această luptă, în exact această căutare stângace și mai ales violentă, stă frumusețea „întunecată” a cărții de față. V-o recomand fără să stau pe gânduri!
Alte recenzii ale cărților scrise de Jean-Baptiste Del Amo, apărute și pe blog:
