56 de zile, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint

Colecția: Leda Bazaar

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2026

Traducere: Shauki Al-Gareeb

Catherine Ryan Howard este o scriitoare de succes la nivel internațional, originară din Cork, Irlanda. Romanele sale au fost nominalizate la premiile Edgar ale asociației Mystery Writers of America pentru „Cel mai bun roman”, la premiile John Creasey (New Blood) și Ian Fleming Steel Dagger ale Crime Writers Asociation (UK) și de mai multe ori la premiile An Post Irish Crime Fiction Book of the Year. Thrillerele sale au fost incluse în topurile New York Times („Cele mai bune thrillere ale anului”) și pe lista „Celor mai bune cărți pentru adulți” a Bibliotecii Publice din New York. Adaptarea TV a celui de-al cincilea roman al său, bestsellerul 56 de zile, a debutat în exclusivitate pe Prime Video, cu Dove Cameron și Avan Jogia în rolurile principale. În prezent, scriitoarea locuiește în Dublin. Află mai multe pe catherineryanhoward.com. 

🔪NIMENI NU ȘTIA CĂ SUNT ÎMPREUNĂ. ACUM, UNUL DINTRE EI ESTE MORT.🔪

„ÎN URMĂ CU 56 DE ZILE. Ciara și Oliver se cunosc la o coadă la supermarket în Dublin, exact în momentul în care COVID-19 începe să se extindă în Irlanda. O scânteie. O șansă. O distragere de la tot ceea ce încearcă amândoi să lase în urmă. ÎN URMĂ CU 35 DE ZILE. Când carantina bate la ușă, Oliver sugerează să se mute împreună. Pentru Ciara, pare o oportunitate rară de a lăsa o relație să înflorească în totală intimitate. Pentru Oliver, este modalitatea perfectă de a-și păstra trecutul – și adevărata natură – ascunse. ÎN PREZENT. Polițiștii pătrund cu forța în apartamentul lui Oliver și găsesc înăuntru un cadavru în descompunere. Pe măsură ce descâlcesc ițele unei relații construite pe secrete și jumătăți de adevăr, aceștia se confruntă cu întrebarea supremă: carantina a dat naștere unei povești de dragoste… sau crimei perfecte?”

„– Nu secretele sunt cele care-mi plac. Ci descoperirea lucrurilor care sunt noi pentru mine, dar care de fapt au fost mereu acolo. Secretele sunt altceva. Ele sunt distructive.”

Nu este prima carte scrisă de Catherine Ryan Howard pe care o citesc, pentru că am mai citit și Omul fără urmă, care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Așadar, într-un fel am avut așteptări destul de mari de la această carte, iar acestea chiar au fost atinse, ba chiar depășite, într-o măsură, însă pe alocuri au fost și anumite lucruri care mi-ar fi plăcut să fie altfel (sau, sincer, chiar să lipsească). Am s-o spun de la început, mi-a plăcut mult cartea, dar cred că ar fi fost perfectă dacă autoarea n-ar fi picat în capcana asta de a-da-mult-prea-multe-și-irelevante-detalii-privitoare-la-spațiul-din-jur-adică-vorbesc-despre-descrierile-interminabile-pe-alocuri. În schimb, a avut tot ce-i trebuie pentru a mă ține acolo și a mă prinde în poveste de la început până la sfârșit. În peisajul acesta vast & efervescent al autorilor de cărți thriller, chiar cred că Catherine Ryan Howard se impune drept un autor care știe ce face și chiar îi iese. Bine, poate este puțin cam „prematur” să mă pronunț deja, dar ambele cărți scrise de ea pe care le-am citit chiar mi-au plăcut. Cel mai probabil, vor urma și altele, și aștept cu nerăbdare pentru că este o autoare destul de prolifică. N-am văzut serialul acestei cărți – bineînțeles, abia am terminat cartea –, dar chiar sunt curios ce au reușit cei de la Prime Video să facă. Oricum, în timp ce o citeam chiar mă gândeam că, well, ar ieși un serial (sau film) bun din cartea aceasta. Cel mai probabil, îl voi vedea în perioada imediat următoare...

„Posibilitatea de a fi normal îi făcea mereu asta. Prefăcătoria putea fi puternică. Și îi plăcea de ea, să se afle în preajma ei, cum îl făcea să se simtă.

Ceea ce era rău, pentru că nu-și putea permite să se simtă bine.

Atunci era momentul când începeau mereu să se întâmple lucruri rele.”

Romanul de față „se naște” dintr-un moment istoric, moment istoric de-o stranietate aproape ireală. Izolarea impusă de pandemia din 2020 (my God, au trecut deja 6 ani...) i-a permis lui Catherine Ryan Howard să scrie această carte și, deși și-a promis să NU scrie o carte despre pandemie, iată că a făcut-o. În 56 de zile, acest „fundal” cu care am avut de-a face cu toții s-a transformat într-o matrice fertilă pentru tensiunea psihologică a cărții, s-a transformat într-un incubator al neliniștii și intimităților forțate. Mda, cu toții am fost nevoiți să stăm închiși în case. Scriitoarea, închisă între propriile ziduri, a intuit foarte rapid că această suspendare a realității cotidiene ascunde un potențial dramatic practic nelimitat: acela al apropierii accelerate între oameni care abia s-au cunoscut, așadar oameni care nu se cunosc cu adevărat. Romanul se deschide cu o notă sumbră – descoperirea unui cadavru aflat într-o avansată stare de descompunere într-un apartament din Dublin. Mirosul devine primul indiciu că această ordine aparentă a izolării ascunde, de fapt, un haos total. Ancheta, preluată de Leah (Lee) Riordan și Karl Connolly, a reușit să dea romanului o contrapondere parcă ușor mai realistă (și mult ironică) unei povești care, altfel, este constant dominată de suspiciune și ambiguitate morală. Totuși, adevărata forță a romanului nu rezidă în intriga polițistă, ci în „anatomia” relației dintre Oliver și Ciara, care abia s-au cunoscut, dar a căror relație capătă fooooarte rapid o intensitate aproape febrilă.

„– De ce naiba mă întrebi de ghicitori, Tom?

– Pentru că, răspunde el, arătând spre coridor, ne așteaptă o ghicitoare pe cinste acolo înăuntru.”

Evident, avem partea aceea de început a relației, început care promite absolutul – entuziasmul, așteptarea și bucuria oricărui mesaj, nevoia aproape dureroasă de proximitate, iluzia că celălalt ar putea fi răspunsul tuturor întrebărilor & dorințelor. Această efervescență emoțională este însă brusc încorsetată de contextul pandemiei. Decizia celor doi de a se izola împreună, la doar câteva săptămâni după ce s-au cunoscut, poate fi percepută simultan ca o alegere să zicem firească, din romantismul închegat, sau ca o alegere practic fără precedent, născută dintr-o lume în care regulile obișnuite, ei bine, clar nu mai funcționează. În acest spațiu închis, limitat, relația lor se dezvoltă cu o neliniștitoare rapiditate, iar fiecare gest, fiecare tăcere, fiecare mic lucru ajunge să capete o greutate aparte. Oliver mi s-a părut a fi chiar un personaj tulburător – aparent agreabil, OK-ish, dar care pare că ascunde ceva cu obstinație. În jurul lui planează o tensiune latentă, o întrebare constantă care ajunge să te macine, și anume dacă el este într-adevăr o victimă sau cel care și-a orchestrat propria tragedie (nu-dau-mai-multe-detalii)? Ciara, pe de altă parte, trăiește sub semnul îndoielii – vedem că Oliver o atrage, dar există în ea și o suspiciune aparte, vedem că vrea să aibă încredere, vedem că are, dar în același timp Oliver trezește în ea și niște sentimente bizare, îi trezește instinctul de conversare. Dinamica dintre cei doi este foarte interesant de urmărit – un joc periculos al aparențelor, în care adevărul se sustrage mereu și refuză să fie fixat într-o „idee anume”. Pentru mine, thrillerele de genul chiar funcționează.

„Lucruripe care le-a făcut fără să se gândească, în febra momentului.

Lucruri pe care în fiecare secundă de-atunci și-a dorit să le poată lua înapoi.

Lasă telefonul să cadă pe podea, se ghemuiește pe canapea și începe să plângă.

Corpul îi este zguduit de hohote de plâns; pierde noțiunea timpului. Plânge până când se simte gol, până când o durere în piept îl imploră să se oprească.

Până când afară se face întuneric.”

Structura narativă, fragmentată și polifonică, contribuie în mod exponențial la atmosfera de neliniște, la tensiunea cărții. Timpul nu curge liniar, ci se frânge în secvențe care alternează între prezent și trecut, între perspectivele celor doi protagoniști (dar totul prezentat din perspectiva naratorului omniscient). Într-o oarecare măsură, această tehnică dă ritmului și o redundanță pe alocuri neplăcută, pentru că unele evenimente tind să fie reluate din unghiuri diferite, ceea ce dă senzația stagnării, așadar mai reduce din tensiunea pe care altfel ai căuta-o într-o astfel de carte. Totuși, această repetitivitate nu este lipsită de un sens per se, pentru că reflectă natura subiectivă a memoriei și imposibilitatea de a accesa un adevăr absolut. Experiența lecturii este profund impregnată de contextul pandemiei. Atmosfera de claustrare, de incertitudine, de teamă, de izolare reușește să potențeze misterul din spate. Dezvăluirile din ultima parte a romanului reconfigurează retrospectiv întreaga poveste, iar răstunarea finală de situație – imprevizibilă & tulburătoare răsturnare –  reușește să îți dea acea satisfacție specifică thrillerelor bine calibrate. Totuși, există ș un contrapunct destul de important: pentru unii, finalul poate părea mai puțin „exploziv” decât anticiparea finalului construită de-a lungul paginilor, iar extensia anumitor pasaje ar fi putut fi mult redusă fără a afecta coerența imaginii de ansamblu. În ciuda acestor mici imperfecțiuni, romanul 56 de zile chiar a fost unul captivant și capabil să mă mențină într-o stare continuă de alertă. O stare în simți să dai pagină după pagină cu o stare aproape compulsivă. Da, chiar mi-a plăcut și mi s-a părut a fi o carte reușită, deși Omul fără urmă mi-a plăcut mai mult!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, 56 de zile, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Catherine Ryan Howard, apărute și pe blog:

| Omul fără urmă |