Obsidian (LUX, #1), de Jennifer L. Armentrout - Recenzie

Este foarte surprinzător cum niște străini pot intra în viața noastră, atunci când te aștepți mai puțin, schimbând-o pentru totdeauna, trezind în noi dorințe și contradicții, întrebări fără răspunsuri și sentimente ciudate. Dar ce te faci atunci când această schimbare depășește ordinea firească a lucrurilor, intruzând, brutal, în realul cotidian? Atunci când această schimbare nu numai că îți poate pune doar ție viața în pericol, ci și a celor dragi și a personajelor din jur? Accepți schimbarea, te conformezi cu ea, sau găsești un mod prin care să revii la echilibrul de dinainte? Ei bine, există o lume plină de posibilități, iar atunci când crezi că ai un răspuns, de fapt te găsești în dificultatea de a-l alege pe celălalt, care se dovedește a fi cel bun. Mai greu e cu începuturile, nu-i așa?

„Când ne-am mutat în Virginia de Vest, chiar înaintea ultimului meu an de liceu, mă resemnasem să am de-a face cu accente ciudate, acces intermitent la internet și teribil de multă plictiseală... până când am dat cu ochii de vecinul meu sexy, înalt și cu ochii de un verde straniu. Lucrurile păreau să meargă deja bine.”

Stop! Ei bine, inițail am crezut, pe bune, că o să am de-a face cu un roman dintr-ăla tipic, clieșic, cu cei doi îndrăgostiți care, cam pe la capitol trei sau patru, încep să se sărute, să facă prostii în pat, moment în care paginile încep să ia foc. De altfel, nu am crezut decât că această carte o să fie o simplă-banală-tipică-erotică scriere, cu tipul sexy, bine făcut și cu fetița timidă, care stă retrasă într-un colț și de care macho-ul se îndrăgostește. Ei bine, lăsați clișeele deoparte, în această carte NU veți întâlni așa ceva. Hmmm, asta mi-a plăcut enorm, pe lângă numeroase alte aspecte pe care am să vi le prezint mai jos.

„Daemon este enervant. Arogant. Îmi vine să-l omor. Nu ne înțelegem deloc. Absolut deloc. Dar când un străin mă atacă și Daemon efectiv face timpul să încremenească doar cu o simplă mișcare a mâinii, ei bine, ceva... neașteptat se întâmplă”.

Așa, deci. Vă pot spune doar că a noastră eroină, Katy, este o fată bloggeriță care recenzuiește cărți și-și petrece mult timp online, pe blogul ei. Mi-a plăcut această idee a autoarei, sunt sigur că multe bloggerițe și-ar fi dorit, îhâm, să se afle în pielea lui Katy. Daemon, ei bine, este întruchiparea „băiatului sexy din vecini”, dacă pot să-i spun așa. Cu toate astea, ceva e complicat la el. Foarte complicat. Și ciudat, de asemenea. Are un sentiment al protecției parcă exacerbat pentru sora sa, Dee, iar când Katy dă semne că se împrietenește cu ea, Daemon parcă ar face orice să o țină pe aceasta la distanță, ca și cum Katy ar atenta la viața ei. Această protecție manifestată într-un mod exagerat stârnește curiozități în mintea lui Katy, care nu-și poate explica firea lui Daemon, caracterul său straniu și surprinzător de arogant și zefmelist. Aici simt nevoia să fac o paranteză și să vă spun că m-au amuzat teribil de mult unele replici dintre cei doi. Nicidecum dulcegării dintr-alea ca între îndrăgostiții, alintături sau diminutive, iubițel, drăguțo, pufulete, verzișorule, nu, ci dialoguri care îți încordează zigomaticii (a se citi „mușchii pomeților”). Toate bune și frumoase, relația dintre cei doi pare să se mai calmeze, iar Daemon aproape că accepta ca sora sa să se întâlnească cu Katy. Viața decurge normal, dar nu pentru mult timp, până când, într-o situație critică, Daemon își manifestă puterile: o salvează pe Katy de la un accident teribil, oprind timpul în loc. 

Confuză, Katy are nevoie de răspunsuri, iar Daemon, surprinzător, se dovedește cooperant în această misiune: astfel, aflăm că, într-adevăr, Daemon (și nu numai) este extraterestru, un luxian (asta mi-a adus aminte de un joc, „Luxor Delux”, nu știu câți dintre voi l-ați jucat) care a fost nevoit să plece de pe planeta sa împreună cu mai mulți oameni, după ce aceasta a fost distrusă de către alți extratereștri răi, și anume arumienii. Aceștia se hrănesc cu forțele luxurienilor, care, în forma lui reală, sunt niște lungi siluete pline de lumină vie, dovedind forțe supranaturale inimaginabile. Pentru a se menține ordinea și echilibrul în această lume, luxenii sunt inspectați de către MA, o societate secretă care știe de existența lor, ceva de genul „zona 51”, în limbajul nostru comun, însă aceast MA se va dovedi a fi și util, pe deoparte, dar și o piedică cam greu de depășit. Veți vedea voi de ce.

„Da, ați auzit bine. Extraterestru. Se pare că Daemon și sora lui Dee au o galaxie de inamici care vor să le fure abilitățile, iar atingerea lui Daemon mă face să strălucesc asemenea luminilor din Las Vegas. Singurul fel în care pot rămâne în viață în toată poveste asta este să stau cât mai aproape de Daemon, până când amprenta vrăjii extraterestre dispare de pe mine. Asta dacă nu-l omor mai întâi.”

Arumienii (încă nu știu dacă ăsta e plurarul, zău, dar singularul e „arum”) sunt atrași de către luminile pe care luxeniile le lasă asupra oamenilor, și pot fi oricare dintre cei cu care oamenii obișnuiți intră în contact, din moment ce ei sunt înveșmântați în chipuri umane.  Ce se va întâmpla atunci când Katy va deveni ca o torță plină de lumini, din cauza lui Daemon? Vor reuși extratereștrii răi să pună mâna pe ea, va învața Daemon cum să accepte că sora sa, extraterestră, vrea să aibă o prietenă pământeană? De ce, oare, vrea Daemon neapărat ca Dee să se țină la distanță de Katy? Vă pot spune doar că răspunsurile sunt surprinzătoare, care nasc noi controverse și strânesc mistere tot mai adânci.

Vă pot spune că mi-a plăcut foarte mult acest roman, în primul rând pentru că mi-a depășit așteptările. O poveste extrem de frumoasă, presărată cu o acțiune debordantă și mister la fiecare pagină, o poveste plină de controverse și trecuturi care încă nu s-au conturat destul de bine, întrucât acesta a fost abia primul roman din serie, cu rolul de a ne reliefa trăsăturile personajelor și de a prezenta, cât de cât, pe ce vor fi bazate celelalte volume, care sunt sigur că vor fi la fel de surprinzătoare. Sper doar ca Editura să le scoată cât mai rapid, pentru că așteptarea este u-ci-gă-toa-re. Evident, între Katy și Daemon se infiripă o micuță poveste de dragoste, presărată cu câteva sărutări furate, îmbrățișări, emoții și sentimente, dar totul capătă o nouă valență când ceva anume îi va face pe cei doi să fie indispensabili unul altuia. Și nu sunt sigur că se va fi dovedit a fi un lucru, deopotrivă, bun!

Stilul autoarei este unul foarte interesant. Scrierea sa este ușoară și, zău, te prinde și nu îți mai dă drumul, purtându-te prin numeroase locuri, scoțându-ți la iveală caractere și întâmplări amuzante și misterioase, uneori ciudate. Secrete din trecut care năvălesc în prezent, pietre ciudate cu puteri neobișnuite, un clan care, cu siguranță, ascunde ceva în toată tăcerea sa, un extraterestru cu un trecut despre care nu vrea să vorbească prea mult, o soră îngrijorată pentru fratele său și pentru cei din jur. Și, la capătul celălalt, o bloggeriță, iubitoare de cărți și lectură, care intră într-o lume dominată de alte reguli universale. Va scăpa cu bine din acest vârtej plin de creaturi ciudate, sau va sfârși într-o chestie din sticlă, plutind într-un lichid verde? Cu siguranță o să vă placă această carte, nu mă înșel. E foarte ciudat că nu am mai citit ceva de genul, eu îmi imaginam întotdeauna extratereștrii ca fiind niște chestii ciudate, verzi, cu antene sau membre exagerat de mari. Vă invit și pe voi să descoperiți enigmele acestei cărți, iar răspunsurile sunt surprinzătoare și, ceea ce și mai incitant, strânesc alte întrebări. Mu-ha-ha!

Am selectat și niște fragmente care sper să vă placă; asta ca să vă dați seama de stilul autoarei:

„- E clar că ești timidă, nu-i așa, Kitten?

Am încremenit.

- De ce spui asta?

- Fiindcă ți s-a zbârlit părul, ca la pisici. (...)

- Deci intri în apă?

Of, Doamne, nu avea de gând să se întoarcă cu spatele sau ceva. Iar în ochii lui era un fel de provocare, ca și cum de-abia aștepta să dau înapoi. Poate asta și voia sau poate asta aștepta. Nu mai avem niciun dubiu că știa foarte bine ce efect are asupra fetelor.

Katy cea decentă și plictisitoare ar fi intrat în apă aproape îmbrăcată.”

„M-am uitat în oglindă. Vânătăile de-abia se mai vedeau, ca și cum atacul ar fi avut loc cu mult timp în urmă, nu seară.

- Ce dracu'? am șoptit eu.

Rănile mele erau aproape vindecate, cu excepția brațului pe care îl aveam în atelă... dar care nu prea mă durea. Mi-a revenit în minte o altă imagine, cu Daemon aplecându-se peste mine, atunci, în stradă, și mâinile lui calde. Oare mâinile lui...? Imposibil. Am scuturat din cap.

Dar tot uitându-mă în oglindă, nu puteam să scap de senzația că e ceva necurat la mijloc. Ceva ce gemenii știau. Nu reușeam să pun nimic cap la cap.”

„ - (...) Și mă calci pe nervi pentru că nu reușesc să te înțeleg. Acum ești OK, iar în clipa următoare ești cea mai mare javră de pe planetă.

- Dar am luat și puncte bonus. Nu-i așa? N-am primit puncte bonus pentru lac sau plimbarea noastră? Nici măcar pentru că te-am salvat în noaptea aia?”

„(...) Ceea ce numin noi casă nu mai există. Locul acela a fost distrus când noi eram copii. De aceea am fost nevoiți să plecăm și să căutăm un loc comparabil cu planeta voastră la nivel de hrană și atmosferă. Nu avem nevoie de oxigen ca să respirăm, dar nici nu ne face rău. Acum am început și noi să respirăm, mai mult din obișnuință.”

„- Tu nu ai de unde să știi ce greu este, Kat. Noi trebuie să ascundem tot timpul ceea ce suntem și chiar și printre ai noștri trebuie să fim prudenți. Sunt foarte multe reguli. MA nu este de acord ca luxenii să aibă relații apropiate cu oamenii. A adăugat o pauză, clătinând din cap: ca și cum ar considera că suntem animale, inferioare lor.”

Acum citesc volumul al doilea, „Onix”, mai am cam vreo o sută și ceva de pagini și îl dau gata. Revin cu recenzia de îndată ce îl termin, și vă pot spune doar că lucrurile încep să fie din ce în ce mai încordate - și nu numai între cei doi. Așteptăm, cu nerăbdare, ca Editura Leda să-și continue seria, sunt sigur că ne așteaptă cu cărți bune. Le mulțumesc frumos, oricum, pentru posibilitatea de a citit aest roman. Îl puteți comanda de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a Editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele editoriale. Un întâi mai frumos și liniștit, bucurați-vă de lecturi plăcute!

Editura Leda

Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu

384 pagini

„Jocul RIPPER” de Isabel Allende - Nou la Humanitas

„Jocul RIPPER”, un nou roman de Isabel Allende la Humanitas Fiction, o carte în care scriitoarea chiliană se depărtează de stilul literar care a consacrat-o, cel al realismului magic și al ficțiunii istorice, și abordează o tematică nouă.

„Cartea asta s-a născut pe 8 ianuarie 2012 pentru că agenta mea, Carmen Balcells, ne-a sugerat lui Willie Gordon, soţul meu, şi mie să scriem un roman poliţist la patru mâini. Am încercat, dar după douăzeci şi patru de ore a fost clar că proiectul avea să se termine cu un divorţ, drept care el s-a apucat de cel de-al şaselea roman poliţist, iar eu m-am închis să scriu singură, ca de obicei. “ (Isabel Allende)

„Jocul Ripper este un amestec straniu: o sărbătoare literară plină de elemente din Agatha Christie, James Patterson şi Tom Clancy, o combinaţie între o poveste poliţistă şi o saga romantică.“ (The Guardian)

„Jucătorii de Ripper erau un grup select de freaks răspândiţi prin toată lumea, care comunicau prin Internet pentru a-l prinde şi anihila pe misteriosul Jack Spintecătorul, depăşind obstacole şi învingând duşmanii apăruţi pe parcurs. În calitate de maestră de joc, Amanda plănuia fiecare aventură în funcţie de abilităţile şi limitele personajelor pe care jucătorii şi le creau drept alter ego.

Un băiat din Noua Zeelandă, rămas paraplegic ca urmare a unui accident şi ţintuit într-un scaun cu rotile, dar cu mintea liberă pentru a rătăci prin lumi fantastice şi a se transporta atât în trecut, cât şi în viitor, adoptase rolul Esmeraldei, o ţigancă vicleană şi curioasă. Un adolescent din New York, solitar şi timid, care locuia cu mama şi de doi ani nu ieşise din camera sa decât ca să meargă la baie, era sir Edmond Pad dington, colonel englez la pensie, machist şi infatuat, expertul în arme şi strategii militare. La Montréal era o fată de nouăsprezece ani, care-şi petrecuse scurta viaţă mai mult prin clinici specializate în dereglări alimentare şi-şi inventase personajul Abatha, un medium în stare să citească gândurile, să inducă amintiri şi să comunice cu fantomele. Un orfan afro-american de treisprezece ani, cu un IQ de 156, bursier al unei academii pentru copii supradotaţi din Reno, alesese să fie Sherlock Holmes, căci făcea deducţii şi trăgea concluzii fără pic de efort.Amanda nu avea un personaj anume. Rolul ei era să conducă jocul şi să vegheze la respectarea normelor, însă în afacerea asta cu baia de sânge şi-a permis oarece schimbări. De exemplu, a mutat acţiunea, tradiţional plasată în Londra anului 1888, la San Francisco în 2012. Şi, încălcând regulamentul, şi-a atribuit un ajutor, un mercenar, un poliţai numit Kabel, un cocoşat nu foarte mintos, dar ascultător şi loial, însărcinat să-i execute ordinele, oricât de trăsnite ar fi fost. [...] În dimineaţa zilei de 13 octombrie 2011, la ora opt şi un sfert, elevii clasei a patra ai şcolii publice Golden Hills din San Francisco au intrat în sala...”

„Jocul Ripper e un excelent roman poliţist, iar Allende rămâne aceeaşi remarcabilă povestitoare. Proza ei e sclipitoare şi plină de graţie, căci autoarea are capacitatea de­ a scrie deopotrivă un roman de acţiune, dar şi de dragoste. Cartea te subjugă, se joacă cu mintea ta,  te amuză.“ (Minneapolis Star Tribute)

Jocul RIPPER - un nou roman de Isabel Allende, traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Eveniment, miercuri, 13 mai, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu     

Un loc pe raftul meu (X)

Salutare,

Luna asta a fost plină de cărți. Am prins reduceri foarte bune, așa că portofelul meu a mai respirat puțin. Să vă prezint ce titluri mi-am achiziționat, plus primite pentru recenzii.

Cele două volume din seria Lux. Am început „Obsidian”, îmi place!

Niște cărți care m-au atras, la o micuță lectură. Plus că nu au fost deloc scumpe. Și se citesc ușor.

Am auzit multe despre această carte, mai ales că e foarte bună. Abia aștept să o citesc.

Mi-a plăcut enorm descrierea acestui roman, mai ales că s-a spus că va avea un succes asemănător romanului „Înainte să adorm”. Și îmi place foarte mult coperta.

 

Evident, „Fata dispărută”. Trebuia s-o citesc și pe asta, nu?

După ce am citit „În țara norului alb”, de aceeași autoare, m-am convins că scriitura ei îmi place. Abia aștept să citesc și acest roman, o continuare a frumoasei saga de familie

 

Sincer, m-a atras coperta acestui roman. Nu știu nimic despre scriitor, iar descrierea de pe spate sună, de asemenea, bine.

 

Evident, șeful Eric-Emmanuel Schmitt. Am citit această carte, i-am făcut și recenzia. Vreau toată seria lui de autor s-o am. Toată.

Tot Eric-Emmanuel Schmitt. Abia aștept să citesc această carte!

 

O carte care pur și simplu m-a omorât. Este super-mega-ultra-gica interesantă, misterioasă. V-o recomand cu drag, am făcut și recenzia.

 

Am luat această carte deoarece am un raft în bibliotecă în care nu încap decât cărți de buzunar, dintr-alea în format mai mic, și trebuie să-l ocup. Nu prea mă împac eu cu acest fel de cărți - mici - dar merge. Pare interesantă, oricum, deși scrisul e minuscul.

 

Această carte mă incită de ceva timp. O tot văd pe Libris când intru, de aceea am zic că ar trebui să o cumpăr. Am s-o citesc curând, îmi place mult coperta.

Diplomă de „cititor de cursă lungă” primită de la Humanitas cu ocazia participării la Maratonul de citit 2015, organizat cu ocazia Zilei Mondiale a cărții. Am citit din „Eat, pray, love” și mi s-a făcut și poză! Eeee, așa da.

Voi, dragilor, cu ce v-ați răsfățat? Zi frumoasă!

„Milarepa” de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Milarepa întrupează poetul, sfântul, ascetul şi stăpânul spiritual. S-a născut în anul 1040 în sud-vestul Tibetului, într-o familie de nobili. Tatăl său a murit când el avea doar şapte ani. Împreună cu mama şi sora sa, cad pe mâinile unui unchi şi unei mătuşi tiranici şi lacomi, care îi sărăcesc. Când s-a făcut mare, să se răzbune, mama sa l-a trimis să înveţe magia neagră. Așadar, cartea această tratează budismul, aducându-ni-l între pagini pe Milarepa, a cărui poveste fascinează prin atingerea unei realizări spirituale superioare, profunde, toate astea după o periadă neagră, diabolică, în care, împins pe la spate de către mama sa, acesta comite numeroase crime practicând magia neagră.

Autorul francez, Eric-Emmanuel Schmitt, ne prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință indiană profundă. Cartea este o poveste metafizică extraordinară, care ne prezintă drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, prezentată din perspectiva lui Simon, reprezentând reîntruparea unchiului lui Miralepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite, trebuie să ducă istoria lui Milarepa mai departe, spunând-o la cel puțin o sută de mii de persoane.

Povestea este una scurtă, pe nici măcar optzeci de pagini, însă este o poveste profundă, care te poartă spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: cum îți poți găsi drumul în lume? Regretândându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schiimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Este conturat, așadar, motivul pactului cu diavolul, motivul mephistophelic. Cu toate acestea, întrucât Milarepa nu le poate avea pe toate, trebuie să aleagă numai una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur. 

În această căutătură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege, este surprins într-o devenire psihologică contradictorie, din care nu înțelege nimic, simte că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca mai apoi să-l pună să distrugă ceea ce a construit, ca într-un permanent du-te-vino al sorții. Ostenit, rănit și dezamăgit, Milarepa, admonestat de Marele Marpa, care-i spune că nu înțelege nimic, trăiește o relevație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. Aș putea spune că Milarepa parcurge un traseu inițiatic, un pelerinaj către întemeierea sacră a Ființei, pentru ca mai apoi el însuși să devină un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe această cale a spiritului.

Am selectat și citate și fragmente care mi-au plăcut:

„Am intrat în casă.

Ploaie și țărână căzuseră peste cărțile sfinte. Păsările îngropaseră câteva tomuri sub găinațul lor; în celelalte, își făcuseră culcuș șobolanii. M-am apropiat de vatră. Acolo, în cenușa amestecată cu pământ, creșteau și se cățărau niște plante; alături se afla o grămăjoară de oseminte albite și fragile. Am înțeles că erau... oasele mamei mele.

Gândindu-mă la ea, mi-am pierdut cunoștința.”

„A dori prea multe îți tulbură sufletul.

Dorisem prea mult s-o văd. Setea aceea mă chinuise săptămâni în șir. ‹‹O minte ar ști să-și afle mulțumirea, să-și limiteze dorința de a întâlni, mintea aceea ar fi a unui învățător.›› Vorbele lui Lama îmi răsunau în urechi. Aveam nevoie de ele.

‹‹Nimic nu e veșnic, nimic nu e real››.”

„Apoi luă un chibrit și îl scăpără scântei.

Înălță chibritul în fața mea.

- Eu nu cred decât în știință. Fizica, chimia sunt de ajuns pentru a explica totul. Așa că spune-mi, de unde vine flacăra asta?

Era evident că mă lua peste picior.

Am apucat chibritul și am suflat peste flacără. 

- Uite, dacă tu îmi spui acum unde s-a dus flacăra, am să-ți spun și eu de unde vine.”

„Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”

O lectură profundă, ușoară, o călătorie în lumea tibetană, un prim pas, aș putea spune, către înțelegerea acestei lumi, cu credințe despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare. O credință bazată pe ajutorul și iubirea față de aproapele nostru, cu diferențe față de creștinism sau alte religii ale lumii. Puteți cumpăra cartea de AICI, la un preț foarte bun. Dacă nu mă înșel, au și un cod de reducere de 50% sau ceva de genul. Spor la lecturi!

 

Editura Humanitas

72 pagini

Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari 

 

Anna în veșmânt de sânge, de Kendare Blake - Recenzie

Cred că tocmai s-a întâmplat ceva ciudat, foarte ciudat: am citit o carte cu fantome. Și, probabil, și mai ciudat de atât, este faptul că mi-a plăcut enorm de mult. Nu trebuie să nu fii fanul unei astfel de scrieri „paranormale”, cu siguranță o să-ți placă să citești despre Anna și Cas Lowood, despre povestea lor de viață și despre multe alte lucruri care te prind în acest vârtjel al întrebărilor în care sunt încorsetați cei doi. O poveste care te poartă în trecut, pentru ca, mai apoi, să te aducă iarăși în prezent, și mai bulversat și confuz față de cum erai înainte. 

Am început să citesc această carte ieri, iar după primele patruzeci de pagini nu eram așa entuziasmat. Am lăsat-o deoparte, iar astăzi dimineață, în jurul orei opt, m-am apucat de ea. Tot ce vă pot spune este că nu am mai putut s-o las din mână până nu am dat-o gata. Pur și simplu am fost capturat, prins între aceste pagini, strecurându-mă în trecutul lui Cas, descoperind-o pe Anna, încercând să dezleg enigme, luptând cu fantome și, surprinzător, omorând morții. Pentru că această carte nu este o simplă poveste horror sau thriller, ci este o carte de mister, de dramă, o carte care naște întrebări și curiozități, întrebări la care nimeni nu știe să răspundă. Sau, pur și simplu, nu vrea. Cas Lowood a moștenit, după moartea ciudată a tatălui său, o vocație neobișnuită, și anume aceea ce a ucide morții care refuză să părăsească această lume, terorizând oamenii și omorându-i, și, împreună cu mama sa, o vrăjitoare a magiei albe, inofensive, și cu pisica lor care simte prezența duhurilor, aceștia străbat țara în lung și-n lat pentru a menține ordinea rațională și firească a lucrurilor, care mereu este perturbată de morți criminali și alte spirite. Am putea spune că, la prima vedere, Cas Lowood este un adolescent obișnuit, cu prieteni, care merge la școală și iubește, însă însuși el afirmă faptul că țelul său nu este decât acela de a apăra lumea, dar nu ca un super-erou îmbrăcat în costum de latex, încât dictonul său călăuzitor pare a fi: „urmărește, vânează, ucide”. Cu ajutorul pumnalului care-i revine, în mod viager, după moartea tatălui său, un obiect magic cu puteri ascunse și un trecut nu prea bine cunoscut de către Cas, acesta cercetează legende și folclorul local, pentru a descoperi locurile în care fantomele își „trăiesc viața”, ca să spun așa.

Toate bune și frumoase, iar Cas își face treaba mânat de dorința de a-și răzbuna tatăl ucis într-o asemenea misiune. Însă lucrurile iau o întorsătură ciudată când Cas, împreună cu mama și pisica lui, ajung într-un oraș necunoscut căutând o fantomă pe care localnicii au botezat-o „Anna în veșmânt de sânge”, datorită modului în care aceasta era îmbrăcată: o rochie albă, din dantelă, murdară de sângele ei nevinovat și fraged. Încercând să afle cât mai multe despre ea, acesta se împrietenește cu colegii săi de la liceu, de la care află, imediat, că Anna a ucis numeroși oameni, atât adolescenți cât și oameni ai străzii care au încercat să-și caute un adăpost în casa părăsită, numărul victimelor depășind șaptezeci. Mânat de dorința de a o ucide, pentru a-și duce la bun sfârșit meseria, Cas se aventurează, împreună cu câțiva prieteni, în casa bântuită și întunecată, în care cândva trăiau Anna și familia sa. Acolo, adolescenții își dau seama că Anna nu este doar o legendă urbană, ci există, nefiind doar o manifestare a creativității și imaginației lor. 

Cas vede în Anna ceea ce nu a mai văzut niciodată într-un spirit - nu numai o forță debordantă, uluitoare, ci și faptul că, în sufletul ei, coexistă două entități: o Anna bună, fricoasă, care nu dorește să facă rău celorlalți, ci dorește să scape din acel trup, și o „Anna în veșmânt de sânge”, mult mai puternică decât cealaltă entitate, a cărui dorință nu este decăt să ucidă, pentru a-și răzbuna moartea. Cu toate acestea, prezența lui Cas face ca prima entitate a Annei, cea bună, să devină stăpână peste trupul stafiei, întrucât aceasta îl cruță pe acesta, din oarecare motive. Anna încă mai poartă rochia pe care a îmbrăcat-o când a fost ucisă cu sălbăticie, în 1958, pe când dorea să meargă la bal, o rochie odată albă, acum șiroind de sânge. Am putea spune că Anna și Cas se împrietenesc, iar din această prietenie Cas află, în schimb, că aceasta nu este o simplă fantomă care nu vrea să treacă dincolo, ci este o fată prinsă într-o urzeală de blesteme și mânie, o fată cu un trecut sumbru, greu de imaginat și acceptat, încătușată de ceea ce, cândva, s-a întâmplat, de moartea ei brutală și ingenuă. În tot acest timp, Cas este încercat de un coșmar ciudat, în care o fiară monstruoasă, cu colți, îi spune cuvinte de neînțeles, iar el nu crede decât că acea fiară este însuși monstrul care, cu ani în urmă, i-a ucis tatăl într-un mod pe care acesta cu greu și-l poate explica.

Ajutat de mama sa și de abilitățile sale paranormale, și convingând-o pe Anna să ia parte la ritualul mistic, Cas află detalii din trecutul înfiorător al acesteia. Află cum aceasta a murit, iar răspunsul vine, pur și simplu, ca un șoc, ca un electroșoc, încât îți vine greu să crezi că lucrurile s-au întâmplat astfel. Credeți-mă, eu, unul, am fost foarte surprins. Pusă față în față cu trecutul său, Anna renunță la răzbunare, la crime, la moarte, și se pare că jumătatea bună a Annei iese la lumină. Astfel, Cas crede că totul este rezolvat, nemaifiind nevoit să o omoare. De altfel, acesta se și îndrăgostește de Anna, după cum era de așteptat, însă această iubire este o iubire a contradicțiilor, o iubire ce pare, practic, imposibilă, între două lumi diferite și lipsite de tangențe, o iubire care nu poate fi împlinită într-un plan al materialului, care nu-și poate găsi unirea decât în întunecata și nedorita moarte fizică. După toate acestea, când am crede că totul a revenit la normal, lucrurile iau o altă întorsătură neașteptată: Cas își găsește doi colegi morți, iar vina cate, numaidecât, pe umerii Annei.

Dar ce se va întâmpla când se va fi dovedit că Anna este nevinovată? O altă victimă apare. Moartea pândește la colțuri, așteptând să „înveșmânteze” alți oameni. Morți subite, comise într-un mod imposibil de crezut, primitiv și nenatural, secrete ascunse, trecutul care invadează în prezent, obiecte magice care se dovedesc a nu fi fost ceea ce credeau, cu toții, că sunt. O îngemănare uluitoare, fabuloasă și surprinzătoare, de tradiții ocultiste, de wicca, voodoo, mitologie greacă, de paranormal și mister, care cu siguranță o să vă placă, chiar dacă nu ați obișnuit să abordați acest gen. După cum v-am spus, este prima care cu și despre fantome pe care o citesc, și mă declar mulțumit. 

Am selectat și niște citate care mi-au plăcut, alături de câteva fragmente:

„- Avea șaisprezece ani când a murit și era fata unor imigranți finlandezi. Taică-său era deja mort, de boală, sau cam așa ceva, iar maică-sa ținea o pensiune prin centrul orașului. Anna era în drum spre un bal de la școală când a fost omorâtă. Cineva i-a tăiat beregata, ca să folosesc un eufemism. Aproape că i-a retezat de tot capul de pe umeri. Se spune că era într-o rochie albă de petrecere, iar când au găsit-o, ajunsese să fie toată pătată de roșu. De-asta i se și spune ‹‹Anna în veșmânt de Sânge››.”

„- (...) Nu îmi vine să cred că e mort. Nu-mi vine să cred că ea l-a omorât.

- De ce? Doar credeai în ea.

- Știu, dar n-am văzut-o niciodată cu adevărat. Nimeni n-o vede pe Anna. Pentru că, dac-o vezi pe Anna...

- Nu mai scapi cu viață ca să-i povestești cuiva, sfârșesc eu în locul lui, pe un ton sumbru.”

„Ea știe că e moartă. Interesant. Cei mai mulți dintre ei nu știu. Cei mai mulți sunt doar furioși și înspăimântați, mai degrabă amprente ale unor trăiri - ale unor momente oribile - decât ființe propriu-zise.”

„Mă trezesc scăldat în transpirație. Am visat, am visat ceva aplecându-se deasupra mea. Ceva cu dinți strâmbi și degete încovoiate. Ceva cu o răsuflare mirosind de parcă ar fi tot înfulecat oameni decenii de-a rândul, fără să se spele vreodată pe dinți. Inima îmi bubuie în piept. Vâr mâna sub pernă, căutând pumnalul tatei, și, pentru o clipă, aș putea să jur că degetele mi se închid pe o cruce, o cruce înfășurată cu un șarpe cu piele aspră. Apoi simt mânerul cuțitului, bine-mersi în teaca lui din piele. Ale naibii coșmaruri.”

„(...) Tot ce mai pot să gândesc este că Anna e o criminală. Cu toate astea, Anna nu e rea. Anna omoară, însă Anna nu vrea să omoare. Nu seamănă cu niciuna dintre celelalte fantome pe care le-am înfruntat.”

„Anna își ține pumnii într-atât de strânși, încât un sânge negru începe să-i curgă prin degete. Face exact ce i-a cerut Thomas. Încearcă s-o stăpânească, să stăpânească imboldul presant de a ne sfâșia pielea de pe gâturi, de a ne smulge brațele din umeri. Conduc cercul mai departe și ea închide ochii, strângând cu putere pleoapele. Picioarele ni se mișcă mai repede. Eu și Carmel ne rotim, astfel încât să ajungem fațăn-n față. Cercul se desface, permițându-i Annei să treacă prin el și să ajungă în centru. Timp de un minut, Carmel e complet acoperită. Tot ce văd e trupul sângerând al Annei. După care ea e înăuntru și cercul se strânge la loc.”

M-a dat peste cap acest roman, atât de mult mi-a plăcut. Nu este vorba numai de acțiune, în care misterul pândește la orice pagină, ci și de atașamentul de personaje, de trecutul și aspirațiile lor. Anna, personajul care își caută liniștea, care și-ar fi dorit să ajungă la bal, să-și trăiască viața, iar Cas care dorește să-și răzbune tatăl și care, în misiunea sa, se îndrăgostește de această fată moartă. Totul se va dovedi a fi nu ceea ce Cas credea, atunci când un personaj cheie apare în această carte. Nu am să vă dezvălui cine, vă las pe voi să descoperiți. Abia aștept al doilea și ultimul volum! „O poveste întunecată și complicată, cu un erou care îi ucide pe cei morți, dar, la rândul său, este îndrăgostit de moarte. Așa vei fi și tu până la sfârșitul cărți”, afirmă autoarea Cassandra Clare. O carte pe care s-o citiți, neapărat, cu ușa închisă și cu geamurile trase.

Mulțumesc frumos Editurii Leda pentru carte, o puteți comanda de AICI. De asemenea, urmărind pagina de Facebook a editurii puteți fi la curent cu toate noutățile, reducerile și concursurile. O zi însorită și cu lecturi frumoase!

Editura Leda

320 pagini

Traducere din limba engleză și note de Adrian Deliu