Librăria Les Chats Noirs, de Piergiorgio Pulixi - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint

Colecția: Corint Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2026

Traducere: Cristina Gogianu

Piergiorgio Pulxi s-a născut în 1982 și trăiește în Milano. Autor a numeroase romane polițiste, a primit recunoașteri prestigioase, printre care premiul Scerbanenco în 2019 pentru cel mai bun roman noir al anului. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noii generații de scriitori ai genului noir și thriller din Europa, iar cărțile -au fost traduse în douăsprezece țări. În 2023, editura Marsilio i-a publicat Librăria Les Chat Noirs, un succes care a relansat genul cozy crime în Italia.

🐈‍⬛📚🩸O LIBRĂRIE, DOUĂ PISICI NEGRE & MULTE CRIME 🩸📚🐈‍⬛

„De câțiva ani, Marzio Montecristo deschisese în centrul orașului Cagliari o librărie specializată în romane polițiste: Les Chats Noirs, al cărei nume omagia cele două pisici negre – Miss Marple și Poirot –, care își găsiseră culcuș acolo. Librăria avea și un club de lectură, «Detectivii de marți», alcătuit din cititori experți în literatura polițistă. La clubul acesta sosește detectiva Angela Dimase, pentru a solicita colaborarea la o anchetă care-i răpește somnul, urmărind să descopere identitatea „asasinului cu clepsidră”. Vor reuși oare «detectivii de marți» să-i dea de cap acestui caz, pe cât de încurcat, pe atât de șocant, și să ajute astfel poliția să-l oprească pe nemilosul ucigaș? Pulixi semnează un roman polițist plin de suspans și ironie, care vorbește, în primul rând, despre cărți și aduce un omagiu clasicilor genului mystery, făcându-i pe cititori părtași la poveste.”

„Marzio își ridică privirea spre cerul înstelat și scoase un oftat. Totul i se părea atât de ireal. Era obișnuit să citească povești de genul acela în romanele pe care le vindea, și nu să le asculte din glasul frânt al unui copil căruia i se omorâse mama cu sânge rece.

– Dacă ar fi așa, spuse lăsându-și din nou privirea asupra prietenei lui, ar putea să lovească din nou.

Angela încuviință scurt.

– Întrebarea de un milion este: pe cine?”

Un cozy crime absolut delicios pe care l-am citit în două reprize, de care n-am mai putut să mă desprind și care (sper că) m-a scos dintr-un nedorit reading slump. Mi-a fost atât de dor să rămân prins între paginile unei cărți, mi-a lipsit atât de mult feeling-ul acesta, încât cu siguranță voi recomanda această carte tuturor celor care se găsesc într-o situație similară. Romanul lui Piergiorgio Pulixi îmbină perfect farmecul poveștilor cu & despre cărți cu cruzimea unui thriller... de mare tensiune. Atmosfera se schimbă permanent între tandrețe și oroare, între conversații „calde” despre romane polițiste și crime care lasă în urmă o neliniște profundă. Această oscilație face lectura să fie atât de faină – lucrurile nu rămân mult timp „confortabile”, pentru că știi că urmează ceva neașteptat (și nedorit), dar totul decurge cu o naturalețe aparte. Recunosc, pe mine m-a cam păcălit coperta, pentru că nu prea mă așteptam ca romanul să fie, de fapt, despre rezolvarea misterului din jurul unor bizare crime. Dar modul în care Pulixi a livrat totul a fost EXACT pe placul meu: direct, scurt și la obiect, fără a se lungi fără sens. Ah, ce dor mi-a fost de o carte de genul.

„Gândul acesta îi aprinse din nou furia. În vreme ce mașina se îndrepta spre casa unde copilul era ținut sub protecție, Marzio începu să se gândească mai detașat la crima ceea bizară, căutând s-o deconstruiască de parcă ar fi fost intriga unui roman polițist al cărui mister trebuia să-l dezlege.”

În centrul poveștii îl avem pe Marzio Montecristo, proprietarul unei mici librării din Caligari, librărie specializată în romane mystery și polițiste. Numele librăriei, Les Chats Noirs, face referire la cele două pisici negre care veghează printre rafturi, practic emblemele librăriei, Miss Marple și Poirot, care parcă în permanență „veghează” asupra a tot ceea ce se întâmplă. Însăși librăria, de fapt, parte să aibă personalitate – Pulixi o transformă într-un spațiu în care se refugiază oameni excentrci, singuratici sau răniți, uniți de pasiunea lor pentru literatura polițistă. Îndeajuns de uniți încât să pună la cale un club – care, fast forward,  ajunge în cele din urmă să fie format doar din câțiva oameni. De la a vorbi despre cărți polițiste, aceștia ajung chiar în punctul în care încearcă să le rezolve. Iar în rezolvarea crimelor de față (pentru că-s mai multe, nu doar una), implicarea lor va cântări foarte, foarte mult. Marzio este un personaj extrem, extrem de reușit, absolut delicios. Este morocănos, este sarcastic și dificil, adesea incapabil (și, de fapt, deloc reținut) să-și ascundă iritarea. Dar, de fapt, este un personaj atât de profund încât nu ai cum să NU te atașezi de el. În spatele cinismului său se ascund fragilitatea, melancolia și o nevoie aproape disperată de apartenență. Relațiile lui cu membrii clubului „Detectivii de marți” dau cărții Librăria Les Chats Neurs o căldură aparte. Fiecare membru al grupului are o energie distinctă: bătrânul ironic și cultivat, femeia în vârstă fascinată de criminali în serie (și de thrillere dintr-alea de-a dreptul sângeroase), adolescenta gotică, bătrânul exuberant, Patricia, cea care mereu este capabilă să tempereze ieșirile lui Marzio. Împreună, aceștia creează o comunitate improbabilă, dar extrem de vie, iar dialogurile dintre ei au autenticitate și, mai ales, au un formidabil umor.

„– Un pensionar melancolic, un călugăr mult prea vio, o bătrânică de optzeci de ani obsedată de criminali în serie, o fătucă ce se îmbracă după moda goth și visează că omoară pe careva și un librar în pragul falimentului. Și chiar vrei să-ți încredințezi ancheta acestei găști de investigatori?”

Partea de crime stă în felul următorul: un dezaxat își obligă victimele să aleagă între alți membri ai familiei pe care să îi ucidă. Au șaizeci de secunde la dispoziție să facă asta. Dacă victima alege, atunci ceilalți doi supraviețuiesc. Dacă nu, îi va ucide pe amândoi, dar persoana întrebată va fi lăsată în viață. De-a dreptul bolnav, nu? Alegerea Sofiei much? Pulixi pune în lumină aici cele mai întunecate colțuri ale naturii umane: frica, vinovăția, instinctul de supraviețuire, imposibilitatea de a merge înainte după ce ai fost nevoit(ă) să faci o alegere atât de dificilă. Mi s-a părut că romanul ne deschide practic două lumi, una caldă și frumoasă, cea a librăriei, în care domină afecțiunea și umorul (mai ales din interacțiunile lui Marzio cu clienții săi), și firul detectivist & mystery, care nu are cum să nu îți creeze un disconfort. Contrastul, însă, nu fracturează dinamica romanului; dimpotrivă, o amplifică. Cu cât personajele se apropie tot mai mult de adevăr (pentru că avem și o anchetă, atât din partea polițiștilor, cât și din partea membrilor clubului, chiar dacă mai cumpătată), cu atât îți dai seama că, într-un fel, rezolvarea misterului ți-a fost mai dintotdeauna la îndemână.  Un alt merit important al cărții Librăria Les Chats Noirs este felul în care autorul se joacă cu „regulile” genului polițist. Pulixi cunoaște perfect convențiile mystery-ului clasic, așadar se distrează de minune reconsiderându-le.

„– «Cazurile cele mai dificile sunt mereu cele mai banale», recită librarul, alunecând în rolul detectivului. 

– Este un citat din vreuna dintre cărțuliile tale polițiste de vând la chioșcul de ziare? îl luă peste picior Dimase.

– Nu. Sunt cuvintele Nunziei.

– Cum mai este, biata de ea?

– Nu prea bine. Însă a avut o rară străfulgerare de luciditate și mi-a spus fraza asta. De când a pronunțat-o, n-am făcut decât s-o întorc pe toate fețele. Împreună cu ceilalți, ne-am dat seama că avea dreptate.”

Există trimiteri evidente la Agatha Christie și la marile romane de investigațiile, însă soluțiile nu urmează mereu drumul familiar. Ancheta se dezvoltă organic, iar personajele rezolvă misterul, în cele din urmă, prin inteligență colectivă, observație și, mai ales, prin sensibilitatea pe care o au, nu prin revelații neverosimile la care autorul ar fi putut cu ușurință să apeleze. Bineînțeles, cartea este mult mai complexă decât ce am descris eu aici, atinge și niște subiecte destul de sensibile privitoare la boală, la răzbunare, la iubire... Dar, în cele din urmă, este un cozy mystery extrem de reușit care mi-a transmis ideea că literatura, în esență, este un spațiu în care ne întâlnim și în care ne dezvoltăm, un spațiu în care ne vom regăsi mereu liniștea și pacea, momentele de tihnă. Un thriller care are o dimensiune profund umană și care te atrage prin scriitură, prin personaje, prin acțiune și prin rezolvarea misterului. Așa cum am spus, mi-a plăcut extrem de mult și chiar mă bucur că mi-a depășit așteptările. Vi-l recomand cu cea mai mare căldură, fie că sunteți fani ai genului, fie că nu. Chiar cred că mă voi interesa mai mult de astfel de cărți, la o adică din genul cozy mystery, pentru că se pare că au ceva aparte. Ceva aparte ce, pentru mine unul, chiar funcționează! Să aveți lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Piergiorgio Pulixi, Librăria Les Chats Noirs, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!