Un thriller psihologic extraordinar, enigmatic, dramatic, îi puteți spune cum vreți, chiar și romantic, presărat la fiecare pagină cu enigme, cu întrebări și cu o construcție admirabilă. Am știut, de la prima pagină, că acest roman are să mă marcheze. Și chiar așa a fost - de la început, încă de când am început să intru în atmosfera sa, acest roman m-a prins în cele aproximativ 650 de pagini ale sale și, până la sfârșit, am trăit tot misterul, am fost purtat către nodurile rezolvării acestui caz controversat, însă, pe bune, nimic din scrierea lui Dicker nu m-a plictisit, așa cum m-aș fi așteptat (într-o oarecare măsură) de la un roman de genul. Vă pot spune doar că încă sunt șocat de ceea ce am citit și de cât de natural și logic, rațional (dar deloc anticipativ) explică Joël Dicker întâmplările din această carte.
Romanul ne prezintă povestea lui Marcus Goldman, un tânăr scriitor american care cunoaște un succes răsunător după ce își publică prima carte, primită cu entuziasm, apreciată de critici și cititori și vândută în milioane de exemplare. Însă nu apucă să-și savureze „victoria” pe deplin, întrucât este nevoit să scrie, ba chiar amenințat, până la un anumit termen, o altă carte, conform contractului semnat cu editura newyorkeză Schmid & Hanson. Problema reiese din faptul că, deși încearcă, Marcus nu reușește să găsească niciun subiect potrivit scrierii unei cărți, suferind de ceea ce se numește, în limbajul scriitorilor, „blocaj”: se află, pentru o anumită perioadă de timp, în imposibilitatea de a compune ceva de valoare, ceva demn de surprins într-o carte și care să cumpere publicul. Dacă nu va reuși să scrie cartea până la termenul impus de către editorul său, Marcus este amenințat cu ruinarea și înaintarea în procese și instanță.
Cu toate acestea, ca o ironie a sorții, „inspirația” vine tocmai din New Hampshire, de la fostul său profesor de literatură, Harry Quebert, în curtea căruia, în urma unor săpături, este găsit trupul unei adolescente date dispărute de 33 de ani. Odată cu găsirea trupului fetei, care avea 15 ani atunci când a fost ucisă, Harry devine suspect și de uciderea lui Deborah Cooper, o bătrână care a văzut mai multe lucuri decât nu trebuia să vadă. Astfel, tânărul și entuziasmatul Marcus Goldman, nu ezită să plece la New Hampshire și să înceapă propria anchetă pentru a-l ajuta pe Harry Quebert, mentorul și prietenul său.
Cartea urmărește această inspecție a personajului de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, în acea zi în care Nola Kellergan, adolscenta, a dispărut fără urmă. Autorul, subiectiv, care ia parte la acțiunea, cercetează în trecutul tuturor personajelor care au avut tangențe cu Nola, dezgropând trecutul tuturor celor implicați în derularea trecutului Nolei Kellergan. Răscolește arhive, meditează asupra întâmplărilor care, în aparență, au un înțeles ciudat, vorbește cu poliția și încearcă să afle, de la apropiații fetei, cât mai multe despre ea. Totuși, răspunsurile nu se vor dovedi de fiecare dată a fiind cele așteptate, ci, la un moment dat, te lovesc din plin, ca și cum te-ai fi putut aștepta la un oricare alt răspuns, numai la acel răspuns nu. În toată această aventură, Marcus Goldman elaborează totul în romanul său de față, investigând fiecare părticică ce ar putea conduce către descoperirea misterului acelei zile din 1975. Așterând trecutul rând după rând, conform rațiunii sale, a mărturiilor primite din partea apropiaților și a deducerii logice, Marcus Goldman ordonează faptele pe care le descoperă, conducându-ne, în cele din urmă, la deznodământul pur și simplu uimitor al acestui roman.
Munca nu i se va dovedi deloc ușoară, mai ales atunci când acesta află că Harry Quebert a avut o relație specială cu această Nola Kellergan. Într-adevăr, destul de ciudat: o fată de 15 ani să aibă o relație amoroasă, chiar dacă nu consumată în plan fizic (din câte Harry afirmă), cu un scriitor în vârstă de 34 de ani. Această relație nu numai că stârnește suspiciuni, ci va stârni și niște controverse destul de ciudate, lărgind, astfel, aria de suspecți în cazul uciderii tinerei fete. Personaje cheie apar în diferite momente ale acțiunii, și parcă fiecare ar purta, în frunte, șablonul de „vinovat” al crimei odioase. Aici am să fiu puțin subiectiv - cred că, în pofta mea de investigație, răscoleam fiecare personaj în așa fel încât, la un moment dat, să-i găsesc o fărâmă care să mă facă să cred că el este, de fapt, vinovatul. Bineînțeles, m-am înșelat, întrucât am crezut că, la un moment dat, însuși Marcus Goldman a fost criminalul (apoi mi-am dat seama că, de fapt, nici nu era născut atunci când tânăra fată a fost ucisă). Bine, nu asta e important, important este faptul că fiecare personaj pare să fi avut propriul său mister, de parcă fiecare ar ascunde ceva ce, pus cap la cap cu alte informații, ar putea conduce, în final, către rezolvarea cazului lui Harry Quebert.
Trecerea dintr-un spațiu temporal în altul, din prezent în trecut, potențează misterul acestei cărți la maximum. Autorul ne poartă în trecut, în zilele în care Nola Kellergan trăia, mergea la școală, lucra drept chelneriță într-un bar frecventat de către Harry, ieșea cu prietenii săi. O viață normală, sub determinismul social al acelei perioade. Cu toate acestea, am văzut în Nola zbuciumul unei fete care încă se maturizează, dar care nu se simte bine în mediul în care se dezvoltă: se simte încorsetată, sufocată de toți cei care o înconjoară și, în incapacitatea ei de a face alegeri majore și de a-și asuma răspunderi, aceasta găsește în Harry Quebert ceea ce, în ceilalți, n-a văzut niciodată - liniște, pace, înțelegere și, mai presus de toate, decorul primei iubiri pătimașe, visătoare. Da, dacă ar fi s-o caracterizez pe Nola cu un singur cuvânt, acela ar fi „visătoare”. Nu am să vă spun mai multe, ar fi de prisos să vă dezvălui alte detalii referitoare la decursul cazului Quebert, însă vreau să vă spun că, de fapt, să vă garantez că acest roman nu vă va plictisi, ci vă va purta într-o călătorie extraordinară ce surprinde o ordine a firului deductiv de o claritate extraordinară - evenimentele se succes astfel încât ai crede că, de fapt, te uiți la un serial derulat pe vreo două sezoane.
Vorbind de stilul autorului, vă pot spune doar că Joël Dicker mă inspiră: alternează de la amuzament, la tragism și chiar grotesc. Personajele par a fi privite, uneori, într-un detaliu prea exact, dar psihologia evenimentelor, raționalul deductiv, surprind, întrucât nu te aștepți ca totul să fie atât de natural și, aș spune, ușor de înțeles. Pasaje introspective (pe astea le-am văzut, de mai multe ori, a fi venind din partea lui Harry Quebert), replici comice și pasaje descriptive, fac din acest roman un adevărat roman adevărat, de factură lasă-totul-baltă-și-citește-mă sau cum-să-citești-650-pagini-în-două-zile. Pe cuvânt de cititor, dacă este cineva care să-l citească și căruia să nu-i placă, eu mă las de bloggerit. Zic asta pentru că e imposibil să nu-ți placă - fără să exagerez, bineînțeles.
Am selectat și niște pasaje și fragmente care mi-au plăcut, asta ca să vă dați seama de stilul autorului și felul său de a scrie:
„(...) Nu-mi place ideea de regrete: ele înseamnă să nu ne asumăm ceea ce am fost.”
„Am dat imediat pe un canal de știri. Pe ecran am descoperit, stupefiat, imagini ale casei din Goose Cove și l-am auzit pe prezentator care explic: ‹‹Aici, în locuința sa din America, în New Hampshire, scriitorul harry Quebert a fost arestat astăzi, după ce poliția a dezgropat rămășițe umane pe proprietatea sa. După primele elemente ale anchetei, iar putea fi vorba de trupul Nolei Kellergan, o tânără din regiune care dispăruse de la domiciului său în 1975, la vârsta de cincisprezece ani, fără să se știe niciodată ce s-a întâmplat cu ea›› (...).”
„- Încerci să-mi vorbești despre iubire, Marcus, dar iubirea e ceva complicat. Iubirea e foarte complicată. Este poate cel mai extraordinar și, totodată, cel mai rău lucru care se poate întâmpla. O să descoperi într-o zi. Iubirea poate să facă foarte rău. Și, totuși, nu trebuie să-ți fie teamă să cazi, și, mai ales să te îndrăgostești, pentru că iubirea este și foarte frumoasă, dar tot ce este frumos, te orbește și îți face rău la ochi. De aceea, de multe ori plângem după ce iubim. (...) Scrisul a dat sens vieții mele. În cazul în care nu ai observat, încă, viața, în general, nu are sens. (...) Să fii scriitor înseamnă să fii viu.”
„Dacă scriitorii sunt ființe atât de fragile, Marcus, este pentru că ei pot să cunoască două feluri de chinuri sentimentale, adică de două ori în plus față de oamenii obișnuiți: suferințele din dragoste și suferințele pricinuite de cărți. Să scrii o carte e ca și cum ai iubi pe cineva: poate să devină ceva foarte dureros.”
„- Marcus, știi care este singurul mod de a măsura cât de mult iubești pe cineva?
- Nu.
- Să-l pierzi.”
„- (...) Vrei să știi ce părere am despre Quebert? (...) Cred că e un împuțit care merită să sfârșească pe scaunul electric. (...) Dacă ai o fărâmă de onestitate, scrie adevărul despre Harry Quebert: este ultimul dintre ticăloși, un pervers, un gunoi și un ucigaș. El le-a ucis pe Nola, pe bătrâna Cooper și, într-o oarecare măsură, pe Jenny a mea.”
„În 1969, familia Kellergan părăsește Jackson, Alabama, în momentul în care David, tatăl, conduce o prahoie înfloritoare. De ce?
În vara lui 1975, Nola trăiește o poveste de dragoste cu Harry Quebert, din care se va inspira ca să scrie ‹‹Originile răului››. Nola însă are în același timp o relație cu X, care o pune să-i pozeze goală pentru un tablou. Cine este ea, de fapt? Un soi de muză?
Care este rolul lui Y, despre care Nancy Hattaway mi-a mărtursit că venea să o ia pe Nola de la Aurora ca s-o ducă la Concord?
Cine, în afară de Tamara Quinn, mai știa despre harry și Nola? Cine i-a putut trimite scrisorile anonime lui Harry?
Cine naiba le-a ucis pe Deborah Cooper și pe Nola Kellergan?
Și cine este această umbră care nu poate fi prinsă și care vrea să mă împiedice să povestesc această istorie?”
„- (...) A scrie înseamnă să fii liber.
S-a străduit să râdă.
- Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? Ești sclavul carierei tale, l ideilor tale, l succesului tău. Ești sclavul propriei condiții. A scrie înseamnă să fii dependent. De cei care te citesc sau care nu te citesc. Libertatea este o mare tâmpenie! Nimeni nu e liber. Am o parte din libertatea ta în mâinile mele, așa cum acționarii i companeii o au o parte din a mea în mâinile lor. Așa e făcută viața, Goldman. Nimeni nu e liber. Dacă oamenii ar fi liberi, ar fi fericiți. Cunoști mulți oameni cu adevărat fericiți?”
Ce s-a întâmplat, oare, în acea zi de august 1975? Care este „Adevărul”? De ce există tablouri ce o înfățișează pe Nola pe jumătate dezbrăcată? De ce se ascund detalii semnificative, importante, din trecutul nu tocmai limpede al Nolei? Harry Quebert. Vinovat? Cine i-a scris scrisori anonime lui Harry? Cine știe de treizeci și trei de ani despre relația lui cu Nola. Și, de atlfel, care e motivul pentru care nu a spus niciodată nimic? Cine a dat foc casei de la Goose Cove? Și, în cele din urmă, cine nu vrea ca această carte, ca această anchetă să fie finalizată? Cine nu vrea ca „Adevărul despre cazul Harry Quebert” să iasă la iveală? Exploatând un fapt divers, Dicker a construit un thriller alert (dovadă că l-am citit în aproximativ două zile) care este, în același timp, un roman în roman, un studiu sociologic asupra Americii clasei de mijloc înainte de alegerea la președinție a lui Obama, ancheta unei crime și un curs de literatură (pe care l-am suvarat până la ultima lecție).
Romanul a fost distins cu Marele Premiul al Academiei Franceze, și, de asemenea, a făcut parte din selecția finală pentru Premiul Goncourt. În 2012, a fost distins cu Premiul Goncourt al Liceenilor. În ceea ce privește exegeții, L'Express spun că „precum un maestru, Dicker alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliției, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) și eploatează America în toate excesele ei - mediatice, literare, religioase, meditând, în același timp, asupra condiției scriitorului - o lecție de scris și o lecție de viață”. Bineînțeles, revista Le Figaro spune că romanul lui Dicker este „un roman noir, roman polițist fără îndoială, dar și roman psihologic cu răstunări de situație surprinzătoare sau hilare, ce prezintă moravurile societății americane, bine ascunse în spatele unei fațade impecabile”.
Cred că m-am întins cu această recenzie, dar vreau să fiți conștienți de minunăția aceasta de roman. Nu vreau să exagerez, dar e un must-read, lăsați-alte-cărți-deoparte, gata-cu-mânarea-treceți-la-citit. Cu siguranță se va menține în topul 5 al cărților citite în acest an. Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.
Editura Trei
Traducere de către Ana Antonescu
656 pagini
