Pe când eram o operă de artă, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. De la același autor: „Milarepa”, „Elixirul dragostei”.

Goana după imagine, mondenitate, superficialitate și, în cele din urmă, vid în interior. La ce bun un corp frumos, zvelt, subțire, atunci când interior cărnii noastre este negru, răstălmăcit de minciuni și răutate? Un corp frumos este bun doar pentru o noapte, însă o minte frumoasă este pentru întreaga viață, de aceea, înainte de toate, trebuie să ne îngrijim de interiorul nostru, de acel eu psihic, nu carnal, cel care ne poartă personalitatea, inteligența, emoția și sentimentele. Cel care, de fapt, contează și primează în condiția noastră de ființe sociale și superioare.

Tânărul Tazio s-a considerat tot timpul un ratat. Un urât, un prost, un nimic pe lângă frații săi gemeni care, dimpotrivă, se bucură de admirația tuturor celor din jur, dat fiind faptul că ei sunt frumoși, arată bine și, la o adică, sunt conform așteptărilor societății în care aceștia trăiesc, deci pentru ei totul este roz și frumos. Rămas în umbră atât timp, luat în râs de către ceilalți atunci când afirma că este frate cu cei doi gemeni, Tazio este sătul de toate acestea și, vrând să-și demonstreze că dacă nu poate fi stăpân pe propria sa viață, poate fi stăpân pe propria sa moarte, hotărăște să se sinucidă. Și, totuși, se pare că nici măcar stăpân pe propria sa moarte nu este: nu numai că dă greș de câteva ori însă, atunci când este mai mult decât sigur că are să reușească, tânărul Tazio este întrerupt de către Zeus-Peter Lama, un artist meschin, cu principii estetice comerciale, care vrea ca, prin „arta sa”, pur și simplu să se vândă și să devină cunoscut, fără neapărat să transmită emoție sau trăire. Acesta îi promite lui Tazio că, dacă nu se va sinucide, îl va ajuta să devină exact ceea ce vede el în frații săi gemeni: dorit, apreciat și cunoscut. Considerând că, oricum, viața sa este într-un deadline și nu mai are nimic de pierdut, într-un moment încordat de entuziasm, tânărul Tazio acceptă acest pact, însă nu înainte ca artistul Zeus-Peter Lama să-i impună niște condiții: nu numai că Tazio trebuie să renunțe la identitatea sa, la numele său, la tot ce a însemnat până în acel moment, ci este nevoit să devină proprietatea lui Zeus-Peter Lama. Toate acestea în schimbul a ceea ce, sub promisiunile persuasive ale artistului, tânărul Tazio are să devină. Evident, acesta acceptă, deși la început are câteva momente de ezitare. Dorința sa de a deveni un alt om, de a fi conform așteptărilor unei societăți ipocrite, este deasupra capacității de înțelegere a cititorului. Într-un fel, acceptând propunere lui Zeus-Peter Lama, n-am putut să nu mă gândesc că Tazio semnează de fapt pactul cu diavolul, vânzându-și sufletul, libertatea, puterea de a se manifesta pe cont propriu în această societate în care, din păcate, nu-și poate găsi locul și menirea.

Astfel, aflându-se sub puterile diabolice ale lui Zeus-Peter Lama, Tazio devine, în cele din urmă, exact ceea ce-și dorește, exact ceea ce a râvnit toată viața sa să fie: cunoscut, bogat, dorit și apreciat. Capătă o nouă identitate de statuie vie: Adam bis și, peste noapte, devine mai celebru decât faimoasa pictură Gioconda, a lui da Vinci, iar atunci are impresia că, în cele din urmă, soarele a ajuns și pe strada sa. Participă la expoziții, la ateliere de creație, este modelul celorlalți și, de asemenea, se bucură de ceea ce până atunci n-a avut parte, aflându-se mereu în umbra fraților săi mai arătoși. De altfel, am omis faptul că, acceptând ideea „binefăcătorului său”, Tazio, devenit Adam bis, este nevoit să rupă legătura cu familia sa, cu tot ce a însemnat înainte să ajungă pe mâinile lui Zeus-Peter Lama și, astfel, își înscenează propria moarte pentru ca, de acum înainte, să devină, exclusiv, proprietatea noului său stăpân, căruia i-a jurat supunere și credință, în schimbul frumuseții și bunăstării.

Toate merg bine între cei doi, până când, într-o zi, Adam bis se îndrăgostește. Și dragostea are puterea de a schimba și de a deschide minți, pentru a acoperi inimi. Dacă tânărul Tazio a fost transformat, fizic, într-o stană de piatră vie, cei care au făcut asta au omis faptul că emoțiile, trăirile, amintirile și surescitările oamenilor nu pot fi schimbate, iar acesta este momentul în care, încetul cu încetul, învelișul pietros acumulat în jurul inimii lui Tazio începe să se crape, pentru ca el, în cele din urmă, să devină un om adevărat, un om renăscut, un om care a înțeles că, de fapt, ceea ce contează nu este cum arăți, pe ce loc te clasezi în societate, cât de important ești, cât de multe ai de arătat, ci faptul că menirea noastră este, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm ca oameni, să fim fericiți și să dăruim fericire celorlalți - iar el găsește această posibilitate în iubire. Cum, evident, relația dintre o statuie și o femeie adevărată este imposibilă, este de prisos să mai spun că Zeus-Peter Lama își bagă, și aici, năsucul, amintindu-i mereu lui Adam bis (aka Tazio), că fără el, fără ajutorul lui, probabil acum ar fi fost hrană la narcise.

O frumoasă poveste, fascinantă, despre modul în care omul, după ce a făcut anumite alegeri, privește retrospectiv și își dă seama că, de fapt, lucrurile poate ar fi fost altfel dacă ar fi făcut alegerile potrivite. O poveste despre un om care, trecut prin atâtea doar pentru a fi mai bun, mai potrivit - conform normelor prostești care-l încorsetează - își regăsește adevăratele valori, adevăratele principii și, totuși, se află în imposibilitatea de a scăpa de ceea ce, cândva, râvnea cu atâta patos. Surprins între două aspirații - pentru că, de fapt, el nu știe prea bine ce-și dorește mai mult; să redevină normal, cel care era înainte, pentru a iubi și pentru a se desăvârși sau să rămână același, pentru a se bucura de „avantajele” de a fi faimos -, Adam bis, Tazio, cum vreți dumneavoastră, trăiește o dramă din care, la sfârșit, deprindem o învățătură la care cu toții ar trebui să luăm seamă: să ne mulțumim cu ceea ce avem și să cultivăm atuurile de care dispunem, pentru că, dincolo de norme, dincolo de încorsetările societății, dincolo de „normalitatea” relativă, noi, oamenii - adevărații oameni, vreau să spun, cei cu valori și principii - suntem dintre cele mai frumoase creații divine. Trebuie doar să realizăm aceste lucruri și, apoi, totul are să vină de la sine.

Am selectat și niște fragmente și citate, am să vi le las mai jos:

„Pe vremea aceea, pe insula pe care trăiam toată lumea știa cine sunt frații Firelli. Ziare, postere, afișe, reclame, clipuri, filme, suporturile media cumpărau pe bani grei permisiunea de a-i expune pe frații Firelli. Așa că vânzările se dublau, publicul se înghesuia, investitorii își vedeau casele doldora de bani: cei doi frați Firelli erau pur și simplu cei mai frumoși băieți din lume.

Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumusețea. Atunci când se arată rar, frumusețea iluminează lumea. Dacă însă te ciocnești de ea în fiecare zi, arde și provoacă răni care nu se vindecă niciodată. (...)”

„(...) În acea zi, în oglinda agățată deasupra chiuvetei murdare am descoperit o figură fadă în contiuarea unui trup fad, o siluetă atât de neinteresantă, lipsită de trăsături remarcabile și de personalitate, încât mi s-a făcut lehamite de ea.

- Sunteți unul dintre frații Firelli! a spus din nou Binefăcătorul meu, frământându-și bărbia. Acum vă înțeleg și mai bine disperarea.”

„(...) După frumusețe, trebuie să alegem urâțenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenția din prima, se face remarcat după aceea, stârnește comentarii, scoate capul la lumină, iese din anonimat, are drum deschis - ce spun, drum? - autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu mai e deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneț, mai rapid, mai îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. (...) Frumusețea este un blestem care nu naște decât lene și indolență. (...)”

„- Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieți. O viață de obiect: suntem un trup. O viață a spiritul: suntem o conștiință. Și o viață de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alții. Prima viață, cea a trupului, nu ne datorează nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoșați, nici să creștem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naștem în loc să murim. Ce-a dea doua viață, a conștiinței, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conștientizăm decât ceea ce există, ceea ce suntem noi înșine, cum ar veni conștiința e doar un fel de pensulă care urmează contururile realității. Numai ce-a dea treia viață ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezmințim, creăm, manipulăm percepțiile celorlalți; dacă suntem cât de cât dotați, ceea ce vor spune depinde de nou. (...)”

Le Figaro, renumita revistă franceză, spun că această carte este „o discretă satiră la adresa moravurilor contemporane supuse strălucirii deșarte și puterii banilor. Și, ca o gură de oxigen salvatoare, o poveste de dragoste de neuitat”, iar cei de la Le Parisien spun că în romanul lui Schmitt găsim „rezultatul unui pariu imposibil, dar câștigat. O lecție încântătoare și ân același timp deconcertantă.” 

„Pe când eram o operă de artă” este un roman ludic, de neuitat, despre principiile noastre deșarte și dorințele proiectat în vid, o prelungire a acelei întrebări care, oricând, ne macină pe toți: „Ce-ar fi fost dacă...?” Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 5% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase și de o vacanță plină de ce vă doriți!

 

Editura Humanitas Fiction

Traducere din limba franceză de Marieva Ionescu

224 pagini

 

 

Ce-am citit în luna iunie

Salutare,

Am mai făcut o postare de genul luna trecută. Ei bine, cred că am să fac câte o astfel de postare la sfârșitul fiecărei luni. Ca să văd, de fapt, câte cărți am reușit să citesc și, de asemenea, să le strâng pe toate la un loc, cu recenziile respective. Astfel, în luna iunie am reușit să citesc:

1. „Cum să pictezi un mort”, de Sarah Hall. Mi-a plăcut romanul, mai ales că sunt un fan al prozei. Împărțit pe mai multe voci, Sarah Hall reușește să ne vorbească despre viață, despre iubire și principiile noastre, atunci când, cu șoapte neînțelese, moartea ne vorbește;
2. „Mâna din vis (I)”, de Ella Cold.  Un roman lejer, o lectură plăcută și ușoară. Se citește foarte rapid;
3. „Mâna din vis (II)”, de Ella Cold. Același lucru ca și mai sus, doar că acest volum mi-a plăcut mai mult deoarece are o intrigă mai sănătoasă;
4. „Crime în serie”, de Anthony King. Mi-a fost dor de acest autor; mi se pare că stilul său polițist este aparte și, mie unul, chiar îmi place;
5. „Deadline”, de Adina Rosetti. O autoare inteligentă, a cărei carte ar trebui citită de către toți cititorii pasionați care doresc să realizeze cât de importantă este, de fapt, fericirea, și cum o putem găsi în toate frumusețile vieții;
6. „Numără stelele”, de Lois Lowry. O poveste sensibilă, despre viață, prietenie, sacrificiu și despre istoria unui popor neînțeles;
7. „Generation P”, de Viktor Pelevin. O carte care m-a amuzat enorm, dar care mi-a dat și de gândit și m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a vrea să deschid televizorul;
8. „Bătrânul și marea”, de Ernest Hemingway. O carte extrem de frumoasă, despre condiția omului dominat de dorința de a-și depăși limitele, în dezacord cu efemeritatea sa;
9. „Micul prinț”, de Antoine de Saint-Exupéry. Un roman sensibil, frumos și pentru orice vârstă;
10. „Povestiri cu final schimbat”, de Florin Iaru. Un roman amuzant, care te destinde dar care, de asemenea, are și urme de emoție;
11. „Veronika se hotărăște să moară”, de Paulo Coelho. Mi-a plăcut ideea romanului, la fel de mult cum mi-a plăcut și de personajul dilematic al Veronikăi. Merită;
12. „Lumea de orez”, de Su Tong. Primul roman scris de către un autor chinez pe care-l citesc. Și, deși nu mă mir, chiar mi-a plăcut. O lume crudă, primitivă, o cultură conservatoare, care țin piept unui om dominat de propriile sale reguli;
13. „Miss Peregrine”, de Ransom Riggs. Groază, mister, frică, angoasă. Ce să mai zic altceva? Abia aștept volumul al doilea;
14. „Regina-Zăpezilor”, de Carmen Martín Gaite. Un roman subtil, profund și emoționant, despre regăsire, trecut, sacrificiu și dragoste. Cinci steluțe pe Godreads;
15. „Și v-am spus povestea așa”, de Florin Bican. O poartă către lumea minunată a basmelor, către perioada aceea frumoasă, după care toți tânjim, a copilăriei;
16. „Fata din tren”, de Paula Hawkins. Unul dintre cele mai captivante și bune thrillere pe care l-am citit vreodată. Mister, dramă, iubire, secrete și minciuni. Toate la un loc dau naștere unei scrieri pe deoparte lirice și, pe de cealaltă partice, alerte.
17. „Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Nu i-am făcut recenzia, urmează, însă romanul mi-a plăcut foarte mult - despre condiția unui om care nu-și poate accepta destinul și, într-o răzvrătire a dorințelor, încearcă să devină altcineva;
18. „100 de căi spre fericire”, de Timothy J. Sharp. Un roman practic, dar pe care nu prea l-am înghițit. Cred că se referea mai mult la personele mature, întrucât cuvântul „copii” și „serviciu” l-am întâlnit de foarte multe ori;
19. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Un alt roman subtil de-al lui Schmitt - îmi place din ce în ce mai mult acest autor și, acuși, îmi întregesc seria lui de autor. Acest roman mi-a plăcut - la fel ca și celelalte - deoarece ne prezintă o lume dominată de o cultură diferită, unică, pe care personajul principal ajunge s-o cunoască prin ochii domnului Ibrahim.

Voi, dragi cititori, ce-ați reușit să mai citiți în luna ce tocmai a trecut? :) Lecturi frumoase și numai bine!

Seară japoneză - Zeii pedepselor cerești

Marţi, 7 iulie, ora 19.00 vă aşteptăm la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) pentru o seară japoneză dedicată lansării romanului "Zeii pedepselor cereşti" un nou bestseller internaţional semnat de Jennifer Cody Epstein.  Participă Irina Margareta Nistor, filolog şi critic de film, Elisabeta Lăsconi, critic literar, Sînziana Dragoş, filolog şi Şerban Pavelescu, istoric. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

În partea a doua a evenimentului, sărbătorim împreună 7 iulie, Tanabata - Festivalul Stelelor, sărbătoarea iubirii eterne în Japonia. Prezintă Chinatsu Kawamoto, profesor la Centrul de Studii Romano-Japoneze (Romanian-Japanese Studies Center) "Angela Hondru" din cadrul Universităţii Româno - Americane.

„Zeii pedepselor cereşti” aduce în prim-plan Japonia şi America anilor 1930, două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Ţesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein îşi poartă cititorii de o parte şi de cealaltă a Pacificului şi creează o imagine amplă, copleşitoare a dramelor individuale şi a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Rãzboi Mondial.

Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viaţa lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta îşi împărţea timpul între familie şi şcoală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existenţa lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înţelege că învingătorii şi învinşii sunt în egală măsură vinovaţi. Şi în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo şi îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, şi experienţele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forţele de ocupaţie.

 

Scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein şi-a luat licenţa în studii asiatice şi literatură engleză la Amherst College, deţine un masterat în artă de la Columbia University şi unul în relaţii internaţionale de la Johns Hopkins School of Advanced International Studies. Ca jurnalistă, a colaborat la The Wall Street Journal, Chicago Tribune, The Asian Wall Street Journal, The Nation (Thailanda), la revistele Self şi Mademoiselle, precum şi la NBC şi HBO. Ca studentă și profesoară, a trăit cinci ani în Japonia, la Tokyo și Kyoto, apoi în Hong Kong şi Bangkok. A predat, de asemenea, la Columbia University. Cariera literară şi-a început-o publicând povestiri în reviste literare. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman, „Pictorița din Shanghai” (The Painter from Shanghai, 2008; Humanitas Fiction, 2010), inspirat din viaţa pictoriţei Pan Yuliang. Romanul s-a bucurat de cronici elogioase din partea presei americane şi a devenit bestseller internaţional. În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, „Zeii pedepselor cerești” („The Gods of Heavenly Punishment”), tradus deja în mai multe ţări.

În curând la Editura Leda - Opal, al treilea volum din seria LUX

Începând cu data de 17 iulie, vom putea achiziționa de la Editura Leda al treilea volum din seria LUX, „Opal”. Recenziile primelor două volume, „Obsidian” și „Onix” le găsiți pe blog.

Daemon Black este unic.

„Când s-a hotărât să-şi dovedească sentimentele pentru mine, a făcut-o într-un mod foarte serios. N-o să mă mai îndoiesc niciodată de el, iar acum, că am trecut de momentele dificile, ei bine… e multă combustie spontană între noi! Dar nici măcar el nu poate să-şi protejeze familia de pericolul de a încerca eliberarea celor dragi. După tot ce s-a întâmplat, eu nu mai sunt aceeaşi Katy. Sunt cu totul alta… Şi nu prea ştiu ce o să însemne asta până la urmă. Când fiecare pas pe care îl facem pentru a descoperi adevărul ne aduce mai aproape de organizaţia secretă responsabilă pentru torturarea şi testarea hibrizilor, îmi dau seama cât de uriaşe sunt capacităţile mele. Amintirea celor morţi încă mai dăinuie, ajutorul vine din cel mai improbabil loc, iar prietenii vor deveni cei mai nemiloşi duşmani – dar noi nu vom da înapoi. Chiar dacă rezultatul ne va spulbera pentru totdeauna lumea. Împreună suntem mai puternici…. şi ei ştiu asta.”

Fata din tren, de Paula Hawkins- Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Ionela Chirilă 

Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani, asta înainte să se dedice scrisului și literaturii. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în momentul de față. Fata din tren, este primul ei thriller, roman care s-a bucurat de un mare succes internațional. Din aceste motive, cei de la DreamWorks, companie de filme cunoscută la nivel mondial, au cumpărat drepturile de ecranizare. 

„Nici nu știu cum îi cheamă, așa că a trebuit să-i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potrivește cu Jason și cu femeia în sine. I se potrivește mănușă, așa frumoasă și lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiți, pot spune. Sunt așa cum eram și eu; sunt ca mine și ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.”

Poate unele lucruri sunt menite să se întâmple așa, încă de la primul semn al sorții. Sau, de fapt, poate aceste lucruri au luat o bruscă întorsătură în ultimul moment. Poate, de fapt, în viața noastră au apărut oameni care ar fi fost mai bine să nu apară, oameni care ne-au influențat, oameni pe care i-am influențat, oameni cu care ne-am împrietenit, cu care am râs, am glumit, pe care i-am bârfit, oameni cu care am dansat și pe care i-am uitat; sau pe care încercăm să-i uităm. Oameni pe care i-am mințit, față de care avem secrete - oameni care, într-o singură secundă, ne-au schimbat viața. Și, totuși, unele secrete poate ar trebui să rămână secrete, iar unele minciuni n-ar trebui aflate niciodată. Atunci, poate, lucrurile ar fi fost altfel. „Viața nu e un paragraf, iar moartea nu e ceva între paranteze”.

Un roman pur și simplu tulburător, încă de la primele capitole. Vă spun sincer că l-am început aseară, pe la ora douăzeci, am citit cam o sută treizeci de pagini până înainte să adorm, apoi m-am apucat dimineață de el, după ce m-am trezit, și n-am mai putut să-l las din mână. Am fost purtat, precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, prin zeci de întrebări, eram confuz, dar, cu toate astea, determinat să aflu ce se află în spatele acestei povești consolidată de o intrigă cutremurătoare. Și, deși încercam să-mi dau seama cum stau lucrurile, ce se află în spatele poveștii, nu am reușit să deșlusesc asta decât atunci când, ei bine, autoarea a spus-o. După ce l-am terminat, am lăsat romanul deoparte și, numaidecât, am intrat pe Goodreads ca să-i ofer cinci steluțe meritate din plin. Evident, după cum se vorbește, n-am putut să nu fac o oarecare asociere cu romanul lui Gillian Flynn, Fata dispărută, însă, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mai mult acesta. Cred că motivul ar fi finalul, care la Gillian Flynn m-a lăsat puțin cu ochii în soare. 

„Clipind din cauza luminii soarelui, încerc cu disperare să pun cap la cap ce-am văzut atunci, dar nu-mi vine nimic. Nimic real, nimic care să-mi fie de ajutor. Nimic ce poate fi declarat. Mă certam cu cineva. Sau poate că eram de față la o ceartă a altcuiva. M-am împiedicat pe scările de la gară, un individ cu părul roșcat m-a ajutat - cred că a fost de treabă în ce mă privește, cu toate că prezența lui mă sperie. Știu că am avut o tăietură la cap, încă una pe buză, vânătăi pe brațe. Parcă îmi aduc aminte că eram în pasaj. Era întuneric. Mi-era frică, eram confuză. Auzeam voci. Am auzit pe cineva strigând-o pe Megan. Nu, visam. Nu se întâmplă în realitate. Îmi aduc aminte sânge. Aveam sânge pe cap, sânge pe mâini. (...)”

Aici, la Fata din tren, avem același artificiu ca și la Gillian Flynn: mai multe perspective asupra acțiunii. Bun, da, îmi place acest stil, nu neapărat pentru că-mi oferă posibilitatea de a putea privi povestea prin mai multe filtre de conștiință, însă conferă și o anumită lejeritate în lecturarea romanului. Autoarea se axează pe trei personaje, toate feminine, atunci când ne prezintă acțiunea succesivă a romanului. Încă de la început, o cunoaștem pe Rachel, o femeie ratată din punct de vedere social, fără serviciu sau casă, stând la prietena ei, divorțată, însă încă iubindu-și fostul soț, Tom, cu o patimă glorioasă pentru alcool în care-și găsește liniștea și care, în momente de tensiune, o ajută să se liniștească și să-și pună gândurile în ordine. Putem asemăna viața lui Rachel cu, nici nu v-ați fi gândit la asta, mersul unui tren: pur și simplu o rutină zilnică, un drum anost, același tot timpul, la ora 8:04, fără nimic special sau alte așteptări miraculoase de la viață. Aproape că se resemnează, retrăgându-se în propriul eu interior, închizându-se sub propria carapace, iar ceea ce îi rămâne nu este decât să-i admire pe „Jess și Jason”, după cum însăși ea i-a botezat, un cuplu care locuiește într-o casă de lângă calea ferată și care, pentru Rachel, reprezintă idealul unei relații solide și de lungă durată, a căror viață, dincolo de geamul aburit al trenului, pare perfecta. Exact ceea ce ei, deopotrivă, îi lipsește. Însă toate acestea până într-o zi...

Acum să facem cunoștință cu Megan, așa-zisa „Jess”, din partea lui Rachel. Megan cred că a fost personajul meu preferat; oricum, l-aș clasa alături de Rachel. Pe Megan ori ajungi să o urăști încă de la început, ori îi lași prilejul, încetul cu încetul, să crească în ochii cititorului. Eu am optat pentru a doua variantă, și nu i-am oferit o etichetă încă de la început (așa cum am făcut la următorul personaj pe care-l voi prezenta). Dincolo de geamurile trenului prin care Rachel vede lumea, Megan este o femeie bazată, este o femeie de succes, avocat, director, după părerea lui Rachel - în fine, o femeie care a reușit pe toate planurile: familial, social, ierarhic. Într-adevăr, la o adică Megan duce o viață fericită alături de soțul ei, Scott, masculul din casă, care se ocupă de tot ceea ce îi trebuie lui Megan și care se gândește, că, de fapt, Megan le are pe toate și nu mai are nevoie de nimic. Punct ochit, punct lovit: fix aici greșește. Întrucât și-a pierdut fratele într-un accident, Megan tânjește după căldura familială, tânjește după ceea ce, cândva, și-a propus împreună cu fratele ei să facă: să călătorească, să vadă lumea, să se simtă liberă. Pentru că, în această casă, Megan se simte ca într-o colivie, ca o pasăre pe care o închizi și căreia îi privezi zborul. De aici pornește drama lui Megan care, într-o surescitare continuă, într-o încordare a dorințelor care-i zbuciumă carnea, nu-i poate împărtăși toate acestea lui Scott. De ce? Din teamă? Frică de respingere? Nu erau ei, în cele din urmă, cuplul perfect? Ba da, erau, chiar dovedesc asta. Însă toate acestea până într-o zi...

A treia, și ultima, Anna. Încă de la început, Rachel o vede drept rivala ei. Într-adevăr, e și de crezut, ea e cea pentru care Tom a lăsat-o. Așadar, Anna și Tom trăiesc o viață fericită, departe - am zice - de agitația celorlalți, ei, doi porumbei retrași în casa în care, cândva, trăiau el și Rachel, familiști convinși, cu un copil împreună - lucru de care Rachel n-a fost capabilă, întrucât aceasta era infertilă și multe încercări de a rămâne însărcinată au dat greș, lucru de care, iarăși, Rachel se simte vinovată - și pentru care totul este roz, simplu, și viața e foarte frumoasă și merge înainte, cu bune sau cu rele. Anna, tipa care se teme pentru viața copilului ei, întrucât Rachel încă nu poate să accepte faptul că Tom a părăsit-o și acum trăiește cu o altă femeie în aceeași casă în care, cândva, ea trăia, face sex cu alta în același pat în care, cândva, își șopteau cuvinte de iubire, mănâncă la aceeași masă cu altă femeie, se uită la același televizor cu altă femeie și tot așa. O fi, într-o oarecare măsură, o natură obsesivă de-a lui Rachel. Și, totuși, ce-i doi trăiesc în continuare o relativă fericire, stresați ei câteodată din cauza lui Rachel. Și, totuși, toate acestea până într-o zi...

Ce se va întâmpla când Rachel, mergând într-o zi spre casă, este martoră la o scenă care o șochează și care îi permite, apoi, să ia parte la viețile pe care cândva le observa doar de pe margine? Astfel, ea este nevoită să treacă de barierele pe care cândva și le-a impus și, mai apoi, să intre în contact cu persoane cu care nu credea că va (mai) intra vreodată, toate acestea atunci când unul dintre personaje dispare. Nu vă voi spune cine, vă las să descoperiți pe voi. De aici, romanul capătă oarecum conotațiile scrierii lui Gillian Flynn, dar asta nu m-a deranjat. Ce, n-are voie omul să mai scrie din mai multe perspective? Autoarea alternează, pe rând, în cele trei perspective narative, fiecare la persoana întâi, purtându-ne prin mai multe scenarii: Rachel încearcă să-și accepte prezentul, scufundându-se, din ce în ce mai mult, în patima băuturii, însă purtând aceeași dragoste patetică pentru Tom pentru care încă nutrește sentimente de iubire și, din acest motiv, nu poate să accepte condiția ca el să trăiască cu o altă femeie; Megan, care încearcă să-și descopere principiile pe care, de acum înainte, să se bazeze, întrucât se simte claustrată într-o casă în care, din afară, totul pare perfect și liniștit, dar care nu-i poate transmite soțului ei ceea ce dorește - de unde, evident, și drama, că poate altfel s-ar schimba lucrurile -, și, nu în cele din urmă, Anna, care dorește să scape de povara numită „Rachel”, care dovedește un caracter destul de ciudat și apatic, întrucât, la un moment dat, chiar pătrunde în casa celor doi și o răpește - relativ spus - pe fetița lor. Familistă convinsă, aceasta îl tot presează pe Tom să ia măsuri pentru a o opri pe Rachel din a-i hărțui și, pentru Dumnezeu, să-și vadă de viața ei. V-am spus toate acesta pentru a face un intro al povestirii, întrucât ar fi de prisos să prezint eu ceea ce se întâmplă în roman. Prin faptul că am spus că la un moment dat dispare cineva, cred că, deja, am spus prea mult. Hehe!

„- Rachel, sunt Anna. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă - vorbește cu mine și face altceva în același timp, face mai multe lucruri în același timp, așa cum fac nevestele și mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul mașinii de spălat. Uite cum stă treaba: știu că treci printr-o perioadă grea, spuse ea, ca și cum n-avea nimic de-a face cu suferința mea, dar nu mai poți continua să ne suni noaptea. E și așa destul că ne trezești pe noi din somn când suni, dar o trezești și pe Evie și asta e, pur și simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noapte.

‹‹Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noaptea.›› Noi. Pe noi. Mica noastră familiie. Cu problemele și obiceiurile noastre. Curva dracului! E ca un cuc care și-a pus ouăle în cuibul meu. Mi-a luat totul. Mi-a luat absolut totul și acum mă sună să-mi spună că suferința mea o deranjează?”

Urmează acțiunea. Aici pur și simplu ești prins ca într-un joc de păpuși. Personajele se ceartă, se hărțuiesc, se primesc mesaje și telefoane anonime, soțiile verifică fidelitatea soților prin cercetarea mesajelor, telefoanelor, mail-urilor - nu, nu din dragoste, ci din gelozie, acea manifestare exacerbată a proprietății. Destinele celor trei personaje se împletesc într-o țesătură misterioasă, din care scapă doar cine este mai puternic și cine dovedește o tărie de caracter mai pronunțată. În viața fiecărui personaj există un moment cheie - pe care nu am să vi-l ivesc - dar ceea ce i se întâmplă lui Rachel mă duce cu gândul la un roman de-al lui S. J. Wastson, tradus și la noi , aceeași editură, Înainte să adorm. Acțiunea capătă un ritm alert, iar noi trecem, rând pe rând, dintr-o ființă în alta, vedem lumea cu alți ochi, trăim alte sentimente, ne manifestăm într-un alt mod, schimbăm registre și încercăm să aflăm totuși, ce se întâmplă în această confuzie de emoții, trăiri, lacrimi și țipete. La un moment dat simți că te afli într-un coșmar și, de fapt, îți dai seama că totul nu este decât un coșmar din care ai vrea ca toate personajele să se trezească și să realizeze, că, de fapt, totul este la fel așa cum vedea Rachel prin geamurile trenului: perfect și liniștit.

„(...) E mult mai rău, infinit mai rău decât mi-am imaginat. O văd acum, cu chipul distrus, acoperit de noroi, cu brațele palide, întinzându-le, ridicându-le ca și cum ar fi săpat cu unghiile, ca să iasă din mormânt. Simt în gură un lichid fierbinte - fierea și vinul amar - și alerg sus, să vomit.”

Paula Hawkins se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans și, după cum însuși S.J. Watson afirmă, „un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului”. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar - așa cum am rămas, după cum am spus, la terminarea romanului Fata dispărută. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Încă o bilă pentru Paula Hawkins, a reușit să mă surprindă.

Un roman cutremurător, pe care vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să aveți parte de o lectură plină de suspans, plină de mister și întorsături de situație, și care dovedește, încă o dată, că aparențele înșală și, în cele din urmă, cei care s-au dovedit cândva miei sunt, de fapt, cei mai însetați lupi și prădători. Le mulțumesc celor de la Librex pentru volumul Fata din tren, unul dintre cele mai bune thrillere pe care le-am citit în ultimii ani. Pe site-ul celor de la Librex găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, unde găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o seară liniștită!