„Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee- Recenzie

Parinoush Saniee, autoarea romanului „Cel care mă așteaptă”, s-a născut în Teheran, în anul 1949, într-o familie de oameni culți și înstăriți. A absolvit Facultatea de Psihologie și este profesor sociolog și psiholog. A scris numeroase romane, dar cel care i-a adus notorietatea în lumea literară a fost romanul „Cel care mă așteaptă”, debutul editorial al autoarei. În ciuda interdicției romanului în țara natală, acesta a devenit imediat un bestseller internațional. Un al roman, intitulat „Tatăl celuilalt copil” (Editura Polirom, 2013) s-a bucurat de un mare succes în Iran. Parinoush Saniee mai are alte câteva cărți care-și așteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură iraniană.

O poveste emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Departe de a fi o scriere minunată, o poveste tragică care reiterează realitatea contemporană principiilor religiei musulmane și culturei iranienie, romanul reprezintă o copleșitoare readucere în tablou a puterii maternității, a puterii viselor și idealurilor unei femei a căror aripi continuă să fie frânte și distruse de mediul în care aceasta trăiește: nu numai religia o încorsetează într-un cerc restrâns, ci însăși familia, anumiți prieteni, până la chiar proprii copii, ajung să-i potențeze drama în care aceasta sălășluiește. Eroina noastră tragică, Masumeh, trăiește o dramă existențială reieșindă din faptul că ea nu este, în mare măsură, ca celelalte femei care parcă trăiesc cu aceeași genă a supunerii și a nepăsării: Masumeh dorește să-și termine școala, sfidându-și părinții care-i spun că o femeie n-ar trebui să fie mai deșteaptă decât un bărbat, dorește să aibă studii și să lucreze, încâlcând principiile nescrise care-i spun că un bărbat ar trebui să aducă banii în casă, iar o femeie ar trebui să se ocupe doar de îndeletnicirile casnice și de copii. Prin ochii personajului principal, Masumeh, ni se relevă o societate brutală, cu principii impuse și reci, incisive, cu tradiții și obiceiuri prea stricte, conservatoare care nu neapărat ca cititor, ci ca și om, te revoltă și te fac să-ți pun întrebări: femeile n-aveau voie să fie văzute cu capul descoperit decât de către medic sau viitorul, eventual actualul soț, li se priva accesul la educație, n-aveau voie să iasă din casă fără a fi însoțite de un bărbat, altfel ar fi fost considerate ușoare; un alt exemplu ar fi faptul că dacă într-o familie fiul murea înaintea tatălui său, acelei familii i se lua dreptul de a mai avea vreun ordin asupra averii și casei lor. Într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, este clar că viața lui Masumeh nu ar putea fi cea pe care aceasta și-o dorește, cea la care aspiră și pentru care se întoarce împotriva familiei și prietenilor. Și, totuși, cândva, destinul pare să-i zâmbească!

Masumeh, tânără devenită de-a lungul cărții femeie și mamă, trece prin momente groaznice, are satisfacții dar și contradicții, plânge, suferă și râde, își face idealuri și, în cele din urmă, este nevoită să renunțe la ele. Soțul ei este deținut politic iar apoi executat, din motive strict politice și sociale, în timp ce ea este obligată să-și crească copii singură și să le asigure un adăpost și mâncare. Fără a fi sprijinită de familie, cu o dragoste crescându-i în piept și sfâșiindu-i sentimentele, Masumeh trăiește drama femeii care nu-și poate accepta condiția, sub determinismul social-politic al vremii respective, și care-și dorește de la viață altceva, altfel, altcumva. Masumeh nu doar că-și dorește iubire, ci dorește să se ridice deasupra mediocrității și să se realizeze pe plan profesional și psihic, dorește să-și asigure un trai mai bun și, indirect, să le asigure copiilor ei o viață frumoasă și lipsită greșit. Această dorință, această maternitate extremă, reiese tocmai din trecutul ei care a fost privat de așa ceva. În acest opor lipsit de educație, mândru, rău, incisiv, în acest popor ingenuu a cărui principii ne-ar fi greu de acceptat, Masumeh pare desprinsă din alt tablou, dintr-un tablou în care femeile nu sunt obligate tot timpul să-și pună chadorul, nu sunt obligate să lase privirea în jos atunci când privesc un bărbat, nu sunt obligate să renunțe la dreptul de a învăța și de a ști mai multe, sau la orice altceva le impune familia, religia și societatea. Masumeh este, de departe, una dintre cele mai complexe personaje pe care am avut onoarea să le descopăr, iar povestea ei m-a fascinat până la ultima pagină.

În Iran, dragostea este o chestie de noroc. Sau, deopotrivă, de nenoroc. Căsătoriile sunt puse la punct de către familie, iar drama reiese din faptul că, de multe ori, soții n-ajuns să se cunoască decât în ziua nunții. Prin niște relații de-ale tatălui ei, Masumeh ajunge să se căsătorească, fără voia ei, cu un bărbat care, de asemenea, a fost obligat să se căsătorească. Atunci, se pare că destinul îi surâde: acest bărbat, în relația lor aproape castă, îi permite lui Masumeh să-și continue studiile și, spre deosebire se bărbații din familia ei, nu-i controlează viața pas cu pas și respirație cu respirație. Treptat, totuși, Masumeh descoperă că soțul ei actual are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o să trăiască într-o continuă stare de neliniște, teamă și îngrijorare. Sub codul etic al onoarei, Masumeh își va organiza gândurile în așa fel încât să nu-i aducă nefericire actualului ei soț, deși nu-l iubește decât într-un mod amical, dar în același timp își va canaliza energiile spre împlinirea visurilor ei și spre desăvârșirea condiției care i-a fost dată: aceea de mamă care dorește să asigure copiilor ei o viață mai bună. Vrând să-și educe copiii și să-i trimită la facultate, Masumeh ajunge să se despartă, pe rând, de aceștia, iar viața ei pare să capete, iarăși, conotații dramatice. Totuși, știind că lor astfel le va fi mai bine, Masumeh este mulțumită și trăiește cu speranța că are să-și vadă copiii și să-i strângă iarăși în brațe.

Apoi, romanul „Cel care mă așteaptă” surprinde și o poveste de dragoste - chiar dacă relevat nu prea mult, ci în special undeva pe la începutul romanului - care durează în timp, trece de barierele impuse și de amenințări, de cuvinte greșite, de visuri nerostite care-și așteaptă căderea din dorință. N-am să insist pe acest aspect, pentru că acest roman surprinde, și susțin asta, drama unei femei care nu se poate conforma, ridicând problematica onoarei, în toate formele ei de manifestare, condiția de necrezut a femeii în societatea islamică, rolul și locul familiei în această lume dominată de principii nescrise, dar existente - rolul femeii în viața islamică, rolul ei în familia și condiția maternă a acesteia.

Mie-mi plac foarte mult cărțile de genul, cărțile din care pot descoperi și afla atât de multe lucruri care sunt fascinante, care relevă atitudini, personaje, care se subjugă religiei, condițiilor pe care noi, europenii, poate nu le-am putea înțelege în actuala noastră societate în care totul se dezvoltă și devine tehnologic. Islamul surprinde o cultură conservatoare, o cultură a spiritului, aproape primitivă și lipsită de înțelegere, cu principii idolatrizante, greșite am putea spune, neprielnică dezvoltării spiritului. Astfel, aceștia par că și-ar dori doar împlinirea condiției impuse, și atât, fără speranța la mai mult și la mai frumos. O mamă trebuie să fie mamă, să se sacrifice pentru copiii ei, indiferent de tot chinul pe care-l trage. O femeie n-ar voie să fie mai mult decât o femeie, n-ar voie să învețe prea mult, să muncească, este supusă bărbatului și așa va fi întotdeauna, fără putință de mai mult. Bărbatul este stâlpul de sare, el este talpa cea din urmă, el este casa, adăpostul și omul.

Dacă ar fi să mă refer la stilul autoarei, pot să vă spun că citind acest roman mi-am îmbogățit și lărgit universul cultural: autoarea folosește cuvinte din religia musulmană, din portul lor tradițional, din gradele de rudenie, iar toate acestea nu plictisesc deloc ci, dimpotrivă, atrag și potențează culoarea locală a romanului. După cum v-am spus, citesc astfel de cărți pentru că îmi place să descopăr și să călătoresc în alte lumi, în alte minți, în alte vieți. Iar ceea ce am descoperit aici, da, trebuie să recunosc, m-a frapat și, totuși, m-a atras prin cultură, lumină și culoare. Societatea islamică într-adevăr este foarte strictă, este foarte brutală, dominată de mândrie și de rușine, iar orice pas greșit trage după sine ispășirea care vine în moduri care, uneori, sunt greu de imaginat. Povestea lui Masumeh mi s-a părut dramatică, dar dincolo de ea am descoperit un om puternic, am descoperit un om frumos, un om cu principii bine înrădăcinate în suflet și care, indiferent de durerile prin care trece, dorește să realizeze ceva. Masumeh este omul care NU se încadrează în tagma femeilor din societatea islamică.

Vă pot spune că am marcat o groază de fragmente care mi-au plăcut, dar totuși am să vi-l las doar pe aceasta, pentru că sunt sigur că relevă întocmai stilul autoarei și modul în care aceasta povestește, prin ochii lui Masumeh:

”-Vezi, fiul meu, chiar nu vreau să iau parte la aceste reprezentaţii. Ştii bine că nu eram de acord cu tatăl tău, un om onest, da, dar care privea lucrurile dintr-o singură perspectivă. Pentru el, şi pentru cei care credeau ca el, lumea se împărţea în două: cu ei sau împotriva lor, şi cine era împotrivă era urât şi rău. În această viziune era implicat totul, chiar şi arta. Numai artiştii care împărţeau crezul lor politic erau adevăraţi artişti, ceilalţi formau o turmă de ignoranţi. Ajungea să se certe cu mine pentru că-mi plăcea un cântăreţ sau un poet care nu era cu ei. Şi eu mă simţeam vinovată, dar nu puteam face nimic, pentru că judecam cântecele şi poeziile, nu ideile. (...) Îmi doresc să reuşeşti să vezi mereu atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale unei poziţii sau ale unei păreri, judecând cu mintea ta, cultivându-ţi idealurile prin intermediul cărţilor şi căutând informaţii ca să iei decizia care ţi se pare cea mai corectă. A susţine iraţional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil faţă de diversitate, incapabil să ai opiniile tale şi te face să vezi întotdeauna o singură faţetă a medaliei.”

Clar, unul dintre cele mai bune romane citite anul acesta. Unul dintre cele mai profunde, dramatice și frumoase romane, care se constituie în ideologii greșite, antepuse în destinul unui personaj care nu le poate accepta. Vă recomand acest roman din tot sufletul, este un roman despre viață, despre iubire, dramă și prietenie, despre familie și modurile în care onoarea, deghizându-se în toate acestea, înseamnă. Este un roman pe care-l veți termina cu lacrimi în ochi, cu sentimente contradictorii și cu gândul că, din păcate, te desparți de unul dintre cele mai puternice personaje ale literaturii. Pentru că, drept să vă spun, o pot clasa pe Masumeh lângă Scarlett O'Hara, Anna Karenina și Hanna Schmitz. O poveste superbă, la care cu siguranță o să mă reîntorc de-a lungul vieții. 

Mulțumesc Librex.ro pentru romanul acesta minunat, puteți cumpăra „Cel care mă așteaptă” cu reducere, de AICI. Lecturi plăcute!

 

Precomandă ”Grey” de E.L. James de pe Librex.ro

Salutare,

O să fie, hmm, cum să-i zic. Ah, da. O să fie NEBUNIE! Presimt, deja: zeci de „simțindu-se X și citind Grey de E.L. James”, coadă la bibliotecă, stocuri indisponibile, citate, pasaje, nebunie! Pentru că, da, după cum știți și voi prea bine, în curând o să apară ”Grey”, de E.L. James, unul dintre cele mai așteptate romane din acest an. 

Librăriile online s-au pregătit pentru noi și ne pun la dispoziție precomanda romanului, ceea ce nu poate fi decât de lăudat. Puteți comanda romanul în exclusivitate cu o reducere de 17% de pe site-ul celor de la Librex.ro, de AICI. Precomandă romanul ”Grey” și asigură-te că ești printre primele persoane care descoperă povestea prin ochii lui Christian.

Vă las mai jos un mic sinopsis al romanului:

E randul lui Christian sa vorbeasca: dezvaluindu-ne gandurile si visele lui. E.L. James ne ofera o perspectiva noua asupra povestii de dragoste care a incantat milioane de cititori din intreaga lume.

Christian Grey controleaza totul in jurul sau; lumea lui este ordonata, disciplinata si pustie – pana in ziua in care Anastasia Steele isi face aparitia in biroul sau: un vartej de forme atragatoare si o coama rebela de par negru. Christian incearca s-o uite, dar devine subjugate de un torent de emotii pe care nu le poate intelege si carora nu le poate rezista. Spre deosebire de toate femeile pe care Christian le-a cunoscut vreodata, timida si naiva Ana pare sa vada dincolo de omul de afaceri genial si de stilul sau de viata luxos pana in adancul inimii sale ranite si reci.

Relatia lui cu Ana va alunga oare cosmarurile din copilarie care-l bantuie in fiecare noapte?

Sau dorintele sale sexuale intunecate, nevoia excesiva de control si dispretul fata de sine care-i umplu sufletul o vor alunga pe aceasta fata si vor distruge speranta fragila pe care ea i-o ofera!

Dupa ce a lucrat douazeci si cinci de ani in televiziune, E L James a hotarat sa-si urmeze visul din copilarie, acela de a scrie povesti de care oamenii sa se indragosteasca. Rezultatul a fost senzualul romance “Cincizeci de umbre ale lui Grey” si cele doua continuari ale sale, “Cincizeci de umbre intunecate” si “Cincizeci de umbre descatusate”, o trilogie care a inregistrat vanzari de peste 125 milioane de exemplare si a fost tradusa in 52 de limbi.

Puteți cumpăra TOATĂ SERIA, primele trei volume, cu o reducere de 50%, de AICI.  

Ne-am ieșit cu toții complet din minți, de Karen Joy Fowler - Recenzie

Editura: Litera

Număr de pagini: 352

Traducere din limba engleză: Mirella Acsente

Rating: 4 din 5 steluțe

Roman distins cu premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2013) 

Am vrut să citesc acest roman din pură inerție, pentru că nu mai auzisem deloc de această autoare, iar de această carte nicidecum. Am fost atras de coperta romanului, care, după părerea mea, relevă întocmai modul de a fi al acestui roman: jovial, bonom, cu un umor care atrage cititorul și-i oferă momente de destindere în întreaga atmosferă care te prinde într-un labirint de întrebări, de secrete și incertitudini. De altfel, cred că hăinuțele unui roman sunt foarte importante, ele fiind primul contact al cititorului cu cartea respectivă. Bine, e clișeic să spun că „o carte nu trebuie judecată după copertă”, dar uneori, doar văzând coperta, am o certitudine că romanul respectiv o să-mi placă. Nu am fost dezamăgit de prea multe ori intuind acest lucru, iar, deopotrivă, am avut multe experiențe plăcute cu romane ale căror coperți lăsau de dorit. Și, de asemenea, îmi place colecția de clasici moderni ai Editurei Litera, drept care am de gând să citesc toate cărțile care au apărut și urmează să apară.

Romanul de față, „Ne-am ieșit cu toții din minți”, mi s-a părut o lectură ușoară, rapidă, ușor amuzantă, și plină de ascunzișuri, cu o scriitură rafinată și feminină. La o adică, autoarea nu ne oferă viața ei pe tavă, în maniera în care o face doar fazual, limitându-se la anumite aspecte care i-au marcat copilăria: relația cu surioara ei puțin ciudată, Fern, relația cu fratele ei Lowell, care fuge de acasă și rupe legătura cu familia, relația cu familia ei și, apoi, cu mediul în care ea trăiește și se dezvoltă social și spiritual. Iar intriga acestui roman pornește din momentul în care Fern, surioara ei, dispare de lângă ea, ia ceva unic la această Fern o face pe Rosemary, eroina romanului, să ne spună povestea ei; „de la mijloc către sfârșit și înapoi la început”, în maniera în care, atunci când era mică, ea obișnuia să vorbească foarte mult iar părinții ei, iar de fiecare dată când Rosemary avea ceva de povestit, aceștia o puneau să înceapă deja de la mijlocul poveștii. Intriga mi s-a părut foarte bine consolidată, iar romanul se țese într-o regăsire a sinelui destul de întortocheată și greoaie într-un labirint presărat cu întrebări legate de propria identitate a sinelui familial, social și psihologic.

Acum vine momentul în care urmează să vă spun ce era așa unic la Fern. Ei bine, cum să vă zic, Fern era specială prin felul ei psihic, și chiar fizic, de a fi. Era o maimuțică. Un cimpanzeu. Fern era un fel de experiment adus acasă de către tatăl lui Rosemary, asta pentru a-i observa dezvoltarea în condițiile specifice și domestice. Astfel, Rosemary ajunge să se atașeze de Fern, surioara ei din altă încrengătură biologică, regăsind în ea nevoia ei de iubire, de afecțiune și de ascultare. De altfel, din câte îmi aduc aminte, însăși ea consemnează în roman faptul că, uneori, i se părea că „părinții ei o iubesc mai mult pe Fern, și mai puțin pe ea”. Deși au conflicte, uneori chiar din cauza pornirilor sălbatice ale lui Fern, Rosemary mereu afișează un aer iertător, uneori poate ușor superficial, dar asta doar pentru a le face pe plac părinților și, în cele din urmă, ei înșiși, gândindu-se că se comportă așa cum, într-adevăr, ar trebui să se comporte o surioară. Însă toate acestea până într-o zi, când Fern va face ceva ce Rosemary nu-i va putea ierta. Și, mai târziu, când își va da seama că și ea poate a greșit, drama va izvorî din imposibilitatea lui Rosemary de a-i cere iertare lui Fern, dat fiind faptul că aceasta dispare din viața ei.

Din acel moment, Rosemary pornește într-o căutare a sinelui, a surorii ei pierdute în spațiu, într-o căutare a ei prin memoriile frumoase, presărate cu râsete, cu dezamăgiri, plânset, cu jocuri și încercări de a lua viața în brațe. Sincer, pe mine m-a atras ideea asta, adică mereu mi-au plăcut romanele care au o tentă psihologică, fie ea și puțin absurdă (de fapt, cred că cele care aveau o absurditate mai reliefată îmi erau și mai pe plac), iar ideea regăsirii am observat că este din ce în ce mai des valorificată în romanele contemporane de ficțiune. Și nu numai. E interesant cum autoarea-și amintește, deși vag câteodată, de copilăria ei alături de Fern, alături de fratele ei, alături de bunici, colegi și familie, alături de prieteni, oferindu-ne piese dintr-un puzzle pe care noi, mai apoi, să încercăm să-l ansamblăm pentru a releva un suflet care nu se poate conforma, care nu se pliază așteptărilor societății respective, un suflet care-ar vrea să evadeze în natură, să îmbrățișeze toate animalele care-i ies în cale și să asculte, învelit în dimineață, cântecul apei care curge. Rosemary este un personaj de care cititorul se atașează, eu unul chiar m-am atașat de ea, deși uneori pare superficial și nu-i oferi tot creditul de care dispui. Mie-mi plac personajele care-mi intră greu sub piele, dar care, în cele din urmă, îmi vor deveni dragi. Aici, evident, aș putea-o numi-o cu desăvârșire și în capul listei pe Scarlett O'Hara, eroina din „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Rosemary nu e din această tagmă, da, însă tot pare inaccesibilă cititorului deși, încetul cu încetul, reușește să-ți atingă acel punct sensibil la care orice autor râvnește. Și cred că Karen Koy Fowler a reușit să creeze un personaj frumos, rupt între lumini și umbre, desăvârșit prin subiectivitatea cu care ne prezintă totul (între noi fie vorba, eu prefer deopotrivă romanele obiective, pentru că cele subiective mi se par puțin cam restrânse, ca și cum personajul ne prezintă totul din simpla lui perspectivă, fi ea și cea corectă).

Pot spune că romanul acesta mi-a plăcut, a fost destul de amuzant, m-a purtat într-o călătorie prin sufletul omului. Ceea ce-mi și place la un roman pentru că, de altfel, ce este mai interesant decât omul? Las roboții deoparte, las mașinăriile de teleportat în timp, las săbiile, lumile magice - iar în fața omului, a sufletului său, toate acestea trec drept vânt. Rezumând totul și trecând dincolo de logica romanului, de cronologia sa cam imperfectă (dat fiind stilul autoarei de a scrie), romanul este despre puritatea vieții, despre acea frumusețe care stă ascunsă în lucruri mărunte, în detalii, despre subtilitatea vieții și modul în care, în moduri neașteptate, ea ne poate fi ori prieten, făcându-ne să râdem, ori deopotrivă ne va face să regretăm și să plânge. Romanul reprezintă o pledoarie pentru frumusețea animalelor, a ființelor (după cum și Fern, vorbind prin semne, spune că în expresia „ființă umană”, cuvântul „ființă” este cel mai important) în care bate un suflet și în care pulsează viața. Este un roman sensibil, frumos care impresionează prin puritatea sa. Susțin că și-a meritat steluțele, iar cei care cu adevărat iubesc animalele cu siguranță vor adora romanul lui Karen Joy Fowler.

Citind romanul, mi-am dat seama că Joy Fowler este o autoare profundă, este o autoare ambițioasă care dorește să scrie despre lucruri despre care nu s-a mai scris (eu unul, de fapt, chiar n-am mai citit o astfel de carte, și recunosc că la început mi s-a părut ciudățică). „Ironică, inteligentă și elegantă”, după cum The New York Times afirmă, autoare ne spune o poveste care surprinde cititorul prin detaliu, prin informație și forma scrierii. Poate că unele pasaje vi s-ar părea plictisitoare, da, însă povestea în sine este, de fapt, extrem de surprinzătoare. 

Puteți cumpăra cartea „Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler de pe site-ul celor de la Diverta, de AICI, cu o reducere 40%. de De asemenea, urmăriți Clubul Diverta pentru a citi recenziile altor romane care vă atrag și pentru a profita de numeroase beneficii. Mult spor în toate și lecturi cât mai frumoase să aveți!

Și totuși, poate, iubirea!

Miroși a trandafiri. Tu mi-ai spus că-ți place să mă privești în timp ce dorm. Eu ți-am spus că, de fapt, și mie-mi place să mă privești în timp ce dorm. Mă face să mă simt protejat.
Am pictat pereții fără să știm dacă, neapărat, vrem să desenăm ceva anume. Tu mi-ai zis căar trebui să ne lăsăm imaginația să zboare. Eu te-am sărutat, ți-am mângâiat părul și am simțit cum pielea ta îmi răspunde și-mi deschide noi lumi.
Mi-ai pus indexul colorat la buze, la buzele pe care apoi le-ai despărțit ca să-ți faci loc în tabernaculul cald. M-ai privit în ochi și mi-ai spus că ar trebui să încerc, poate, să strâng din dinți. Ți-am zâmbit, iar apoi ți-am zis că ești nebună. Ai început să râzi. Pereții, acum colorați, râdeau și ei.
Și eu râdeam la rându-mi. Ți-ai retras degetul și am simțit în gură un o savoare pastelată și plasticizantă. Am înghițit, colorându-mi visele care mi se sfârșeau în inimă. Te-ai apropiat încet și m-ai privit în ochi, oftând. Eu te-am privit în toată frumusețea-ți, stăruind încă în visul nostru colorat. M-ai împins pe pat, iar mâinile mele au lăsat urme permanente pe cearșaful cald de dorință. Te-ai apropiat respirând greoi. Eu abia mai eram ființă umană. Ți-ai dat ploverul, în care-ți stătea așa bine jos. Eu am zâmbit. Tu te-ai apropiat. Eu am clipit, clipit, clipit. Tu ai zâmbit. Eu am închis ochii și am oftat.
Te-ai lăsat lângă mine, mi-ai șoptit ceva la ureche. Nu am auzit ce, dar nu mai conta, pentru că totul era așa cum trebuia să fie. Te-ai făcut ghem de culori, speranțe și minuni la pieptul meu. Voiam să te cuprind cu toată paleta de nuanțe a visurilor mele. Tu ți-ai întins mâna colorată peste pielea mea rumenită. Eu am tresărit, fiindcă am început să fiu împăienjenit de niște nuanțe necunoscute, strălucitoare, miraculoase. Tu zâmbeai, cu ochii sclipindu-ți.
Eu mă coloram. Căpătam umbre, forme, dimensiuni și spații. Tu zâmbeai. Eu mă desăvârșeam. Tu ai început să plângi, iar lacrimile ți-au udat palmele. Culorile s-au scurs între așternuturi, între nopți nedormite și zile învelite-n dimineață. Eu vedeam cerul, atingeam stelele, sărutam luna, mângâiam soarele și șuieram către comete, zburam spre bolgia ființei, căutam eternitatea care, spre nerușinarea mea, nu știam că-i lângă mine.

Tu te-ai ucis. Dându-mi mie viață.

Un loc pe raftul meu (XXI)

A venit școala. Era și cazul. Sau nu, nu era. Adică, da, era, pentru că-i septembrie, toamnă, dar, contextual, chiar nu era cazul. Nu m-aș fi săturat dacă ar mai fi întârziat vreo încă două săptămâni. În fine, că tot despre cărți este vorba și nu despre doleanțele mele, plus că am o stare nu tocmai perfectă, deloc roz, am să vă fac cunoștință cu cărțile care au mai poposit pe rafturile mele. Iată-le, deci, pe frumoase.

Cărți de colecție. Am citit deja „Escal-Vigor” și pot spune că este unul dintre romanele mele preferate.

Abia aștept să citesc acest roman, mă atrage autorul și am auzit foarte des de el în unul dintre filmele mele preferate.

Vreau să citesc toate cărțile scrise de Bruckner.

De când am auzit că autorul acestui roman va veni la FILIT Iași 2015, abia aștept să văd ce poveste ascunde. Sunt sigur că o să fie frumoasă, mai ales că mi l-am luat la îndemnul unei prietene dragi.

Zilele astea am avut un șoc când am întrebat pe cineva dacă știe cine a fost Edith Piaf, și mi-a zis că nu știe. I-aș recomanda cartea.

Abia aștept să citesc acest roman. De fapt, abia aștept să citesc toate cărțile din această colecție.

Abia aștept să citesc acest roman. Și să-i citesc și poeziile!

Voi ce cărți v-ați mai cumpărat? Ce mai citiți? Să aveți un început de școală frumos și mul succes!

Andrei