joi, 17 septembrie 2015

„Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler- Recenzie


Editura: Litera
Număr de pagini: 352
Traducere din limba engleză: Mirella Acsente
Rating: 4 din 5 steluțe
Roman distins cu premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2013) 

Am vrut să citesc acest roman din pură inerție, pentru că nu mai auzisem deloc de această autoare, iar de această carte nicidecum. Am fost atras de coperta romanului, care, după părerea mea, relevă întocmai modul de a fi al acestui roman: jovial, bonom, cu un umor care atrage cititorul și-i oferă momente de destindere în întreaga atmosferă care te prinde într-un labirint de întrebări, de secrete și incertitudini. De altfel, cred că hăinuțele unui roman sunt foarte importante, ele fiind primul contact al cititorului cu cartea respectivă. Bine, e clișeic să spun că „o carte nu trebuie judecată după copertă”, dar uneori, doar văzând coperta, am o certitudine că romanul respectiv o să-mi placă. Nu am fost dezamăgit de prea multe ori intuind acest lucru, iar, deopotrivă, am avut multe experiențe plăcute cu romane ale căror coperți lăsau de dorit. Și, de asemenea, îmi place colecția de clasici moderni ai Editurei Litera, drept care am de gând să citesc toate cărțile care au apărut și urmează să apară.

Romanul de față, „Ne-am ieșit cu toții din minți”, mi s-a părut o lectură ușoară, rapidă, ușor amuzantă, și plină de ascunzișuri, cu o scriitură rafinată și feminină. La o adică, autoarea nu ne oferă viața ei pe tavă, în maniera în care o face doar fazual, limitându-se la anumite aspecte care i-au marcat copilăria: relația cu surioara ei puțin ciudată, Fern, relația cu fratele ei Lowell, care fuge de acasă și rupe legătura cu familia, relația cu familia ei și, apoi, cu mediul în care ea trăiește și se dezvoltă social și spiritual. Iar intriga acestui roman pornește din momentul în care Fern, surioara ei, dispare de lângă ea, ia ceva unic la această Fern o face pe Rosemary, eroina romanului, să ne spună povestea ei; „de la mijloc către sfârșit și înapoi la început”, în maniera în care, atunci când era mică, ea obișnuia să vorbească foarte mult iar părinții ei, iar de fiecare dată când Rosemary avea ceva de povestit, aceștia o puneau să înceapă deja de la mijlocul poveștii. Intriga mi s-a părut foarte bine consolidată, iar romanul se țese într-o regăsire a sinelui destul de întortocheată și greoaie într-un labirint presărat cu întrebări legate de propria identitate a sinelui familial, social și psihologic.

Acum vine momentul în care urmează să vă spun ce era așa unic la Fern. Ei bine, cum să vă zic, Fern era specială prin felul ei psihic, și chiar fizic, de a fi. Era o maimuțică. Un cimpanzeu. Fern era un fel de experiment adus acasă de către tatăl lui Rosemary, asta pentru a-i observa dezvoltarea în condițiile specifice și domestice. Astfel, Rosemary ajunge să se atașeze de Fern, surioara ei din altă încrengătură biologică, regăsind în ea nevoia ei de iubire, de afecțiune și de ascultare. De altfel, din câte îmi aduc aminte, însăși ea consemnează în roman faptul că, uneori, i se părea că „părinții ei o iubesc mai mult pe Fern, și mai puțin pe ea”. Deși au conflicte, uneori chiar din cauza pornirilor sălbatice ale lui Fern, Rosemary mereu afișează un aer iertător, uneori poate ușor superficial, dar asta doar pentru a le face pe plac părinților și, în cele din urmă, ei înșiși, gândindu-se că se comportă așa cum, într-adevăr, ar trebui să se comporte o surioară. Însă toate acestea până într-o zi, când Fern va face ceva ce Rosemary nu-i va putea ierta. Și, mai târziu, când își va da seama că și ea poate a greșit, drama va izvorî din imposibilitatea lui Rosemary de a-i cere iertare lui Fern, dat fiind faptul că aceasta dispare din viața ei.

Din acel moment, Rosemary pornește într-o căutare a sinelui, a surorii ei pierdute în spațiu, într-o căutare a ei prin memoriile frumoase, presărate cu râsete, cu dezamăgiri, plânset, cu jocuri și încercări de a lua viața în brațe. Sincer, pe mine m-a atras ideea asta, adică mereu mi-au plăcut romanele care au o tentă psihologică, fie ea și puțin absurdă (de fapt, cred că cele care aveau o absurditate mai reliefată îmi erau și mai pe plac), iar ideea regăsirii am observat că este din ce în ce mai des valorificată în romanele contemporane de ficțiune. Și nu numai. E interesant cum autoarea-și amintește, deși vag câteodată, de copilăria ei alături de Fern, alături de fratele ei, alături de bunici, colegi și familie, alături de prieteni, oferindu-ne piese dintr-un puzzle pe care noi, mai apoi, să încercăm să-l ansamblăm pentru a releva un suflet care nu se poate conforma, care nu se pliază așteptărilor societății respective, un suflet care-ar vrea să evadeze în natură, să îmbrățișeze toate animalele care-i ies în cale și să asculte, învelit în dimineață, cântecul apei care curge. Rosemary este un personaj de care cititorul se atașează, eu unul chiar m-am atașat de ea, deși uneori pare superficial și nu-i oferi tot creditul de care dispui. Mie-mi plac personajele care-mi intră greu sub piele, dar care, în cele din urmă, îmi vor deveni dragi. Aici, evident, aș putea-o numi-o cu desăvârșire și în capul listei pe Scarlett O'Hara, eroina din „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Rosemary nu e din această tagmă, da, însă tot pare inaccesibilă cititorului deși, încetul cu încetul, reușește să-ți atingă acel punct sensibil la care orice autor râvnește. Și cred că Karen Koy Fowler a reușit să creeze un personaj frumos, rupt între lumini și umbre, desăvârșit prin subiectivitatea cu care ne prezintă totul (între noi fie vorba, eu prefer deopotrivă romanele obiective, pentru că cele subiective mi se par puțin cam restrânse, ca și cum personajul ne prezintă totul din simpla lui perspectivă, fi ea și cea corectă).

Pot spune că romanul acesta mi-a plăcut, a fost destul de amuzant, m-a purtat într-o călătorie prin sufletul omului. Ceea ce-mi și place la un roman pentru că, de altfel, ce este mai interesant decât omul? Las roboții deoparte, las mașinăriile de teleportat în timp, las săbiile, lumile magice - iar în fața omului, a sufletului său, toate acestea trec drept vânt. Rezumând totul și trecând dincolo de logica romanului, de cronologia sa cam imperfectă (dat fiind stilul autoarei de a scrie), romanul este despre puritatea vieții, despre acea frumusețe care stă ascunsă în lucruri mărunte, în detalii, despre subtilitatea vieții și modul în care, în moduri neașteptate, ea ne poate fi ori prieten, făcându-ne să râdem, ori deopotrivă ne va face să regretăm și să plânge. Romanul reprezintă o pledoarie pentru frumusețea animalelor, a ființelor (după cum și Fern, vorbind prin semne, spune că în expresia „ființă umană”, cuvântul „ființă” este cel mai important) în care bate un suflet și în care pulsează viața. Este un roman sensibil, frumos care impresionează prin puritatea sa. Susțin că și-a meritat steluțele, iar cei care cu adevărat iubesc animalele cu siguranță vor adora romanul lui Karen Joy Fowler.

Citind romanul, mi-am dat seama că Joy Fowler este o autoare profundă, este o autoare ambițioasă care dorește să scrie despre lucruri despre care nu s-a mai scris (eu unul, de fapt, chiar n-am mai citit o astfel de carte, și recunosc că la început mi s-a părut ciudățică). „Ironică, inteligentă și elegantă”, după cum The New York Times afirmă, autoare ne spune o poveste care surprinde cititorul prin detaliu, prin informație și forma scrierii. Poate că unele pasaje vi s-ar părea plictisitoare, da, însă povestea în sine este, de fapt, extrem de surprinzătoare. 

Puteți cumpăra cartea „Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler de pe site-ul celor de la Diverta, de AICI, cu o reducere 40%. de De asemenea, urmăriți Clubul Diverta pentru a citi recenziile altor romane care vă atrag și pentru a profita de numeroase beneficii. Mult spor în toate și lecturi cât mai frumoase să aveți!

11 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Am scris „lectură”? Voiam să scriu, parol, „scriitură”! Modific, mersică de atenție!

      Ștergere
    2. Hmm, si scriitura feminina de ce?

      Ștergere
    3. Pentru că e sensibilă și săritoare, așa, jucăușă! :) Înțelegi tu.

      Ștergere
    4. Nu chiar, dar e ok, pur şi simplu dacă îmi dai o carte fără să ştiu dacă e scrisă de un bărbat sau de o femeie eu nu îmi dau seama de diferenţă, de aia sunt curioasă.

      Ștergere
  2. Andrei, mă uimești. Tu intri într-a 12-a și mai și citeștii, și nici măcar nu te-a apucat paranoia bacului ! Ah, ce-nseamă să fii cititor? Asta. Și totuși, revenind la recenzie, abia aștept să citesc cartea. Mai ales că iar mi-ai adus argumente pentru „nu citesc SF” iar eu pot spune că citesc, dacă-mi pică-n mână, dar dacă ar fi să aleg, n-aș opta pentru SF. Mă rog, în fața acestor argumente cu siguranță SF-ul ar fi aruncat undeva într-un coșț până când altcineva îl va descoperi sau eu voi decide să mă mai uit peste el, eiiii, deci da... argumentele tale când vine vorba de preferințe chiar sunt convingătoare.
    Am citit și alte recenzii ale cărții, am și colegi care-au citit-o și sper să fie... bună. Foarte bună. Sper să mă uimească.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oricum, o să am un ritm mai scăzut! :) Trebuie să mă ocup și de altele, nah. Paranoia bacului nu prea există, dar, evident, îmi pasă. Însă nu vreau să fiu într-o permanentă panică! :D SF-ul nu-i pe placul meu, zic, mai ales dacă-i cu extratereștri și alte orătănii dintr-astea. Să citești, pupici și spor!

      Ștergere
    2. Orătănii? Eu eram pasionată de astea când eram mică însă acum nu-mi prea plac. Na, se shcimbă gusturile. :)

      Ștergere
    3. :)) Dap, așa-i, asta-s și eu de părere. Din experiențe proprii, la o adică!

      Ștergere
  3. Foarte tare recenzia! :) N-am citit cartea, dar sigur am sa o fac

    RăspundețiȘtergere